SĂ ÎNVĂȚĂM CÂTE CEVA DIN ISTORIA „DISTRACȚIILOR” DIN VREMEA ROMANILOR!

SĂ ÎNVĂȚĂM CÂTE CEVA DIN ISTORIA „DISTRACȚIILOR” DIN VREMEA ROMANILOR!

„Dacă, asemenea oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes …” Unii cred că aceste cuvinte, consemnate în 1 Corinteni 15:32, se referă la faptul că Pavel a fost condamnat să se lupte într-o arenă romană. Indiferent dacă s-a întâmplat sau nu aşa, un lucru este sigur: luptele pe viaţă şi pe moarte în arene erau ceva obişnuit în acele vremuri. Ce învăţăm din analele istoriei despre arene şi despre spectacolele organizate aici? Un creştin adevărat trebuie să dorească să-şi modeleze conştiinţa, adoptând modul de gândire al Domnului Iisus, ceea ce îi va fi de ajutor când va trebui să ia unele decizii privitoare la formele de destindere din prezent. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care priveşte Dumnezeu violenţa, după cum reiese din următoarele cuvinte: „Nu invidia pe omul violent şi nu alege niciuna din căile lui” (Proverbele 3:31). Într-o perioadă în care mulţi erau entuziasmaţi de luptele de gladiatori organizate de romani, creştinii din secolul I se puteau ghida după acest sfat. Haideţi să vedem împreună ce se petrecea cu asemenea ocazii şi ce învăţăminte pot trage de aici creştinii din prezent.

 Doi gladiatori înarmaţi sunt puşi să se înfrunte într-o arenă romană. Încă de la primele lovituri parate cu scutul, mulţimea de spectatori intrată în delir începe să-şi ovaţioneze favoritul. Este o luptă crâncenă. Nu după mult timp, rănit şi incapabil să continue lupta, unul dintre gladiatori îşi aruncă armele şi îngenunchează, semn că se recunoaşte învins şi cere îndurare. Vacarmul atinge punctul culminant. Unii strigă să i se arate îndurare, alţii îi cer moartea. Toate privirile se îndreaptă spre împărat. În funcţie de preferinţele mulţimii, el poate fie să-l graţieze pe luptătorul învins, fie să-l osândească la moarte prin lăsarea degetului mare în jos. Romanii erau pasionaţi de spectacolele cu lupte de gladiatori. Veţi fi, probabil, surprinşi să aflaţi că, la origine, luptele de acest fel erau organizate cu ocazia funeraliilor unor persoane însemnate. Unii cred că aceste întreceri îşi au obârşia în sacrificiile umane practicate de osci şi samniţi, care locuiau pe teritoriul din centrul Italiei de azi. Jertfele erau oferite pentru a îmbuna spiritele celor morţi, iar o astfel de luptă purta numele de munus (la plural, munera), care înseamnă „dar”. Primele „jocuri” din Roma care au fost consemnate au avut loc în anul 264 î.H., când trei perechi de gladiatori s-au luptat într-un târg de vite. La funeraliile lui Marcus Aemilius Lepidus au avut loc 22 de lupte, iar la înmormântarea lui Publius Licinius s-au înfruntat 60 de perechi de gladiatori. În 65 î.H., Iulius Caesar a trimis în arenă 320 de perechi de luptători. Istoricul Keith Hopkins ne spune: „Funeraliile aristocraţilor erau ocazii de a promova interese politice, iar jocurile funerare aveau implicaţii politice, şi asta deoarece jocurile erau foarte îndrăgite de alegători. Într-adevăr, marea popularitate pe care au câştigat-o spectacolele cu gladiatori s-a datorat, în principal, competiţiei politice dintre aristocraţii ambiţioşi”. În timpul domniei lui Octavian Augustus (27 î.H.-14 d.H.), munera deveniseră daruri extravagante pe care înalţii demnitari ai statului le ofereau spre satisfacţia maselor, urmărind să-şi facă o carieră politică.

Cine erau participanţii şi cum se antrenau?

 Probabil că vă întrebaţi cine erau gladiatorii. Ei bine, ei erau sclavi, condamnaţi la moarte, prizonieri de război sau oameni liberi care practicau aceste lupte din pură plăcere ori deoarece erau atraşi de câştiguri băneşti şi de glorie. Toţi erau antrenaţi în şcoli care ar putea fi asemănate foarte bine cu nişte închisori. În cartea „Giochi e spettacoli” (Jocuri şi spectacole) se spune că, în timpul antrenamentelor, gladiatorii „erau supravegheaţi de gardieni şi supuşi unei discipline foarte riguroase, fiind obligaţi să respecte reguli dintre cele mai severe şi, lucru şi mai rău, să suporte pedepse foarte aspre. Acest tratament i-a făcut pe mulţi să-şi pună capăt vieţii sau să se răzvrătească”. Cele mai mari şcoli de gladiatori din Roma aveau celule în care erau închişi cel puţin o mie de deţinuţi. Fiecare gladiator era specializat într-un anumit tip de luptă. Unii luptau echipaţi cu armură, scut şi sabie, alţii aveau drept arme o plasă şi un trident. Existau şi gladiatori care erau antrenaţi pentru luptele cu animale sălbatice, un alt tip de întreceri ce se bucurau de o mare popularitate, denumite „vânători”. La acestea să se fi referit oare apostolul Pavel? Organizatorii jocurilor tratau cu unii „impresario” care recrutau tineri de 17 sau 18 ani şi îi antrenau pentru a face din ei gladiatori. Traficul de fiinţe umane era o afacere foarte prosperă. Un spectacol de excepţie a fost cel oferit de Traian pentru sărbătorirea unei victorii militare, ocazie cu care a trimis în arenă 10 000 de gladiatori şi 11 000 de animale.

O zi la arenă:

 La arenă, dimineţile erau dedicate vânătorilor. Erau puse să lupte tot felul de animale sălbatice. Înfruntarea dintre un taur şi un urs era marea plăcere a publicului spectator. Deseori, cele două animale erau legate unul de celălalt şi lăsate să se lupte până când unul dintre ele era ucis. Cel rămas în viaţă era apoi lichidat de un vânător. Alte lupte care se bucurau de o mare popularitate erau cele dintre un leu şi un tigru sau dintre un elefant şi un urs. Vânătorii îşi dovedeau îndemânarea în uciderea animalelor exotice aduse din toate colţurile imperiului, indiferent cât de scump ar fi fost; printre ele se numărau leoparzi, rinoceri, hipopotami, girafe, hiene, cămile, lupi, mistreţi şi antilope. Decorurile erau alese în aşa fel încât să aibă un impact puternic asupra spectatorilor. Erau puse stânci şi copaci şi amenajate iazuri pentru a crea cadrul unei păduri. În unele arene, animalele sălbatice apăreau în scenă ca prin minune, aduse cu nişte lifturi subterane şi scoase prin nişte trape. Comportamentul imprevizibil al animalelor făcea spectacolele şi mai interesante, însă motivul pentru care vânătorile erau atât de apreciate era cruzimea lor. Următorul punct în program erau execuţiile, care se doreau a fi cât mai originale. Se puneau în scenă drame mitologice în care actorii mureau cu adevărat. După-amiaza erau întrecerile între gladiatori din diverse categorii; ei aveau arme diferite şi erau antrenaţi în tehnici diferite. Unii dintre cei ce strângeau morţii erau costumaţi în zei din lumea de dincolo.

Efectele asupra spectatorilor:

 Gloatele erau ahtiate după scene de luptă. Gladiatorii care nu luptau cu destulă înverşunare erau biciuiţi sau arşi cu fierul roşu pentru a fi întărâtaţi. Puteau fi auzite strigătele mulţimii: „Este un laş! Lovitura lui de sabie este slabă! De ce nu moare cu vitejie? Biciuiţi-l ca să intre în luptă! Cu piepturile dezgolite în tăişul sabiei, să se lovească unul pe altul!” Potrivit consemnărilor lui Seneca, om politic și filozof roman, în timpul unei pauze s-a făcut următorul anunţ: „Distracţia continuă. Vor mai fi tăiate câteva beregate şi pe parcursul pauzei!” Nu este de mirare că Seneca recunoaşte că la întoarcerea acasă era „mai crud şi mai inuman”. Cuvintele pline de francheţe ale acestui spectator ar trebui să ne dea de gândit. S-ar putea ca şi persoanele care asistă la unele competiţii sportive din zilele noastre să fie influenţate în acelaşi mod, devenind „mai crude şi mai inhumane”? Unii, probabil, s-au simţit chiar norocoşi că s-au mai putut întoarce acasă. Când un spectator a făcut o glumă pe seama împăratului Domiţian, acesta a pus să fie luat cu forţa de la locul lui şi aruncat la câini. Când nu au fost destui delincvenţi pentru execuţii, Caligula a ordonat ca spectatorii dintr-o secţiune a tribunei să fie luaţi şi aruncaţi la fiarele sălbatice. Iar, când o maşinărie de la scenă nu a funcţionat pe placul lui, Claudius a poruncit ca mecanicii vinovaţi să fie puşi să se lupte în arenă. În plus, fanatismul spectatorilor a dus uneori la izbucnirea unor revolte şi chiar la dezastre. Un amfiteatru situat la nord de Roma s-a prăbuşit, cauzând, după cum arată datele disponibile, moartea a mii de persoane. În anul 59 d.H., în oraşul Pompei, în timpul unui spectacol a izbucnit o revoltă. Din consemnările lui Tacitus aflăm că, la un spectacol, gazdele şi adversarii veniţi dintr-un oraş învecinat au început să-şi arunce replici usturătoare unii altora, după care s-au împroşcat cu pietre, sfârşind prin a se tăia în săbii. Câţiva au fost răniţi sau mutilaţi, însă mulţi au fost ucişi.

O lecţie clară:

 O expoziţie organizată nu cu mult timp în urmă la Colosseumul din Roma – expoziţie intitulată „Sangue e arena” – ne-a făcut să ne gândim la un corespondent modern pentru munera. Aici au fost prezentate şi câteva secvenţe filmate din timpul unor coride, a unor meciuri de box profesionist, a unor curse de automobilism şi de motociclism la care au avut loc accidente grave, a unor jocuri în care concurenţii se luptau crâncen şi a unor încăierări în tribune între spectatori. Ca încheiere a fost prezentată o imagine panoramică a Colosseumului. Ce concluzie credeţi că ar fi trebuit să tragă vizitatorii? Şi câţi dintre ei au învăţat lecţia? Luptele de câini, luptele de cocoşi, coridele şi sporturile violente sunt la ordinea zilei în unele ţări. Participanţii la cursele de automobilism şi de motociclism îşi pun viaţa în joc pentru a satisface plăcerea marelui public amator de aceste sporturi. Gândiţi-vă apoi la emisiunile prezentate zilnic la televizor. Conform unor studii efectuate într-o ţară occidentală, până la vârsta de zece ani un copil vede la televizor 10 000 de crime şi 100 000 de acte de agresiune! Plăcerile oferite de spectacole „nu erau compatibile cu religia adevărată şi cu ascultarea autentică de adevăratul Dumnezeu”, a spus Tertulian, un scriitor creștin din secolul al III-lea d.H.. El considera că cei care asistau la astfel de spectacole erau complicii celor care comiteau uciderile. Ce putem spune despre zilele noastre? Întrebaţi-vă: Găsesc eu plăcere în a viziona la televizor sau pe Internet spectacole sângeroase, scene de violenţă sau scene care prezintă crime? Ar trebui să ţinem bine minte cuvintele din Psalmul 11:5 – T.M.: „Domnul încearcă pe cel drept, dar urăşte pe cel rău şi pe cel care iubeşte violenţa”.

Lupte pentru „a-i îmbuna pe cei morţi”:

 Referitor la originea luptelor de gladiatori, Tertulian a scris: „Străbunii credeau că prin astfel de spectacole, pe care le mai „îndulciseră” printr-o formă de cruzime „mai umană”, le aduceau un serviciu celor morţi. În trecut, întrucât se credea că sufletul celor morţi putea fi îmbunat prin vărsare de sânge uman, se obişnuia să se sacrifice cu ocazia funeraliilor prizonieri sau sclavi de calitate inferioară, cumpăraţi special în acest scop. Mai apoi s-a părut potrivit să se ascundă impietatea sub vălul divertismentului. Aşadar, după ce erau antrenaţi să lupte cât mai bine cu armele disponibile la acea vreme – fiind, în fond, învăţaţi să moară -, aceşti oameni erau ucişi lângă morminte în ziua funeraliilor. Prin urmare, oamenii de atunci încercau să-şi aline durerea provocată de moarte ucigând. Aşa a apărut munus. În timp însă, spectacolele au devenit pe cât de rafinate, pe atât de crude, întrucât se părea că plăcerea nu era deplină dacă nu erau incluse şi animale sălbatice care să sfâşie trupurile oamenilor. Ceea ce se oferea pentru îmbunarea celor morţi era considerată parte a unui ritual funerar”.

PE URMELE ISTORIEI.

PE URMELE ISTORIEI 

1. MODELUL DESPOTIC ORIENTAL ȘI INFLUENȚELE SALE DE-A LUNGUL TIMPULUI:

  În Orient, pe lângă o serie de idei interesante apărute în diverse domenii, – știință, filozofie, religie , care au influențat întreaga lume -, a apărut, din păcate, și un model de conducere care a s-a răspândit și-n Occident, marcând profund evoluția societății umane. Acest model de conducere oriental se caracterizează prin puterea absolută a conducătorilor. Aceștia, în plus, erau considerați și zei în viață sau trimiși și chiar fii ai zeilor pe Pământ. Modelul acesta de conducere „divină” se observă foarte clar în China și Egipt. Nu dorim să intră în amănunte, dar ce este important de subliniat este faptul că acest model se va infiltra și-n Occident, ajungând în diverse forme până în Epoca Modernă și chiar Contemporană! O primă influență clară o detectăm la Alexandru Macedon care a impus, de pildă, prosternarea/închinarea supușilor în fața sa. Apoi, o observăm în monarhiile elenistice unde conducătorii erau considerați zei pe Pământ și purtau diademe pe cap, ce reprezentau însemne ale acestei origini extraordinare! Tot în Orient, în special în Egipt, a apărut și un veritabil cult al personalității conducătorilor, exemplu: cultul faraonului Sesosthris al III-lea căruia oamenii îi închinau imnuri în care i se promovau meritele și generozitatea sa. Cultul personalității va fi dus la extrem de monarhii elenistici, supușii acestora venerându-i! În Occident, Roma începe să fie, treptat, atrasă spre acest fel de conducere. Au fost, mai întâi, generalii romani victorioși în mari războaie, – Pompei în Orient, de exemplu -, cărora începe să li se acorde onoruri oficiale și al căror comportament începe să semene cu cel al despoților orientali. Unora li s-au făcut favoruri aparte. De exemplu, Marius a fost ales, contrar tradiției, de 6 ori consul! Conducerea lui se asemăna cu o dictatură militară în toată regula. Ulterior, Sylla se proclamă oficial dictator și își atribuie însemne monarhice. Mai departe, Caesar va începe să se considere ca având origine divină, susținând că ginta din care provenea, – Iulia -, se trăgea din Eneas, supraviețuitorul asediului Troiei, considerat fiu al zeiței Venus/Venera! El va fi declarat după moarte, în mod oficial, „divus” și trecut în rândurile nemuritorilor! În Epoca Principatului, Roma va continua să alunece, tot mai mult, către o monarhie absolutistă de tip oriental. Au existat o serie de împărați care s-au considerat chiar ei înșiși că ar fi „dumnezei”! Exemplul clar este Domitianus. După perioada anarhiei militare, se va instaura în Imperiul Roman o monarhie absolută care a copiat aproape fidel modelul oriental de despoție, mai ales modelul faraonilor Egiptului. Mai mult, împărații pretind în mod oficial că sunt „unșii lui Dumnezeu” și că au dreptul la puterea absolută pe Pământ exact ca și puterea deținută de Dumnezeu în Cer! Acest model de conducere de tip oriental va marca și Evul Mediu. Monarhiile centralizate vor deveni monarhii absolutiste. Regii sau împărații creștini erau considerați „dumnezei” în statele lor. Aveau puterea absolută. Cazurile tipice au fost cele ale lui Carol Quintul și Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a rămas în istorie și cu o zicere celebră: „Statul sunt eu!” Absolutismul monarhic occidental, – ca și cel țarist de altfel -, este considerat de mulți istorici drept prima formă de totalitarism din Epoca Modernă! În aparență, dictaturile secolului XX par a nu se asemăna cu despoțiile de tip oriental. La prima vedere, se poate pune întrebarea legitimă: Ce legătură ar putea exista între nazism, de exemplu, și Egiptul Antic sau Roma Antică și oricare alt stat despotic orintal? Legătura există! Hitler preia, de pildă, salutul roman „Ave Caesar!”, pe care-l modifică conform noilor „necesități” ; preia zvastica hindusă, dar pe care o putem întâlni și-n Creta minoică și chiar în Egipt, în perioada predinastică, și chiar și mai târziu! De asemenea, preia ideea de „trimis al lui Dumnezeu” pe Pământ, considerându-se un adevărat Mesia! Așadar, și el devenea un conducător zeificat ca și faraonii egipteni, monarhii elenistici sau unii împărații ai Chinei, considerați „fiii Cerului”, – cazul împăratului Qin Shi Huang Di! Deși ura foarte mult religiile iudaică și creștină, Hitler ajunge să creadă că era trimisul lui Dumnezeu pe Pământ înzestrat cu misiunea „divină” de a instaura Reichul/Împărăția de 1000 de ani!! Substratul de inspirație biblică nu poate fi neglijat. Hitler a „adaptat” Apocalipsa cap.20 conform cu propriile lui convingeri mesianice! Ne întrebăm, în mod legitim: Dacă n-ar fi existat acest model despotic oriental de conducere, dezvoltat în Antichitate, ar mai fi existat regimurile nazist, fascist și comunist din secolul XX? Iată o întrebare cu răspuns foarte greu de dat! Comunismul bolșevic ca noutate, să zicem, față de despoțiile orientale are componenta antireligioasă. Însă, ideologia comunistă se considera pe sine însăși ca fiind chemată de legile „obiective ale dezvoltării istorice” să instaureze o „nouă societate”, să creeze „omul nou” perfect, fără asemănare cu „omul vechi” creat de Dumnezeu, un om supus în chip perfect al regimului „mesianic” comunist! Seamănă uluitor cu ceea ce se va întâmpla pe Terra în vremea Anticristului! Nu întâmplător, Stalin a fost văzut drept Anticristul prezis în Biblie! În plus, conducătorii comuniști, ca amintitul Stalin, dar și Kim Ir Sen, Ceaușescu și alții au beneficiat de un cult al personalității aberant! Faraonii egipteni au fost o glumă pe lângă aceștia, dar liderii comuniști le datorează modelul! Stalin era considerat „măreț”, „conducător genial”, „înțelept” etc; Sesosthris al III-lea, de pildă, era considerat faraonul blând, generos, înțelept etc, – ce mai, un adevărat conducător bolșevic al Antichității! Asemănarea este izbitoare! Ce să mai amintim despre faptul că despoții orientali nu tolerau nicio formă de rezistență, de opoziție? Așadar, nu trebuie să ne mire violența celorlalte regimuri politice, care au continuat despotismul oriental! În concluzie, putem remarca și din această prezentare faptul că, într-adevăr istoria se repetă, sau ca să-l parafrazăm pe Înțeleptul Solomon, – de altfel, și el un monarh absolut! -: Nimic nu este nou sub Soare! Ceea ce este a mai fost și, din păcate, cred eu, va mai fi!! 

2. ERATOSTENE – OMUL CARE A MĂSURAT PĂMÂNTUL CU UN … BĂȚ:

 Trăim, fără îndoială, într-o epocă de mari progrese științifice. Progresele sunt atât de mari încât, uneori, uităm că au mai fost epoci de mari descoperiri științifice și-n trecut. Suntem atât de impresionați de marii savanți din vremea noastră încât cu greu mai putem crede că au existat savanți remarcabili și-n trecutul îndepărtat. De exemplu Eratostene. Acesta este unul dintre cei mai mari savanți care au trăit vreodată. El a măsurat circumferința Pământului cu mult înainte ca astronomii zilelor noatre s-o facă. Dar ce este și mai remarcabil este faptul că acest Eratostene a trăit în … Antichitate și cu toate că nu dispunea de instrumentele de cercetare din zilele noastre a realizat incredibila performanță de a măsura circumferința Pământului! S-a născut în jurul anului 275 Î.H.. Și-a trăit cea mai mare parte din viață în Alexandria, în Egipt (pe vremea aceea Egiptul era un regat elenistic). A fost preocupat de diverse ramuri ale cercetării, inclusiv de istorie. A fost foarte pasionat de trigonometrie și … utilizând trigonometria a măsurat circumferința Pământului. Astfel, pe la anul 200 î. H. s-a hotărât să măsoare Pământul folosind un simplu … băț! Cum așa? Eratostene a observat că în orașul Syena (acum Assuan), în prima zi de vară, la ora prânzului, când fundul fântânilor era luminat de Soare, nu se vedea umbra. El a tras concluzia că Soarele se afla exact deasupra capului. Însă tot la ora prânzului și tot în prima zi de vară, dar în orașul Alexandria, aflat la 5000 de stadii ( un stadiu corespunde cu o valoare cuprinsă între 160 și 185 de metri) nord de Syena, umbra era vizibilă. Atunci lui Eratostene i-a venit o idee. El s-a gândit să folosească un gnomon, o vergea verticală – de fapt. Când, în Alexandria, la amiază, Soarele era deasupra capului, Eratostene a măsurat unghiul dintre băț și razele Soarelui. Unghiul era de 7,2 grade. Eratostene credea, de asemenea, că Pământul este sferic și știa că un cerc are 360 grade. Prin urmare, el a împărțit 360 la 7,2. Rezultatul? Unghiul său era a cincizecea parte dintr-un cerc. Astfel a tras concluzia  că distanța dintre Syena și Alexandria, de 5000 de stadii, era egală cu a cinzecea parte din circumferința Pământului. Înmulțind 50 cu 5000, a reieșit că circumferința pământului este de 250 000 de stadii! În zilele noastre, cele 250 000 de stadii echivalează cu o valoare cuprinsă între 40 000 și 46 000 de kilometri. Cu ajutorul navelor spațiale care au orbitat în jurul Pământului, astronomii au măsurat  circumferința planetei  ca fiind de 40 092! Așadar, calculele făcute de Eratostene cu mult înainte de epoca noastră sunt foarte apropiate de valoarea reală! Și este cu atât mai extraordinar cu cât el nu a avut la dispoziție nave spațiale, computere și altele de genul ăsta ci doar un … băț și, bine-înțeles, propria minte, genială, putem spune! Ce-am mai putea adăuga? Rămâi, de-a dreptul, fără cuvinte!

3. EXPANSIUNEA MONGOLILOR:

 Mongolii sau tătarii au fost ultimii migratori nomazi care au atacat Europa. Rămași legendari prin violența năvălirilor, tătarii au reprezentat un caz aparte în istoria migrațiilor. Pornind din Mongolia actuală, ei au creat un imperiu foarte bine organizat, care beneficia de experiența chineză în conducere și în arta militară. Triburile mongole au fost unificate de Temugin, denumit apoi Gingis-Han (Ginghis-Han, în altă variantă de pronunție și scriere). În timpul conducerii sale (1206-1227), mongolii au ocupat o mare parte din China și au cucerit un spațiu imens, de la Pacific până în câmpiile Rusiei. (China va fi integral cucerită în 1279 de hanul Kubilai sau Qubilai). În anul 1223, mongolii zdrobesc oștile rușilor și cumanilor la Kalka (la nord de Marea Azov). Ocuparea efectivă a cnezatelor rusești a mai întârziat însă. Dintre cei 4 fii ai lui Gingis-Han, Ogodai (1229-1241) a fost cel care a obținut în final supremația asupra tuturor triburilor mongole. Expansiunea spre vest a continuat în vremea sa. Hanul Batu a ocupat bazinul fluviului Volga și cnezatele rusești într-un șir de campanii în perioada 1236-1240. Statul creat de Batu în stepele rusești se va numi „Hoarda de Aur”. În anul 1241, mongolii au declanșat un atac general și extrem de bine organizat asupra Poloniei și Ungariei. Armata ungară a fost complet nimicită în bătălia de pe râul Sajo. Întreaga Europă a perceput această invazie ca pe o catastrofă. Tătarii au devenit, în imaginația colectivă, întruchiparea absolută a răului. De atunci au fost denumiți „tartari” de la termenul grecesc „Tartar” (Infern), adică au fost considerați demoni ieșiți din Infern pentru a-i pedepsi pe creștini pentru păcatele lor, mulți crezând că urma să vină sfârșitul lumii! În limba română, „tartari” se pronunța „tărtari” și, apoi, „tătari”. Așadar, termenul „tătar” nu are legătură, cum greșit se afirmă în unele cărți și manuale de istorie, cu vreun trib mongol care s-ar fi numit așa! Atacurile în Europa au fost întrerupte doar pentru că, murind hanul Ogodai, conducătorii mongoli au trebuit să se reunească în capitală (Karakorum, la vremea aceea), pentru a stabili succesiunea. Victoriile zdrobitoare ale mongolilor s-au datorat nu numai mărimii armatei, ci și foarte bunei organizări. Imperiul Mongol se întindea din Europa Răsăriteană până la Oceanul Pacific. Acest uriaș spațiu ( cel mai mare imperiu din istorie ) era stăpânit și administrat cu o eficiență nemaiîntâlnită în epocă. După ce trecea șocul invaziei, în regiunile controlate de mongoli se instala o ordine severă, bazată pe forța armelor, pe respectarea legilor stabilite de Gingis-Han în codul „Marea Yasa” și pe toleranță. Pacea și ordinea instaurate în Imperiul Mongol au înlesnit contactele comerciale dintre Europa și Asia. Hanii mongoli ocroteau comerțul și îngăduiau propovăduirea creștinismului de către misionarii trimiși de Papalitate. Printre cei mai cunoscuți misionari trimiși de Papalitate să-i creștineze pe mongoli s-a numărat călugărul franciscan Giovanni Pian di Carpine. Imperiul Mongol a avut un rol însemnat în istorie, deoarece comerțul desfășurat în timpul său a contribuit la avântul economic al orașelor italiene din secolele XIII-XIV și la lărgirea orizontului geografic al europenilor – călătoria venețianului Marco Polo în China, între 1271-1275, a fost posibilă datorită condițiilor create de mongoli. S-a scris mult legat de numărul total al victimelor expansiunii mongole. Unii autori vorbesc de peste 10 milioane de victime ceea ce raportat la populația Europei și a Asiei din acele vremuri reprezintă o catastrofă echivalentă cu cea produsă de cel de-al Doilea Război Mondial!

4. CIUMA NEAGRĂ – FLAGELUL DIN EUROPA EVULUI MEDIU: 

 Era în anul 1347. Pesta făcea deja ravagii în Orientul Îndepărtat. Acum ea ajunsese până la marginile Europei Răsăritene. Mongolii asediau Kaffa (actualmente Feodosia), un punct comercial genovez fortificat, aflat în Crimeea. Decimați de misterioasa boală, mongolii au renunțat la atac. Dar înainte de a se retrage, au dat lovitura de grație. Cu ajutorul unor catapulte uriașe, ei au azvârlit peste zidurile orașului câteva cadavre, care nu se răciseră încă, ale victimelor acestei peste. Mai târziu, câțiva genovezi care au apărat orașul s-au îmbarcat pe galerele lor ca să scape de pesta ce făcea ravagii în oraș, ducând astfel boala în toate porturile prin care treceau. În câteva luni, moartea se răspândise în întreaga Europă. Aceasta ajunsese cu rapiditate în nordul Africii, Italia, Spania, Anglia, Franța, Austria, Ungaria, Elveția, Germania, Scandinavia și în țările baltice. În doi ani și ceva, peste un sfert din populația Europei (aproximativ 25 de milioane de suflete) au murit în cea mai cumplită catastrofă demografică din istoria omenirii, cum a fost numită ciuma neagră. Dezastrul provocat de ciuma neagră nu s-a limitat la ravagiile făcute de boala în sine. La agravarea situației au contribuit mai mulți factori, unul dintre aceștia fiind fervoarea religioasă. Un exemplu în acest sens este doctrina Purgatoriului. „La sfârșitul secolului al XIII-lea, aproape toți credeau în Purgatoriu”, spune istoricul francez Jacques le Goff. La începutul secolului XIV, Dante a scris prestigioasa lui lucrare „Divina comedie”, în care erau descrise în mod sugestiv Infernul și Purgatoriul. Astfel s-a creat un climat religios în care oamenii aveau tendința de a trata pesta  cu o surprinzătoare apatie și resemnare, considerând-o o pedeapsă de la Dumnezeu. După cum vom vedea, această optică pesimistă a contribuit la răspândirea bolii. „Nimic n-ar fi putut oferi un mediu mai bun pentru ca pesta să se răspândească”, se spune în cartea „The Black Death”(Ciuma neagră), de Philip Ziegler. Apoi mai era o problemă: în Europa, mai multe recolte la rând nu se făcuseră. Ca urmare, populația, ce creștea rapid la număr pe tot continentul, era malnutrită, nefiind pregătită să reziste acestei boli. După părerea medicului Guy de Chauliac, care se îngrijea de papa Clement VI, Europa fusese invadată de două tipuri de pestă: pesta pneumonică și pesta bubonică. El a descris aceste boli într-un mod foarte clar: „Prima a ținut două luni; bolnavii aveau febră, care nu scădea, și scuipau sânge; se murea în trei zile. A doua a ținut tot restul perioadei; și acești bolnavi aveau febră care nu scădea, însă aveau boboaie (abcese) pe piele, mai ales la subsuori și pe burtă. De această pestă se murea în cinci zile”. Medicii nu puteau face nimic ca să oprească răspândirea pestei. Mulți oameni și-au părăsit casele cuprinși de panică, lăsând în urma lor mii de persoane infectate. De fapt, nobilii bogați și cei care aveau o meserie au fost printre primii care au plecat. Deși unii clerici au plecat și ei, mulți clerici aparținând unor ordine religioase s-au ascuns în mănăstirile lor, sperând că vor scăpa de contaminare. În timp ce oamenii erau cuprinși de panică, papa a declarat anul 1350 drept An Sfânt: Pelerinilor care veneau la Roma li se dădea asigurarea că vor avea acces direct în Rai, fără să mai fie nevoiți să treacă prin Purgatoriu! Sute de mii de pelerini au dat curs acestei invitații, răspândind astfel pesta în drumul lor.  Eforturile de a ține sub control ciuma neagră au fost zadarnice, deoarece nimeni nu știa cum se transmite. Majoritatea și-au dat seama că era periculos să se atingă de un bolnav, chiar și de hainele lui. Unora le era frică chiar și de privirile celor bolnavi! Locuitorii Florenței spuneau însă că pisicile și câinii erau cei care transmiteau boala. Ei au început să ucidă aceste animale, fără să-și dea seama că astfel lăsau cale liberă unei creaturi care contribuia direct la răspândirea bolii: șobolanul! Pe măsură ce numărul morților creștea, unii s-au îndreptat spre Dumnezeu pentru ajutor. Bărbați și femei au dăruit Bisericii tot ce aveau, sperând că Dumnezeu îi va ocroti de această boală sau, cel puțin, îi va răsplăti cu trecerea în Rai după moarte. Astfel, Biserica a ajuns să posede bogății imense. Talismanele, icoanele cu Hristos și filacterele au devenit și antidoturi foarte cunoscute. Alții, ca să se vindece, au apelat la practici bazate pe superstiții, magie și pseudomedicamente. Un alt remediu căutat era luarea de sânge. Erudiții de la facultatea de medicină din cadrul Universității din Paris au spus că pesta era cauzată de alinierea planetelor! Însă explicațiile și „tratamentele” născocite de oameni nu au oprit răspândirea acestei peste ucigașe.  După cinci ani, se părea că, în cele din urmă, ciuma neagră dispăruse. Dar până la sfârșitul secolului, ea avea să mai răbufnească de cel puțin patru ori. Astfel, urmările ciumei negre au fost comparate cu cele ale Primului Război Mondial. „Aproape toți istoricii de azi sunt de acord că apariția acestei peste endemice a avut consecințe profunde atât în economie, cât și în societatea de după anul 1348”, se scrie în cartea „The Black Death in England” (Ciuma neagră în Anglia), editată în 1996. Pesta a ucis o mare parte a populației și au trebuit să treacă câteva secole până când unele regiuni s-au refăcut. Deoarece forța de lucru era redusă, costul muncii a crescut în mod inevitabil. Cei care cândva fuseseră moșieri bogați au dat faliment, iar întregul sistem feudal, prin care s-a remarcat Evul Mediu, a fost distrus. Așadar,pesta a deschis calea unor schimbări politice, religioase și sociale. Înainte de apariția acestei peste, clasa instruită din Anglia vorbea în general franceza. Însă, din cauză că numeroși profesori de franceză au murit, în Anglia, limba engleză a câștigat întâietatea în fața francezei. Au avut loc schimbări și în domeniul religios. Jacqueline Brossollet, istoric francez, arată că, întrucât erau candidați pentru preoție, „Biserica a recrutat de foarte multe ori persoane apatice și ignorante”. Brossollet susține că „una dintre cauzele apariției Reformei a fost decadența din centrele Bisericii în ce privește instruirea și credința”. Ciuma neagră și-a pus în mod direct amprenta asupra artei, moartea ajungând să fie o temă artistică la modă. Tema „dansului macru”, dans reprezentat în general prin schelete și cadavre, a devenit o cunoscută alegorie a puterii morții. Nesiguri de viitor, mulți dintre cei care au rămas în viață au renunțat la orice restricție morală. Astfel moralitatea a decăzut îngrozitor de mult. În ce privește Biserica, „omul Evului Mediu s-a simțit dezamăgit”(The Black Death), întrucât aceasta n-a putut opri răspândirea ciumei negre. În plus, unii istorici susțin că schimbările sociale ulterioare datorate ciumei negre au alimentat individualismul, spiritul de inițiativă și o mai mare mobilitate socială și economică, toate acestea deschizând drumul capitalismului. De asemenea, ciuma neagră a determinat guvernele să înființeze sisteme de control sanitar. După ce pesta a încetat, Veneția a luat măsuri pentru curățarea străzilor orașului. Și regele Franței, Ioam al II-lea, numit și cel Bun, a poruncit ca străzile să fie curățate. Regele a luat această  măsură pentru a preveni izbucnirea unei epidemii după ce a auzit că un medic grec din Antichitate a salvat Atena de o pestă curățind și spălând străzile ei. În cele din urmă, multe străzi medievale, care fuseseră niște canale colectoare deschise, au fost curățate. Însă numai în 1894, bacteriologul francez Alexandre Yersin a identificat bacilul răspunzător de ciuma neagră. Acesta a fost numit Yersinia pestis, după numele bacteriologului. După patru ani, un alt francez, Paul-Louis Simond, a descoperit rolul pe care l-a avut un purice (purtat de rozătoare) în transmiterea bolii. La scurt timp după aceea s-a realizat un vaccin cu care s-a realizat un succes limitat. A rămas această pestă doar a o amintire? Din păcate nu! În iarna anului 1910, de exemplu, aproximativ 50 000 de persoane au murit de ciumă în Manciuria iar Organizația Mondială a Sănătății înregistrează anual mii de noi cazuri, și, numărul continuă să crească. S-au descoperit noi tipuri ale acestei boli, tipuri rezistente la tratament. Într-adevăr, dacă nu se respectă normele de igienă elementare, această pestă continuă să fie o amenințare. Cartea „Pourquoi la peste? Le rat, la puce et le bubon” (De ce această pestă? Șobolanul, puricele și buboaiele), editată de Jacqueline Brossollet și Henri Mollaret, prezintă următoarea concluzie: „Fără să fie nicidecum o boală a vechii Europe din Evul Mediu, … ciuma ar pute fi, din păcate, o boală a viitorului”. Mai amintim o ciudățenie – considerând pesta o pedeapsă de la Dumnezeu, unii au încercat să domolească mânia lui Dumnezeu biciuindu-se singuri, adică flagelându-se. Frații Flagelanți, o mișcare despre care se spune că a ajuns să numere 800 000 de membri, a cunoscut cea mai mare popularitate în timpul ciumei negre. Secta le interzicea membrilor să vorbească cu femeile, să se spele sau să-și schimbe hainele. Ei se flagelau în public de două ori pe zi. „Flagelarea era una dintre puținele moduri prin care populația cuprinsă de teamă se putea elebera de ea”, se spune în cartea „Medieval Heresy”. Flagelanții s-au remarcat și prin denunțarea ierarhiei Bisericii și subminarea obiceiului Bisericii de a lua bani pentru absolvirea de păcate. Așadar, nu este de mirare că, în 1349, papa a condamnat această sectă. Însă, această mișcare și-a pierdut din influență după ce epidemia de ciumă neagră a dispărut.  

5. MĂRTURII ALE CONTEMPORANILOR DESPRE MIHAI VITEAZUL:

 Există mulți așa-ziși istorici care fac eforturi demne de o cauză mai bună pentru a ne convinge că Mihai Viteazul nu a fost nici pe departe eroul pe care îl știm, marele luptător antiotoman, înfăptuitorul Unirii de la 1600, ci un aventurier fără conștiință identitară, mânat în acțiunile lui de motivații mercantile, că nu prea i-a bătut pe turci și că nu prea a fost înfăptuitorul Unirii de la 1600. Să vedem însă ce spun contemporanii lui străini, cei care l-au cunoscut, cei care i-au știut faptele. Iată câteva mărturii-document în acest sens:

1. „În ceea ce-l privește pe Mihai, voievodul de aici, din Valahia, nu pot decât să îi aduc laudă cu adevărat, căci el este un militar excelent, bun și viteaz, ceea ce a dovedit cu fapta sa; el este cu credință față de creștinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot zelul. Alteța Voastră princiară îi datorează laudă dreaptă și cinstire”. – Scrisoarea din 24 august 1595 a căpitanului Albert Kiraly către Sigismund Bathory, despre bătălia de la Călugăreni.

2. „Cu siguranță, prea onorate, că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza cei mai mari împărați, regi și prinți, a izbutit Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștirile marelui sultan”. – Scrisoarea din 7 noiembrie 1595 a lui Edward Barton, agent englez la Constantinopol, către Sir Thomas Heneage, despre înfrângerea lui Sinan Pașa de către Mihai Viteazul.

3. „Din Valahia se aude că Mihai ar fi luat Nicopolul, oraș situat dincoace de Dunăre și foarte aproape de aceste maluri. Se aude că oastea transilvană ar fi coborât în Valahia pentru a se uni cu cea condusă de Mihai, de al cărui curaj cunoscut s-au speriat într-atât turcii, încât când constată tot ce au pierdut armatele lor, lucrul acesta îl fac cu mare frică”. – Raport din 7 decembrie 1596 al franciscanului Cinzio Aldobrandini, despre succesele lui Mihai Viteazul obținute în luptele cu turcii.

4. „Cât privește persoana acestui principe, el este un domn cu inimă deschisă, viteaz, fără șovăire, doritor de isprăvi și care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic”. – Raport din 31 iulie 1597 al lui Eich Lassota, șeful recrutorilor de lefegii, către împăratul Rudolf al II-lea, despre Mihai Viteazul.

5. „Alteța Sa a simțit în toate privințele sinceritatea, vitejia și credința lui Mihai Voievod față de Maiestatea Sa imperială și a găsit că, acțiunile trecute, multe au fost puse pe seama transilvăneanului Sigismund Bathory, care în realitate au fost înfăptuite de el, Mihai; de aceea Alteța Sa va pune chestiunea la Maiestatea Sa care nu va lăsa nepedepsită fapta”. – Scrisoare din 25 septembrie 1598 a arhiducelui Maximilian către Rudolf al II-lea, în care îl înștiințează pe împărat că Sigismund Bathory și-a însușit fraudulos faptele de vitejie săvârșite de Mihai.

6. „Gheorghe Racz (solul lui Mihai, – n.n.) ne dă de înțeles sincer și deschis că stăpânul său, voievodul, a luat Transilvania cu sabia și nici nu se gândește să se lase îndepărtat de acolo, că vrea să își încerce norocul și în Moldova – fie că Maiestatea Voastră imperială aprobă sau nu; mai aduce la cunoștință că după ce va aduce cele trei provincii sub stăpânirea sa, va apuca de barbă cum se cuvine pe turc și va arăta încă și mai mult serviciile aduse creștinătății”.- Scrisoarea din 11 ianuarie 1600 a lui B. Pezzen către împăratul Rudolf al II-lea.

7. „Deocamdată pot să o informez pe excelența voastră că principele Mihai și-a mărit stăpânirea prin luarea Moldovei, adăugând-o la Transilvania și Valahia”. – Raport din 29 mai 1600 al agentului englez la Constantinopol, Henry Lelo, către Sir Robert Cecil, despre victoria lui Mihai în Moldova.

8. „Pentru început nu pot să comunic decât că din zi în zi crește teama în sufletul și pieptul fiecăruia, datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părți ale Europei acest nou Alexandru, căruia îi spun Mihai Voievod”. – Scrisoare din 1 iulie 1600 a lui Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini, despre teama otomanilor față de Mihai Vodă.

9. „Turcii afirmă că este un mare căpitan și îi dau titluri ca oricărui alt prinț. Nu-l mai cheamă cu numele dezonorant pe care obișnuiau să i-l atribuie cu dispreț, mai nainte. Acum, numindu-l, îl ridică și îi acordă multă stimă și atât de mult se tem de el, încât nu știu să găsească modul în care l-ar putea prețui și s-ar putea opune curajului său. Și spun că Dumnezeu luptă alături de el și atât de mult cred acest lucru, încât cedează totul în favoarea lui”. – Raport din 12 august 1600 al lui Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini despre aprecierile turcilor la adresa lui Mihai Viteazul.

 Exemple ca cele de mai sus pot continua. Ele scot în evidență impactul formidabil pe care l-au avut în epocă acțiunile lui Mihai. Să nu uităm faptul că, celebrul umanist spaniol Lope de Vega i-a dedicat o întreagă piesă de teatru! Așadar, defăimările grave pe care le-au adus și continuă să le aducă unii așa-ziși istorici, români din păcate, la adresa lui Mihai nu au susținere documentară! Este foarte adevărat că Unirea de la 1600 nu a avut înțeles național, dar asta nu-i scade nicidecum din valoare! În fond și-n Franța medievală, ca să dăm un exemplu credem relevant, mulți monarhi au unit prin forță diverse provincii cu domeniul regal, realizând o unire de tip feudal, exact ce a realizat și Mihai pentru scurt timp, și nimeni în Franța nu s-a gândit să desființeze acele uniri sau să lovească în regii care le-au înfăptuit, considerându-i chiar nebuni și aventurieri, cum au făcut unii istorici de la noi cu Mihai! Cine s-ar gândi în Franța să lovească atât de mârșav într-un rege ca Filip al IV-lea cel Frumos, de pildă? 

6. VIAȚA COTIDIANĂ ÎN EUROPA SECOLELOR XVII-XVIII: 

 EUROPA DE LA DIVERSITATE LA UNITATE:

  În secolele XVII-XVIII s-a conturat un anumit mod de viață pentru lumea satelor și orașelor din Europa, care va marca desprinderea de Evul Mediu. Nu în toate regiunile Europei această desprindere va fi identică ca ritm sau ca formă. Existența zonelor atât de diferite ale Europei este consecința evoluției lor anterioare și această diferențiere va face dificilă apropierea satelor și orașelor europene de un model standard. Particularitățile se păstrează pe parcursul celor două secole și chiar, în secolele următoare. Dar care sunt aceste zone? Avem o Europă de Est și de Sud-Est pe care am putea-o numi postbizantină, pentru că, parțial, aici a existat o dominație bizantină (cu secole în urme), iar pe de altă parte, este o zonă unde predomină credința ortodoxă. Includem aici Rusia și Ucraina, Peninsula Balcanică, Țărilor Române. A doua zonă este Europa maritimă, care cuprinde Spania, Italia, Anglia, Olanda. A treia zonă este reprezentată de Europa continentală în care includem țările din centrul continentului, lumea germanică în special. Aceste zone, reprezentând ritmuri diferite de creștere a popoulației, niveluri și ritmuri diferite de organizare socială, confesiuni creștine diferite și aspirații intelectuale destul de diverse, vor ajunge să formeze totuși, la sfârșitul secolului XVIII Europa.

ASCENSIUNEA CAPITALELOR EUROPENE:

 În aceste secole, Europa este predominant rurală, dar populația urbană va crește constant. Vor apărea mari orașe cu zeci și zeci de mii de locuitori. Remarcăm, de altfel, ascensiunea capitalelor europene. Ele se remarcă drept centre ale culturii, luxului, vieții economice și politice. Iată trei exemple:

 1. Londra: Reprezintă o capitală ce a cunoscut o dezvoltare extraordinară, ajungând cel mai mare oraș european. Va avea peste un milion de locuitori la sfârșitul secolului XVIII. „Să fii sătul de Londra înseamnă să fii sătul de viață; căci Londra cuprinde tot ceea ce poate să-ți dea viață.” Acestea sunt cuvintele unui călător prin marea capitală britanică. În centrul ei se găsea celebrul cartier financiar – City.

 2. Paris: Era vechea capitală a Franței. El va deveni nu doar al doilea oraș al Europei ci va deveni și o veritabilă capitală culturală a continentului, prin oamenii săi de cultură, prin filozofii săi, prin instituțiile sale culturale.

 3. Viena: Era capitala Imperiului Habsburgic și cel mai important oraș din Europa Centrală. Reprezenta capitala muzicii, aici creând Haydn și Mozart.

 Condițiile de viață în capitale, ca și în alte orașe, erau încă destul de dificile. Murdăriile erau aruncate direct în stradă ceea ce ducea la frecvente epidemii, inclusiv de ciumă – Marsilia, la 1720. Incendiile făceau ravagii – Londra, la 1666 vor fi distruse 13 000 de case. Jafurile, tâlhăriile făceau ravagii. Abia în secolul XVIII lucrurile se îmbunătățesc datorită unei politici mai coerente de urbanism.

MODELE COMPORTAMENTALE:

 În aceste secole se impun câteva modele comportamentale:

1.Favorita: Marii suverani ai epocii au avut multe favorite. Merită o mențiune specială doamna de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea. Aceasta a rămas cunoscută cu celebra sa expresie – „După mine, potopul”.

2. Gentilomul: Nu este doar un nobil sub raport social, ci un spirit ales care face dovada bunelor sale maniere.

3. Honnete homme-ul: Este gentilomul interesat de filozofie, știință, literatură.

4. Aventurierul: Este omul ce uimește pe contemporani cu ideile sale. Pretinde că ar avea o origine ilustră, că ar cunoaște misterele lumii. El sfidează și normele de comportament moral, nesfiindu-se să afișeze un comportament licențios explicit, în numele libertății de spirit. Câteva exemple sunt edificatoare: Cassanova, celebrul cuceritor de inimi, Giuseppe Balsamo,- cunoscut drept contele Cagliostro-, implicat în scandaluri la curtea Franței.

5. Prețiosul: Este gentilomul care împinge normele de comportament politicos la limite absurde, enervante.

6. Francmasonul: Este omul privit cu teamă, cu neîncredere. Este implicat în tot felul de evenimente, comploturi, aranjamente, ceea ce face explicabilă suspiciunea cu care este privit. La fel stau lucrurile și-n zilele noastre cu membrii Francmasoneriei.

COMPORTAMENTUL – UN SEMN AL EDUCAȚIEI ȘI AL PUTERII PERSONALE:

 Plăcerea de a petrece laolaltă cu ceilalți, de a purta haine în pas cu moda, de a avea preocupări intelectuale sau sportive a devenit, în aceste secole, un semn al prestigiului și al puterii personale îndeosebi pentru cei ce ocupau o poziție dominantă în lumea orașelor. Manualele de politețe, numite și manuale de curtoazie, erau în secolele XVII-XVIII adevărate coduri de bune maniere, din care puteai afla reguli de comportament în timpul unei mese, cu privire la curățenie și gesturi, la purtarea hainelor și a bijuteriilor. Toate acestea erau considerate o expresie exterioară a frumuseții sufletului omului.

VIAȚA OAMENILIOR DE RÂND:

 Fără a intra în prea multe detalii, putem spune că era, în continuare, foarte grea. Familiile țărănești continuau să trăiască aproape la fel ca-n Evul Mediu, în case sărăcăcioase, de regulă cu o singură încăpere, în care se adăposteau atât părinții cât și copiii, iar în lunile de iarnă chiar și animalele. Să ne punem întrebarea ce se-ntâmpla când părinții simțeau nevoia unor relații intime? Parcă nici nu vrem să ne gândim! Și la orașe sărăcimea o ducea greu. Nu avea acces la canalizare și murdăriile fiziologice erau aruncate…afară! Să ne închipuim mirosurile? Mai bine nu! Totuși se remarcă, mai cuseamă, în secolul XVIII, un mare aflux de populație din mediul rural spre orașe, datorită vieții mult mai trepidante, posibilităților de împlinire socială incomparabil mai mari decât cele din mediul rural, posibilități datorate dezvoltării industriale, e drept, încă incipiente.

7. ORA DE VARĂ – ISTORICUL INTRODUCERII EI: 

 De ce mulți oameni își reglează ceasurile de două ori pe an? Modificarea orei, înainte și înapoi, le dă unora bătaie de cap, iar mie personal îmi crează o stare de depresie mai ales în momentul trecerii la ora de iarnă. Am dificultăți de adaptare serioase, până acolo încât luna noiembrie îmi generează o stare de depresie. Îmi este greu să mă adaptez la realitatea faptului că la orele 17 deja se întunecă. De aceea revenirea la ora de vară parcă îmi dă aripi, îmi dă un nou suflu! În limba engleză există expresia „primăvara înainte, toamna înapoi”, care le reamintește oamenilor când trebuie să modifice ora: primăvara și toamna. Dar cum a apărut ora de vară? Cui i-a venit această idee? În „Encyclopedia Britannica” se spune că, în anul1784, lui Benjamin Franklin i-a venit ideea cu ora de vară, pentru a nu irosi lumina zilei. După mai bine de un secol, englezul William Willett a susținut cu înflăcărare această idee. Însă Willett a murit înainte ca Parlamentul să dea o lege în acest sens. Potrivit scriitorului britanic Tony Francis, Willett, care era un experimentat constructor din Chislehurst, comitatul Kent, și-a dat seama de utilitatea modificării orei când se plimba călare la primele ore ale dimineții, într-o zi de vară, prin orașul Petts Wood. În timp ce călărea, el a remarcat că multe case aveau obloanele trase. „Câtă lumină naturală se pierde!”, trebuie să-și fi spus el. Apoi a început o campanie încercând să convingă Parlamentul Britanic să dea un proiect de lege privind modificarea orei. Dacă în primăvară se va da ceasul cu o oră înainte, toamna urma să se revină la ora obișnuită. Astfel, oamenii puteau beneficia seara de mai multă lumină a zilei. Tony Francis menționează că Willett scrisese pe o foaie volantă următoarele: „Lumina este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care Creatorul le-a făcut omului. Când se revarsă peste noi lumina zilei, domnește bucuria, îngrijorările sunt mai puțin apăsătoare, iar curajul prinde puteri ca să lupte pentru viață.” Regele Eduard al VII-lea n-a așteptat o lege scrisă de Parlament. El a decretat Sandringhamul, locuința sa regală cu o suprafață de 7900 de hectare, drept zonă cu orar de vară. Mai târziu, el a aplicat această măsură și pe proprietățile sale regale de la Windsor și Balmoral. Ce anume i-a convins în cele din urmă pe politicieni să cedeze și să adopte ora de vară? În Primul Război Mondial, ei au dorit să economisească combustibil reducând timpul când era nevoie de lumină artificială! Alte țări au adoptat această măsură din motive similare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Anglia a adoptat chiar ora de vară dublă. Această măsură admitea o diferență de două ore pe timp de vară și de o oră pe timp de iarnă. În Petts Wood există un monument în cinstea lui William Willett. Monumentul este dedicat „neobositului partizan al orei de vară”. Sub cadranul solar sunt gravate cuvintele „Horas non numero nisi aestivas”, care înseamnă „Nu număr orele decât dacă sunt ore de vară”.  

8. REFLECȚII ASUPRA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL: 

  Acum mai bine de o sută de ani, milioane de tineri, purtați de un val de patriotism, au lăsat în urmă siguranța căminului lor și au mers la război. Un american care a luptat ca voluntar scria: „Aștept cu bucurie și emoție vremurile bune care vor veni.” Nu după mult timp, entuziasmul acestor tineri s-a transformat în amărăciune. Niciunul dintre ei nu și-a imaginat că acele armate puternice aveau să lupte ani la rând în tranșeele din Belgia și din Franța într-un război numit atunci „Războiul cel Mare”, iar în prezent Primul Război Mondial. Cu siguranță Primul Război Mondial a fost mare în ceea ce privește numărul victimelor. Potrivit unor estimări, în acest război au murit peste 10 milioane de oameni iar 20 de milioane au fost mutilați. De asemenea, războiul a fost rezultatul unor minciuni grosolane. Oamenii de stat europeni n-au putut face nimic pentru a calma situația internațională, care, în cele din urmă, a degenerat într-un conflict mondial. Dar și mai important este faptul că „Războiul cel Mare” a lăsat urme adânci. El a schimbat lumea atât de mult încât efectele lui se simt și în prezent.Primul Război Mondial a fost consecința unor calcule greșite. Liderii europeni au acționat, ca să ne exprimăm plastic, ca o generație de somnambuli, care în acea vară liniștită din 1914, s-au izbit dintr-o dată de stâncile unui destin tragic. În doar câteva săptămâni, asasinarea unui arhiduce austriac a aruncat Marile Puteri europene într-un război pe care nimeni nu și l-a dorit la asemenea proporții, cum le-a luat ulterior. După câteva zile de la începerea ostilităților, cancelarul german a fost întrebat: „Cum de s-a ajuns aici?” El a exclamat cu tristețe: „Oh, de-ar ști cineva!” Conducătorii politici vinovați de izbucnirea războiului nu și-au imaginat care aveau să fie urmările deciziilor lor greșite. Însă, la puțin timp după aceea, soldații din tranșee au înțeles care era de fapt realitatea. Politicienii le înșelaseră așteptările, preoții îi mințiseră iar generalii îi trădaseră. În ce fel?

* Politicienii au promis că războiul va deschide calea spre o lume mai bună. Cancelarul german a declarat: „Luptăm pentru a beneficia de roadele muncii noastre pe timp de pace, pentru a ne bucura de moștenirea unui trecut glorios și pentru a clădi un viitor sigur.” Președintele S.U.A., Woodrow Wilson, a spus că războiul va face ca „lumea să devină un loc sigur pentru democrație”, declarație care, mai târziu, a devenit slogan. La rândul lor, politicienii britanici au fost absolut siguri că: „Acest război va pune capăt tuturor războaielor.” Dar s-au înșelat toți!

* Preoții, sau pastorii după caz, au susținut războiul cu multă însuflețire. Într-o lucrare se spune: „Păzitorii Cuvântului lui Dumnezeu au dirijat corul marțial. Acest război total a ajuns să însemne ură totală!” (The Columbia History of the World). În loc să stingă focul urii, preoții/pastorii l-au alimentat. Într-o lucrare se spune: „Fețele bisericești n-au putut și, de cele mai multe ori, n-au vrut să pună credința creștină mai presus de naționalitate. Majoritatea lor au ales calea cea mai ușoară, punând semnul egalității între creștinism și patriotism. Soldații creștini, indiferent de confesiune, au fost îndemnați să se ucidă în numele Mântuitorului!” (A History of Christianity).

* Generalii au promis o victorie ușoară și rapidă, dar nu s-a întâmplat așa. La puțin timp după aceea, armatele combatante au ajuns într-un mare impas. Apoi milioane de soldați s-au confruntat cu ceea ce istoria a numit „probabil cea mai cumplită tortură de proporții la care au fost supuse vreodată carnea și spiritul omului”. Deși sacrificaseră viața multor soldați, generalii au continuat să-și arunce oamenii în baricade de sârmă ghimpată și perdele de gloanțe. Nu este deloc surprinzător că pretutindeni au izbucnit revolte.

 Ce efect a avut Primul Război Mondial asupra societății umane? Războiul a distrus mintea și caracterul unei generații. Acest conflict a marcat începutul celui mai sângeros veac din istoria umanității. Revoluțiile și protestele au intrat, treptat, în cotidian. Perioada interbelică a fost marcată de grave tensiuni și convulsii care, în cele din urmă, au dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial care, într-un fel, a fost o continuare firească a primului conflict mondial!

9. „BELLE EPOQUE” VERSUS „ANII NEBUNI”:

1. LA BELLE EPOQUE: La cumpăna secolelor XIX – XX fiecare continent oferea un model aparte de dezvoltare. Europa era, de departe, continentul cel mai favorizat de istorie. Progresul tehnologic și puterea militară i-au permis să fie un model de urmat pentru celelalte societăți. Mai mult, Europa a reușit să-și extindă coloniile în Africa, Asia de Sud și de Sud-Est, Pacific și să le administreze conform propriilor interese. În afara Europei, S.U.A.,- țară cu fundamente europene -, au dovedit că sunt capabile nu numai să promoveze valorile europene, dar și să depășească Marile Puteri ale vremii. Asistăm, în fapt, în această perioadă la un adevărat triumf al valorilor europene, al modului de viață european. Pentru elitele social-politice, mai cuseamă, perioada cuprinsă între 1880-1914 va constitui „societatea ideală”, societatea în care „marile împliniri” erau posibile – La Belle Epoque! Vom vedea ceva mai departe că, păturile de jos ale populației s-au bucurat prea puțin sau chiar deloc de această faimoasă „epocă frumoasă”.

1.1. Mentalități și Societatea: Elitele sociale europene duc un mod de viață ce exultă superioritatea civilizației europene și trimful acesteia la scară planetară; să nu uităm că-n anul 1868 începe în Japonia „era Meiji” ce-și propunea modernizarea societății japoneze după model european! Trebuie subliniat că, atunci când ne referim la „Europa” și „civilizația europeană” avem de fapt în vedere civilizația Europei Occidentale și triumful acesteia în dauna altor spații geografice, chiar europene (Europa Răsăriteană). Societatea occidentală este, așadar, cea care se bucură de binefacerile „epocii frumoase”. Clasele avute sunt marcate de un simț al „superiorității” față de celelalte spații ale civilizației. „Belle Epoque” este, de altfel, perioada ce coincide cu o puternică expansiune colonială a Marilor Puteri. Pentru justificarea acestei expansiuni s-au pus la bătaie cele mai diverse tehnici de manipulare a maselor. Nu era suficient să vii în fața oamenilor și să declari că „avem nevoie de noi spații pentru desfacerea mărfurilor sau pentru resurse”; era nevoie să convingi societatea de necesitatea altor civilizații de a fi „civilizate” de către europeni. Acest lucru s-a înfăptuit prin procesul de învățământ unde copiilor li se inocula de la vârste foarte fragede ideea superiorității civilizației europene și chiar mai mult – ideea superiorității omului alb! Consecințele pe termen lung ale unei asemenea educații au fost teribile! S-a mers până la căutarea și îndoctrinarea oamenilor cu o serie de concepte „ideologice” care să susțină colonialismul. De pildă: revendicarea moștenirii indo-europene ca factor legitim care să susțină „drepturile” Marilor Puteri de a lua în stăpânire alte spații. De exemplu, Marea Britanie a utilizat acest argument pentru a-și justifica stăpânirea colonială asupra Indiei! În colonii, educația băștinașilor mergea în sensul acceptării dominației europene. Scriitorul britanic, născut în India, Rudyar Kipling redă cel mai bine acest fapt: „Primiți povara omului alb și nu vă învredniciți la mai puțin!” Fără cuvinte, am putea concluziona noi. Elitele burghezo-aristocratice europene sărbătoreau, așadar, triumful civilizației europene. Viața mondenă se dezvoltă la cote necunoscute în alte vremuri. Moda dă și ea tonul, degajând încredere, forță și, – de ce nu? -, putere! Sportul începe să capete caracter de masă; în aceată epocă renaște ideea de Olimpiadă. Ca un fapt divers – la întrecerile de patinaj artistic, competitoarele femei, destul de puține, purtau o costumație sportivă în ton cu moda fustelor până-ă pământ, și, atunci când se întâmplau accidente, fustele până la pământ se rupeau și ne putam închipui mai departe scena! Tot în această perioadă elitele doresc să-și etaleze foarte clar statutul. Se grăbesc să se îngrămădească în centrul marilor orașe, evitând cartierele periferice, unde își construiesc locuințe somptuoase. Viața cotidiană „elitistă” va beneficia din plin de o serie de binefaceri ale celei de a doua revoluții industriale: apariția iluminatului electric, folosirea telefonului, marea invenție a fraților Lumiere – cinematograful. În schimb, la periferii întâlnim „inadaptații epocii frumoase”: vagabonzi, criminali, prostituate, muncitori necalificați etc., care trăiau în locuințe insalubre, fără utilități, fără nicio legătură, în fapt, cu „spiritul vremii”. „Elitele” își vor lua măsuri de prevedere împotriva „perifericilor”. De pildă, Anglia hotărăște că, cei ce declanșau chiar și o simplă grevă erau niște criminali periculoși pentru societate și erau „demni” de a fi închiși în colonia -penitenciar Australia! Pentru „elite” viața era frumoasă, ca o continuă petrecere, fapt ilustrat și de dezvoltarea pe scară largă a „turismului de elită”. Turismul, din această perioadă, devine o mare afacere. Mai mult, se dezvoltă și un caz mai „particular” – turismul de elită în colonii! În fapt, pentru „prețioșii” epocii, viața în colonii începe să fie privită ca ceva aproape paradiziac, ca o viață ferită de efctele poluării (vizibile deja în Europa Occidentală și în America de Nord), ca o viață alături de „bunii sălbatici” recunoscători europenilor. Se trec ușor sub tăcere efectele negative ale colonizării, pericolul de a te afla alături, la un moment-dat, de cei care fac parte din mișcările de rezistență. Ca turist, de asemenea, nu te afli în „pericolul” de a veni în contact cu cei care lucrua în mine, pe plantații, cu servitorii europenilor și, atunci, desigur, turismul în colonii era o mare „fiță” a epocii! Dincolo de aceste aspecte, care aproape că desființează această „epocă frumoasă”, totuși, putem considera că a existat, – legitim, de această dată -, o astfel de epocă în următoarele domenii:

1.2. Sțiință: Știința a cunoscut o foarte mare dezvotare, fapt care a schimbat viziunea oamenilor despre lume. Deja se credea că știința reprezenta speranța spre un viitor mai bun al omenirii, bazat pe posibilitatea de cunoaștere a adevărului pus în slujba creării unei societăți apropiate de perfecțiune. Va apărea și o viziune filozofică care promova o astfel de concepție – pozitivismul. Au existat câteva descoperiri științifice de mare importanță ce au întărit optimismul și încrederea oamenilor în posibilitățile viitorului:

* în medicină, chimistul și biologul francez Louis Pasteur descoperă rolul microbilor în boli și protejarea împotriva lor prin vaccinare;

* fenomenele electricității și electromagnetismului sunt studiate de Faraday, Maxwell și Hertz;

* în chimie, rusul Mendeleev descoperă că proprietățile elementelor chimice se repetă periodic în funție de masa lor și alcătuiește unsistem periodic al elementelor;

* în fizică remarcă: teoria cuantică a lui Max Planck (1900), teoria relativității a lui Albert Einstein (1900).

 Se dezvoltă, în fapt, foarte mult cercetarea științifică sprijinită de dezvoltarea învățământului universitar. Mai cu seamă se vor impune universitățile germane, apoi cele americane.

1.3. Învățământul: Că tot am amintit de universități, notăm că, în această perioadă învățământul primar se extinde în foarte multe țări, căpătând caracter de masă. Se va dezvolta și învățământul pentru fete. Se remarcă, mai ales, la nivelul claselor avute, o extindere a convingerii că și fetele au drept la educație întocmai ca băieții. Printre marii oameni de școală ai epocii îl remarcăm în Franța pe Jules Ferry care se va preocupa, mai ales, de extinderea reței școlare în mediul privat.

1.4. Cultura și arta epocii: Termenul de „belle epoque” a circulat, la început, cu referire doar la evoluțiile în plan artistic și cultural din perioada vremii. La cultură vor avea acces categorii din ce în ce mai extinse de oameni. Vom asista astfel la o primă proliferare a culturii de masă, nu întotdeauna de calitate. Epoca este marcată de afirmarea realismului. Scriitorii și artiștii vremii se vor remarca prin critica dură adusă societății. Din realism va deriva naturalismul îmbogățit cu o serie de idei provenite din dezvoltarea științei. Epoca va fi dată peste cap, dacă ne putem exprima astfel, de apariția unor curente artistice rupte complet de canoane: impresionismul, postimpresionismul, fovismul etc.. Remarcăm, în trecăt, pe unii dintre marii oameni de cultură ai epocii: scriitorul rus Lev Tolstoi, pictorul francez Paul Gauguin, pe Vincent Van Gogh, pe Henri Matisse, pe Claude Monet – de altfel, numele impresionismului vine chiar de la un tablou al acestuia „Impresie, răsărit de Soare”. Foarte ilustrativ pentru mentalitatea privind viața idilică din colonii, departe de Europa, este cazul pictorului Paul Gauguin, care și-a realizat cea mai mare parte a operei în insula Tahiti, din Oceanul Pacific!  „Belle Epoque” cunoaște o mare dezvoltare a arhitecturii urbane. Se generalizează în S.U.A. ridicarea zgârie-norilor. Apar construcții simbol – exemplu: Turnul Eiffel la Paris, ridicat de inginerul Gustave Eiffel cu ocazia marii expoziții universale din 1889, și, care va deveni edificiul simbol al capitalei Franței. Foarte importantă a fost Arta Nouă (Art Nouveau). Ea apare după 1890 și va marca definitiv evoluția arhitecturii. S-au impus arhitecții cum ar fi Antonio Gaudi la Barcelona, cu celebra „Sagrada Familia”.

1.5. Transporturile: „Epoca Frumoasă” cunoaște o adevărată frenezie în ceea ce privește dezvoltarea transporturilor. Se extinde rețeaua de căi ferate, construindu-se, de pildă, Transiberianul. Apare metroul la Londra în 1890. Se dezvoltă navigația. Apare automobilul pe străzile orașelor, ce va conferi, în scurt timp, un nou ritm vieții de zi cu zi. În 1903 frații Wright din Oiho – S.U.A. efectuează primul zbor cu avionul. Asemenea realizări duceau la credința că nimic nu va putea să mai stea în calea progresului mereu ascendent al societății. Cu atât mai mare a fost șocul produs de Primul Război Mondial care a pus capăt foarte brutal marilor speranțe generate de „Belle Epoque”!  

1.6. Umbre în societatea „Belle Epoque”: Dezvoltarea în sens modern a societății, progresele industriei, nu au schimbat prea mult viața muncitorilor. Situația lor era foarte grea. Munca în industrie se făcea în condiții infecte, fără măsuri minime de protecție a muncii. Se muncea foarte multe ore, chiar 16-18 ore pe zi! Mai grav era faptul că se utiliza, din plin, munca femeilor și a copiilor, mai ales în S.U.A.. Aici, se utiliza munca copiilor în mine, la spălătoriile de cărbuni. Datorită condițiilor inumane, mulți copii cădeau victime tuberculozei. Vor apărea mișcări sindicale și partide socialiste sau social-democrate, care vor încerca, fără a reuși prea mult, să schimbe situația acestor categorii defavorizate. Ca urmare a ineficacității acestor mișcări și partide asistăm la afirmarea anarho-sindicalismului, un curent terorist, ce preconiza schimbări sociale prin măsuri de violență extremă împotriva claselor avute și acte de terorism. Se va afirma, de asemenea, și mișcarea comunistă. În perioada „Belle Epoque” activează organizația comunistă „Internaționala a II-a” (1889-1914). Tot în această perioadă avem o proliferare a sentimentelor antisemite a unor caregorii de populație. Problema evreiască va răbufni foarte puternic. La vremea respectivă, pozițiile importante deținute de evrei în marile finanțe și în comerț, procentul lor ridicat în populația urbană din Europa, concurența între capitaliștii evrei și neevrei au reprezentat tot atâtea cauze ale persistenței xenofobiei și antisemitismului. Un „maxim” al acestor „sentimente” l-a constituit „afacerea Dreyfus” care a zguduit Franța între anii 1894-1899. Căpitanul Alfred Dreyfus, din armata franceză, a fost acuzat pe nedrept de spionaj în favoarea Germaniei. Opinia publică franceză a fost sensibilizată prin celebrul articol „J’accuse” (Acuz) a lui Emile Zola, apărut în revista „L’Aurore”. El demonstra clar eroarea judiciară comisă. După o lungă serie de dezbateri publice și dispute aprinse, lui Dreyfus i-a fost recunoscută nevinovăția și a fost reintegrat în armată. „Afacerea Dreyfus” l-a „înrăit” și mai tare pe un militant evreu al perioadei – Theodor Herzl (1860-1904), determinându-l să lupte cu și mai mare energie pentru un stat evreu în Palestina. Acesta a înființat mișcarea sionistă cu sediul la Basel (Elveția), în anul 1897. Altă umbră a „epocii frumoase” o constituie tratamentul aplicat negrilor în S.U.A.. Astfel, chiar și după războiul din 1861-1865 în urma căruia era abolită, oficial, sclavia acestora, negrii vor continua să fie victime ale segregării rasiale, segregare puternic susținută de KKK (Ku Kux Klan).  

1.7. Mitologia „Belle Epoque”: Șocul produs de Primul Război Mondial, amplificat ulterior de evoluțiile perioadei interbelice – criza economică mondială (1929-1933), instaurarea regimurilor totalitare comunist, fascist, nazist, declanșarea și desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial -, au determinat dezvoltarea unei adevărate mitologii despre „epoca frumoasă”. Aceasta va începe să fie văzută ca o epocă a inocenței, a stabilității economice și politice, a progresului continuu etc.. Desigur, declanșarea în 1914 a Primului Război Mondial cu tot ceea ce a însemnat acesta, în special ideea de „război total”, amplificată, ulterior, la cote apocaliptice în cel de-al Doilea Război Mondial, evoluțiile dramatice în plan economic – criza mondială din 1929-1933, evoluțiile în plan politic – regimurile totalitare, apoi „războiul rece” etc., au dus la conturarea clară a ideii că lumea în care trăim, că epoca ce a început în 1914, nu ne oferă niciun fel de certitudine, nicio siguranță, că oricând pot apărea stări de lucruri care să arunce lumea în haos – cine se aștepta prin anii ’90 ai secolului XX la terorismul din zilele noastre, la o nouă criză economică mondială? De aici, o anumită melancolie, până la un punct de înțeles, privitoare la „vremurile tihnite” dintr-un trecut idealizat, dintr-o epocă frumoasă, care nu are nicio legătură cu adevărata „Belle Epoque”, cu luminile și umbrele ei. Prea des oamenii evadează din incertitudinile prezentului într-un trecut fictiv fără bază istorică și nu se dovedesc, astfel, capabili să privească bărbătește spre viitor!

2. „ANII NEBUNI”: Primul Război Mondial a fost un șoc uriaș pentru oameni, care nu s-au așteptat nicio clipă că un război atât de distrugător ar putea izbucni vreodată; chiar cercurile militare și politice au fost complet surprinse de violența totală și de durată a conflictului. Mulți contemporani au văzut în acest război nu doar finalul finalul „epocii frumoase” ci chiar finalul unui anume tip de civilizație și de mod de viață. O civilizație „tihnită”, așezată ferm pe coordonatele progresului a fost înlocuită cu o „civilizație” a nesiguranței, a incertitudinii. Acest război a provocat pierderi uriașe învinșilor și învingătorilor deoporivă. A fost nevoie de un timp destul de îndelungat pentru ca distrugerile să fie reparate. Economia a fost afectată de criza de reconversiune, adică trecerea de la economia de război la economia normală în timp de pace și de fenomenul de inflație, ba chiar al hiperinflației, – cazul Germaniei. Foarte gravă a fost și criza socială. De pe urma războiului a profitat o minoritate formată din furnizorii de armament sau din cei care și-au format averi fabuloase în urma speculării împrejurărilor tulburi de după terminarea conflictului. Bogăția acestora contrasta cu mizeria majorității populației, dar mai ales i-a nemulțumit pe tinerii ce-și petrecuseră ani buni în tranșee, și, care au îndurat privațiunile războiului. Foștii combatanți, întorși din tranșee, descoperă că, în timp ce ei sunt săraci, alții prosperă în mod nerușinat. Acest fapt va pune la îndoială „valorile” unei societăți care nu încurajează meritul, ci abilitatea, îndrăzneala și lipsa de scrupule a celor necinstiți. Mulți dintre acești tineri vor alimenta mișcările anarhice, extremiste precum și partidele comuniste. Valorile tradiționale vor fi puse în discuție și datorită împrejurărilor de după război, când oamenii vor vrea să-și trăiască viața, gustând din plăcerile de care fuseseră lipsiți în anii îndelungați de tranșee. Ca urmare, are loc emanciparea moravurilor; se înmulțesc petrecerile; se răspândesc noile dansuri și stiluri muzicale importate din America Latină (tangoul argentinian) și S.U.A. (jazzul și charlestonul); ia avânt cinematograful. Aceste manifestări sunt tot atâtea reacții la anii grei de război. Această criză a valorilor morale tradiționale s-a reflectat și-n apariția unor noi modalități de expresie artistică precum dadaismul, suprarealismul sau expresionismul din cinematograful german. Societatea va beneficia și de faptul că, după 1923-1924 s-a înregistrat un avânt economic uluitor, fără precedent până atunci în era industrială. A fost o perioadă de mare progres în care a avut loc apogeul celei de-a doua revoluții industriale, caracterizată prin introducerea pe scară largă a noi surse de energie (petrol, electricitate) și de noi metode de organizare a muncii – lucrul la bandă. Fenomenul de concentrare a producției s-a accentuat – de exemplu mari firme cum ar fi Ford și General Motors au monopolizat industria de automobile în S.U.A.. În aceste condiții, producția de bunuri a crescut spectaculos. În fapt, în societatea occidentală, perioada cuprinsă între 1921 (S.U.A.)/1923-1924 (Europa Occidentală) și 1929 (anul declanșării Marii Crize) este cunoscută sub denumirea de „anii nebuni”. Așadar, după scurta lor perioadă de criză, datorată reconversiei economiei, S.U.A. vor cunoaște o perioadă de avânt economic fără precedent. Au crescut spectaculos noile ramuri economice care asigurau progresul tehnic: industria automobilelor, industria materialelor electrotehnice și electronice, industria aeronautică, construcțiile – care au căpătat un nou avâmt. Prosperitatea materială a locuitorilor S.U.A. era fără egal. Se nășteau, de fapt, în societatea americană, politicile sociale și consumul de masă/societatea de consum. Abundența capitalurilor, producția în creștere rapidă, noutățile tehnice și științifice – care erau imediat introduse în industrie -, au stat la baza politicilor sociale și a consumului la nivel de masă. Președintele Calvin Coolidge (1923-1928) a încurajat până la limita extremă frenezia afacerilor și expansiunea industrială. El afirma: „ (…) cel ce construiește o uzină, construiește un templu… Cel ce muncește aici participă la un serviciu divin.” În „anii nebuni” frenezia afacerilor și excesul de creditare au ajuns până la nivelul cetățeanului de rând. Și oamenii simpli trăiesc acum propria lor „belle epoque”. Se părea că vremurile „epocii frumoase” nu doar că au reînviat dar se extinseseră până la ultimul om. S.U.A. cunosc o circulație a capitalurilor la un nivel foarte înalt. De exemplu, când primarul orașului Koln, – Konrad Adenauer -, a solicitat un împrumut de un milion de dolari, a fost refuzat, suma fiind considerată prea mică și neinteresând, astfel, piața financiară americană. Se va produce, însă, și o evoluție negativă, pe moment nesesizată, dar cu consecințe funeste începând din 1929, anume: recurgerea la creditul nelimitat, cumpărarea de acțiuni pracric de către orice cetățean și speculațiile bursiere care au luat amploare din dorința unor câștiguri foarte mari care păreau la îndemână, au dus la creșterea uriașă a datoriei private și la creșterea taxei de scont ( semn de slăbiciune al economiei) – nici aceasta nesesizată la momentul oportun. Fenomenele care s-au petrecut în societatea și economia  americană se vor repeta, din 1923/1924 și-n alte țări occidentale, mai ales în Marea Britanie, Franța și Germania. Avântul economic a fost dublat, așadar, de prosperitate, deoarece salariile au crescut continuu iar șomajul aproape a dispărut. Concomitent ia amploare exodul populației către orașe în căutarea unor slujbe mai bine plătite; se accelerează procesul de urbanizare, aparatura electrică și aparatele de radio pătrund în casele oamenilor obișnuiți – 100 000 de aparate de radio în 1922 în S.U.A. versus 2 000 000 în 1925; mass-media se infiltrează în viața societății prin radio, presă, cinematograf și chiar televiziune – aflată la începuturile ei (anul 1927 – apare primul televizor). Perioada „anilor nebuni” va fi o perioadă „exagerată”, după cum o numeau chiar unii analiști contemporani. Prosperitatea se va resimți și prin faptul că oamenii încep se devină amatori de petreceri unde întâlnim „dansuri scandaloase” (terminologia acelorași analiști) – tangoul, charlestonul -, noi genuri de muzică (jazzul originar din S.U.A.). Oamenii devin, de asemenea, mari amatori de cafenele, se duc în număr mare la cinematograf; devin mari fani ai concursurilor de miss – mai ales în S.U.A. unde se va vorbi de inflația „femeilor ușoare”, care participau la astfel de concursuri. Devin amatori de reclame publicitare, din ce în ce mai atrăgătoare. Sărbătorile de iarnă se îmbogățesc odată cu generalizarea personajului „Moș Crăciun”, care la început a fost un produs publicitar al firmei Coca-Cola! Mai remarcăm un aspect în privința lui Moș Crăciun – costumul său ar fi trebuit să fie albastru dar, ca urmare a unor greșeli de tipărire, a devenit roșu! Moș Crăciun, cum necum, va deveni noul „brand” al sărbătorilor de iarnă. Asistăm, pe parcursul „anilor nebuni” la emanciparea femeii. Femeile capătă, în multe țări, drept de vot, ocupă tot mai mult funcții în administrație, învățământ, societate. Vor fi ocrotite prin legi speciale în perioada de maternitate. În fapt, noile condiții amteriale au condus la o emancipare a mentalităților, în special în rândul claselor avute. Astfel, conduita fetelor înainte de căsătorie este mai „liberă”. Va apărea „căsătoria de probă”. Se generalizează „scandaloasele” aventuri de o noapte în rândul celor bogați! Tot pe parcursul „anilor nebuni” în S.U.A., în condițiile prohibiției (instituită în 1919, prin Legea volstead) va lua amploare contrabanda cu băuturi alcoolice, fapt care va duce la „înflorirea” criminalității. Se „afirmă” celebrul Al Capone! Jazzul a devenit fenomen mondial, mai cuseamă datorită orchestrei conduse de faimosul Louis Armstrong. Cinematografia s-a transformat într-o mare afacere, marile vedete fiind cotate în clasamente (box-officeuri) după veniturile pe care le aduceau merilor case de film. Sportul completează și el imaginea „anilor nebuni”. A devenit și el o adevărată industrie datorită interesului manifestat de mulțimile de spectatori și pe care oamenii de afaceri l-au speculat din plin. Va lua amploare sportul profesionist în cele mai populare discipline ale sale: fotbalul, ciclismul, boxul, baseballul – foarte popular în S.U.A.. Olimpiadele au tins să capete dimensiuni din ce în ce mai mari, contrastând cu promele ediții ale Jocurilor Olimpice moderne. Ca o concluzie: „anii nebuni” par a fi o a doua „belle epoque” cu o diferență importantă – în timpul „epocii frumoase” doar o pătură relativ subțire de oameni se bucurau de beneficiile dezvoltării, spre deosebire de „anii nebuni” când beneficiile se extind la nivel de masă, căpătând chiar aspecte „exagerate”. Totul avea să se termine brusc, într-o zi de joi, 24 octombrie 1929, – „joia neagră” -, când a avut loc crahul bursei din New York, fapt care a marcat debutul Marii Crize și spulberarea visului de „veșnică prosperitate și bunăstare”, dar asta este, deja , o altă poveste! 

10. COPIII SOLDAȚI:

 Într-o lume normală, copilaria este vârsta marilor descoperiri, a bucuriilor pure și a clipelor de neuitat petrecute în curtea bunicilor. Vârsta când învățăm să citim, timpul amintirilor frumoase și al clipelor fără griji pe care le dorim infinite. În zilele noastre, copilăria înseamnă vârsta la care copiii traumatizați de razboaiele celor mari, învață să apese pe trăgaci și să semene moarte. Povestea lor este reală și face parte din acea realitate de care ne ascundem instinctual. Are cu puțin peste 12 ani. Pe deasupra unui tricou mult prea mare, care atârnă șmecherește pe trupușorul său plăpând, poartă un poster cu David Beckham lipit cu scotch. Mestecă plictisit o frunză de coca rezemat de pistolul automat Kalashnikov care are aproape înălțimea sa. Privirea-i cade în gol, inexpresivă și grea, improprie totuși pentru un pui de om. Ceva ciudat îi transpare din înfățișare. Pare copil și nu prea. În ciuda vârstei și a siluetei plăpânde, întregită de statura unui copil evident subnutrit, transpare un fior rece, cumplit. Oricât ar părea de incredibil, puștiul împrăștie în jurul aurei sale o senzație de moarte, de groază și durere în exces. Puștiul pipernicit a învățat deja să bea și să se drogheze, ba chiar în urmă cu câteva zile a încercat, stângace și grotesc, să violeze la rându-i o fetiță dintr-un sat incendiat, încurajat de râsetele bolnave si strigătele demente ale rebelilor, care duc un război fără sfârșit cu armata națională a unei țări din America de Sud. Cât despre arta de a ucide un om, puștiul este deja un expert. Cu glonțul, cu cuțitul, cu sticla incediară, cu grenada, chiar și cu un par de lemn, niciun mijloc de suprimare a unei vieți omenești nu-i este străin copilului îmbracat cu un tricou pe care a lipit cu scotch o pagină de revistă cu fotografia fotbalistului preferat. Despre numărul de morți, el nu mai știe câți a ucis. Copilul știe să numere doar până la 20. Nonșalant, declară că, a omorât mai mult de 20 de oameni. Săteni, polițiști, soldați guvernamentali, copii, femei, bătrâni, indieni din selva, rebeli din facțiunile dușmane, el a uitat deja numărul celor trimiși nonșalant si natural pe lumea cealaltă cu ajutorul mănuțelor sale slăbănoage, care poartă urmele acelor cu care s-a drogat. Miguel este, din nefericire, doar unul dintre cei peste 3 000 000 de copii soldați din întreaga lume. Sărmani copii care au ajuns să întruchipeze una din abominațiile noastre ca specie,  la începutul  mileniului 3. În ciuda nivelului la care a ajuns știința și tehnologia civilizației umane, în pofida faptului că am ajuns sau pe Luna, sau că, specia umană a dat posterității un Shakespeare, Bach,Bethoven sau Eminescu, cele peste 300 000 de copii identice cu a lui Miguel ne aduc aminte că mai avem mult de tras până să ne putem numi liniștiți Oameni. Nu de alta, dar nici cele mai primitive specii de animale nu-și trimit puii să ucidă în locul adulților!

UN OBICEI FOARTE VECHI: Ideea hidoasă și totalmente imorală de a tranforma puii de om, aflați la vârsta inocenței, în soldați ucigași, a încolțit în mintea unor comandanți militari fără urmă de scrupule înca de pe vremea Antichității. Astfel, primele dovezi arheologice spun povestea copiilor soldați din zona bazinului Mării Mediterane. În acele vremuri, era un obicei des întâlnit în cadrul forțelor armate, ca fiecare grup de soldați să aibă în preajma sa copii care-i ajutau la îmbrăcatul armurii, curățarea și întreținerea armelor, sau se ocupau de aprovizionarea cu alimente. Cei mai destoinici erau promovați la rangul de „copil de trupă”, urmând să primească instruire în mânuirea armelor alături de întreținerea carelor de luptă. Exemple ale copiilor soldați ne sunt aduse de imaginile din arta hittită sau egipteană sau de capitolele din Vechiul Testament în care se povestește despre ucenicia militară a tânărului David în serviciul regelui Saul. Mitologia greacă ne oferă exemplul lui Hylas, cel care a fost ucenicul personal al lui Heracles, învățând de la eroul mitic toate tainele mânuirii armelor. Mai apoi, filozofia si literatura greacă aduc multe alte exemple de copii tranformați de mici în soldați neînduratori, cel mai cunoscut caz fiind cel al taberelor de antrenament ale băieților spartani. Practica copiilor soldați a fost moștenită fără rezerve în negurosul Ev Mediu european, moment în care copiii erau luați de tați în războaie, făcând parte, la propriu, din bagajele acestora. În această situație, copiii erau plasați în cadrul ariergardei armatei, fiind deseori ținta predilectă a atacurilor inamice. Așa s-a întâmplat și în ajunul bătăliei de la Agincourt când, pe data de 25 octombrie 1415, copiii din ariergarda armatei engleze au fost masacrați în totalitate de soldații francezi care nu le-au arătat niciun semn de milă. O soartă mai crudă decât a acestora au avut-o copiii care au participat la așa numita “Cruciadă a Copiilor” din anul 1212, când un tânăr cioban francez, pe numele său Etienne, a început să predice mulțimilor cum că, el a primit de la Dumnezeu însuși misiunea divină de a elibera Sfântul Mormânt din Ierusalim, cu ajutorul unei armate formată din copii neprihăniți. Datorită puterii sale de convingere ieșită din comun, Etienne a reușit în scurt timp să strângă o oștire care numara nu mai putin de 50 000 de copii și adolescenți din Franța și Germania. Pentru stângerea celor din Germania a contribuit un alt dereglat – Nicolas de Koln! Despre soarta crudă a acestor copii nici nu mai are rost să vorbim! În perioada modernă, ne parvin ecourile luptei de la Waterloo, unde contingentul de toboșari francezi în vârstă de 13 ani, a fost lichidat fără cruțare într-un moment de încleștare între taberele inamice. În timpul revoltei ghetourilor evreiești din Varșovia, desfășurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , copiii evrei, printre care și Shalom Yoram, s-au constituit într-o mișcare militară intitulată Hashomer Hatzair. În timpul asaltului final asupra Varșoviei din anul 1943, copiii evrei au intrat primii în luptă, iar rezistența lor în fața trupelor germane a fost eroică dar scurtă. Membrii temutelor unitați de elită ale SS-ului, i-au ucis fară milă pe copiii metamorfozați în soldați. De partea cealaltă a baricadei, armatele gemane beneficiau la rândul lor de serviciile unitatțlor Hitlerjugend. Copiii din astfel de unitați erau selecționati pe criterii strict rasiale, supuși unor antrenamente dure si îndoctrinați cu ideologia nazistă până la nivelul fanatismului. Așa se explică spiritul de sacrificiu cu care au luptat tinerii din Hitlerjugend în timpul bătăliei Berlinului din anul 1945. Nici trupele Armatei Roșii nu erau străine de aceste obiceiuri. Stalin dădea ordin personal ca toți copiii orfani, indiferent de vârstă, să fie înrolați în rândul soldaților Uniunii Sovietice. Copiii respectivi urmau să fie îndoctrinați cuideologia comunistă, fanatizați și trimiși în linia întâi după un instructaj elementar în care erau învățați cum să ia viața unui om în cel mai scurt timp. Denumiți “Fii ai regimentului”, numiți în mod oficialo-patriotard și „Vrăbiuțe”, acești copii erau trimiși, în mod obișnuit, în misiuni de recunoaștere si sabotaj.

GRENADA,MITRALIERA,CUȚITUL – JUCĂRII PENTRU COPII? Articolul 38 din cadrul Drepturilor Internaționale ale Copilului stipulat de Națiunile Unite în anul 1989 proclama : „Statele lumii se vor angaja pe acestă cale, să nu folosească în războaie sau confruntări civile, copii sub vârsta de 15 ani, pe post de soldați combatanți”. Această directivă are la bază Protocoalele Adiționale ale Convenției din Geneva, adoptate la nivel internațional pe data de 12 august 1949 si ratificate, mai apoi, în anul 1977. Evident, nu toți s-au sinchisit de aceste legi internaționale, după cum o demonstrează realitățile dure ale confruntărilor militare de după cel de al doilea Război Mondial. Comandanți militari ai sutelor de armate rebele din lumea întreagă răpesc copii și-i aruncă în mijlocul războaielor de gherilă din cadrul conflictelor interetnice, religioase sau economice care înfloresc la ora actuală pe meridianele Terrei. Toți copiii sunt victimele nefericite și lipsite de apărare ale nebuniei, urii, intoleranței și lăcomiei celor mari. Născuți în țări unde războiul face parte din realitatea zilnică, acești copii sunt obișnuiți cu durerea, crima, moartea, foametea, drogurile, violența. Cei mai mulți nu trec de vârsta de 16 ani, fiind considerați, în batjocură, de comandanții facțiunilor rebele ale micilor armate particulare ale vreunui șef de trib sau traficant de droguri, drept „Trupe cu termen redus de garanție”. Pentru cei aproximativ 3 000 000 de copii soldați nu mai există scăpare. Cu excepția unor cazuri fericite în care unii dintre ei reușesc să scape iadului provocat de lumea celor mari, cei mai mulîi ajung să fie soldați, spioni, sclavi sexuali sau, după cum se întâmplă deseori, scuturi umane în cazuri limită.

11. CE VEDEAU ROMÂNII LA TELEVIZIUNE ÎN ANII COMUNISMULUI?

 Emisiunile postului public de televiziune au cunoscut schimbări majore în perioada regimului comunist. Cea mai abruptă schimbare s-a înregistrat în perioada anilor ’70-’80. În anii ’70, programele Televiziunii Române aveau un oarecare conţinut diversificat, în grilă făcându-şi loc, pe lângă buletinele de ştiri care preamăreau Partidul Comunist Român, dar şi pe conducătorii săi, emisiuni de educaţie, de interes general, cu tematică economică, de divertisment, dar şi seriale de succes în toată lumea, cum ar fi celebrul serial Dallas, şi filme artistice. Exemple:

Vineri 27 noiembrie 1970:

17,00 – Teleşcoala (programe pentru disciplinele chimie, biologie, matematică).

18,00 – Căminul, emisiune de interes general.

18,45 – Revista economică tv. 

19,10 – Tragerea Loto. 

19,20 – 1001 de seri, emisiune de desene animate pentru copii.

19,30 – Telejurnalul de seară. 

20,00 – Reflector, emisune de investigaţii 20,55 – reportericeşti. 

20,15 – Film artistic: „Băieţii din strada Pal” (producţie Ungaria). 

21,55 – Tineri solişti. Recitalul tinerilor muzicieni. 

22,20 – Nicolae Iorga. Documentar cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la asasinarea de către legionari a marelui cărturar.

22,35 – Teleglob. Itinerar iugoslav: Belgrad, Zagreb, Sarajevo.

23,05 – Telejurnalul de noapte.

23,30 – Închiderea programului.

Sâmbătă 28 noiembrie 1970:

15,00 – Fotbal: Rapid Bucureşti – Dinamo Bucureşti, transmisiune în direct. 

17,00 – Emisiune în limba germană. 

18,10 – Publicitate 

18,15 – Bună seara, fete! Bună seara, băieţi!, emisiune pentru tineret (în sumar, interviu în exclusivitate pentru Televiziunea Română cu Marlene Jobert). 

19,15 – Publicitate. 

19,20 – 1001 de seri, emisiune de desene animate pentru copii. 

19,30 – Telejurnalul de seară. 

20,00 – Teleenciclopedia.

20,50 – Program muzical. 

21,00 – Film serial: „Incoruptibilii” (producţie SUA). 

22,00 – Telejurnalul de noapte. 

22,15 – Handbal masculin: Steaua Bucureşti – Studentzones Idrottslag Oslo (repriza a II-a, înregistare).

22,45 – Program muzical-distractiv, cu Iva Zanichi, Rocky Roberts, Ornella Vanoni, Boby Solo, Rita Pavone, Claudio Vila.

23,30 – Închiderea programului.

 La sfârşitul anilor ’80, situaţia se schimbase semnficativ. Programul televiziunii era de numai două ore pe zi, iar în zilele de sâmbătă şi duminică se mai adăugau câteva ore de program. Aproape toate programele aveau ca rol proslăvirea comunismului şi a familiei Ceauşescu. Exemple: 

Vineri 27 noiembrie 1987:

20,00 – Telejurnal. În întâmpinarea Conferinţei Naţionale a partidului

20,20 – Strălucită solie de pace, prietenie şi colaborare. Vizita tovarăşului Nicolae Ceauseşcu împreună cu tovarăşa Elena Ceauseşcu în Republica Arabă Egipt

20,40 – Ţara întreagă întâmpină Conferinţa Naţională a partidului. Angajamente onorate (documentar).

20,55 – Cadran mondial – România şi problemele lumii contemporane.

21,10 – Serial ştiinţific: „Univers, materie, viaţă”. Emisiune de educaţie materialist-ştiinţifică 

21,40 – Laureaţi ai festivalului naţional „Cântarea României“.

21,55 – Telejurnal

22,00 – Închiderea programului.

Sâmbătă 28 noiembrie 1987:

13,00 – Telex (buletin informativ).

13,05 – La sfârşit de săptămână, emisiune de varietăţi.

14,45 – Săptămâna politică.

15,00 – Închiderea programului.

19,00 – Telejurnal. În întâmpinarea Conferinţei Naţionale a Partidului.

19,20 – Teleenciclopedia.

19,50 – Pe un râu frumos, pe un râu în jos, documentar.

20,45 – Film artistic: „Trenul de Kraljevo” (producţie Iugoslavia).

22,05 – Telejurnal

22,15 – Un buchet de crizanteme, program  de romanţe.

22,30 – Închiderea programului.

 Aceste programe de televiziune, reproduse din presa vremii, sunt ilustrative pentru climatul politic din fiecare dintre cele două perioade analizate. În anii ‘70, deşi Televiziunea română era încă o instituţie relativ tânără, se observă încercarea de a îmbina cerinţele ideologice ale regimului cu emisiuni variate, conform preferinţelor şi interesului telespectatorilor. În acei ani, pe lângă programul 1 al Televiziunii mai funcţiona şi programul 2 (disponibil în principal pe raza Bucureştiului), cu un accentuat caracter cultural. Din punctul de vedere al calităţii şi cantităţii programelor difuzate, Televiziunea română a atins nivelul său maxim spre mijlocul anilor ’70, după care a urmat o perioadă de regres treptat. Grăitoare sunt programele din aceleaşi zile din săptămână. În anul 1987 apar mult mai puţine emisiuni de divertisment, în schimb caracterul politic al programelor este evident; se observă, totodată, şi scăderea cantitativă drastică a orelor de program, în paralel cu desfiinţarea totală a programului 2 al Televiziunii.

1985 – Ceauşescu a hotărât: Televiziunea Română să funcţioneze doar două ore pe zi!

 După începutul modest din seara de 31  decembrie 1956,  când semnalul a fost recepţionat numai în Bucureşti de câteva sute de televizoare, Televiziunea Română şi-a diversificat programele, şi-a mărit numărul de ore de emisie. Astfel,  în 1961  emisiunile TVR au început să fie difuzate zilnic (cu excepția zilei de luni) de la ora 18.30 – până la ora 22.00. Duminica și, uneori, sâmbăta a existat un program matinal de la ora 9.00 până la prânz. Programele erau variate şi  atractive, ceea ce a dus la o creştere a  audienţei. Astfel, în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune a ajuns la cifra de 500.000, pentru   ca cinci ani mai târziu să ajungă la 1,5 milioane.  În această perioadă a fost inaugurat Programul 2 (2 mai 1968). La început, acesta emitea doar o zi pe săptămână, joia, pentru ca de la 16 iunie să fie transmis și duminica, apoi şi lunea şi sâmbăta. Datorită calităţii programelor, audienţa televiziunii a fost în creştere, constituind un important mijloc de informare a populaţiei. Dar, din 1985, pe neaşteptate, din motive ideologice  programul televiziunii a fost limitat la doar două ore pe zi, emisiunile fiind în cea mai mare parte dedicate cultului personalității lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Conducerea Partidului Comunist a comunicat această decizie  în cadrul unei şedinţe de guvern la care a fost invitat şi Generalul Dumitru Nicolae, în epoca respectivă director general al Radioteleviziunii Române : „În 1985 am fost chemat la o şedinţă de govern … şedinţa era condusă de către Dăscălescu, primul ministru. La acestă şedinţă a fost prezentă şi Elena Ceauşescu. Spre surprinderea mea ni s-a pus în faţă următoarea hotărâre: ca Televiziunea Română să funcţioneze zilnic numai două ore, între orele 20-22, la ora 22 se închide. Radiodifuziunea Română, studiourile centrale vor funcţiona numai până la orele 24, la orele 24 se închid şi se redeschid la orele 6 dimineaţa. Studiourile teritoriale au fost desfiinţate toate. În mintea mea a încolţit atunci ideea că Ceauşescu se temea că studiourile  de televiziune ar putea fi folosite fără aprobarea lui. Deci, România să fie izolată, să nu poată nimeni să transmită ceva din România, să nu fie niciun fel de problemă pentru că era o situaţie deosebită, care nu mai putea să fie suportată. Ca militar care cunoştea planurile de întrebuinţare a transmisiilor de radio şi televiziune, am spus că aceste probleme sunt spinoase şi se vor repercuta foarte serios asupra siguranţei naţionale. Atât Radiodifuziunea, cât şi Televiziunea aveau misiuni foarte importante de informare a populaţiei. Studiourile  teritoriale trebuiau să preia transmisia către ţară în situaţii deosebite … Bucureştiul bombardat, lovit de un cutremur … Exista un plan întocmit în 1968 care era aprobat de către Nicolae Ceauşescu şi semnat de către guvernul de atunci, de către ministrul armatei de atunci, de ministrul de interne de atunci, de ministrul telecomunicaţiilor, directorul Radiodifuziunii şi Televiziunii de atunci şi care trebuia pus în aplicare în caz de catastrofă. Am prezentat acest plan şi am întrebat:  Înseamnă că planul ăsta nu mai are nicio valoare pentru că nu se mai poate aplica. Ce se întâmplă cu România? Între orele 24 şi 6 dimineaţa rămâne izolată? Dacă se întâmplă un cutremur? Am spus că studiourile teritoriale (conform planului din 1968) au misiunea de a prelua transmisiile centrale şi a le difuza în plan teritorial.  Având în vedere cele prezentate de către mine, mai ales că era o situaţie deosebită, s-a hotărât ca la studiourile teritoriale să rămână tehnica aşa cum este ea, să rămână personalul tehnic într-un număr limitat, 16 oameni care  să lucreze în ture operative ca să poată transmite numai acele emisiuni care sunt de factură deosebită, privind apărarea ţării. S-a mai hotărât ca studiourile teritoriale să fie luate din subordinea Radioteleviziunii Române şi să fie subordonate Ministerului Comunicaţiilor. Au fost măsurile restrictive care au afectat buna funcţionare a Radioteleviziunii.  Dovadă: în august 1986 a fost un cutremur şi Radioteleviziunea Română nu a transmis nimic până dimineaţa următoare!”

De la relativa liberalizare la închistare ideologică totală:

 Se știe că imediat după preluarea puterii de către Ceaușescu, în 1965, urmează o perioadă de relativă liberalizare, comparativ cu regimul lui Dej, pe modelul destalinizării făcute de Hrusciov în URSS. Această perioadă coincide cu avântul activității televiziunii, contribuind totodată din plin la dezvoltarea acesteia. Controlul ideologic este unul mai relaxat și, în contextul îndepărtării regimului Ceaușescu de Uniunea Sovietică, are loc o relativă deschidere spre cultura occidentală. Limbajul emisiunilor este unul personalizat, eliberat în bună măsură de clișeul ideologic, valorizându-se o cultură a eului individual. Apar emisiuni critice, cu tematică socială, economică, administrativă, culturală sau de învățământ. Câteva titluri reprezentative în acest sens sunt: Transfocator, Telecronica economică, Clubul tineretului etc.. Însă, emisiunea emblemă pentru Televiziunea Română, din această perioadă, este Reflector. Difuzată pentru prima dată în 1967, inițial săptămânal iar apoi zilnic, pentru ca frecvența ei să scadă ulterior din nou, Reflector era o emisiune de anchete pe teme economice și sociale care se bucura de un succes rapid, imediat după primele ediții. Emisiunea este surprinzătoare pentru mesajul public al epocii, fiind percepută ca o emisiune liberă, ce permite critica neajunsurilor din societatea socialistă, critica ajungând uneori până la nivelul autorităților locale. Ancheta pleacă în general de la indivizi, pentru a ajunge la instituții, și nu transmite neapărat un mesaj ideologic. Reporterul apare ca un apărător al drepturilor consumatorului iar telespectatorul se simte părtaș la actul de justiție înfăptuit de televiziune. Asta se întâmplă pentru că de multe ori în urma difuzării emisiunii consecințele sunt unele concrete, autoritățile criticate fiind sancționate. Televiziunea devine, iată, ca purtător de cuvânt a opiniei cetățeanului, părtaș la decizia politică, jucându-și pe deplin rolul social ce-i revine. Desigur, o astfel de deschidere și avânt al instituției Televiziunii sunt permise de contextul politic al epocii: Ceaușescu tocmai preluase puterea în urmă cu câțiva ani și, pe lângă deschiderea discursului care era necesară ca o reacție față de ideologia rigidă a regimului Dej, profită de „libertatea” acordată presei în general și televiziunii în special pentru ca, în urma fiecărei critici, autoritățile responsabile să fie sancționate. Este vorba desigur despre oameni ai regimului Dej de care Ceaușescu poate scăpa cu această ocazie, folosindu-se cu dibăcie de masca relativei liberalizări. Însă, în momentul în care presimte că accentele critice, încurajate inițial în această emisiune, se pot extinde mai mult decât este cazul și la adresa autorității politice și a legitimității acesteia, atunci Ceaușescu va lua măsuri. Frecvența emisiunii va fi inițial redusă, iar ulterior conținutul ei își va pierde toată propsețimea prin care își câștigase atât de repede auditoriul. Un alt eveniment al epocii organizat și difuzat de Televiziunea Română, relevant pentru îndepărtarea lui Ceaușescu de URSS și deschiderea sa spre Occident, este Festivalul „Cerbul de Aur” de la Brașov. Desfășurat pentru prima oară în 1968, Festivalul va avea parte de 4 ediții, până în 1971, după care va fi interzis sub pretextul lipsei de fonduri. Coincizând cu declarația lui Ceaușescu împotriva invadării Cehoslovaciei de către URSS, Festivalul invită la Brașov vedete ale muzicii pop din epocă (Amalia Rodriguez, Cliff Richard, Julio Iglesias, Dalida etc.) și aduce 20 de televiziuni străine pentru transmisiuni, reușind rapid să-și câștige renumele și să fie comparat cu Eurovisionul, care avea deja o vechime de 12 ani. În felul acesta Ceaușescu este singurul lider „excentric” al lagărului socialist care-și permite să „rupă” cortina culturală (și nu numai) trasă față de capitalism. Numai că Ceaușescu va simți în scurt timp inutilitatea, ba chiar mai mult, pericolul unei astfel de demonstrații culturale. În măsura în care românii au acces la vedetelele muzicii din afară și la modele pe care acestea le propagă, ei riscă să fie dominați de fantasma plaisirismului culturii occidentale, fapt care îi va sustrage de la munca pentru construirea socialismului. Pe lângă faptul că imitând modele din afară România riscă să rămână într-un perpetuu mimetism periferic față de Occident, modelul consumerist liberal promovat de cultura de masă occidentală reprezintă un pericol ca atare la adresa puterii comuniste de la București. Astfel, prins între cele două blocuri de putere, între URSS și Occident, Ceaușescu ia decizia constituirii unei identități specifice și a unei culturi de mase proprii. Sâmburii acestei decizii apar la Congresul al X-lea al PCR, în 1969, când Ceaușescu hotărăște să consolideze relațiile economice cu țările din „lumea a treia” și să contribuie la edificarea unei identități naționale care să poată ține piept influenței culturale impuse din Uniunea Sovietică și seducției exercitate de modelul occidental. Unul dintre oamenii care a contribuit în mare măsură la reorientarea discursului cultural și ideologic al regimului Ceaușescu a fost Dumitru Popescu, supranumit și „Dumnezeul culturii”. D. Popescu a fost numit în 1971 în funcția de șef al Consiliului Național al Radioteleviziunii, influențând din această poziție evoluția ulterioară a acestei instituții. Era un cunoscut promotor al antisovietismului și al unui naționalism „luminat”, respingând însă formele culturale avangardiste sau postmoderne. El este cel care are ideea reprezentării lui Ceaușescu, ca urmaș al unei lungi pleiade de domnitori români legendari, contribuind astfel decisiv la dezvoltarea de mai târziu a cultului personalității liderului comunist. Istoria națională este văzută într-o continuitate liniară, începând cu Regatul Dac, trecând prin Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, și împlinindu-și destinul prin opera lui Ceaușescu. În acest context televiziunea trebuie să promoveze valorile național-comuniste care să mobilizeze cetățenii pentru a realiza opera avută în vedere de Ceaușescu: dezvoltarea economică și construirea societății socialiste. Discursul televizual urmărește defăimarea individualismului, a lăcomiei și a viciilor societății capitaliste, elogierea oamenilor simpli care se sacrifică pe altarul dezvoltării, propovăduirea virtuților colectivului, înfăptuirea dreptății și a solidarității sociale, emanciparea culturală și „spirituală”, prin „spiritual” înțelegându-se de fapt ideologic. Televiziunii îi revine importantul rol de mobilizare a maselor și de edificare a etosului eroic necesar pentru opera ce trebuie înfăptuită. Ea trebuie să transmită ideologia, să-i facă pe oameni să o simtă și să o „trăiască”. Astfel, destinul televiziunii intră definitiv sub influența ideologiei. Ea trebuie să contribuie la edificarea unei culturi proprii de mase, diferită de cea din vest, o cultură națională și naționalistă, opusă culturii cosmopolite a Occidentului. Astfel, Dialog la distanță, acea emisiune de divertisment care producea emulație în jurul concurenței dintre artiștii din diferite regiuni ale țării, se va transforma în Cântarea României, unde muzica corală, muzica folclorică, muzica ușoară și poezia se îmbinau într-un mesaj bine ambalat ideologic proslăvind Puterea. Tot în acest context apare și Cenaclul Flacăra, care produce „show-uri” de muzică și poezie, îmbinând etosul hippie, la modă în Occident, cu mesaje patriotice și ideologice bine țintite. Cenaclul reușește să adune zeci de mii de oameni pe stadioane, atrași de relativa normalitate artistică promovată de poetul Adrian Păunescu, până în 1985 când este interzis. Amploarea fenomenului devenise riscantă pentru regim. Emisiunile sociale sau cele de tip anchetă, cu izul de libertate pe care-l promovau la sfârșitul anilor ’60, servesc acum comandamentelor ideologice, criticând indivizii inapți să se „ridice” la înălțimea eticii socialiste. Telejurnalul, emisiunea zilnică de știri a postului național, nu mai are rolul de a informa publicul, ci de a transmite „adeziunea” oamenilor muncii la procesul de făurire a societății socialiste. De aici importanța punerii în lumină a înfăptuirilor regimului. Singurele emisiuni neinfestate ideologic sunt cele de varietăți și Teleenciclopedia.Încetul cu încetul, discursul mediatic se sclerozează, eșecul devenind evident în momentul în care cele 2 ore de emisie rămase pe zi repetă la infinit aceleași clișee propagandistice.

Ce vedeau românii la televizor în decembrie 1989?

 Mai toți românii aveau televizoare alb-negru, cu lămpi, în decembrie 1989. În ultimii ani de comunism, programul TVR a fost limitat la doar 2 ore pe zi, apoi la 3 ore, dar după evenimentele de la Timișoara, programul din 22 decembrie, de exemplu, a fost mărit. Iată ce era programat pentru acea zi:

13.00 – Telejurnal.

13.25 – Agricultura – programe prioritare.

13.45 – Deplină unitate în patria română. Versuri patriotice, revoluționare.

14.00 – Un singur gând, o singură voință. Cântece muncitorești.

14.20 – Construim mult și frumos. Documentar.

14.40 – Mândria de a fi cetățean al României Socialiste. Documentar.

15.00 Pauză.

19.00 – Telejurnal.

19.30 – Congresul al XIV-lea – Congresul marilor victorii socialiste. Programul Partidului, program de muncă și de viață al întregului popor. Documentar.

19.50 – România în lume. Congresul al XIV-lea, o politică externă realistă și constructivă de pace și largă colaborare internațională.

20.10 – Hotărârile Congresului al XIV-lea al Partidului. Mobilizator program de muncă pentru întregul nostru popor.

20.30 – Copiii cântă patria și partidul. Program literar-muzical-coregrafic.

20.50 – Tinerețe – educație – spirit revoluționar. Pregătirea politico-ideologică, componentă esențială a educării revoluționare a tinerei generații.

21.10 – Cu patria în inimi. Cântece patriotice, revoluționare.

21.40 -Telejurnal.

22.00 – Închiderea programului.

Program TVR pe 24 decembrie 1989: Pe 24 decembrie 1989 (o zi de duminică), urma să avem două runde de programe. Ar fi început înainte de prânz, la ora 11,30, cu emisiunea „Lumea Copiilor”, iar la ora 15,00 s-ar fi încheiat, după ce ai fi urmărit Lumea satelor și Viața armatei.Seara, între orele 19,00 și 22,00 urma a doua rundă a programului, iar la ora 22 erai culcat frumos. Urma să vedem „Cântarea Românei”, omagiu conducătorului iubit, un film artistic românesc „Fata Morgana” și Telejurnal. Apoi, am fi stins televizorul ca să fim odihniți a doua zi la uzină.Însă, românii nu au mai vrut să se culce în frig, pe întuneric și fără program la televizor. Au ieșit în stradă.

12. INCIDENTUL BRĂDEȘTI/DOLJ – DECEMBRIE 1989:

 Legenda teroriştilor de la Brădeşti a circulat multă vreme după Revoluţie. Povestea a rămas învăluită în mister, fiind tratată cu superficialitate de către autorităţile din România. Multe voci susţin că, de fapt, cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti erau agenţi KGB/GRU sub acoperire. Alţii merg pe varianta conform căreia străinii mitraliaţi în Câmpia Olteniei au căzut victime într-un război cu care n-aveau nicio legătură. Indiscutabil este faptul că, în ultima parte a anului 1989, numărul de turişti străini intraţi în România a crescut impresionant. Tudor Postelnicu, ultimul ministru de Interne al României comuniste, declara la 20 octombrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989: „La sfârşitul anului 1989 se triplase numărul turiştilor din URSS, mai cu seamă la trecerea de frontieră Siret, la punctele de trecere din judeţul Maramureş. O parte din ei veneau şi pe la Giurgiu. Intrarea s-a făcut, din cele raportate, atât cu autocare, cât şi cu maşini mici, tip Lada. Veneau în special din actuala Rusie”. Aşa-zişii turişti nu dormeau în hoteluri sau pensiuni, ci în maşini, circulau cu viteză mare, iar când erau opriţi făceau uz de legitimaţii sovietice de miliţieni sau de cadre militare! Tot în faţa Comisiei Senatoriale, Iulian Vlad, şeful Securităţii în 1989, povestea un incident petrecut la Caransebeş, în zilele Revoluţiei: „La căpitanul Ruşeţ, şef de miliţie la Caransebeş, au venit în acele zile trei cetăţeni sovietici cu o maşină. Au spus că au lovit-o şi că le trebuie hârtie, ca să poată circula. Cei de acolo au încercat să le mai ceară explicaţii, iar unul dintre sovietici le-a spus: „Hai, colega, că suntem şi noi militari, ca dumneata!”” Povestea presupuşilor terorişti de la Brădeşti a început în primele ore ale zilei de 24 decembrie 1989. Colonelul Dumitru Cioflină, de la Unitatea Militară 02540 Craiova, a primit în acea noapte un telefon de la brigada de grăniceri din Drobeta-Turnu Severin, fiind anunţat că o coloană de 15-16 autoturisme înmatriculate în URSS se îndreaptă în mare viteză spre Craiova. Cioflină l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Florian Stănescu să se deplaseze de urgenţă cu o unitate de militari pe şoseaua Craiova – Filiaşi. În mintea tuturor s-a cristalizat ideea că maşinile le aparţineau teroriştilor sovietici care veneau de la Timişoara şi care aveau misiunea de a arunca în aer Combinatul Chimic din Craiova. Stănescu şi militarii din subordinea sa au blocat şoseaua între localităţile Brădeşti şi Tatomireşti. Zona este denumită de săteni „Valea Rea”. În jurul orei 5.30 dimineaţa, dinspre Filiaşi a apărut o coloană de cinci maşini, patru Lada şi un Moskvici, toate înmatriculate în Uniunea Sovietică. În automobilele care veneau din Iugoslavia se aflau 15 cetăţeni sovietici – opt bărbaţi şi şapte femei. Maiorul Stănescu a somat şoferii să oprească maşinile şi să stingă farurile. Apoi a strigat: „Coborâţi din maşini!”. Sovieticii au oprit iniţial maşinile, dar neînţelegând limba română, au lăsat farurile aprinse şi nu au coborât, ba mai mult, au încercat să întoarcă, fiind convinşi că drumul este blocat şi trebuie să caute o rută ocolitoare. Când maşinile sovietice au început să ruleze în marşarier, militarii din TAB-uri au deschis focul, la comanda lui Stănescu. Au fost trei serii de focuri, fiecare durând aproximativ un minut. Au rezultat nouă persoane rănite. Dintre aceste, două – grav rănite în „Valea Rea” – au decedat la începutul anului 1990. E vorba de Kuzik Boris Mihailovici şi de Melniciuc Nadejda Stepanova. Sătenii şi militarii au verificat maşinile înmatriculate în URSS, dar nu au găsit nicio armă. Persoanele rănite au fost transportate la spitalele din Craiova şi Filiaşi. Sovieticii care au scăpat teferi din ploaia de gloanţe susţin că au oprit pe şosea câteva maşini româneşti în care au urcat persoanele rănite. Câţiva au fugit înspre o haltă, unde l-au rugat pe un lucrător CFR să cheme Salvarea. La 26 decembrie, şapte dintre cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti se aflau deja înapoi în Iugoslavia. Cei grav răniţi au rămas în spitalele din Oltenia. Maniera în care autorităţile din România au întocmit „dosarul Brădeşti” arată cât de mult s-a dorit aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989. Dosarul încropit de Procuratura Militară din Craiova conţine zeci de greşeli şi de inadvertenţe. Nu s-a aflat nici până azi cum a ajuns Kuzik Boris Mihailovici să moară într-un spital din Belgrad şi de ce procurorii militari cereau în 1991 rezultatele autopsiei acestuia de la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti. În aceeaşi notă, trei dintre cei nouă răniţi figurează ca fiind internaţi concomitent şi la Filiaşi, şi la Craiova. Iar trei dintre sovieticii împuşcaţi la Brădeşti au declarat că s-au întors în Iugoslavia la două zile după incident, dar în fişele Procuraturii apar ca internaţi pentru perioade de 8-12 zile. Un alt fapt ce ridică semne de întrebare cu privire la veridicitatea calităţii de turişti a sovieticilor este modul în care au fost recuperate maşinile mitralitate. Una dintre maşinile sovieticilor, un Moskvici, care avea pe portbagajul de deasupra o canistră cu combustibil, a ars în întregime şi a rămas pe câmp mai mulţi ani, până când a fost luată de câţiva săteni şi dusă la fier vechi. Celelalte patru autoturisme au fost avariate şi depozitate în curtea Poliţiei din Brădeşti. Valoarea reparaţiilor pentru cele patru maşini a fost stabilită de autorităţile româneşti la suma de 102.520 de lei. Nu au fost reparate niciodată. 

 *„Dosarul Brădeşti”, condici medicale şi date furnizate de ziariştii de la „Blik” (Ucraina): Vârstele persoanelor sunt cele din 1989. Kuzik Boris Mihailovici: 30 de ani. Avea domiciliul la Zalesciki (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie. A decedat la data de 2 februarie 1990, într-un spital din Belgrad. Kuzik Liubova Stephanova: 30 de ani. Domiciliu: Zalesciki. A spus că a fost împuşcată în plămân şi că i-au fost acordate îngrijiri medicale în URSS. Zubel Alexandra Mihailovna: 29 de ani. Domiciliu: Zalesciki. Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internată la Spitalul numărul 1 din Craiova, între 24 şi 26 decembrie. A revenit în Iugoslavia pe 26 decembrie. Melniciuc Rostislav Ivanovici: 50 de ani. Domiciliu: Rivne (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie. Melniciuc Nadejda Stepanova: 48 de ani. Domiciliu: Rivne. În perioada 24 decembrie – 9 ianuarie a fost internată la Spitalul nr.1 din Craiova în stare de comă – plagă împuşcată parietală bilaterală. La 9 ianuarie 1990 a fost transferată la Spitalul „Bagdasar Arseni” din Bucureşti, unde a decedat la 8 februarie 1990. Demciuc Sofia Filipovna. Domiciliu: Rivne. 25-30 de zile de spitalizare la Spitalul numărul 1 din Craiova. Spartak Valeri Valentinovici.  Domiciliu: Rivne. A avut nevoie de 8-10 zile de îngrijiri medicale. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova, dar pe 26 decembrie se afla la Ambasada URSS din Belgrad. Lagutko Ivan Arcadievici: 35 de ani. Domiciliu: Rivne. Oficial a fost spitalizat 10-12 zile la Craiova. Neoficial, la 26 decembrie se afla la Belgrad. Lozanov Vladimir Evghenevici. Domiciliu: Rivne. Nu a suferit răni serioase şi s-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie. A decedat în 2001. Ceabaniuk Konstantin Pavlovici. Domiciliu: Cernigov (Ucraina). A revenit în Iugoslavia la 26 decembrie. În prezent trăieşte în Polonia. Ceabaniuk Ala Timofeeva. Domiciliu: Cernigov. 25 de zile de spitalizare. În documente apare internată atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. A fost împuşcată în gât. În prezent trăieşte în Polonia, alături de soţul său. Sariko Nicolai Grigorievici. Domiciliu: Cernigov. 8-10 zile de spitalizare. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. Pe 26 decembrie se afla la Belgrad. Între timp a decedat. Sariko Elena Anatolievna. Domiciliu: Cernigov. Nu a suferit răni serioase. S-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie. Vinnitki Zenovie Iosipovici. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre el. A decedat la 17 mai 2008, fiind bolnav de cancer. Vinnitki Liubov Vladimirovna. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre ea.

13. REGIMURI COMUNISTE APARTE:

 În cadrul lumii comuniste au existat unele regimuri comuniste mai aparte, fie într-un sens bun (cazul iugoslav), fie într-un sens profund negativ (cazul cambogian).

1. Regimul titoist din Iugoslavia: A fost, cu siguranță, cel mai paradoxal regim comunist. Sfidează orice clasificare. Despre Iugoslavia lui Tito se poate spune c-a fost mai liberală, mai democratică, decât multe țări democratice din zilele noastre. Nivelul de trai era superior multor țări capitaliste. De asemenea, programele televiziunii iugoslave erau incredibile pentru locuitorii din alte țări comuniste, ca de pildă , pentru locuitorii din România comunistă, unde se ajunsese la programul tv de două ore zilnic. De amintit programul 3 al televiziunii belgrădene cu un conținut licențios chiar și-n timpul zilei! După moartea lui Tito, survenită în 1980, Iugoslavia va cunoaște un declin uriaș, neașteptat. Și totuși, chiar și-n anii ’80, când regimul Ceaușescu, de exemplu, intrase în faza sa cea mai dură, Iugoslavia continua să uimească prin liberalismul ei!

2. Regimul cambogian: A fost reprezentat de khemerii roșii în frunte cu Pol Pot. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai absurde regimuri comuniste! A ucis cca. 3 milioane de cambogieni, pe unii doar pentru vina că știau limba franceză ( Cambogia fusese colonie franceză) și purtau ochelari, semn că erau intelectuali și că nu se pricepeau la agricultură! Esta singurul regim care a dus o politică de antiindustrializare și  a urmărit dezurbanizarea, toți locuitorii trebuind să locuiască la țară și să se ocupe doar cu agricultura! Se pretindea că industrializarea și urbanizarea sunt simboluri ale Occidentului decadent!

3. Regimul comunist chinez: A cunoscut două etape distincte, anume:

a. Regimul maoist: A fost reprezentat de Mao Zedung. A fost un regim ultrasângeros, fiind responsabil de moartea a peste 60 de milioane de oameni! A promovat două experimente dezastroase pentru China, anume:

a.1. Marele salt înainte:

– se avea în vedere mobilizarea economică exemplară pentru a depăși S.U.A. în 10 ani;

– în momentul venirii la putere a lui Deng Xiaoping, China era ruinată de consecințele Marelui Salt.

a.2. Revoluția culturală (1966-1976):

– scopul ei era lichidarea tuturor manifestărilor burgheze din societate;

– a provocat milioane de victime datorate acțiunilor tinerilor fanatizați din gărzile roșii, pentru care arma impunerii revoluției culturale era „Cărticica Roșie” a lui Mao – o sumă de inepții despre o societate comunistă puritană, neatinsă de „corupția și decadența” occidentală!

b. Regimul lui Deng Xiaoping: Odată venit la putere, Deng a schimbat în mod absolut imaginea Chinei comuniste;

– observând dezastrul lăsat de Mao, Deng va promova o formă de comunism opus total celui maoist;

– dacă Mao considera capitalismul drept o otravă, Deng, dimpotrivă, considera capitalismul cea mai bună armă pentru victoria comunismului! Deng spunea: „ A te îmbogăți este glorios!” Să ni-l imaginăm pe Ceaușescu spunând așa ceva!

 Dar și regimul lui Deng a fost, până la urmă, tot comunist. Astfel, în 1989 au fost uciși mii de oameni în Piața Tienanmen, care protestau contra regimului și cereau instaurarea democrației. Despre viitorul regimului comunist din China nu putem decât să facem speculații. Nu se poate ști cum vor evolua lucrurile. Cert este faptul că, această țară cunoaște o puternică dezvoltare economică și, nu este exclus, să ajungă prima putere economică a lumii!  

14. EUROPA ȘI MOȘTENIREA SECOLULUI XX:

CE-A MOȘTENIT EUROPA DE LA SECOLUL XX?

1. Moștenirea politică: Pentru Europa secolul XX a reprezentat perioada unor mutații economice, sociale și politice fără precedent. Acest secol a primit, de altfel, diverse aprecieri: „secolul scurt”(timpul a părut că trece foarte repede), „cel mai violent secol”, „secolul extremelor”. Secolul XX a fost marcat, în primul rând, de apariția și existența unor regimuri totalitare, desfășurarea unor războaie fără precedent și triumful democrației în finalul său. Pe de altă parte, dacă începutul de secol găsea statele europene în poziții de rivalitate, dacă mijlocul său găsea Europa împărțită în două blocuri inamice,- pentru o jumătate de secol -, sfârșitul secolului, găsea Europa în plin efort de integrare politică, socială și economică. Perioada începutului de secol a fost marcată de progresele înregistrate de Europa în urma revoluției industriale, de urmările expansiunii coloniale și ale acutizării problemelor naționale. Progresul înregistrat de continentul european în urma revoluției industriale are ca efect dorința de expansiune, de găsire a unor noi spații. Expansiunea colonială a Europei a fost justificată prin ideea „exportului de civilizație” și superioritatea omului alb. În acest sens, scriitorul Rudyard Kipling avea să scrie: „Primiți povara omului alb și nu vă învredniciți la mai puțin”. Rivalitățile dintre Marile Puteri europene vor arunca, în cele din urmă, Europa și lumea în Primul Război Mondial (1914-1918). Acest război a implicat aproape toate țările europene, împărțite în două tabere: Antanta și Puterile Centrale, cărora li s-au adăugat și state din afara continentului. În urma războiului, s-au prăbușit imperii și s-au constituit state naționale iar altele (cazul României) și-au desăvârșit unitatea națională. Perioada interbelică a marcat acutizarea neînțelegerilor dintre Marile Puteri. S-au adăugat instaurarea regimurilor totalitare în Rusia, Germania, Italia, marea criză economică (1929-1933). Toate acestea au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), mult mai violent și mai distrugător decât primul. Victoria aliaților și înfrângerea Germaniei naziste restaurau pacea în Europa. Ea fusese, însă, scump plătită: Europa era un câmp în ruine, cu milioane de morți, dispăruți, mutilați, orfani de război. Din cei peste 60 de milioane de morți, 40 de milioane erau din Europa. Sfârșitul războiului a însemnat, totodată, sfârșitul democratizării relațiilor internaționale și a propulsat Uniunea Sovietică la rang de superputere mondială, alături de S.U.A.. Ea va începe sovietizarea Europei de Est. Barbaria nazistă, abuzurile nipone în Asia, șocul produs de cele două bombe nucleare, au îngrozit lumea și au determinat o profundă criză a valorilor. Lumea părea fără speranță, iar conștiința absurdului existenței s-a reflectat în literatură și artă.  În noua situație, Europa devine, în perioada postbelică, un spațiu de dispută între cele două superputeri: U.R.S.S. și S.U.A.. Un timp s-a crezut, cu multă naivitate de altfel, că cele două superputeri vor colabora pentru menținerea păcii în lume, dar, rivalitatea dintre ele va duce la declanșarea războiului rece. Pentru salvarea Europei Occidentale din ruina economică dar și de amenințarea comunistă, S.U.A. pun în aplicare „Planul Marshall”, care se va dovedi, rapid, o reușită. Depășind situația de criză postbelică precum și criza produsă de prăbușirea imperiilor coloniale, Europa Occidentală a declanșat un lung și anevoios proiect de unificare al continentului. După prăbușirea comunismului, și țările Europei de Est au putut să se integreze acestui proiect. Din păcate, astăzi proiectul de integrare europeană este în mare impas ca urmare a crizei economice mondiale, declanșate în 2007, precum și ca urmare a Brexitului. Așadar, în plan politic, moștenirea fundamentală pe care secolul XX a lăsat-o Europei este aceea a integrării europene. Din păcate, cum am amintit mai sus, astăzi acest proiect este în impas.

2. Moștenirea economică: În secolul XX, Europa și lumea au intrat într-o perioadă de trecere de la societatea industrială la cea informațională. Spre deosebire de societățile anterioare, agrară și industrială, a căror forță motrice era producția de bunuri materiale, la baza societății informatice stă acumularea de informații, de cunoștințe. De asemenea, secolul XX a dus la dezvoltarea exagerată a societății de consum, fapt care a dus, cu începere din 2007, la cea mai gravă criză economică din istorie. Așadar, în plan economic, secolul XX a lăsat o moștenire dezastroasă. Modelul dezvoltării pe baze de consum, de creditare exagerată, se dovedește a avea grave consecințe pentru zilele noastre. Criza economică mondială a demonstrat, categoric, falimentul acestui model de dezvoltare! O altă moștenire a dezvoltării necontrolate, nechibzuite, a industriei, a agriculturii puternic chimizate, o reprezintă poluarea mediului, cu efecte din ce în ce mai catastrofale. Ca o concluzie, secolul XX a „pricopsit” lumea de astăzi cu gravă problemă a poluării, căreia nu i s-a găsit o rezolvare. Ba dimpotrivă, ea se acutizează tot mai mult!

3. Moștenirea culturală: În secolul XX au avut loc inovații tehnice profunde care au modificat, și pozitiv, și negativ, viața oamenilor. De exemplu, în 1995 a apărut, oficial, Internetul, care funcționa, neoficial, de aproape 20 de ani! Internetul reprezintă o rețea de computere care stochează informații de care omul are nevoie, dar, s-a dovedit, din păcate, și foarte dăunător. Pe Internet există site-uri întregi care conțin informații neverificate, „spectaculoase”, sau care promovează cea mai crasă imoralitate, cu efecte greu de prevăzut pentru generațiile de mâine. Iată, așadar, o moștenire controversată pentru lumea de azi. De asemenea, globalizarea pare, cel puțin deocamdată, să impună o americanizare culturală la nivel mondial, fapt care duce la respingerea ei de către diverse forțe. Poate și recrudescența terorismului islamist ar putea fi unul din efectele colaterale ale americanizării. Ne vom edifica, probabil, în viitorul apropiat. Constatăm manifestarea unei culturi sau, mai degrabă, subculturi în toate domeniile de creație culturală. S-a produs, începând, cu anii ’80, o adevărată „infuzie” de violență în producțiile cinematografice, în creațiile literare. Nu mai vorbim de așa-zisa „revoluție sexuală” și consecințele ei pe termen lung! Per ansamblu, moștenirea culturală a secolului XX este greu de judecat. Au existat mari autori în toate domeniile, dar nu putem să nu remarcăm, succesul, la nivel mondial, al subculturii de care aminteam. Un exemplu ar fi edificator – succesul romanelor scrise de Sandra Brown! Altă manifestare a subculturii a constituit-o muzica așa-zis rebelă, – hip-hopul, de exemplu! Sau proliferarea la nivel de mase a telenuvelelor latino-americane, „gunoiul cinematografiei”, cum au fost denumite! Ce putem spune în final? Este evident că societatea informațională, în loc să ducă la o sporire a culturii de calitate, a dus, dimpotrivă, la o adevărată imbecilizare în masă! Tot mai puțini oameni scriu lucruri de calitate, produc filme, creații teatrale de excepție. Proliferează „cultura” facilă de tip Wikipedia. Viitorul se arată sumbru în ceea ce privește evoluția culturală a societății!

Notă: articolul este sumă de … articole scrise de-a lungul timpului pe blog. Articolul cuprinde, în fapt, o serie de teme care pot fi folosite în cadrul „Școlii Altfel”.

CONSIDERAȚII ASUPRA TERMENULUI „VLAH”.

CONSIDERAȚII ASUPRA TERMENULUI „VLAH”

 Singurul etnonim pe care locuitorii autohtoni din spațiul românesc și l-au asumat, de-a lungul istoriei, ca element identitar a fost cel de român, români, cu trimitere explicită (și foarte frecvent chiar explicitată) la Roma, respectiv, la societatea și modelul de civilizație universală constituită prin și în jurul acesteia. În pofida aparențelor, dobândirea acestui etnonim nu este rezultatul brut al cuceririi teritoriilor traco-geto-dacice de către Imperiul Roman (care nu oferea accesul la cetățenie, – deci la identitatea de roman -, decât ca beneficiu individual), ci rezultatul unui lung șir de bătălii cultural-politice pe care toate populațiile încorporate în „noua ordine globală” a Antichității romane l-au purtat pentru a dobândi egalitatea în drepturi cu elitele acesteia. Victoria finală (sub aspect topo-societar și, deci, identitar) s-a materializat prin Constituția Antoniniană din anul 212, edictată, nu întâmplător, de acea primă dinastie ne-italică a imperiului, Casa Severilor, care a acces la putere prin alianțele politico-militare (dar și economice și, deloc în ultimul rând, spirituale) cu provinciile Romanității Orientale: Dacia, cele două Pannonii, cele două Moesii, Tracia propriu-zisă și Dalmația. Pentru a fi riguroși, trebuie să precizăm că edictul imperial din anul 212 a generat, prin efectele sale directe, nu un etnonim, ci un politonim: identitatea generalizată de roman, – de civis romanus -, continuând să fixeze, ca și în epocile civilizaței romane anterioare Severilor, apartenența individului la setul de reciprocități juridice (drepturi și obligații în primul rând) dintre el și statul/suprastatul construit în jurul Romei. Prin contrast cu constructul politonimic, etnonimul este (își propune să fie) amprenta identitară a unui dat natural, a unui natus/din naștere sau natione/de neam, în termenii epocii. Nu este în intenția noastră, aici, să analizăm parcursul (complex, deși liniar) termenului roman/român de la statutul de politonim la cel de etnonim; ne vom limita, deocamdată, să afirmăm că, la un moment dat, atunci când sensul juridic s-a estompat (mai ales ca urmare a regresului de statalitate pe care l-a cunoscut teritoriul de sinteză a Romanității Orientale), identitatea de roman/român a fost asumată de autohtoni ca moștenire a unei romanități idealizate, deci ca un dat. Această asumare nu a fost însă unilaterală, cele două arii de polarizare a romanității de conținut juridic, – Italia (iar în sens mai larg, Occidentul gallo-roman) și Bizanțul (Orientul greco-roman) -, revendicându-și structural identitatea romanică, în consecința aceleiași Constituții Antoniniene, inclusiv prin titulatura oficială Romania. Concurența naturală care se declanșează între aceste două modele identitare, – o romanitate de drept și o romanitate de fapt -, accentuează o dată în plus caracterul de dat natural (moștenit) al identității romane a unor comunități care se trezesc în situația de a fi excluse (prin mecanisme deopotrivă obiective și subiective) de la viața socială a Romaniei de Constantinopol. Pe această linie de front dintre romanitatea de drept și romanitatea de fapt își face apariția cea mai important, – în sensul de cea mai răspândită și cu putere de cvasi-echivalare -, clasă de etnonime alternative atribuite românilor: vlah, vlahi.

Apariția etnonimului alternativ vlah:

 Cea mai răspândită convingere privitoare la etimologia termenului vlah, – nu îndrăznim să-i spunem ipoteză sau, cu atât mai puțin, teorie, datorită precarității eșafodajului său argumentațional, situat la limita dintre speculația preștiințifică și fabulație -, afirmă că termenul trebuie pus în legătură cu etnomimul celtic/galic preroman al volcilor, respectiv, cu radicalul germanic (reconstituit și nu atestat!) Walh(os). Lăsăm la o parte faptul că între momentul afirmării istorice a acestui neam antic din vecinătatea Pirineilor și intrarea în scenă a etnonimului vlah,  – adică, mai exact, a conștientizării unei noi identități etno-culturale în marea masă a Romanității Orientale -, există distanțe uriașe atât în plan geografic, cât și cronologic (suficient să subliniem că la debutul procesului de romanizare din arealul Romanității Orientale, volcii erau demult uitați în bazinul dunărean); nu putem însă trece peste caracterul pueril al derivării din același etimon  a etnonimelor vlahilor și velșilor, știut fiind că primul termen se aplică exclusiv populațiilor romanice cu substrat traco-daco-ilir, în vreme ce al doilea indică o populație neromanică. Încă și mai mult ne împiedică să luăm în serios o asemenea aserțiune, care invocă (și se bazează pe) faptul nedovedit și nedovedibil că termenul vlah ar fi fost construit înăuntrul complexului cultural lingvistic germanic, de unde s-ar fi difuzat ulterior spre răsăritul continentului (spre arealurile bizantono-slave și vecinătățile lor), când, deopotrivă, analiza cronologică a atestărilor acestui termen și a contextului logică-istoric și motivațional indică o circulație în sens invers. Nu vom zăbovi mai mult în critica acestei supoziții, întrucât avem la dispoziție date factuale ferme care ne obligă să afirmăm că etnonimul alternativ vlah este o creație terminologică a Imperiului Roman de Răsărit. Cel mai important pachet de astfel de date este legat de faptul că, în primul interval de detectare a circulației acestui termen, inclusiv prin atestări scrise, el poate fi întâlnit exclusiv în arealul balcano-anatolian: iar această realitate trebuie să conteze cu atât mai mult, cu cât vorbim de o durată foarte lungă de timp, de circa o jumătate de mileniu: secolele V-X. Există un consens tacit asupra faptului că cele mai vechi atestări ale termenului vlah sunt în relație cu Palatul Vlaherne/Blacherne din Constantinopol și cu cartierul omonim dezvoltat în vecinătatea acestuia, lângă Zidul lui Anastasios. Se știe, Palatul Vlacherne a fost edificat în preajma anului 500, dacă nu chiar cu una, două generații mai devreme, într-o epocă în care factorul romano-traco-ilir (deci tocmai acea realitate etno-demografică ce va fi desemnată ulterior prin vocabula vlah, vlahi) era la apogeul rolului său politic, cultural și ecleziastic în viața Imperiului Roman de Răsărit, concurând cu succes factorul romano-elenistic și pe cel romano-anatolian. Dacă se poate obiecta, cu just temei, că nu avem o dovadă directă a faptului că reședința imperială a purtat de la început această denumire (ea putând, la fel de bine, să fie un supranume oficializat ulterior), nu există însă niciun dubiu că, la data construirii palatului, termenul vlah, – Vlaherne este un cuvânt compus, semnificând „descendentul/vlăstarul vlah” -, era deja format și asociat populației traco-daco-romanice din bazinul Dunării. De altfel, acest lucru este explicit certificat de mai multe texte bizantine, care se fac ecoul unei legende menite să expliciteze relația dintre denumirea (oficială!) a palatului imperial din Constantinopol și populația vlahă, într-o epocă (este vorba de secolele V-X) în care sensul etnonimului pe care-l analizăm dobândise, prin circulație, consacrarea. Legenda în cauză, – a cărei corespondență cu istoria factuală nu ne interesează aici, mult mai relevant pentru analiza noastră fiind faptul că ea s-a format în epoca de decuplare dramatică a romanității de fapt (străromânii) de romanitatea de drept (romeii), sub presiunea migrațiilor care au afectat bazinul Dunării în Antichitatea târzie -,   evocă existența unui duce „scit” (adică din vechea provincie imperială Scitia Minor, Dobrogea de astăzi), numit Vlak/Valak/Vlakernai, cu care ar fi fost căsătorită regina hunilor sabiri Boa/Boares: ducele ar fi căzut într-o bătălie dată în zona în care se va ridica palatul Vlacherne, iar soția sa, regina Boa, s-ar fi strămutat cu supușii ei în imperiu, sub protecția basileilor de Constantinopol. Printre sursele care consemnează legenda, – implicit, ceea ce ne interesează aici, derivatul antroponimic al termenului vlah -, se numără Malalas (în secolul V), Theophanes (în secolul IX) și Genesios (în secolul X). Este, desigur, extrem de probabil (deși nu până al nivelul cvasicertitudinii) ca în această legendă despre ducele „scit” Vlak să avem de-a face doar cu o etimologie populară; dar chiar și în cazul în care legenda ar putea fi validată într-un fel sau altul, ea n-ar asigura suportul argumentațional pentru stabilirea unei origini a termenului, întrucât explicitarea unui etnonim pe seama unui antroponim nu face decât să eludeze problema conținutului semantic al acestuia. Este locul să precizăm că, prin demersul de față, nu ne-am propus să formulăm o ipoteză etimologică alternativă, ci doar să atragem atenția asupra unor aspecte ale circulației termenului care pot facilita, eventual, și o abordare etimologică înzestrată cu rigoarea necesară. Nu este însă lipsit de semnificație faptul că legenda în cauză are o putere de persistență excepțională, care obligă, – desigur, într-un alt context decât cel dictat de obiectivele demersului nostru, – la o analiză mult mai amănunțită. Astfel, legenda este preluată aproape identic de Enea Silvio Piccolomini (nimeni altul decât Papa Pius al II-lea), care notează, pe la 1493, că vlahii, despre care ține să precizeze că sunt urmașii amestecului dacilor cu romanii, și-ar trage numele de la un oarecare comandant militar (dux, duce) Flaccus, – aceeași poveste fiind relatată, în secolul următor, și de Blaise de Vigenère, în a sa „Descriere a regatului Poloniei și a țărilor învecinate”. Deloc în ultimul rând, acest Flaccus este identificat cu un comandantul militar roman omonim despre care Publius Ovidius Naso ne asigură că s-a luptat cu geții chiar în Scitia Minor, fiind, așadar, prin toate, un veritabil „duce scit”. Din cele prezentate până aici, reținem așadar faptul că, la jumătatea mileniului I, în spațiul Romaniei universal, – dar mai cu seamă în cel al Romanității Orientate -, se impune în circulație, ca termen alternativ pentru reprezentanții romanității de fapt (cei pe care exegeza ultimului veac a consimțit să-i desemneze drept străromâni) etnonimul vlah/valah. Contextul extrafilologic care a favorizat generalizarea acestei inovații lingvistice (vorbim de inovație, desigur, doar în ceea ce privește funcția de etnonim) nu este greu de reconstituit. În condițiile competiției dintre Vechea Romă și Noua Romă (Constantinopol), elitele noului centru imperial optează, – opțiunea este naturală, având în vedere faptul că vehiculul lingvistic elenistic și tradițiile culturale asociate nu au dispărut niciodată în arealul sud-balcanic și vest-anatolian -, să regrecizeze societatea și cultura imperială, înstrăinându-se de periferiile central și nord-balcanice, pe care ajung să le perceapă ca fiind expresia unei alterități concurente și, adeseori, aflate în conflict deschis. Liniile de confruntare, tacită sau fățișă, dintre cele două modele de romanitate ale Orientului european din mileniul I sunt numeroase și de o generalitate cu putere de reconfigurare identitară, fiind suficient să amintim, în plan spiritual, preferința străromânilor pentru ortodoxia niceeană (la acel orizont de timp, identică cu catolicismul) și pentru respingerea monofizitismului (iar mai târziu a iconoclasmului) constantinopolitan, iar în plan politico-militar, confruntarea revoluționară dintre daco-romanii lui Vitalian și trupele imperiale, desfășurată în anii 513-518, din armistițiul căreia s-a înfiripat ultima mare epocă de afirmare a Romanității clasice, cea a lui Iustinian. Acestea nu sunt, nici pe departe, singurele elemente de context care favorizează consacrarea termenului vlah ca marcă a recunoașterii/clasificării unui „Celălalt” apărut dintr-un divorț identitar. Ne limităm să mai aducem în discuție o singură altă dimensiune a problemei. Generalizarea identității politice de roman nu a fost însoțită (nici nu avea cum) de un automatism cultural al acceptării ca echivalente în termeni socio-culturali a populațiilor din vasul imperiu, unele de către altele. Pentru administrația, dar și pentru elitele culturale ale Împărăției, oricât de permisive întru romanizare se dovediseră, neamurile din interiorul frontierelor continuau să fie ceea ce fuseseră înainte de cucerire: daci, geți, traci, illiri, moesi etc.. Temeiurile unei astfel de atitudini nu sunt deloc neglijabile, – și, ca atare, nu justifică expedierea pe seama unei predilecții a bizantinilor de a arhaiza terminologia specifică geografiei umane: pe de o parte, apărea necesitatea de a trimite, cu ceva mai multă precizie, prin denumire, la una sau alta dintre realitățile provincial-demografice care compuneau macrosocietatea romană, pe de alta, se lua act de faptul că aceste populații, chiar profund romanizate, continuau să manifeste solidarități colective puternice, care le legau de configurațiile identitare istorice.

Difuziunea etnonimului alternativ vlah:

 Dacă, așa cum rezultă din cele expuse mai sus, existența și circulația termenului vlah în spațiul romanic/bizantin, precum și asocierea univocă cu populațiile romanice de substrat traco-daco-ilir, constituie certitudini pentru secolele V-VIII, la fel de cert este și faptul că nu a fost identificată nicio atestare a sa în afara acestui macroareal cultural-lingvistic. Abia spre sfârșitul intervalului, respectiv, abia din secolul IX, noțiunea începe să circule în spațiile nebizantine de contact nemijlocit cu realitatea Romanității Orientale, răspândindu-se dinspre Romania bizantină pe de o parte spre slavii sudici și occidentali, iar pe de alta spre populațiile stepei eurasiatice, dominată în acel orizont de timp de khazari. În cazul slavilor sudici și occidentali, putem identifica și unul din canalele privilegiate care a favorizat această circulație: misiunile lui Constantin-Chiril și Methodius, efectuate (nota bene!) deopotrivă în spațiul est-pontic (în lumea khazară) și la slavii moravieni, iar apoi la cei bulgari. Se citează adesea faptul că cel mai vechi document slav în care poate fi întâlnit termenul vlah este Vita Methodii, biografia Sf. Methodius, redactată la sfârșitul secolului IX. Dacă autorul acestui document pare a fi fost nativ slav (moravian), nu la fel stau lucrurile și cu terminologia specială utilizată de acesta, cu care s-a familiarizat ca discipol al fraților Constantin-Chiril și Methodius, originari, se știe, din Thessalonicul bizantin. În vreme ce în Thessalonic realitatea vlahă era o experiență cotidiană, inclusiv pentru epoca formării celor doi apostoli ai slavilor, iar elitele erau îndeajuns de familiarizate atât cu existența Palatului Vlaherne din Constantinopol, cât și cu noțiunile asociate acestuia, pentru moravieni nu exista, anterior, misiunii chirilice, niciun context cultural care să favorizeze existența/circulația termenului vlah: populațiile romanice cu care se aflau în contact, direct sau mediat, nu se denumeau pe ele însele astfel și nu erau percepute de vecini sub o atare identitate, –  dovadă stând și faptul că niciun document referitor la neamurile supuse ori vecine avarilor ori relatările foarte atente la realitățile etnice din bazinul Dunării Mijlocii din contextul conferințelor organizate de împăratul Ludovic cel Pios la Aachen nu utilizează un astfel de etnonim -, iar motivațiile socio-culturale care-i determinaseră pe romei/bizantini (deținătorii romanității de drept) să-i desemneze pe purtătorii romanității de fapt cu această etichetă nu le erau familiare. Situația este mai nuanțată în cazul slavilor bulgari, însă aici trebuie să ținem seama de împrejurarea că Țaratul Bulgar se manifestă, inclusiv în dimensiunea sa cultural-comunicațională (și trebuie să amintim că decizia Sinodului de la Preslav din 893 este cea care dă slavonei puterea, – deci și mijloacele -, unei limbi de cult și cultură), înăuntrul fenomenului cultural bizantin, cu o prezență nemijlocită a elementului vlah/străromân. În schimb, slavii nord-răsăriteni și, deopotrivă, populațiile balto-germanice nu se vor familiariza cu acest termen decât foarte târziu, după anul 1000, în împrejurările în care fenomenologia Cruciadelor îi va aduce în contact nemijlocit cu Bizanțul și, implicit, cu realitatea vlahă. Avem, și pentru această afirmație, dovezile necesare. Astfel, în Geografia Anonimului Bavarez, document redactat în jurul anului 870, populația romanică din bazinul carpato-danubian este desemnată prin termenul u(n)lizi, pe care este obligatoriu să-l asociem celei mai vechi forme sub care acest etnonim intră în baajul terminologic al rușilor kieveni și celorlalți slavi: ulichi. Despre originea acestei variante primare, – care, să menționăm, este atestată ca atare în Cronica lui Nestor/Povest vremennyh let, în capitole susceptibile de a fi avut surse mai vechi, cert diferite de cele în care este consemnată și varianta „canonică” vlah/voloh -, ne putem lămuri fără probleme, dacă avem în vedere faptul că toate populațiile stepei ponto-caspice au prelat termenul vlah direct de la bizantini, cu care s-au învecinat și au comunicat intens atât khazarii, cât și maghiarii timpurii și, respectiv, populațiile turco-mongole, în lecțiunea ulaq. Așa se explică de ce limba maghiară, ai cărui vorbitori au intrat durabil în contact cu realitatea vlahă/romanică încă din etapele de migrație pontică, unde Methodius îi întâlnește în anul 882, și-a fixat formula olah, iar turcofonii și tătarii au glisat spre varianta ulak/iflak.

EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA CIOCOISTĂ JOHANNISTAN.

EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA CIOCOISTĂ JOHANNISTAN

1. Președintele nimicniciei noastre!

 Liderii PCR făceau zid în jurul lui Nicolae Ceaușescu. La fel fac zid în jurul lui Klaus Johannis și liderii PDL-ului mascat în PNL! Ce putem spune, așadar, despre călătoria de lux a lui Klaus Johannis în Japonia? Miercuri, 8 martie 2023, comentând imaginile din avionul ultraluxos, dar și pozele cu cei doi soți – Klaus și Carmen – ținându-se de mână și având obiectivul turistic în spate, semn că s-au fotografiat în stilul provincialismului din secolul anterior, Robert Turcescu a recomandat părinților să ureze copiilor să ajungă precum Klaus Johannis în Japonia. Johannis era fericit că zbura în Japonia cu aleasa inimii, despărțit definitiv de problemele țării pe care o conduce, sau, se presupune că o conduce. Ce-și poate dori mai mult un om pe lumea asta decât o asemenea situație? Avion privat, de luxul celor folosite de șeici, care te ia de acasă, de la Sibiu, shopping și plimbări romantice prin Țara Soarelui Răsare. Putem evidenția faptul evident că, domnul PREȘ-edinte Klaus Johannis este un analfabet moral! Bunul simț, expresie și a culturii organic asimilate, cere să nu-ți afișezi luxul, bogăția, superioritatea nivelului de trai față de nivelul de trai al celor din jur. Luxul după care Klaus Johannis se dă în vânt mărturisește mentalitatea unui parvenit, unui ciocoi! Pe vremea lui Harun al Rashid, luxul în care se scălda califul era semnul puterii. Erai chiar obligat să-ți afișezi luxul pentru ca supușii să te considere Cel Ales, deosebit de ei. În lumea occidentală de azi nici măcar bogații nu se mai dedau luxului afișat. A rămas luxul afișat, lux ostentativ, apanajul oligarhilor din Est. Nu al politicienilor, ci al oligarhilor. Din acest punct de vedere Klaus Johannis este o apariție stranie în lumea politică a Europei de azi! Prin toate notele sale, – obsesia de oligarh pentru luxul greoi și inutil, disprețul față de românul rămas acasă pentru a se lupta cu gropile și facturile, folosirea banilor de la Buget, dați de cetățeni prin taxe și impozite, pentru a face excursii costisitoare în străinătate, grija de a nu-și bate capul, hotărârea de a profita la maximum de avantajele materiale ale funcției de președinte -, au stârnit bombăneli populare. În acest condiții, te-ai fi așteptat ca politicienii români să ia poziție critică față de noua călătorie de lux a cuplului Klaus Johannis-Carmen Johannis. În cele mai multe țări din Europa lui Klaus Johannis i s-ar fi cerut demisia. La noi însă, politicienii au oferit spectacolul grețos al oportunismului și slugărniciei. Liderii PSD, în frunte cu Marcel Ciolacu, au bătut câmpii despre necesitatea de a se cumpăra o aeronavă prezidențială. O nenorocită încercare de a abate atenție de la esența dezbaterii: nu faptul că, Klaus Johannis n-a luat o cursă de linie, ci faptul c-a închiriat un avion privat de un lux orbitor, avion care l-a luat de acasă, de la Sibiu, când ar fi fost normal ca președintele să plece de la Otopeni, fie și pentru a conferi plecării nota de necesară acțiune oficială și nu conjugală. Este limpede că liderii PSD au avut grijă să nu-l supere cumva pe Marele Padișah. Cei al PNL, – partidul care și-a asumat rolul de spălător de serviciu a flegmelor prezidențialului Johannis -, au sărit în ajutorul noiului ciocoi național. Președinta interimară a Senatului, Alina Gorghiu, a reușit chiar să fie dezgustătoare în slugărnicia ei deplină. Este limpede că între reacțiile liderilor PNL și reacția poporului s-a întins o prăpastie. Nu știu liderii PNL de o asemenea stare de spirit? Nu-și dau seama că scufundă și mai tare PNL, de bolovanul care este Klaus Johannis, agățat de gâtul partidului, atârnându-se și ei, cu declarațiile lor în favoarea turistului de lux? Își dau seama, firește. Și atunci de ce o fac? În recenta sa carte de memorii, marele istoric Ioan Scurtu încearcă pe pagini întregi să dezlege marea enigmă a ultimilor ani de domnie a lui Nicolae Ceaușescu. Pe cât creștea ura față de Conducător, pe atât creșteau laudele deșănțate aduse de membrii CPEx. Eu sunt de acord cu Ioan Scurtu că nu era vorba de slugărnicie. Era vorba de oportunism. Liderii PCR, chiar și cei luminați precum Ștefan Andrei, Paul Niculescu Mizil, Dumitru Popescu, Gogu Rădulescu știau că funcțiile lor, funcții care le aduceau privilegii, nu depindeau de popor, ci de Nicolae Ceaușescu. Totul era să te pui bine cu Nicolae Ceaușescu. Poporul nu conta. Ca și liderii PCR, liderii PNL nu sunt slugarnici. Sunt oportuniști. Așa cum au fost și liderii PDL, care-l cântau pe Traian Băsescu, căruia îi ziceau Zeus, câtă vreme bunăstarea lor depindea de el și nu de popor, ca acum, când fostul nu mai are putere, să-l înjure pe rupte. Liderii PNL, de fapt tot PDL, știu că funcțiile lor depind de Klaus Johannis și nu de Popor. Alina Gorgiu a ajuns președinte al Senatului nu pentru c-a fost aleasă de popor, ci pentru că a binecuvântat-o Klaus Johannis. Marcel Ciolacu știe că funcția de premier, la care râvnește, nu depinde de popor, ci de Klaus Johannis. De aceea se zbat să se pună bine cu Klaus Johannis. De aceea, îl vor înjura când nu va mai fi președinte!! Se spune despre o țară că are președintele pe care îl merită. A fost votat, deși plictisea până și ghinionul nucului, a fost aplaudat, deci încurajat. Unde au fost cetățenii când și-a încălcat promisiunile electorale, când a cheltuit fără grija zilei de mâine a țării, când a făcut averea țării cadou unor cămătari internaționali? Unde sunteți, cetățeni? Mai respirați? Nu pot să nu mă întreb cum s-a făcut de a ajuns Johannis președinte. Ba mai mult, cum s-a făcut de-a ajuns primar la Sibiu? Ce-a făcut să merite așa onoruri? În afara faptului că are o cadență de discurs care a adormit până și virușii de laborator mai știți ceva? Nu este de mirare că a fost un adept al măștii, el însuși un impostor, sub mască putea să tacă fericit.A fost Johannis cel mai bun profesor de fizică din Sibiu? L-au iubit elevii? Cum a reușit să se distingă printre atâția alții la fel? Discursul nu-l ajută. De idei nici vorbă. Domnul Johannis a fost un profesor de provincie, tern, căruia i-au plăcut dintotdeauna concediile și banii. Cum s-a pricopsit cu sprijin internațional pentru o funcție, cea mai înaltă în stat, și cu o ofertă de a lucra pentru NATO, – care nu cred că se va concretiza-,? Un singur program a avut domnul Johannis, făcut în numele lui pentru țară, așa cum altădată oamenii de știință își dedicau polimerii Elenei Ceaușescu, în rest au fost doar ordine și reclamații din afara țării. Programul „România educată” i se va pune probabil pe piept când i se vor lua măsuri pentru sicriu, să aibă CV prefabricat și pe lumea cealaltă. Dacă apucă să-și facă și mausoleu, pe-acolo pe undeva printr-un cimitir sibian, cred că și moartea o să se întrebe cine au fost proștii care au plătit pentru marmură! Fără suport dinspre masonerii și din afara țării, Johannis nu ar fi ajuns nici măcar director de școală. Ședințele ar fi durat cât un concediu.Ziarele au scris despre implicarea familiei Johannis în adopții internaționale. Copii cărora li s-a pierdut urma. Rețelele de trafic de copii nu sunt administrate de prostime. Vă mai întreb o data, cum a fost posibil ca un profesoraș leneș, lipsit de farmec, greu de ținut minte să ajungă președinte? Până și cartea de istorie fuge de el. Din fericire mandatul i se apropie de sfârșit și atunci va trebui să dea explicații. Privind din acest unghi, călătoria în Japonia și Singapore pare mai mult o ultimă dorință de concediu de lux înainte de a încerca și pușcăriile țării! Pentru ce le-a făcut unor copii nevinovați nu a plătit, dar pentru ce a făcut pădurilor, Deltei Dunării, industriei, agriculturii, mineritului, românilor în naivitatea lor va trebui să răspundă!! Că i-a servit pe alții este problema dumnealui, poate să-i dea la rândul dumnealui în judecată, la Haga de exemplu, pentru a-și pansa onoarea pierdută, deși politicienii nu au dureri în onoare, au dureri în cot. Nu înțeleg de ce se vorbește atât de mult despre rochiile doamnei Carmen Johannis. Nu a făcut cine știe ce, aceasta este de fapt problema și nu cu ce se îmbracă. Având în vedere că a fost implicată în adopții internaționale i s-a recomandat probabil să stea departe de orfelinate. Nici de case de bătrâni nu s-a apropiat, probabil din aceleași motive. Faptul că, gazetele din România au sugerat la un moment dat intersectarea rețelelor de adopții cu cele de trafic de organe, o recomandau pe Carmen Johannis doar pentru excursii internaționale și vizite în unități militare. Ar fi putut și dumneaei, la fel ca doamna Biden, altă „intelectuală”, să împartă sarmale soldaților, care nici ei nu fac mare lucru. În privința îmbrăcăminții, doamna Johannis a ales un designer din România. Nu cred că doamna respectivă era foarte cunoscută la acea vreme. Poate erau prietene. Sau rude. Rochiile mi se par simple, modeste, fără despicături până la brâu, nici în partea de sus, nici în partea de jos, poate că nu respectă lungimea protocolară a mânecii sau a fustei, dar nu înșală cu mult, și nici nu-și expune lenjeria intimă. La ce se perindă pe ecranele televizoarelor din România, orice străin s-ar fi așteptat la vulgaritate. Așa că televiziunile care comentează să-și evalueze mai întâi lungimea propriilor rochițe. CNA la ce face măsurători? Vulgarității trebuie însă să-i ceară cineva demisia. Vulgarității textile, vulgarității de text, vulgarității de discurs, vulgarității implicite, vulgarității corupției, vulgarității misogine, vulgarității minciunii. Acelea sunt obiectul muncii CNA. Rochițele i-au adus lui Carmen un nășit de orhidee, singaporezii neștiind că familia Johannis preferă case. Acum doamna Johannis va trebui să-și mai cumpere un pervaz. Nu mă interesează nici culorile rochițelor doamnei Johannis. A fost o vreme, inclusiv în Evul Mediu, când doar regii aveau voie să poarte haine, țesături violet, mov, albastre. Erau considerate culori împărătești, nobile. Culorile nu au nicio vină, cei ce le-au dat înțelesuri de care nu aveau nevoie sunt vinovați. Și-am ajuns la exhibiționism: exhibiționismul țopârlăniei, al nesimțirii, al parșiveniei fără suporteri. Cine l-a îndemnat sau l-a aprobat pe Klaus Johannis când a poftit să-și închirieze un avion de maharajah a pus deja umărul la debarcarea președintelui. Imbecilitate prezidențială mai mare nu s-a văzut. Cine i-a dat brânci din nemeritatele privilegii nu a făcut-o pentru vreuna din caprele lui Soroș, ci pentru o căpriță pe care nici măcar Soroș, cu toata camarila de miliardari metafizici, nu o poate stăpâni, imprevizibila Diana Șoșoacă. Nu asul din mânecă, ci mâneca decarului. Ce ar fi putut să facă cuplul prezidențial în Japonia fără a atrage mânia poporului? Recent am descoperit în online filmulețele unui vlogger român, Cosmin Avram, din Orientul Îndepărtat. Cosmin Avram ne arată acea parte a Orientului de nemenționat în ghidurile turistice. Deși Japonia este socotită a fi una dintre cele mai curate țări din lume, am văzut mizerie pe străzi, sărăcie, barăci pentru săraci, camere ca niște celule de închisoare, pe străzi înguste și insalubre, dezinteres emoțional. Japonezul a creat și produs roboți ignorând faptul că îi vor lua locul de muncă. Roboții prăfuiți, cu mesaje presetate, fără miros de parfum, prăfuiți, non-empatici, lipsiți de arta conversației, lipsiți de atingeri și lacrimă au făcut Japonia mai săracă, mai plicticoasă, au îndepărtat-o de haiku, de poezie. Am aflat din filmulețe că în Japonia există companii care îi ajută pe japonezi să-și piardă urma. Japonezii nu suportă starea de ratare, societatea și-au clădit-o doar pe ideea de succes. Cei ce ratează își schimbă numele, adresa, serviciul!! La fel cei ce nu vor să plătească pentru divorțuri sau pensii alimentare. Se practică și în țările din Occident. Pe lângă faptul că infractorii în serie, pentru a nu fi linșați, au fost protejați prin schimbarea de date, fiind considerați vindecați (pedofili, violatori, criminali) pe cheltuiala plătitorilor de taxe și în detrimentul lor. Familia Johannis ar fi putut să-și piardă urma, încercând ceva inedit, poate la schimb cu o familie de chinezi. Cine știe, din amestecul de chinezi și japonezi, cu puțină aromă românească, comuniști, capitaliști și nu-se-știe-ce-iști, s-ar fi putut naște o societate mai justă. Tot în Japonia se pot închiria neamuri!! Carmen și Klaus Johannis ar fi putut deveni unchiul și mătușa cuiva, bunici, părinți, verișori. Pe lângă turism ar fi putut face și niște bani, – că poate n-or avea destui? A vrut familia Johannis să creeze impresie? Ceva tot le-a reușit, dar poate nu cum se așteptau. În loc de concluzie, citez din povestirea lui Haruki Murakami „Sărbătorita”/„Birthday Girl”: „Indiferent de ce-și doresc, indiferent de cât de departe merg, oamenii nu pot fi decât ei înșiși. Atât.”

2. Despre … Bâstroe:

 15 martie, ora 18:30. Premierul Ciucă apare pe ecrane, cu zâmbetul îngropat într-o față de priveghi, și ne spune că acordul scris din partea Ucrainei pentru efectuarea măsurătorilor de către partea română pe canalul Bâstroe, care trebuia transmis astăzi, pur și simplu n-a venit. Navele românești așteaptă pregătite să înceapă treaba. Iar premierul României ne comunică nimic altceva decât că guvernul ucrainian nu respectă înțelegerea care ar fi fost făcută. De parcă ar fi vorba de o învoială pe colț de masă, la o bere. La o lună de la bomba patriotică aruncată de ministrul PSD Grindeanu: „Ucraina draghează ilegal canalul Bîstroe”, bazată pe nimic, dar aducătoare de voturi, situația este  cam aceeași. Dacă Ucraina nu-și va da acordul pentru verificări, diplomația română are o mare problemă de prestigiu și credibilitate. Imaginea va fi că, după ce Austria își bate joc de România în chestiunea Schengen, și Ucraina face același lucru, că se poate. Eticheta Schengen-Bâstroe se lipește cu scuipat pe fruntea guvernului Ciuca Bătăilor – dacă nu s-a lipit deja. Dacă acordul până la urmă vine, se pune întrebarea: care este scenariul cel mai rău pentru PSDNL (adică, FSN)? Răspunsul este paradoxal doar la prima vedere: cercetările să nu descopere nimic în neregulă în ce a făcut Ucraina pe canal. Probabilitatea să fie așa este de luat în considerare, mai ales că observațiile experților de la Apele Române arată că nu au apărut variații semnificative ale debitului de apă pe brațele Chilia și Bâstroe, în comparație cu datele din ultimii ani. În cazul ăsta, nu ne rămâne decât să inventariem muniția politică electorală trasă de partide la auzul petardei lui Grindeanu. Ciolacu: „Canalul Bâstroe este una dintre liniile roșii nu numai ale mele, ci ale României. Delta este sacră”. Ciucă: „Există date și informații că s-a dragat mai mult decât 3,5 m, cât era agreat”.  G. Simion, din barcă, de pe Bâstroe: „Ucraina fură din noroiul nostru românesc. Este un rapt teritorial în toată regula. Guvernul vinde țara”. Românosul prim-vice Rareș Bogdan declară că l-ar da afară pe ministrul de Externe Aurescu. Înaltul diplomat, la rândul său, nu vrea să pară fraier, așa că răspunde, uluitor, ca un gurnalist de canal, comparându-l pe Bogdan cu pompa de propagandă rusească Sputnik. Însuși șeful diplomației, președintele-ciocoi: „Nu cred că în acest moment este potrivit să atacăm ucrainienii pe baza unor date incerte. Ei nu au nevoie să fie certați”. Dl. Johannis spune asta pentru că nu-i mai pasă (dacă i-a păsat vreodată) de părerea românilor despre el, ci de niscai proptele pe la Bruxelles, pentru o președinție europeană, ceva. Până să fie sondat de români, canalul Bâstroe a sondat el politica românească. Rezultatul: până la alegerile din 2024, pescuit de voturi în ape tulburi. Și după. 

3. De ce a declanșat Rareș Bogdan jihadul?

 Multă lume se întreabă ce a fumat europarlamentarul liberal Rareș Bogdan înainte de celebra emisiune, în care a stârnit jihadul împotriva lui Bogdan Aurescu, „ăla Mic cu trabucul mare”? În primul rând Rareș Bogdan nu fumează. În al doilea rând, este  neastâmpărat. În weekend, când inițiativele pălesc și gândurile sunt persecutate de trândăvie, s-a pus nevoie mare să anunțe că Bogdan Aurescu trebuie remaniat, făcându-l vinovat de eșecul Schengen, de o diplomație deficitară, de lipsa de idei și de neimplicare. Poate că totul ar fi pălit, ca salata la înghețul de primăvară, dacă ministrul împricinat n-ar fi sărit să spună că Rareș Bogdan critică asemenea Radioului rusesc Sputnik. Mai pe șleau l-a încartiruit în celebra listă neagră a „oamenilor lui Putin.” Asta este culmea, l-a acuzat pe cel care ar fi renunțat oricând la batistuță și la machiajul tv pentru a se năpusti asupra tiranului din Kremlin. Parcă îl și vedeam pe front strigând din tot sufletul: „la atac!” Acum este și el în clubul select al putiniștilor.

Aurescu a ratat momentul de aur: În popor se zice: „dacă tăceai filosof rămâneai.” Ministrul s-a autoflagelat, din prea mare orgoliu. Știe că nu depinde de voința PNL pentru a mai rămâne în minunatul loc al gornistului propagandei de război. Că el este la liber impuse, nu la liber alese.Ciudat este că mai multe voci disparate din PNL au susținut atacul nefumătorului asupra lui Aurescu.Nepricepuții vieții politice s-au hazardat în a susține ideea că tocmai s-a organizat un complot asupra lui Bogdan Aurescu, dar nu este așa. Din toată panoplia de lideri politici sau din tot arcul guvernamental, n-am auzit pe vreunul să-l înghită pe omul pus de Johannis să conducă diplomația română. Nefiind susținut de niciun partid politic, este vulnerabil la orice rotativă guvernamentală. Riscă să rămână în afara vâltorii, el care nu se poate duce nici la bazin neasistat.

Pe când un Péter Szijjártó românesc? Sigur că orice asemănare a lui Bogdan Aurescu, ministrul nostru de externe cu omologul său de la Budapesta,  Péter Szijjártó, este o insultă adusă gândirii libere. Dacă șeful diplomației maghiare are predicat în orice declarație publică, românul din Aleea Alexandru vocalizează partitura propagandei. „Ăla Mic cu Capul Mare” nu duce o politică activă, ci doar una reactivă. Dacă îi urmăriți discursurile nu vedeți decât un imens plagiat în vorbele sale. Este ca un tonomat al Bruxelles-ului.

Păi și atunci? Care este quelque chose-ul furtunii din paharul cu apă? Unii comentatori susțin că, de fapt, Rareș Bogdan a dat semnalul despărțirii PNL de Klaus Johannis, protectorul lui Bogdan Aurescu. Europarlamentarul a lovit cu boltă, după principiul bate șaua ca să priceapă iapa.Dacă secretarul general al PNL a ieșit public pentru a-i calma pe contestatari, mujahedinii acțiunii de lepădare de Johannis sunt tot mai apți combatanți. Lideri cu mare experiență politică din PNL știu că Johannis le este balast și trebuie aruncat din cală, doar că nu pot spune ce gândesc cu gura mare, pentru că șeful statului încă mai are putere să tragă firele decorurilor din instituțiile de forță. Guralivii se pot trezi peste noapte „penali.”! Așa că preferă să lovească prea puternicul cu mantră.În al doilea rând, situația din PNL nu este deloc roză. Dacă președintele Nicolae Ciucă este adeptul marilor împăcări, spirtiul vindicativ al unor lideri nu poate fi domolit. Bătrânii grei din parrtid își dau seama că electoratul liberal este matur și nu poate fi sedus prin lozinci. Conclavul euro-atlantic nu scoate fum alb. Porumbeii păcii sunt arestați. Nimeni nu întrevede normalizarea situației geopolitice și a reîntoarcerii la contextul antebelic. Frica guvernează ca molia dulapurile neaerisite. Lupii tineri își caută o identitate nouă. Știu că Johannis îi duce în jos, la fel ca încuscrirea cu PSD.

PNL nu are decât proiectul politic al Bruxelles-ului și al NATO! Revoluțiile n-au fost făcute niciodată de taciturni și de plicticoși. Ce îi lipsește Partidului Național Liberal este un proiect național de genul celui al lui Nehammer „Orizont 2030.”Capitalismul este în derivă. Norii inflației sărăcesc oamenii. Instabilitatea politică și financiară stârnesc frici. Și orice responsabil știe că frica nu păzește bostănăria.Jihadul lui Rareș Bogdan este o acțiune eminamente politică. Încearcă să coaguleze energiile disipate, în vederea construcției unei noi identități liberale.

Liberalilor le face cu ochiul curentul suveranist: Mulți s-au săturat de conformismul politic și administrativ. Curentul suveranist vrea altceva decât copierea directivelor UE, care – multțumită lui Dumnezeu – nu sunt obligatorii.Și mai este ceva. Poate că Rareș Bogdan l-ar vedea ministru de externe pe amicul său Emil Hurezeanu sau că liberalii vor să cedeze PSD-ului șefia diplomației române, în schimbul a două ministere de forță.Înainte de a salva Ucraina, trebuie să ne salvăm pe noi. „Prin noi înșine,” vorba brătieniștilor de condiție.

4. Ciucă întreabă, Ion înjură:

 Dacă situația ar fi fost roz și lucrurile ar fi mers strună, găselnița generalului (în rezervă) Nicolae Ciucă ar fi fost simpatică, poate chiar un semn de modernitate. Am fi zis și noi: Uite, dom’le, cum ne modernizăm! Ne-am dat dracului că vocea poporului se aude și în ședințele de guvern. Numai că lucrurile merg prost în toate domeniile. Aducerea lui Ion în scenă, în loc să stârnească admirație și simpatie, enervează și provoacă o bășcălie pe termen lung. Consilierul onorific al premierului va fi rapid inclus în toate bancurile românilor și, alături de Bulă, de Zeroni sau de Radio Erevan, va face carieră. Niște sfetnici cu cap de nucă l-au împins în această scenetă. Nicolae Ciucă a fost împins să se folosească de ingeniozitatea unui colectiv de studenți și profesori pentru a scoate în evidență comunicarea sa cu poporul. Marketing politic naiv și nimic mai mult.  „Te reprezint. Voi fi prezent în ședințele de guvern în numele tău”. Cum adică? În ședințele de guvern, premierul apasă pe buton pentru a afla ce zice poporul? Și ce va auzi? Circ și înjurături peste înjurături, întrerupte de revendicări de pensionari nefericiți. „Invit românii să intre pe ion.gov.ro. Așa pot învăța să-i reprezint, ca într-o oglindă, noi suntem Ion”. Caraghioslâc în toată legea! Lansarea lui Ion nu-i decât o făcătură de propagandă menită a semnala startul premierului într-o campanie electorală. Nimic mai mult. Găselnița cu Ion a fost scoasă pe mare grabă și nu arată decât sărăcie de gândire și prefăcătorie prețioasă. Dacă premierul are nevoie de un robot ca să afle ce gândește poporul, atunci mai bine demisionează și se duce la popotă sau acasă. Un premier care nu știe ce vrea populația și care sunt problemele ei și așteaptă cu urechea la înregistrările de pe robot să vadă ce-i zic compatrioții este doar un bou fără coarne!! Dacă ar fi fost așa, mai bine îi făceau cadou un robot încălțat cu bocanci, care, în fiecare săptămână, să-i dea un șut în fund și să-l trimită prin provincie și prin cartierele bucureștene să afle ce gândește poporul și ce așteaptă de la guvernanți. Din câte știu, premierul s-a întâlnit cu diverși oameni grei din agricultură și știe ce-i doare și ce necazuri au. A vizitat și fabrici românești performante și a aflat de la manageri și investitori ce corecții sunt necesare în economie. Așadar, nu-l bănuiesc pe Nicolae Ciucă a fi străin de țară, ca un căprar căzut din Lună. Dimpotrivă! Am sentimentul că îl apasă doar lipsa de experiență și nu știe cum să le descurce. Și nici nu are cu cine. Vânătorii de afaceri și de tunuri din PNL numai de transmis mesajele poporului și de trudit la bunul mers al treburilor nu se ocupă!

5. Un sondaj la telefoane ascultate:

 La comanda liberalilor (sic!) apare un sondaj de opinie care dă PSD-ul pe primul loc cu 31% și cîștigător de alegeri dacă ele s-ar desfășura în zilele următoare. De ce să câștige PSD-ul alegerile parlamentare? Serios, chestia cu pensiile majorate le-a ieșit ca un praf în ochi, tot demersul lor cu protecția socială s-a terminat într-un balamuc al cartelelor și încadrărilor că nu îl mai descurcă nici dracu’! Ce-a făcut PSD-ul să mai lase loc de atâtea speranțe? Că Marcel Ciolacu a scăldat-o mereu față de Uniunea Europeană, față de americani, față de Klaus Johannis, față de SRI, față de toți și de toate? După ce s-a ținut de haina lui Ciucă doar pe rațiunea că țara trebuie guvernată, acum duce scena politică în situația „ori eu premier, ori alegeri anticipate!” Ce „prăjituri” a oferit PSD-ul populației din moment ce abia lucrează la un nou program de guvernare cu care nu poți scoate o frizerie din faliment? Nu PSD-ul a dat inodorul ministru al Finanțelor, cel care a băgat țara în groapa Marianelor financiare? Nu PSD-ul a pompat mereu facilități, protecție, sprijin și nu pe soluțiile lui a crescut numărul bugetarilor? Nu PSD-ul a umplut ministerele și agențiile cu tot soiul de proști, de ibovnice și de neamuri, continuând tehnica predecesorilor cu promovări bezmetice? PSD-ul și Marcel Ciolacu pot câștiga liniștiți. Nu-i concurează liberalii! Doar că nu înțeleg de ce oamenii încă le-ar acorda voturile? Pe ce bază? Cu ce argumente? Pentru ce performanțe? Pentru împleticirile verbale ale președintelui rostite la televiziunile lui Voiculescu și Ghiță? CNN-ul de Dâmbovița face campanie la cine plătește, dar mai ales pe partea PSD-ului, frate de sânge și de vicii. Și mai mare surpriză în sondajul apărut este procentul avansat ca rezultat al opțiunilor alegătorilor chestionați telefonic pentru PNL. Probabil că unele procente vin de și de la comandarea (plătirea) sondajului.

Sondaj! Cine ar câștiga duminică alegerile? Cică românii care s-ar prezenta duminica viitoare la vot ar susține PNL-ul în procent de 22,3%! Gogoașă ieftină la chioșcul din gară. Nu cred asemenea cifre nici să mă tai! Pentru ce ar mai pune cetățeanul o ștampilă pe săgeata din căsuța cu PNL? Pentru că unii liberali știu să citească, au firme cu profit umflat și apar la televizor îmbrăcați la costum și cravată? De ce să mai votezi PNL-ul după guvernarea chinuită și după toată relația de slugărnicie cu Klaus Johannis? Că președintele a închiriat un avion cu un living zburător și luxos, ca la Cotroceni? Să ne mai arate și un iaht cu piscină, și o vilă cu heliport și gata, populația ar mai mai da un 10 procente în plus PNL, asta așa ca să răsplătească educație comercială și popularizarea bogăției și a banilor căcălău făcuți din contracte și jonglerii!Insist! De ce 23% din alegători să voteze duminica viitoare PNL-ul când duminica trecută viața compatrioților noștri era fără bani și fără orizont? Pentru că PNL-ul ne-a dat-o pe Alina Gorghiu (pușculița cu valorile lui Lucian Isar) pe post de curea de transmisie între partid și Cotroceni? Pentru că Rareș Bogdan orăcăie în funcție de comenzile primite și se învârte ca un titirez între SRI, șmecherii, bancă, Italia și intră prin telefon la televiziunile din țară? Cu cine să ne scoată PNL-ul din șanț dacă sub comanda unui președinte sas și a unui general ne-a băgat în groapă!?Citesc o știre care circulă pe ici și pe colo. Cică PSD-ul și PNL-ul s-ar înfrăți într-o nouă alianță de tip USL ca să lupte împotriva unui nou dușman! Cică pericolul reprezentat de ascensiunea AUR ar fi periculos pentru țară și pentru Europa! Dar ei, liberalii și social-democrații, nu sunt un pericol!?Sincer, nu cred că o să avem de-a face cu un nou USL! Oricât ar fi de financiar fomiști și unii și alții, peneliștii și social-democrații tot nu sunt dispuși să renunțe la jumătate din cozonacul puterii. Decât să riște o opoziție fără bilete de tramvai și de avion, mai bine împart profitul la doi și spun că luptă împotriva extremismului!!

6. Nu Putin este de vină!

 Prăbușirea Euroins este doar unul dintre episoadele serialului fluviu despre dezintegrarea statului român. Chiar în acest domeniu al asigurărilor este al patrulea faliment din 2015, după Carpatica, Astra și City Insurance. La un asemenea bilanț, în mod evident, ai o problemă de sistem la instituția cu angajați plătiți regește tocmai pentru a nu exista probleme de sistem. Trei dintre asigurătorii prăbușiți erau lideri de piață. Ultimele două mari falimente au avut loc în mandatul aceluiași președinte ASF, plătit lunar cu peste 60 de mii de lei.  ASF s-a acoperit cu amenzile date Euroins și consideră că și-a făcut datoria. De aici două categorii de victime. Pe de-o parte, toți șoferii ale căror polițe se vor scumpi spectaculos, ca după falimentul City. Mai ales cei tineri, cei mai disponibili să plece din țară. Pe de altă parte, nu atât cei cu polițe RCA Euroins, cât cei care vor fi păgubiți de șoferi cu polițe RCA Euroins. Ce face statul? În loc să vadă ce nu este în regulă și să ia măsuri pentru corectarea pieței, etatitzează. Statul disfuncțional va arunca o companie pe piața asigurărilor RCA care va acționa ca inhibitoriu pentru dezvoltare și concurență, de care chiar ministrul Finanțelor spune că este nevoie. Și nu este vorba doar despre piață asigurărilor. Oriunde te uiți, statul român se destramă, atât ca eficiență, cât și ca autoritate.  Scapă infractori pe bandă rulantă după decizia CCR privind prescripția, pentru că din 2018 până în 2022, adică între cele două decizii pe această temă ale Curții Constituționale, – nici măcar nu mai contează dacă justificate sau nu, cât timp sunt general obligatorii -, niciun partid, niciun parlament, niciun guvern, niciun ministru al Justiției nu a găsit cu cale să procedeze la o intervenție de urgență. Niciun sistem public nu funcționează măcar mulțumitor, aproape nu există reglementare care să nu aibă nevoie de modificări pentru că este greșit redactată.  Și nu este vorba doar despre ceea ce numim generic hoție, adică abuz și corupție, este vorba și despre multă nesimțire, dar și multă incompetență a clienților politici promovați fără niciun argument profesional în poziții cheie, unde se comportă ca maimuța cu briciul în mâna. Nimeni nu își asumă însă nimic! Pentru toate nenorocirile vina este dată fie pe război, fie pe reglementările europene, PNRR-ul care nu lasă românii să trăiască mai bine. Nimeni nu spune că inflația din România are în primul rând cauze structurale, interne, care vin cu mult dinaintea războiului care doar le-a acutizat. Că nu poți avea energie ieftină dacă nu investești în producția de energie. Că nu poți evita inflația dacă arunci cu bani în tot felul de găuri negre. Că imporți inflație dacă nu stimulezi dezvoltarea producției interne. Nimeni nu spune că pensiile nu cresc pentru că baza contributorilor la bugetul asigurărilor sociale a scăzut inclusiv din cauza alungării românilor unde văd cu ochii. Dar și pentru că, în pofida taxării prin inflație, bugetul tot în deficit major este, că de aceea am ajuns la o datorie publică la nivelul unei jumătăți din PIB. Nu beneficiem de toate avantajele UE, inclusiv Schengen sau despăgubiri la nivelul celor posibile pentru fermierii români, nu pentru că Bruxelles-ul este rău și are ceva cu noi, ci pentru că liderii noștri sunt incapabili să valorifice aceste șanse. Așa cum sunt pe cale să rateze și PNRR pentru că nu sunt capabili să facă reformele asumate. După cum explica fostul comisar Corina Crețu, din cele 80 de miliarde de euro pe care le are la dispoziție în total, România a fost în stare să folosească doar 150 de milioane, pentru casele de marcat electronice. Pentru că habar nu are ce să facă pe fond, politicul inventează dușmani cu care să mute atenția și pe care să mute răspunderea: UE care ne umilește, Kievul care ne omoară Delta, oculta mondială care ne vrea săraci. Singurii care ne umilesc, ne ucid potențialul, inclusiv Delta, și ne sărăcesc sunt politicienii noștri! Loviți din toate părțile, fără a mai putea avea încredere în vreo instituție publică, manipulați cu vinovați închipuiți, românii se refugiază în furie suveranistă și antisistem, în teoriile conspirației, în frustrare. Este mâna propagandei lui Putin în aceste trasformări? Nu cred că este nevoie de ea, cu mult mai eficientă este clasa politică, cea care a adus România în poziția unui stat abandonat și românii în poziția unor oameni pe cont propriu. Nu Putin umflă AUR și eurosepticismul. Nu Putin ne pune pe contrasensul Europei. AUR, suveranismul, euroscepticismul cresc pentru că suntem un popor cu totul abandonat, furios, frustrat, mințit și îngrozitor de obosit de sportul extrem care este viața de zi cu zi. Un popor pentru care cel mai mare dușman este propriul stat.

PNL ȘI TRĂDAREA!

PNL ȘI TRĂDAREA!

 Niciun partid nu și-a trădat electoratul ca PNL. A făcut-o în 2011, când s-a aliat cu PSD formând USL, în 2021, când a adus PSD la guvernare, distrugând alianța formată după alegeri, și se pregătește să o facă din nou punând la cale liste comune cu PSD pentru alegerile locale, cel puțin. Despre un astfel de scenariu – fie liste comune pentru Capitală și alte mari orașe, fie o alianță electorală – se discută de mai multă vreme în PNL, iar demisia lui Ciprian Ciucu de la șefia organizației București a scos mai repede gunoiul de sub preș. Ciucu, primarul de la sectorul 6, era cel mai bine plasat candidat liberal într-o competiție cu Gabriela Firea și înlocuirea lui la vârful filialei București cu Sebastian Burduja, aflat în grațiile lui Marcel Ciolacu, spune multe despre jocurile care se fac în spatele ușilor închise. Faptul că Ciucu a plecat pentru că aflase de marele blat care se punea la cale, pentru că presiunile de la vârf pentru renunțarea la alianța cu USR în favoarea uneia cu PSD în consiliul local depășiseră anumite limite, la fel și cele pentru retragerea sprijinului politic lui Nicușor Dan, nici nu mai are importanță. Important este că liberalii au pe masă o asemenea strategie care nu este decât o palmă și mai apăsată pe obrazul propriului electorat. Pentru că a face liste comune cu PSD, livrând Bucureștiul Gabrielei Firea, plus alte câteva orașe mari unde candidații social democrați sunt mai bine plasați, asta înseamnă. Și pentru ce? Pentru supraviețuire politică, pentru salariile și pensiile speciale grase, sinecurile la stat, banii din PNRR (dacă vor mai veni) și contractele publice pe bani grei. Într-un cuvânt, pentru căpușarea statului și umplerea propriilor buzunare. Este o ecuație simplă, valabilă pentru toate partidele. Doar că PSD nu și-a trădat electoratul, oricum unul mult mai puțin pretențios, pentru ea. Chiar dacă a intrat alături de PNL la guvernare, a rămas tartor pe plantație și a făcut cărțile, nu a ajuns să lustruiască ghetele liberalilor. Semne că nu doar premierul are mare nevoie de inteligență artificială, ci și toți liderii liberali, ca să nu mai vorbim de președinte, a lor fiind sub cotele de avarie, sunt de mult. Un  „Ion” la cabinet le-ar fi spus probabil că este  prostie curată să propui legi care transformă, prin comparație, PSD într-un campion al integrității, eticii și apărător al societății civile și democrației. Lunga listă de proiecte și amendamente liberale, venite probabil via servicii (Daniel Fenechiu, unul dintre inițiatorii acestora, spunea că le-a primit în plic de la „un coleg liberal care se ocupă de zona asta”), a provocat ilaritate la PSD. Are toate motivele. Ultima mișcare, prin care senatorii PSD și-au retras semnăturile de pe proiectul de lege care sugrumă libertatea ONG-urilor, este doar o mostră. Lăsați în ofsaid, liberalii tot nu au priceput că și-au pus societatea civilă în cap, așa că insistă cu proiectul. Vorba-ceea, unde-i ordin se execută, nu se discută! Din puțul insondabil al prostiei liberale pot fi extrase și legea Ciucă-Bode prin care se înăspresc pedepse pentru tulburarea liniștii și ordinii publice, astfel încât protestatarii care aduc „atingeri grave demnității” persoanelor strigând, de exemplu, „Ciucă, plagiatorul” pot înfunda pușcăria pentru cinci ani. Ce să mai zicem de amendamentele liberale prin care instituțiile de forță – servicii secrete, armată, jandarmerie – își pot secretiza declarațiile de avere sau de proiectul de lege prin care SRI și STS asigurau securitatea platformei utilizate de avocați în relația cu clienții. Astfel de năzbâtii par parașutate direct din epoca Dragnea, dar spre deosebire de liberali, PSD și-a învățat lecția și a ajuns băiatul bun și democrat al coaliției. Este, desigur, un joc de scenă, dar ce trist joc! Toate acestea prefigurează însă marele blat cu PSD – listele comune -, care sunt în logica ultimelor acțiuni. Pentru că PNL este pur și simplu în degringoladă, cu un lider nevolnic, fără idei, anvergură și dispus la orice compromisuri pentru a-și apăra postul și plagiatul, impus de marele strateg de la Cotroceni, cu o conducere obedientă, fără nicio direcție, oscilând între naționalism, putinism și Occident, de o calitate morală și intelectuală la genunchiul broaștei. Cu așa garnitură, nici nu-i de mirare că PNL scade în sondaje, ajungând pe locul al treilea, în spatele AUR. De aici și groaza liberalilor că alegerile îi vor aduce undeva la 15%, după cum spun surse din partid, condiții în care li se pare mai avantajos să-și securizeze funcțiile pentru conducerea centrală și baronimea locală bătând palma cu PSD. Pentru ei nu contează că partidul va ajunge anexa PSD și că puțin probabil să mai poată vreodată să aspire la altă postură. Acesta este un scenariu de lucru, dar simplul fapt că el există este extrem de grav și arată dimensiunea degradării partidului. Mai ales în condițiile în care reușise la alegerile trecute să obțină un 25% și să ajungă la guvernare în coaliție cu USR. A aruncat totul la coșul de gunoi doar din prostie, orgoliu, lipsă de lideri și servilism față de Cotroceni. Sunt însă lideri în partid care se opun ferm unui astfel de scenariu, care, atenție, trebuie aprobat de Biroul Permanent, lideri care, sunt convins, ar prefera să plece decât să achieseze la o așa mizerie. Problema lor este că au ales să asiste pasivi la aneantizarea partidului – impunerea unor lideri precum Florin Câțu și Nicolae Ciucă, coaliția cu PSD. Vocile lor s-au auzit atunci în surdină, apoi au amuțit de-a binelea, așa încât publicul crede, pe bună dreptate, că PNL este pierdut. Temerea că liberalii vor recurge la această manevră pentru localele din București, vedem, a avut efecte. A prins deja contur o coaliție în jurul lui Nicușor Dan la București, formată din USR, PMP, Forța Dreptei. Ea se poate extinde și în alte zone, ca să nu mai vorbesc de parlamentare și prezidențiale. Este, poate, începutul alternativei la acest monstru pe cale să se nască. Unii ar spune „tot răul spre bine” – partidele și electoratul reacționează doar atunci când pericolul devine iminent. O alianță a acestor partide mici de centru-dreapta ar putea fi o soluție. Nu pentru că ele au acum mulți membri sau susținători, cu excepția USR, dar poate coaliza electoratul scârbit de PNL pe principiul „răul cel mai mic”. Care a funcționat și va mai funcționa multă vreme. Scenariul cu adevărat negru este cel în care aceste partide nu vor reuși să-și dea mâna din diverse și perverse motive, orgoliul fiind primul pe listă, și atunci în fața coaliției PSD-PNL, care se pregătește deja de guvernare din 2024 (rocada nu contează în ecuație), va exista doar un mare vid.

REINTEGRAREA TRANSNISTRIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA.

REINTEGRAREA TRANSNISTRIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

 În decembrie 2022, vicepremierul pentru reintegrare al Republicii Moldova, Oleg Serebrian, a anunțat că autoritățile de la Chișinău intenționează să elaboreze un nou plan pentru reintegrarea regiunii transnistrene în componența Republicii Moldova, iar rolul României și al UE ar trebui să crească în procesul de negocieri. Dar care sunt problemele pe care le ridică în prezent elaborarea unui nou plan pentru reintegrarea regiunii?

1. Lipsa unei coeziuni la nivelul opiniei publice cu privire la viteza reintegrării: Elitele politice și cele din societatea civilă, jurnaliștii din R. Moldova au opinii diferite cu privire la viteza procesului de reintegrare. Autoritățile par mai degrabă înclinate spre o strategie a pașilor mărunți și consideră că trebuie să aștepte finalizarea războiului din Ucraina: Igor Grosu, președintele parlamentului de la Chișinău afirma în ianuarie 2023 că „sarcina principală pe care o văd eu acum în fața autorităților din Republica Moldova este să păstreze stabilitatea, liniștea și să nu permită escaladarea conflictului”.O parte importantă a societății civile crede că demersurile pentru elaborarea unui plan de reintegrare ar trebui să înceapă cât mai curând și să aibă ca rezultat o foaie de parcurs clară pentru conectarea proceselor administrative și sociale. În același timp, este nevoie să se aibă în vedere crearea unor fonduri bugetare pentru achitarea pensiilor și cel puțin parțială a salariilor funcționarilor din regiune. Sunt necesare și planuri pentru conversia profesională a celor care lucrează în structurile de forță ale regimului separatist și în GOTR (Grupul Operativ al Trupelor Ruse, aflat ilegal pe teritoriul R. Moldova), pentru a nu fi folosiți de Rusia pentru subminarea R. Moldova.Alții susțin că reintegrarea ar trebui făcută la turații maxime și începută cu falimentarea economică imediată a regiunii. În acest context a fost criticată prestația lui Andrei Spânu, viceprim-ministru și ministru al infrastructurii și dezvoltării regionale, care a susținut încheierea unui nou contract pentru achiziționarea de energie electrică de la Centrala de la Cuciurgani, situație care a salvat din punct de vedere economic regimul separatist.

2. Capacitatea instituțiilor Republicii Moldova de a face față procesului de reintegrare și pericolul transnistrizării R. Moldova: De-a lungul timpului, instituțiile „benigne” (având, în general, activități cu caracter social) au stabilit pârghii de colaborare cu cele naționale de la Chișinău. Dar marea provocare este reprezentată de extinderea activităților instituțiilor de forță, de crearea unei noi administrații locale.Biroul Politici pentru Reintegrare este unica instituție care gestionează în prezent aspectele tehnice legate de reintegrare și are, potrivit site-ului guvernului, doar 12 angajați. În acest context au fost avansate, cel puțin la nivel informal, discuții cu privire la posibilitatea solicitării de ajutor financiar internațional din partea unor actori europeni (chiar a UE, ca atare) și a SUA, în contextul oferirii statutului de țară candidată pentru R. Moldova. Dar, cu privire la succesul unui astfel de de­mers, există scepticism în societatea civilă din R. Moldova, pentru că reintegrarea presupune costuri foarte mari, pe care acum nimeni nu dorește să și le asume, toate statele fiind concentrate pe ajutorarea Ucrainei.

3. Problemele de securitate: Există câteva mari probleme de securitate, cu posibil impact regional, pe care le-ar putea pune Transnistria: un avans, acum puțin probabil, al trupelor ruse prin regiunea de sud a Ucrainei și realizarea joncțiunii cu regiunea separatistă, intenții care au fost chiar anunțate public de către oficiali din armata rusă în primăvara lui 2022. Un astfel de scenariu nu este însă dorit de regimul politic nerecunoscut de la Tiraspol, nici măcar de către trupele GOTR – formate în majoritate din localnici, care s-au obișnuit să fie militari pe vremuri de pace și cu unicul scop al unui salariu mai mare din partea armatei ruse. În mod similar gândesc și cei care fac parte din forțele paramilitare controlate de separatiști. Nu este însă exclus ca Federația Rusă să încerce să facă noi provocări și răzmerițe în regiunea separatistă, pentru a pune în dificultate atât R. Moldova, cât mai ales Ucraina.O a doua problemă este depozitul de armament de la Cobasna. Vreme îndelungată, au fost făcute publice scenarii apocaliptice mincinoase în care o posibilă explozie la Cobasna era comparată cu o bombă atomică. Prezența GOTR este justificată de Rusia tocmai pentru a securiza armamentul. Dar Rusia s-a obligat prin Declarația finală a summitului OSCE de la Istanbul din 1999 să evacueze armamentul din Transnistria, angajament pe care l-a pus în practică doar într-o formă insuficientă. Securizarea depozitelor de muniții nu este însă atât de problematică. Aceasta poate fi realizată, în opinia societății civile de la Chișinău, de armata națională a R. Moldova, eventual folosind o expertiză ce ar putea fi realizată de către o comisie internațională.Igor Grosu consideră însă într-un interviu pentru G4media că „ … primul lucru care trebuie făcut este scoaterea armatei străine care se află ilegal în Transnistria și evacuat ceea ce poate fi evacuat din muniții, ce nu – sunt tehnologii care permit dezamorsarea într-un regim sigur”.

4. Aspecte legate de reintegrarea cetățenilor R. Moldova din stânga Nistrului: Infuzia masivă de propagandă de la Moscova, dar și cea creată la Tiraspol au pus amprente adânci în mentalitățile populației care trăiește în Transnistria. Integrarea în corpul electoral al R. Moldova a 150.000 de electori este o provocare serioasă pentru integrarea europeană. Dar atât reprezentanții guvernării, cât și experții din societatea civilă consideră că un proces de curățare a spațiului informațional din regiune ar putea schimba situația. Pe termen scurt, a fost avansată posibilitatea introducerii unei perioade de tranziție: „O perioadă de tranziție în care să nu aibă drept de vot la nivel național, în care să poată vota doar autoritățile locale pentru 1-2 scrutinuri. O tranziție foarte bine explicată pe ani, ca să nu se înțeleagă că aceia din Transnistria sunt cetățeni de rangul doi, cred că ar fi o soluție de discutat, a declarat, pentru revista 22, Irina Tăbăranu, jurnalist zonadesecuritate.md, cu o vastă cunoaștere a regiunii separatiste. Ion Manole, directorul executiv al Asociației Promo-LEX, consideră însă că la ultimele alegeri parlamentare, chiar dacă a fost organizat transport pentru locuitorii din stânga Nistrului (fiind înregistrate numeroase cazuri de corupere, transport organizat etc.), procentul celor care au votat pentru actuala guvernare (adică programul electoral pro-european) a fost mai mare decât în autonomia găgăuză (a se analiza procesele-verbale de la circumscripțiile electorale 36 și 37). În aceste condiții, probabil ar fi total nedrept și incorect să vorbim și mai ales să decidem fără a implica serios în aceste discuții locuitorii din regiune. Eu m-aș gândi serios mai degrabă la modul în care va trebui să asigurăm condiții egale și acces liber tuturor concurenților electorali în regiune. Rezultatele din stânga Nistrului ar putea fi o surpriză pentru mulți care pretind că ar cunoaște situația și pretind că știu ce trebuie făcut cu exactitate. De foarte multe ori, rezultatele unor procese sau evenimente, inclusiv politice, sunt consecința unor greșeli fundamentale admise de majoritate sau de un grup de persoane, care la moment consideră în mod subiectiv că anume aceasta este soluția. Mai spun ceva aici, ca o altă concluzie. Din păcate, trebuie să recunoaștem că atât statul R. Moldova, cât și societatea moldovenească au eșuat să integreze minoritățile (acum nu vom descrie lacrimogen cauzele, pentru că este neproductiv) și acest eșec trebuie să-l asumăm. În condițiile în care nu vom accepta și nu vom analiza aceste greșeli, riscăm să greșim în continuare, inclusiv în raport cu cetățenii noștri din stânga Nistrului (atât câți au mai rămas).În plus, reintegrarea transnistrenilor ar fi mult mai facilă decât cea a găgăuzilor, care fac parte din corpul electoral, trăiesc într-o regiune în care funcționează instituții și forțe de ordine finanțate din bugetul R. Moldova, dar care sunt complet integrați în lumea rusă. „Cei din Transnistria sunt mult mai puțin afectați de ideile propagandei ruse decât cei din Găgăuzia și Taraclia. În anii ‘80, mulți moldoveni s-au mutat în partea stângă a Nistrului pentru a lucra în industrie, școli și au încă rude în partea de teritoriu controlată de Chișinău. Contactele interumane sunt mult mai intense și datorită piețelor săptămânale. Comunitatea celor care cunosc limba română, chiar dacă nu o vorbesc, este mai mare în Transnistria”, a declarat, pentru revista 22, Valeriu Pașa, expert al comunității WatchDog.md.

5. Necunoașterea realităților din regiunea separatist: În ultimii 30 de ani, autoritățile separatiste au permis doar sporadic accesul societății civile și al jurnaliștilor în regiune. În plus, „poziția slabă, inconsecventă și lipsită de orice viziune a Chișinăului a alterat în ultimii 20 de ani și atitudinea, înțelegerea și abordarea partenerilor străini. Astfel, au fost tentative insistente ale unor parteneri internaționali de rezolvare total greșită și neadecvată a problemei. Totodată, în unele domenii sau sectoare, organizații ca OSCE, de exemplu, au acționat într-o manieră neprofesionistă și au influențat negativ procesul, iar azi multe dintre acestea urmează a fi regândite și corectate”, a declarat Ion Manole. 

6. Teama de Rusia și de război: Este larg răspândită atât în mentalitatea elitelor politice, cât și în cea a cetățenilor R. Moldova. Aceasta provine atât din experiența războiului din 1992, cât și din ideea că Rusia este atotputernică.Războiul din Ucraina este o șansă pentru reconsiderarea chestiunii transnistrene. Conflictul din Transnistria a revenit pe agenda publică internațională în contextul războiului din Ucraina, precum și al amenințărilor directe transmise de elitele militare și politice de la Moscova cu privire la un atac al Rusiei asupra R. Moldova, cu utilizarea regiunii separatiste. Formatul de negocieri 5+2 pentru soluționarea conflictului s-a reunit ultima dată în 2019, deși autoritățile ruse și cele separatiste au cerut reluarea discuțiilor chiar și în 2022. Chișinăul consideră însă că astfel de demersuri ar fi sortite eșecului, atât timp cât Rusia și Ucraina se află în război. Nu trebuie însă ratată șansa de a configura un nou plan de reintegrare, pentru ca R. Moldova să nu fie pusă în situația în care, la sfârșitul războiului, s-ar putea regăsi cu o regiune „eliberată” de Rusia și cu riscul transnistrizării teritoriului controlat de autoritățile constituționale.

 De curând, Federația Rusă a reînnoit amenințările publice la adresa R. Moldova difuzând, atât prin vocea oficialilor de la Moscova, cât și prin canalele mass-media de propagandă ale Kremlinului, informații false cu privire la faptul că armata ucrainiană s-ar pregăti să invadeze regiunea transnistreană. Aceste demersuri arată, de fapt, intenții de a destabiliza Republica Moldova prin campanii de dezinformare, pe fondul înfrângerilor militare pe frontul din Ucraina și al tentativelor eșuate de a răsturna guvernul proeuropean de la Chișinău prin proteste manevrate de serviciile secrete rusești și subvenționate de mafioți locali fugiți din țară, de teama unor posibile condamnări definitive în justiție. În același timp, autoritățile ruse încearcă să prevină o dislocare a trupelor ucrainiene din regiunea Odesa pe frontul din Donețk. La finalul războiului s-ar putea deschide o oportunitate pentru R. Moldova, pe care Rusia vrea să o înlăture încă de pe acum. Federația Rusă și-a epuizat deja oportunitățile de a constrânge Chișinăul să negocieze direct cu Kremlinul, prin eșecul Memorandumului Kozak și prin faptul că, în contextul agresiunii ruse, Ucraina nu mai poate să joace cartea Rusiei în chestiunea transnistreană și nu mai poate să ofere un culoar economic pentru susținerea regimului separatist. În acest context, se pune întrebarea: cum ar trebui să arate un plan pentru reintegrarea regiunii separatiste? Pentru a răspunde, ar trebui să pornim firesc de la experiența de 31 de ani a Republicii Moldova în gestionarea reintegrării. De-a lungul timpului, de la Chișinău au apărut două inițiative publice cu privire la reintegrare: Strategia 3 D (demilitarizare, decriminalizare, democratizare) propusă de societatea civilă și Legea nr. 173/2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria). În același timp, R. Moldova are și experiența nefastă a integrării Găgăuziei, care beneficiază de statutul de autonomie din 1994. Deși, la nivel instituțional, regiunea este integrată și beneficiază de bani de la bugetul de stat, găgăuzii trăiesc într-un mediu cultural rusesc, într-o realitate paralelă față de restul populației R. Moldova. Dacă o parte din prevederile legii menționate mai sus sunt caduce sau imposibil de implementat, strategia 3 D prezintă elemente de actualitate și poate fi folosită ca fundament pentru configurarea unui nou plan de reintegrare.

Demilitarizare și securizare a depozitelor de la Cobasna: Strict tehnic, militarii ruși din GOTR ar putea încăpea în unu-două autobuze, 90% dintre aceștia fiind localnici, situație care a apărut în special după ce Chișinăul nu a mai permis rotația trupelor. În prezent, Republica Moldova are puține opțiuni pentru a contribui la securizarea depozitelor de la Cobasna, și anume intensificarea controalelor privind mișcările de trupe/armament/echipamente militare în cele 8 puncte de control cu prezență moldoveană și a acțiunilor de culegere de informații din zonă, pentru o informare rapidă privind scoaterea munițiilor/armamentului din depozit, în vederea dislocării. Într-un eventual scenariu al reintegrării, pentru securizarea depozitelor de armament va fi nevoie de construirea unei uzine. Procesul ar putea dura câțiva ani.

Decriminalizarea: Este un proces în desfășurare de cel puțin 20 de ani chiar și în dreapta Nistrului și se așteaptă ca aceasta să aibă o altă viteză, în contextul integrării europene. Încă din anii 2004-2006, a început procesul de înregistrare a afacerilor, înțelegerile din domeniul vamal, gestionarea riscurilor bancare. Reintegrarea nu trebuie să aibă ca finalitate integrarea lumii mafiote care lucrează în serviciul de securitate, în instituțiile de forță nerecunoscute: „Noi avem experiența Republicii Moldova din anii ‘90. O perioadă va prolifera crima organizată în regiune, vor încerca să reziste, dar vor trebui înlăturați prin sistemul de justiție al Republicii Moldova”, a declarat pentru revista 22 jurnalistul Vitalie Călugăreanu. O altă chestiune legată de decriminalizare este statutul proprietăților din regiunea separatistă, care au fost ilegal privatizate/date unor investitori ruși, cu sprijinul regimului separatist și sub protecția autorităților corupte de la Chișinău. Pentru această situație se întrevăd două posibilități: anularea privatizărilor sau recunoașterea lor, în schimbul acceptării și susținerii procesului de extindere a administrației autorităților constituționale.

Democratizarea: Din opiniile exprimate public de membrii PAS (Partidul Acțiune și Solidaritate), cu expertiză în procesul de soluționare a conflictului transnistrean, reiese că aceștia nu susțin ideea acordării unui statut de autonomie (care era prevăzut în legea din 2005), pentru că acesta nu ar putea fi negociat cu liderii separatiști. Au însă poziții moderate cu privire la ceea ce ar trebui să se întâmple cu promotorii separatismului în statul reintegrat. „Nu trebuie să arătăm sete de sânge. Oamenilor din Transnistria trebuie să li se dea o perspectivă pozitivă despre o Moldovă unită, cu garantarea proprietății. Trebuie să venim cu un plan de acțiune și să spunem: băieți, dacă sunteți de acord, putem închide un ochi. Altfel, autoritățile de la Chișinău pot începe urmărirea penală”, a declarat Oazu Nantoi, deputat PAS, pentru newsmaker.md. De altfel, de curând parlamentul de la Chișinău a adoptat amendamente la codul penal care urmăresc pedepsirea actelor de separatism.O parte a establishmentului politic consideră că integrarea în UE va fi, de fapt, și un plan pentru reintegrarea regiunii separatiste. „Integrarea europeană ar trebui să fie de mare ajutor în soluționarea conflictului. Din punct de vedere economic, producătorii din Transnistria exportă deja în UE și nu plătesc taxe”, spune Mihai Popsoi, deputat PAS. Alți specialiști consideră că integrarea europeană nu este un instrument pentru reintegrarea Transnistriei pentru că aceasta este parte a unui proces mai larg, a unui contract social, cuprinde condiții pentru întreaga societate. Poate fi însă un stimulent.Atâta timp cât GOTR rămâne pe teritoriul R. Moldova, regiunea transnistreană ar putea fi un impediment pentru integrarea europeană. Ca un prim demers în procesul de democratizare a regiunii ar putea fi un proiect de lege privind perioada de tranziție pentru teritoriile care s-au aflat sub ocupație. Alexandru Flenchea, șeful delegației R. Moldova în Comisia Unificată de Control pentru conflictul din Transnistria, a declarat pentru revista 22 că R. Moldova „are capacitatea de a genera soluții, planuri, know-how pentru extinderea suveranității pe malul stâng. Avem peste trei decenii de procese de fuziune și integrare în mai multe domenii: integrarea întreprinderilor în câmpul legal, a școlilor, legalizarea exporturilor, avem tehnica legislativă. Ucrainienii și georgienii apelează la experții moldoveni în acest sens”.Procesul de democratizare trebuie să includă și integrarea socială. În acest sens, autoritățile de la Chișinău ar putea folosi experiența cu serviciile publice care au fost deja oferite cetățenilor R. Moldova din Transnistria (polița pentru asigurările de sănătate, accesul la vaccinuri, facilitarea obținerii pensiilor). În privința sistemului de educație, toți experții consultați sunt de părere că acesta va fi unul dintre domeniile cel mai dificil de reintegrat. Dacă în privința celor 8 școli, care se află sub autoritatea Chișinăului, lucrurile nu au mai fost atât de grave ca în 2004, în instituțiile controlate de separatiști, situația este dramatică și programa școlară este influențată de infuzia masivă de propagandă rusă și separatistă. Accesul la viziuni alternative este total blocat prin măsurile represive pe care regimul separatist le ia împotriva dascălilor care încearcă să iasă din paradigma ideologică. Drepturile omului sunt o chestiune cât se poate de spinoasă a procesului de reintegrare. În stânga Nistrului, sistemul de justiție este aproape în totalitate un instrument de represiune. Un plan de reintegrare va trebui să cuprindă mențiuni clare cu privire la soarta celor care au fost instrumentele actelor de tortură, urmărire și condamnare penală.

Trupe ruse în regiunea transnistreană: Se estimează că în stânga Nistrului sunt dislocați aproximativ 2 000 de militari ruși.Aceștia reprezintă forțe de menținere a păcii agreate, dar și rămășițe ale fostei armate a 14-a sovietice, actualmente Grupul Operațional al Trupelor Ruse (GOTR), al căror statut este contestat. Pe lângă militarii din cadrul GOTR, în Transnistria se mai află militari ruși și în cadrul unor așa-numite „trupe de menținere a păcii, în cadrul Misiunii de Pacificare”, ce și-au început misiunea în 1992, pentru a justifica intervenția rusească armată de partea separatiștilor din regiune. Grupul Operativ al Trupelor Ruse raportează direct Districtului Militar de Vest al Armatei Ruse, cu sediul la Sankt Petersburg, având misiunea principală de a păzi vechiul depozit de muniții sovietic, din satul Cobasna, lângă granița cu Ucraina. Pe lângă trupele ruse, Transnistria are și propriile forțe armate, cifrate la circa 7.500 de militari, polițiști și agenți ai serviciului secret. Autoritățile încearcă să crească numărul soldaților prin serviciul și instruirea obligatorie la Institutul Militar.

SOROȘISMUL CA POLITICĂ.

SOROȘISMUL CA POLITICĂ

 În ultimul secol s-au consumat regimuri și guvernări care au simplificat realitățile și au recurs la mijloace ce le-au compromis. Fiecare, în felul său și cu istoria sa, a eșuat. În zilele noastre, simplificarea abordării societății se repetă, desigur în alți termeni.  George Soros a fost cel care a reușit să plaseze tema lui Karl Popper a opoziției dintre autoritarism și democrație în miezul politicii, socotind că dificultățile lumii ar avea un singur izvor. O particularitate a acestor zile este însă aceea că ideologia elitismului a trecut în muzeu. Niciun regim nu mai cere să fie scos de sub controlul cetățenilor. Pe de altă parte, se observă că unii lideri aleși „democratic” își întrec concurenții în autoritarism. Ca urmare, situația în care s-a ajuns se cere clarificată – mai ales că ea conflictualizează lumea de azi. Faptele impun din capul locului distincția între comportamentul unui lider, partidul care-l susține, sistemul politic, populația care votează și poporul respectiv. Nu poți, de pildă, atribui poporului ce face un lider, după cum nu poți ignora câți l-au votat efectiv sau dacă nu cumva insul abuzează și nu reprezintă nicidecum interesul public. Democrația, sistemul cel mai deschis la opinia cetățenilor, are a face azi distincțiile suficiente. O societate în care oamenii aleg liderii, așadar, una deschisă, este condiție a vieții demne de om. Nu există însă deocamdată o analiză economică, juridică și culturală dusă la capăt a societăților actuale. Acestea sunt schimbate în raport cu ceea ce era cu o jumătate de secol în urmă și fiecare declară că de la popor trebuie să emane puterea. De această analiză este nevoie astăzi. Personal, am avut trei tangențe cu filosofia lui Karl Popper. Mult timp am dat importanță teoriei științei a lui Karl Popper, din opusul „Logica cercetării” (1934), axată pe interpretarea după care „falsificarea”, nu „confirmarea” observațională este mecanismul evoluției științelor. Nu am dat mare importanță cărții sale „Societatea deschisă și inamicii ei” (1945), căci de la început mi s-a părut întrecută de apărări mai vizionare ale libertății individuale – de pildă, Thomas Jefferson, John Stuart Mill, Raymond Aron – și intenabilă ca istorie a ideilor.  Am dat însă importanță replicii lui Theodor W. Adorno la adresa popperismului (Th.W. Adorno u.a., Der Positivismustreit in der deutschen Soziologie, Luchterhand, Darmstadt und Neuwied, 1975). Am reținut argumentul după care Karl Popper autonomizează „metoda” și, „din libertatea gândită de a alege sistemul de coordonate, ajunge la falsificarea obiectului, căci, în cazul oricărui membru al unei țări moderne, apartenența sa, efectiv incomparabilă, la sistemul economic al acesteia spune mult mai mult decât frumoase analogii cu totem și tabu” (p. 128). Nu am dat importanță ideilor politice ale lui Karl Popper până după 1999. Fundația „George Soros” a susținut financiar multe inițiative, individuale și colective, de intrare în contact cu lumea din afara țării. Deschiderea societății era aspirația oamenilor din România și din regiune. Nu știu pe ce criterii Fundația selecta activiștii „societății deschise”. Desigur că formația mea la neohegelieni (Richard Kroner, Herbert Marcuse) și cunoașterea filozofiei zilelor noastre mă imunizau față de simplificările lui Karl Popper. Nu le-am găsit de referință niciodată, chiar dacă teoria sa a științei am folosit-o printre cărămizile construcției mele. Ceva mai târziu, am citit analiza celui mai profilat istoric de azi al concepțiilor politice, Henning Ottmann (Geschichte des politische Denken, J.B. Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012). Evaluarea potrivit căreia cartea„ Societatea deschisă și inamicii ei” este o „catastrofă hermeneutică” (p. 137), ea denotând faptul că cei analizați nu au fost înțeleși nu te lăsa indiferent. Am reținut argumentul istoricului münchenez că, „întrucât este întemeiat numai pe procedeul stabilirii liderului, conceptul de politică al lui Popper plutește în pericolul de a fi doar formal și gol de conținut. Despre simțul comunității, virtutea cetățeniei sau binele comun, niciun cuvânt. În afara controlului puterii, la care în fapt nu se poate renunța, se pare că nu se dă un conținut perceptibil politicii” (p. 139). Rămânând onest, nu ai cum contesta acest argument! A venit însă intervenția lui George Soros cu articolul din rețeaua celor peste 430 de publicații pe care le întreține în 120 de țări, cu tiraje de peste 70 de milioane de exemplare, „Project Syndicate” (1 ianuarie 2017), în care scrie: „Am împărțit regimurile în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie „societate deschisă”, iar pe cea de-a doua, „societate închisă””. În replică, se poate arăta (vezi, de pildă, studiul recent, A. Marga, Justiția și valorile, Meteor, București, 2020, pp. 194-197), că împărțirea popperiană a regimurilor se poate face, desigur. Dar „lideri care își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese” sunt și în prima categorie, pe care George Soros le numește „deschise” și le agreează, nu numai în cele din a doua, pe care le incriminează. Forțat de realități să admită că democrația actuală are și rateuri, el le pune în seama faptului că anumiți „lideri aleși nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor”. Or, asemenea lideri se clonează mai mult decât se vrea, cum se vede cu ochiul liber. Superioară fiind oricărei alternative, democrația nu se lasă, totuși, redusă la accepțiunea pe care George Soros i-o dă. De aceea, cine nu este de acord cu democrația imaginată de George Soros nu este automat adversarul democrației. Așa cum ideea unui singur fel de democrație este nedemocratică, tot astfel, un pretins monopol al „societății deschise” contrazice „deschiderea” însăși. Termenul este de fapt al lui Henri Bergson, dar, în orice accepțiune,  „societatea deschisă” nu este apărată doar de popperieni. Mai observam că optica ce pretinde astăzi monopolul „societății deschise” nu ia în seamă faptul că „societatea deschisă” a devenit, la rândul ei, opacă la diversitatea abordărilor. Se observă și la noi că exponenți ai soroșismului își asumă că, doar unii dintre cetățeni sunt demni să fie ascultați. Sunt exponenți care își închipuie că istoria s-a sfârșit și că ei dețin adevărul, oricare ar fi realitatea. Ei reeditează mesianismul politic, pe care cei mai mulți îl socoteam înlăturat în 1989. Întrucât George Soros se revendică din filozofia lui Karl Popper, trebuie spus simplu că aceasta apără „societatea deschisă”, dar nu identifică mijloace pentru a apăra „deschiderea” față de demoni ce pot apărea, inclusiv din interiorul acestei societăți. George Soros supralicitează filozofia lui Karl Popper și face eroarea de a o socoti soluție pentru orice. Tranzițiile de la autoritarism, la democrație, care au avut loc în anii nouăzeci în Europa Centrală și Răsăriteană, au fost precedate de o analiză care s-a și aplicat, în unele țări mai mult, în altele mai puțin. Ultimele și plătesc cu rămânerea în urmă. Clarvăzători, autorii analizei  (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, 1986) au arătat că abia cine democratizează fără rest imediat după răsturnarea unui regim autoritar ajunge să înfrângă autoritarismul (p. 85). La George Soros, nu s-a gândit așa ceva. Atunci când se aplică distincțiile sale, autoritarismul este restabilit în fapt, doar că ia altă culoare. Această lacună generală stă pe confuzii conceptuale. Prima este aceea că se vorbește superficial despre popoare, țări, regimuri, perioade și decidenți. Or, distincția trebuie păstrată, căci altfel, se atribuie mecanic popoarelor, țărilor, regimurilor ceea ce fac sau nu fac decidenții. A doua confuzie ține de faptul că, neavând sociologie la propriu, soroșismul mizează pe influențarea conștiințelor. Astăzi, bunăoară, s-a ajuns într-o situație aparte în istorie, în care „propaganda de război” se umflă până la a distruge cetățenia și „deschiderea”. A treia confuzie provine din aceea că nu se distinge între tip de stat, regim, calibrul decidenților. În fapt, cum istoria a dovedit de atâtea ori, lideri valoroși pot apărea în orice regim, în vreme ce democrațiile pot cultiva lideri mediocri. Nu este realistă discuția ce nu chestionează calibrul liderilor. A patra confuzie vine din faptul că distincția dintre autoritarism și democrație este validă ca descriere a felului recrutării decidenților, dar lasă restul nelămurit. Aceste argumente, oarecum teoretice, sunt confirmate azi abundent de probe factuale. Mai ales că George Soros a intervenit tot mai mult în viața politică, organizând, cum însuși declară, răsturnări de regimuri. Tot mai mulți comentatori și observă  că el a creat un alt fel de exercitare a puterii: fără a fi ales, doar cu o rețea tentaculară în bănci, investiții, media, educație, politică, servicii secrete. Geniu al fructificării de falii, inegalități, dezechilibre, nedreptăți și frustrări din societățile postbelice, George Soros a arătat cum specula financiară și combinația de bani și iscusință pot afecta până și democrații exersate. Personal, detest opiniile vulgare, de simplu atac la persoană și îmi repugnă aproximarea. Am aruncat și aici privirea în analize calificate. De câteva săptămâni, este pe piața internațională noua ediție a volumului lui Andreas von Retyi (George Soros. Der Multimilionar, sein globales Netzwerk und das Ende der Welt, wie wir kennen, Kopp Verlag, Rottenburg, 2022) – o analiză a soroșismului incluzând consecințele sale ca politică. Teza autorului este aceea că George Soros prezintă „fețe nenumărate” și o „nesfârșită istorie”. „Toate aceste contradicții se dezleagă repede de îndată ce este clar un fapt: în mod evident, (miliardarul) nu este în esență pentru sau contra SUA, pentru sau contra Germaniei, ci își urmează propriile interese. Pentru aceasta, el își și convertește toate contactele sale politice – și, desigur, pe cele cu servicii secrete – în afaceri personale”(p.243). Preiau doar trei dintre probele invocate de Andreas von Retyi. George Soros intervine, prin rețeaua sa de organizații, în multe țări, în vederea răsturnării de lideri. A făcut-o și în SUA – efortul său de a-l dărâma pe președintele George H. Busch  și de a-l împiedica pe Donald Trump fiind bine cunoscut. A făcut-o și în Ucraina. Chiar George Soros a spus că „maidanul de la Kiev” – pe care, de altfel, geostrategii francezi, germani și americani l-au și pus, în cărțile lor, în seama unei „orchestrări” – a fost organizat din timp de Fundația sa spre a separa Ucraina și Rusia (p.188). Aceasta, în condițiile în care, așa cum analize internaționale au dovedit, doar 28% dintre participanții la „maidan” știau de intrarea în Uniunea Europeană, care se spune că a aprins spiritele. Planurile privind Rusia și China (p.242) sunt mărturisite, explicite. În cazul primei, George Soros vrea organizarea unui alt „maidan”, în jurul lui Navalnâi, în cazul Chinei vrea ceva similar. El recunoaște că din astfel de acțiuni poate ieși „Al Treilea Război Mondial”, dar, cum spune Andreas von Retyi, important este ca acest război să fie un câștig „pentru el”. George Soros nu se lasă condus de sentimente. Religiile îi sunt străine. El face speculație financiară și, din reușitele acesteia, filantropie care-i mărește aria de acțiune și succesul. Soroșismul a instalat noua „corectitudine politică (political correctness)” a acestor ani – cea a atacării autoritarismului fără a mai discuta situațiile până la capăt. Ce a ieșit din această „corectitudine” ne rezumă tot Andreas von Retyi: „limitări esențiale ale multitudinii de opinii, limitări ce devin repede evidente de îndată ce cunoștințele și exprimările jurnaliștilor care activează (încă) independent se abat doar ușor de la linie. Pentru acești autori se găsesc apoi stigmatizări stereotipe, care fac de la început imposibilă o discuție la obiect, ca să nu mai vorbim de faptul că aceasta, în general, nu poate avea loc în formatele uzuale ale media” (p.102). Ceea ce se și observă! Nu doar mass-media sunt aduse la „media conforme”, completează Andreas von Retyi. „Cetățeanul normal pierde tot mai mult din drepturi și libertăți. Autodeterminarea și sfera privată sunt demult depășite de control și supraveghere în toate domeniile. Libertatea de opinie există numai pe hîrtie, realitatea este cu totul alta, plănuita înlăturare a corupției duce … la control total, cetățeanul nu mai este întrebat în nicio decizie esențială, alegerile devin farsă, căci marea politică nu mai depinde de partide, elitele își au popoarele lor în mână mai mult ca niciodată” (p.172). S-a putut astfel spune că ceea ce rezultă din strategia pusă în joc de George Soros nu aduce cu „societatea deschisă”, ci cu altceva. Situația implică libertățile, drepturile și, în fond, viețile majorității oamenilor. Nu este de pus sub semnul întrebării voința de democratizare a multor proiecte de pe scena zilelor noastre. Dar este responsabil să se vadă rezultatele și să se conceapă lucrurile altfel. Trei pași sunt, în orice caz, indispensabili: reformularea juridică a controlului de către cetățeni a aleșilor, după alegere, căci acest control a devenit fictiv, iar derapajele frecvente; obligarea la recunoașterea instituțională nu doar a dreptului la cuvânt, ci și a opiniei argumentate a fiecărui cetățean; revenirea juridică și instituțională a democrației la meritocrație, de care ea era legată la origini. Doar o „democrație reflexivă” asigură azi deschiderea societății.

ROMÂNI VI SE PREGĂTEȘTE CEVA! – NOUA „REFORMĂ” DIN EDUCAȚIE!

ROMÂNI VI SE PREGĂTEȘTE CEVA! – NOUA „REFORMĂ” DIN EDUCAȚIE!

Politizarea educației, – la loc comanda:

 Proiectul legii învățământului preuniversitar nu mai conține incompatibilitatea directorilor și inspectorilor școlari cu funcțiile de consilier local sau județean, care exista în versiunea proiectului obținut pe surse de Edupedu.ro. Eliminarea acestor incompatibilități a fost cerută public de numeroase voci din societate, iar absența prevederilor din proiectul consolidat arată că Ligia Deca a cedat presiunilor partidelor politice din coaliția de guvernare. Reamintim că toți inspectorii școlari generali și adjuncți  sunt numiți politic, cu una sau două excepții, toți sunt lideri locali ai partidelor și au și funcții de consilieri locali sau județeni. În versiunea proiectului legii învățământului preuniversitar, publicată de Ministerul Educației,   „funcțiile de conducere, de îndrumare și control din învățământul preuniversitar sunt incompatibile cu: a) funcția de președinte sau vicepreședinte în structurile de conducere ale partidelor politice, la nivel local, județean/al municipiului București sau național; b) funcția de primar, viceprimar, președinte sau vicepreședinte de consiliu județean/Consiliul General al Municipiului București; c) cu orice funcție de conducere în organizațiile sindicale”, potrivit Art.163, alin. (9). Varianta anterioară, obţinută pe surse de Edupedu.ro, includea funcțiile de consilier local și județean și nu conținea incompatibilitatea cu orice funcție de conducere în organizațiile sindicale. „Funcţiile de conducere, de îndrumare şi control din învăţământul preuniversitar sunt incompatibile cu funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, judeţean sau naţional, precum şi cu funcţiile de primar, viceprimar, consilier local, preşedinte sau vicepreşedinte de consiliu judeţean, consilier judeţean”, conform Art.163. Eliminarea incompatibilităților cu funcțiile politice de consilier local și consilier județean a inspectorilor școlari și directorilor a fost făcută la presiunea politicienilor. Reamintim că Vasile Dâncu, vicepreședinte PSD, susținea pe 28 ianuarie că în proiectul Deca „există în acest moment un sistem de incompatibilități care discriminează și limitează libertățile definite prin Constituție”, fără a spune exact care sunt aceste incompatibilități pe care le critica. Singurele noutăți în regimul incompatibilităților introduse de ministra Ligia Deca erau incompatibilitățile cumulării funcțiilor de directori școlari sau inspectorii școlari cu funcțiile politice de conducere și cele de primar, consilier local sau județean, potrivit proiectului legii obținut pe surse de Edupedu.ro. În proiectul fostului ministru al Educației, Sorin Câmpeanu, directorii de școli nu puteau avea funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, judeţean sau naţional și nici funcție de conducere în structuri sindicale. Nu există vreo precizare despre incompatibilitatea între funcția de inspector școlar și funcția politică. „Directorul, directorul adjunct și directorul administrativ din unităţile de învăţământ preuniversitar nu pot avea, pe perioada exercitării mandatului, funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, judeţean sau naţional și nici funcție de conducere în structuri sindicale. Directorul administrativ nu are dreptul de a ocupa alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice”, potrivit Art. 163. Funcțiile didactice de conducere, de îndrumare și control din învățământul preuniversitar sunt următoarele, potrivit Art. 189, alin. (2): „a) funcțiile de conducere de la nivelul DJIP/DMBIP (Direcții Județene de Învățământ Preuniversitar/a Municipiului București – n.n. B.M.): director general, director general adjunct; b) funcțiile de conducere de la nivelul birourilor județene ale ARACIIP  (Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii şi Inspecţie în Învăţământul Preuniversitar – n.n. B.M.) și CCD  (Centrele pentru Cariera Didactică – n.n. B.M.): directori al biroului județean ARACIIP și director al CCD; c) funcțiile de îndrumare și control de la nivelul DJIP/DMBIP și al birourilor județene ale ARACIIP: inspector școlar; d) funcțiile de conducere de la nivelul unității de învățământ preuniversitar/unități de educație extrașcolară: director și director adjunct”. Cum este Legea educației în vigoare, la secțiunea „Funcțiile de conducere, de îndrumare și de control”: La articolul 256 din Legea Educației Naționale 1/2011 apare că funcțiile de conducere din unitățile de învățământ sunt: director și director adjunct. Funcțiile de conducere din inspectoratele școlare sunt: inspector școlar general și inspector școlar general adjunct.  „Funcțiile de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar sunt: a) la inspectoratele școlare: inspector școlar; b) la Ministerul Educației și Cercetării: inspector general, inspector principal de specialitate și alte funcții stabilite prin hotărâre a Guvernului.” La articolul 257 din Legea Educației Naționale, alin.(4) se precizează că „directorul și directorul adjunct din unitățile de învățământ preuniversitar nu pot avea, pe perioada exercitării mandatului, funcția de președinte sau vicepreședinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, județean sau național.” Edupedu.ro a semnalat politizarea profundă a inspectoratelor școlare. Reamintim cazul inspectoarei Onorica Dorca care a mulțumit PSD, pentru că a repus-o în funcție la Inspectoratul Școlar Maramureș.  În 2021, Virgil Guran (PNL) declara că „fiecare își dorește să aibă în partidul lui un director de școală, mai ales într-o comună, unde directorul de școală dă tonul, este adevărat”. 

O lege depășită: Unii concetățeni sunt mirați că nu are loc o dezbatere cu publicul interesat de această  lege. Dar când a avut loc cu adevărat o dezbatere pe vreo lege de importanță deosebită în regimul ciocoiului Johannis!? Jocul în continuare cu legislația educației naționale va costa enorm. Mai ales că situația educației de azi este mai dramatică decât a fost odinioară. Chiar ministrul învățământului declara cu câteva luni în urmă că s-a atins nivelul cel mai de jos al educației din România. Un prestigios vizitator observa că ceea ce este mai interesant în universitățile românești de azi sunt festivitățile (sic!). Sunt  multe alte remarci lucide ale stării în care s-a ajuns. După date publice, pe care suntem nevoiți să le evidențiem de fiecare dată, scade profesionalismul în domenii în care România avea industrii în avangardă. În multe domenii, inovația și capacitatea de sinteze majore s-au stins – elocvent este faptul că nu s-a putut scrie, exploatând arhivele, nici istoria țării la Centenar. „Fuga” de sistemul indigen de învățământ este acum nu doar la dascăli și studenți, ci și la elevi – în sondaje, două treimi exprimă aspirația emigrării. România a devenit în ultimii ani țara cu cea mai puțină lectură pe cap de locuitor, cel mai mare abandon școlar, cel mai ridicat analfabetism funcțional din Europa. Universitățile ating cea mai extinsă corupție din istorie, cu expansiunea plagiatului și a titlurilor false. Mii de copii au fost privați de școlarizare din cauza desființării de unități școlare, iar, în pandemie, s-a bătut recordul european la măsuri greșite. S-a înregistrat cea mai vastă emigrare a cetățenilor dintr-o țară a lumii în timp de pace – inclusiv din cauza neîncrederii în educație. Dezbaterea publică este redusă și trece rar dincolo de mărturisirea neputinței. Țară cu un potențial natural și uman dintre cele mai remarcabile, România se trezește azi dezindustrializată și devalizată de resurse. Ea a înregistrat, în ultimele decenii, cum ne spun istoricii, declinul cel mai mare în timp scurt și un  jaf mai amplu decât oricând. Lumea se restructurează, însă, sub un nivel nou al științei și tehnologiei și o uimitoare proliferare de idei noi. Întrucât educația poate fi una dintre locomotivele scoaterii României din situația actuală, legii educației se cuvine să i se acorde o importanță majoră. Cine ar fi normal să o conceapă? O politrucă de cea mai joasă speță ca Ligia Deca, cea care a făcut celebra plecăciune în fața ciocoiului Johannis!? Proiectul legilor educației reia soluții din „reformele” anilor trecuți, care au fost dezastroase. Dar degeaba se preiau acum „soluții” din trecut, când viziunea este birocratică, ideile noi prea puține și abundă lacunele, neînțelegerile și erorile. Proiectul legilor din 2023 are lacune de concepere a legii. El conține prea multe generalități în locul reglementării juridice propriu-zise. Bunăoară, deși „principiile” se proclamă îndeobște în preambulul unei legi și mai ales în motivarea ei, căci legea propriu-zisă reglementează acțiuni și comportamente, proiectele legilor educației de acum alunecă într-o retorică a „principiilor” – unele suprapuse cu altele, de slabă valoare operațională („principiul relevanței”, „principiul garantării identității culturale” etc.), după ce nu se știe ce-i „principiul”. Acesta este confundat cu scopul sau cu reguli de acțiune sau chiar cu opțiuni politice („principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare” (sic!)). Valorile – „echitate”, „integritate” etc. – sunt rău operaționalizate și rămân mai mult dorințe. În lege se folosesc cuvinte mari, precum „prioritate națională”, „excelență”, etc., fără consecințe juridice. Nu ar fi de preferat un limbaj moderat, cu rezolvări legislative inteligente? Sunt apoi lacune de concepere a educației. De pildă, proiectul axează educația pe „competențe”. Se știe, însă, că atunci când este ruptă de „abilități de bază” și de „educația pentru valori”, formarea de „competențe” sucombă. În fapt, tripticul „competențe, abilități de bază, educația pentru valori” stă la baza educației actuale. În Franța, chiar ministrul de resort scria că „științele cognitive nu sunt busola absolută a tot ceea ce trebuie făcut în materie de educație” (Jean-Michel Blanquer, L’Ecole de demain. Propositions pour une education nationale renovee, Odile Jacob, Paris, 2016, p.11), educația urmând să-și asume „idealul unei națiuni avansate”. În Germania se caută plasarea educației în „mediul vieții”, în China  educația este concepută pentru societate, în SUA are loc restabilirea educației civice. Un alt exemplu:  „misiunea” universităților este înțeleasă restrictiv – „a genera, a transfera, a certifica cunoaștere”, în vreme ce acțiunea lor în societate este ignorată. Universitățile sunt, desigur, autonome, dar se verifică prin efectele acestei acțiuni. Nu poate fi universitate în ordine cât timp țara rămâne săracă! Proiectul de legi rămâne tributar confuziei create după 1989 între interesul pentru societate, care este datorie civică a oricui, și politică! În mod firesc, studentul este „partener”, dar formula „centrarea educației pe student” (art.120) nu a dat rezultate. Multe sisteme de învățământ nici nu o proclamă. Profesorul este centrul universității care se ia în serios. De aceea, universitățile de referință caută profesori competenți și creativi, capabili să sprijine studenți performanți și inovativi. În proiectul legilor se prevede că „internaționalizarea este răspunderea fiecărei instituții de învățământ superior” (art.116). O fi, dar legea se cuvine să stabilească contururile internaționalizării. O țară participă cu succes la schimburile internaționale asumându-se pe sine. Proiectul prevede în exces comitete, consilii, programe adiacente, cu costuri inutile și cu diluarea răspunderii. Sunt multe „confecții”, precum Programul Național de Reducere a Abandonului Universitar, Centrele de Consiliere și Orientare în Carieră, Programul Național pentru Internaționalizare Universitară. Toate pot fi acțiuni ale inspectoratelor și universităților. Potrivit proiectului, ministerul educației consultă în decizii tot felul de autorități pe domenii, consiliul rectorilor, sindicate, studenți (art.4). Dar cine mai răspunde? De altfel, este detectabilă în proiect o voință de a scăpa de răspundere. De pildă, „politicile de etică universitară și deontologie” sunt plasate la universități (art.11,14) și se pune (art.158) pe umerii universităților ceea ce făcea CNATDCU. Or, în mod normal, „politicile” sunt ale ministerului, programele de aplicare ale universităților. Apoi, un  alt exemplu: obligațiile autorităților locale față de școală ar trebui stabilite prin legea educației, nu prin acorduri cu Ministerul dezvoltării și administrației locale (art.8). Alocația pentru copii se cuvine să fie în lege (art.14), nu în dependență de altă lege. Opțiunea pentru „școală în comunitate” ar trebui să fie necondiționată. Relația public-privat în educație (art.20) și învățământul dual (art.30) ar trebui să aibă Ministerul educației ca responsabil clar, fiind învățământ, iar liceele agricole ar trebui să-și recupereze pământul pierdut, nu doar să capete pământ (art.31) și multe altele. Proiectul legilor educației nu înțelege că în România este ora stabilizării de organizări făcute cu cap. Autorii lui copiază din reforma anilor 1997-2000 (vezi Adrian Gorun, Cătălin Baba, Ciprian Tanul, Anii reformei 1997-2000 în reglementări, UNESCO, 2002) fără să o înțeleagă. În acei ani, ministerul a încurajat elaborarea Cartei fiecărei universități, fiind vorba de reformă, dar de aici nu rezultă că acest document se modifică oricând. Ca un exemplu, Universitatea Harvard are Cartă de la înființare (1650), iar „acest document s-a schimbat mai puțin decât Constituția SUA” (cf. Richard Bradley, Harvard Rules … Harper Collins, New York, 2005, p.62). În 1998, s-a pus în aplicare curriculum-ul național, dar nu înseamnă că acesta se schimbă în fiecare an. În acei ani s-a intervenit cu ordine de ministru pe multe subiecte, căci trebuia reformă neîntârziată, dar, acum, legea însăși trebuie să regleze lucrurile. Ar trebui înțeles că una este reforma și alta este să o duci, eventual, mai departe. Or, în proiectul legilor se prevede curricum-ul adoptat de guvern, bacalaureat stabilit de minister, alocări de ore de către minister etc.. Doar erori costisitoare!! Sunt numeroase idei discutabile, unele greșite, și inutilități în proiect. De pildă, ideea „portofoliului personal, educațional” (art. 61) atrage prin izul birocratic, dar orice elev poate atinge dezvoltări surpriză pe traseu. „Educația pentru viață” este o idee slab elaborată, căci persoana este  formată de discipline riguroase, nu de prelucrări ideologice. Se înființează „direcțiile județene” (art.95) – dar de ce nu s-ar păstra tradiția ce vine de mai mult de un secol, cu „inspectorate școlare”? „Directorul” unității este asistat în decizii de Comisia Calității și Comisia Dezvoltare Didactică (art.99), dar nu cumva răspunderea sa se trimite pe alți umeri? Se prevede că universitățile pot înființa „unități de învățământ preuniversitar” (art.16), ceea ce este inutil! Cum să înființeze universități care ele însele nu sunt în ordine astfel de unități?  Cât despre „consorțiile” din lege, ele nu sunt decât expediente. Conducerea din educație este mai departe rău rezolvată, căci, doar ca un exemplu, prevederea stabilirii rectorului fie prin concurs, fie prin vot universal (art.129) nu dă rezultate. S-a văzut, inclusiv în experiența ultimului deceniu, că prin concurs, s-a ajuns la selecții arbitrare, iar prin vot universal la convertirea universităților în câmpuri de luptă electorală a unor coterii. Alegerea de către Senat a rectorului și prorectorilor rămâne cea mai capabilă să aducă în fruntea universităților oameni de valoare și să exprime pluralismul vederilor dintr-o universitate, Senatul fiind corpul electoral cel mai calificat. „Decan ales prin concurs public” (art.130) este soluție dacă concursul public se deschide și pentru specialiști din afara universității respective. „Șeful de departament ales prin vot universal” nu mai dă rezultate, căci închide instituțiile. De ce să nu se încerce desemnarea prin concurs, cu participare de candidați de oriunde? S-ar pune, astfel, în mișcare universitățile, devenite stagnante! Limitarea efectivului de mandate doar în Carta instituției (art.114), și nu prin lege, va duce la perpetuarea în funcții a unor simpli activiști. Ceea ce se prevede în proiect pentru a combate cea mai mare corupție din istoria universităților din țară este ocolirea problemei. Or, se poate spune că dacă infracțiunile ar fi definite univoc (de pildă, plagiatul este definit prea larg la art.168), cu consecința sancțiunii, inclusiv pierderea titlului respectiv, comisia  prevăzută la nivelul universității poate duce la capăt cazul (art.47). Nu ar fi nevoie de contencios. Așa cum se dovedește astăzi, contenciosul poate fi luat doar ca supapă pentru infracțiuni. Se prevede că acele „comisii de etică din universități” duc la îndeplinire ordinele ministrului (art.167). Or, înțeleasă la propriu, etica nu ține de ordine ale ministrului! Iar prevederea după care se constată plagiatul, dar nu se retrage titlul, căci s-a exercitat deja dreptul subiectiv aferent (art.171), este doar o șmecherie! Dinamica ocupării posturilor este prea mică. În România, biografiile universitare sunt liniare, necreative, de funcționari. Mișcarea între societate și universități, între universități, între universități din diferite țări, încurajarea inovării ar trebui să aibă un capitol aparte în lege. Statisticile dovedesc faptul că un candidat valoros, dar neagreat de persoane deja în funcțiune, nu poate pătrunde în aproape niciun departament universitar. Dacă se vrea normalizarea, ar trebui reglementat accesul nu doar la funcții, ci și, mai profund, la posturi universitare. Și din acest punct de vedere, este eronată trecerea, în forma birocratică în care se face, a eticii și deontologiei la universități (art.17), căci legea, înainte de orice, trebuie să aibă cuvântul. Mai ales în situația actuală! Multe noțiuni folosite în proiectul legilor educației sunt slab stăpânite. Se operează cu „instituții de învățământ superior de stat, particulare și confesionale” (art.6) – de ce nu publice, private și confesionale? „Guvernanța” , care, la propriu, înseamnă transferul de decizii la bază,  este confundată cu administrația (art.159).  „Școala bună”, este caracterizată sumar prin „starea de bine dobândită prin cunoaștere” (tare nu-i așa?) (Art.160). Standardele profesionale sunt confundate cu criteriile acceptate. Se vorbește de „instituțiile de învățământ superior care și-au asumat ca misiune și cercetarea științifică” (art.108), contrazicându-se astfel misiunea învățământului superior (din art.2). În plus, se ignoră faptul că, dacă nu are cercetare științifică, o instituție nu are cum să dea licență, decum masterat sau doctorat. Apoi,  „doctoratul” este mai departe greșit perceput în proiect doar ca „ciclu III” (art.60), în vreme ce masteratul rămâne confuz (art.56), fiind luat mai mult ca o prelungire a studiilor. Proiectul spune că, pentru a conduce doctorate, cineva să aibă „abilitarea”(art.7), dar, cum se știe, „abilitări” (în accepțiunea uzuală de la noi) s-au dat copios în reciprocitate, încât conduc doctorate persoane fără valoare. Fiecare articol din proiect ar trebui reelaborat mai întâi pentru a lichida lacunele și a face față crizei actuale a educației, apoi, pentru a debirocratiza sistemul și a relansa inițiativa în educație. O viziune personalistă, ce pune în valoare dascălul, elevul și studentul, în condițiile autonomiei personale și instituționale și ale motivării pentru performanță, ale racordării la cultura și științele vremii și la schimbarea lumii, cu rezolvări juridice adecvate, este soluția. Propun un exercițiu. Atunci când s-a pus în joc proiectul legii învățământului din 2010, de la Universitatea Babeș-Bolyai s-a reacționat cu numeroase observații din partea fiecărei facultăți și a sute de cadre didactice din diferite generații. Ele au fost reunite într-un volum (Nicolae Păun, Eunicia Maria Trif, ed., O lege eronată, Presa Universitară Clujeană, 2010) ce merită consultat azi, căci obiecțiile la legea din 2011, adoptată în cele din urmă, cum se știe, fără dezbatere parlamentară, s-au confirmat. Unde a dus această lege se vede ușor. Nu ar fi cazul să se ia în seamă argumentele critice ale concetățenilor și să se evite o altă prăbușire a educației ca efect al legii înseși?

Dezastrul se prefigurează!! Dezastrul care guvernează Ministerul Educației în Guvernul Ciucă s-a etalat în toată splendoarea sa joi, 9 martie 2023, în conferința susținută de Ligia Deca la Palatul Victoria. Ce a auzit o societate întreagă, de la ministrul care tocmai a scris două legi ale educației? Că oficialul cu gândire presupus strategică își împarte propriii angajați în profesori de discipline „importante” și restul – dar fără să ne spună care sunt disciplinele neimportante, de ce mai învață copiii materii lipsite de importanță și când le va scoate din curriculum; că a menținut titularizarea pentru că „profesia didactică nu atrage neapărat cei mai buni absolvenți” – deci, de ce să-i supere în an preelectoral Deca și Guvernul PNL-PSD-UDMR condus de Ciucă pe angajații care nu sunt „neapărat buni”, introducând evaluarea tuturor profesorilor, – nu doar a suplinitorilor care n-au avut norocul sau șansa de a se titulariza pentru că n-au avut pile -, salarizare pe bază de performanță și făcându-le dreptate profesorilor buni care se simt tot mai singuri în cancelarii? Și dacă titularizarea era cheia succesului, magnetismul de care are nevoie școala pentru a mai atrage totuși absolvenți de facultăți cu vocația profesoratului, atunci cum am ajuns în această fundătură după „performanța” aplicării titularizării timp de peste 30 de ani? De ce am ajuns la deprofesionalizarea profesiei didactice și la apogeul analfabetismului funcțional, dacă atragem încă tineri sclipitori în sistem, vrăjiți de beneficiile titularizării? Nu cumva această inamovibilitate a cadrelor didactice titulare în sistem are partea ei de vină în problemă!? Am mai aflat din aceeași conferință găzduită de Palatul Victoria că angajații din licee pot „allege” ei elevii care nu au luat admiterea, pe care în etapa de repartizare să-i bage pe ușa din dos în licee (what???). Declarația exactă și uimitoare a ministrului Ligia Deca: „Chiar dacă un copil ar avea o zi proastă în ziua concursului de admitere, dacă el va fi ales de către liceu, are şansa să concureze din nou pe baza repartizării computerizate” (ne-am tâmpit de tot!!???). Deci cine va alege ce copil merită și ce copil nu merită un loc la colegiu/liceu? Angajații din licee selectați din „nu neapărat cei mai buni absolvenți”? Profesorii numai de la „disciplinele importante”? Acesta este motivul pentru care ministrul Ligia Deca lasă Evaluarea Națională neschimbată, tot doar cu 2 materii de examen? Sunt Româna și Matematica singurele discipline „importante” pentru ministrul Educației din România care a propus societății două legi ale învățământului? Este această concepție a disciplinelor „de bază” rațiunea pentru ca interdisciplinaritatea și conceptele de Științe și Arte ocolesc legile educației și realitatea copiilor noștri și pentru următorii cel puțin 10 ani? Din păcate, Ligia Deca nu poate beneficia de prezumția de a fi greșit, de a fi exprimat în mod eronat un gând „corect”. Realitatea este că avem de-a face cu o recidivă transformată în literă de lege a gândurilor identice semănate încă de-acum 4 ani de Ligia Deca, pe atunci consilier prezidențial pe educație și coordonatorul proiectului România educată, în proiectul lansat de Cotroceni. Ce spunea în 2018 proiectul „România educată” lansat în dezbatere de Klaus Johannis, noul ciocoi al patriei: „Evaluarea națională de la finalul clasei a VIII-a va include un test standardizat național, acoperind materiile de bază”. „Tranziția către învățământul superior se face în baza rezultatelor unui examen de bacalaureat care acoperă materiile de bază (limba și literatura română, matematică, o limbă străină) la nivelul trunchiului comun minim oferit pentru toate cele trei trasee”. În aceeași conferință susținută de Ligia Deca la Palatul Victoria aflăm că ministrul Educației nu a găsit soluția juridică pentru a opri rectorii cu 2-3 mandate să mai candideze pentru a conduce universitățile încă 10 ani; asta deși soluția juridică nu doar că a fost identificată încă din 2011 de specialiștii din Ministerul pe care îl conduce, dar a și fost aplicată de Legea nr.1/2011, – altminteri o lege catastrofală, la rândul său -, din care Ligia Deca a păstrat articole întregi (din întâmplare oare?) neschimbate în propriile legi și a oprit veșnicia unor rectori care nu au mai putut candida atunci la conducerea universităților.  Tot joi am aflat că ministrul Ligia Deca nu are niciun pic de încredere în școlile de stat, cărora paradoxal le menține prin lege aceleași mecanisme de funcționare și dependența de centru și politic. Explicația pe care Deca a oferit-o la întrebarea de ce nu le-a dat posibilitatea directorilor de școli de stat să-și poată angaja personalul, inclusiv profesorii, și să-i poată concedia pe bază de performanță, în Consiliul de Administrație, așa cum a lăsat însă să se petreacă în privat, a fost: pentru că „soluția de acum din lege este cea potrivită”. Soluția de acum, adică angajarea prin titularizare veșnică pe post și imposibilitatea profesorilor buni, a directorilor, a comunității locale de a scoate din școli profesorii neperformanți, angajații care nu au ce să caute în Educație. Ba mai mult, Deca a declarat că „vom încerca să vedem cum ar arăta o autonomie crescută, inclusiv în ceea ce privește selecția cadrelor didactice” prin pilotare în școlile pilot. Doar că școlile-pilot nu mai pot pilota noi modele de carieră didactică pe textul proiectului de lege propus de Ligia Deca, iar dintre cele care pilotează în prezent diverse măsuri, niciuna nu testează autonomia în alegerea profesorilor. În aceeași conferință de joi, ministrul Ligia Deca motivează păstrarea angajării centralizate în școli, prin minister sau inspectorate, cu „dorința de a asigura o integritate a examenului de intrare în profesie și de stabilizare pe post și având în vedere nevoia de a asigura cadre didactice pentru toate școlile la un nivel calitativ decent”. Exact asta a eșuat să facă acest sistem bazat, în fapt pe pile, să asigure „cadre didactice pentru toate școlile la un nivel calitativ decent”, conform datelor de la toate testările interne și internaționale, de stat sau independente. De ce să-i supere în an preelectoral Deca și Guvernul PNL-PSD-UDMR, condus de Ciucă, pe angajații care nu sunt „neapărat buni”, introducând posibilitatea ca școala să le facă dreptate profesorilor buni și să îi poată demite pe cei cu efecte dezastruoase la nivelul elevilor? Iar când a fost rugată, în aceeași conferință de joi, să detalieze singura promisiune care ar putea sprijini atragerea de profesori buni în școli, Ligia Deca a refuzat să facă orice fel de estimare cu privire la salariile viitoare ale profesorilor. Deși a vorbit în repetate rânduri despre „stimulentele din punct de vedere financiar pe care legile le prevăd” pentru profesori, ministrul Educației a fost incapabil să spună exact ce le promite profesorilor. La întrebările repetate ale jurnaliștilor, ministrul Educației, Ligia Deca a refuzat să spună ce se va întâmpla cu salariile debutanților, a refuzat să comenteze pe tema salariului la care s-ar putea aștepta un profesor cu 10 ani vechime, a refuzat să spună ce se va întâmpla cu sporurile, a refuzat să comenteze care ar putea fi cel mai mare salariu în învățământ! În prima conferință de presă organizată după ședința de Guvern în care ministrul Educației a introdus pentru prima dată în analiza colegilor de executiv proiectele sale de legi ale educației, Ligia Deca a eșuat să explice de ce vrea să realizeze o nouă lege a educației: structura învățământului preuniversitar rămâne neschimbată, ciclurile de învățământ sunt aceleași, materiile de Evaluare Națională la clasa a VIII-a sunt la fel, peste care aplică o admitere la liceu pe același model aplicat în România în 1999, titularizarea rămâne neschimbată, angajarea la școli la fel, alegerea rectorilor le permite în continuare celor „aleși” să-și continue hegemonia. Schimbările potențial benefice sunt punctuale, puse în umbră de înșurubarea politicului și a mediocrității în școli și universități și insuficiente pentru a justifica bulversarea societății printr-un act nou de puterea Legii educații.

Note: 1. Pentru mine Klaus Johannis nu mai este doar PREȘ-edintele patriei, ci și noul ei      ciocoi, după faza cu avionul privat și escala de la Sibiu, în drum spre … Japonia!

         2. Prima parte a titlului articolului, – Români vi se pregătește ceva! -, face trimitere la anii 90! Vă amintiți?

VLAHII DIN BALCANI ÎN IZVOARELE BIZANTINE.

VLAHII DIN BALCANI ÎN IZVOARELE BIZANTINE

 Începând din 602 – odată cu prăbușirea frontierei dunărene a Imperiului Bizantin – avarii și slavii s-au revărsat în teritoriile bizantine sud-dunărene. Slavii au ocupat întreaga Peninsulă Balcanică până în punctul ei cel mai meridional. Ei au ajuns până în sudul Peloponezului, pe țărmurile şi în insulele Mării Egee şi chiar în Asia Mică. Îndată după instalarea lor temeinică în Balcani, slavii au pus bazele unor formaţiuni politice cu caracter prestatal, denumite Sclavinii în izvoarele bizantine, care acopereau teritorii întinse din Grecia, Macedonia şi îndeosebi din vestul şi nordul Peninsulei Balcanice. Sclaviniile erau teritorii pe deplin autonome în care nu se manifesta autoritatea imperială bizantină. Singurele puncte de sprijin ale Imperiului Bizantin în Peninsula Balcanică au rămas Constantinopolul, Thessalonicul, câteva cetăţi de pe coasta Mării Adriatice: Iader (Zadar), Trogurium (Trogir), Spalatum (Split), Ragusa (Dubrovnik), Acruvium (Kotor), Butua (Budva), Scorda (Skadar/Skoder), Lyssus (Liš) şi Dyrrachium, la care se adaugă câteva insule de-a lungul ţărmului adriatic. O masivă  bulversare etnică s-a produs în Peninsula Balcanică odată  cu instalarea bulgarilor. În 680, hoarda bulgarilor în frunte cu Asparuch s-a stabilit în nord-estul Peninsulei Balcanice, undeva în regiunea oraşului Odessos (Varna); de aici, bulgarii şi-au extins treptat dominația în câmpia dintre Dunăre şi Balcani, în vechile provincii Moesia Inferior şi Scythia Minor. Momentul instalării bulgarilor în nord-estul Peninsulei Balcanice a coincis cu întemeierea statului bulgar cu capitala la Pliska, condus de către hanul Asparuch (680-702). Urmaşii lui Asparuch au extins progresiv teritoriul statului bulgar, care în secolul al X-lea cuprindea aproape întreaga Peninsulă Balcanică. Instalarea slavilor pe teritoriile bizantine sud-dunărene şi expansiunea statului bulgar au pricinuit profunde modificări demografice în Peninsula Balcanică şi au reprezentat o cotitură decisivă în destinul romanităţii sud-dunărene. Populaţie de agricultori seminomazi, slavii s-au aşezat în regiunile de câmpie şi pe văile râurilor. Ei au dizlocat masa populaţiei romanice din provinciile sud-dunărene şi au împins-o spre regiunile muntoase din sudul Peninsulei Balcanice. Romanicii au fost nevoiţi să se stabilească pe versanţii Munţilor Balcani sau au fost purtaţi de valul slav până în Macedonia centrală şi meridională şi în Grecia continentală, la sud de aşa-numita linie Jirecek, care separa, la nivelul Peninsulei Balcanice, regiunile cu populaţie greacă de cele ocupate de populaţia romanizată. O parte a populaţiei romanice s-a refugiat pe coasta dalmată şi în insulele învecinate şi, probabil, în nordul Dunării, în teritoriile abandonate de către slavi. Un caz excepţional îl constituie populaţia romană din Dalmația care nu a fost dizlocată de către slavi din teritoriile ocupate, ci a păstrat un caracter compact, fiind obligată să plătească tribut Sclaviniilor vecine. O mare parte a romanicilor sud-dunăreni au rămas în locurile de baştină unde au format adevărate insule de populație latinofonă, fiind asimilați cu timpul de comunităţile slave. Aşadar, majoritatea populației romanice şi-a continuat existenţa în cadrul formaţiunilor politice slave din Serbia, Croația, Macedonia, Grecia continentală şi în statul bulgar, mai cu seamă după expansiunea acestuia din secolele IX-X. Doar o mică parte a romanicilor a reuşit să se refugieze în teritoriul controlat efectiv de Bizanț în Balcani, teritoriu limitat în secolele VII-VIII la o îngustă fâşie de coastă, care se întindea de-a lungul ţărmului Mării Egee, de la Constantinopol şi până la capul Malea (situat la extremitatea sudică a Peloponezului). Izvoarele scrise din secolele VII-IX nu ne furnizează aproape nicio informaţie cu privire la populaţia romanică cuprinsă în Sclaviniile slavilor şi pe teritoriul primului stat bulgar; această populaţie a revenit în atenţia scriitorilor bizantini de-abia la sfârişitul secolului al X-lea, când ea a început să fie desemnată în sursele bizantine cu etnonimul de vlahi. La originea etnonimului de vlah se află numele unui trib celtic – Volcae – aflat în sud-estul Galliei, care în secolele IV-III î.H. și-a exercitat dominația asupra întregului teritoriu din stânga Rinului. Într-o primă fază, triburile germanice din sud-vestul actualei Germanii care au intrat în contact cu tribul volcilor, au preluat numele acestora și l-au extins sub forma walha asupra tuturor celților de pe teritoriul Galliei. După cucerirea şi romanizarea Galliei, triburile germanice au desemnat prin etnonimul walha populaţia latinofonă din Gallia romană. Cu timpul, acest termen va desemna pe toţi vorbitorii de limbă latină din Imperiul roman. Odată cu migraţia triburilor germanice spre vest, etnonimul walha s-a răspândit în provinciile romane din Occident, fiind atestat sub diferite forme, dintre care menţionăm forma walch/walach, documentată în sudul Germaniei. Ca urmare a contactelor dintre germani şi slavi, termenul în discuţie a fost preluat de către lumea slavă începând cu secolul al IX-lea. Etnonimul walch/walach este atestat pentru prima oară la începutul secolului al X-lea la slavii meridionali sub forma vlah, cu sensul de străin sau neslav de limbă romanică. De la forma vlah a derivat și numele slav al regiunii populate de romanici, Vlaška/Vlașca. Bizantinii, care au intrat în contact cu slavii meridionali în secolele VIII-IX în Macedonia meridională și nordul Greciei, au preluat de la aceştia din urmă termenul vlah sub forma blachos. O dovadă în sprijinul acestei ipoteze o constituie prima menţiune a etnonimului vlah, documentată către mijlocul secolului al IX-lea într-o cronică locală de la mănăstirea athonită Kastamonitou; acest izvor atestă prezenţa vlachorynchinilor – vlahii de pe valea râului Rhynchos (din proximitatea Peninsulei Calcidice) – aliaţi cu tribul slav al sagudaţilor, care au invadat Macedonia, ajungând până la Muntele Athos, în timpul crizei iconoclaste. Fixarea graniţei imperiale pe Dunăre de către împăratul Ioan Tzimiskes (969-976), în urma anexării la Imperiu a teritoriului ţaratului bulgar, a coincis cu reintrarea sub stăpânirea Bizanţului a populaţiei romanizate din Balcani. În noul context istoric, izvoarele bizantine ne furnizează informaţii consistente despre vlahii sud-dunăreni. Pe baza informaţiilor oferite de izvoarele literare bizantine, ne propunem să studiem organizarea social-politică, militară şi bisericească a vlahilor balcanici, statutul lor juridic şi fiscal în cadrul Imperiului Bizantin, precum şi imaginea vlahilor la scriitorii bizantini din secolele X-XII. Prima mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos şi datează din anul 976. Kedrenos ne relatează despre revolta bulgarilor împotriva Bizanţului, care a izbucnit în Macedonia la moartea împăratului Ioan Tzimiskes (ianuarie 976). Cronicarul bizantin ne informează că, la scurt timp după acest eveniment, David, unul dintre conducătorii revoltei, „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, la așa-numiţii Stejari frumoşi.”. Vlahii sunt menționaţi în două diplome emise de către împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), una din 979/980, la care face aluzie un secol mai târziu scriitorul grec Kekaumenos, cealaltă din 1020. În perioada imediat următoare, informațiile despre vlahii balcanici se înmulțesc simțitor. Pe măsura afirmării tot mai puternice a vlahilor, pe toate planurile, în viaţa Imperiului Bizantin, sporesc și informaţiile despre aceştia în actele de cancelarie, dar şi cele furnizate de scriitorii bizantini. Acţiunile vlahilor balcanici au fost consemnate fie de către scriitori ocazionali (precum este cazul strategului tessalian Kekaumenos) fie de personalităţi literare (Anna Comnena, Ioan Kinnamos, Theodor Prodromos). La începutul secolului al XIII-lea, vlahii au făcut obiectul lucrării lui Nichita Choniates, în contextul participării lor la mişcarea de emancipare politică a popoarelor din Balcani de sub autoritatea Constantinopolului. La sfârșitul secolului al X-lea şi începutul secolului următor, când încep să fie menţionaţi în izvoarele bizantine, vlahii balcanici se împărţeau în trei ramuri distincte: o ramură nordică, care popula versanţii Munţilor Balcani, o ramură apuseană care popula teritoriile Serbiei medievale, ţinuturile bosniece, Croaţia și Dalmaţia şi o ramură sudică, care cuprindea pe vlahii stabiliţi în Albania, Macedonia, Epir, Thessalia şi restul Greciei. Izvoarele bizantine consemnează caracterul patriarhal, precumpănitor pastoral al comunităţilor vlahilor balcanici. În marea lor majoritate, vlahii practicau păstoritul. Ei îşi desfăşurau activitatea pe domeniile imperiale şi mănăstireşti, având obligaţii faţă de stat sau faţă de mănăstiri. Kekaumenos descrie practica transhumanţei păstorilor vlahi din Thessalia. În timpul primăverii, aceştia, însoţiţi de familiile lor, îşi duceau turmele la păscut în munţii Pindului şi Rodopi, iar toamna reveneau pe păşunile din câmpia Thessaliei: „ … Şi le-a vorbit şi vlahilor: Unde vă sunt acum dobitoacele şi nevestele?. Ei au zis: în munţii Bulgariei. Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munții înalţi şi în locuri foarte reci”. Aşadar, păstorii vlahi din Thessalia practicau transhumanţa „normală”, câmpie-munte-câmpie.  Fenomenul transhumanţei este definitoriu pentru vlahii balcanici. Ea a fost practicată chiar şi în secolele XIX-XX de către păstorii aromâni din aceeaşi regiune, precum rezultă din descrierile călătorilor şi etnografilor străini care au observat direct acest fenomen şi l-au descris în detaliu. Practicarea transhumanţei de către vlahi şi deplasarea lor continuă între câmpie şi munte pe itinerarii bine stabilite, a indus-o în eroare pe Anna Comnena care afirma că „vlahii duc o viață nomadă”. Prinţesa comnenă a confundat nomadismul cu transhumanța, făcându-i pe unii istorici moderni să le atribuie uneori vlahilor, în mod eronat, nomadismul ca o caracteristică existenţială. Vlahii constituie un însemnat factor economic în Balcani. Ei sunt producători de produse lactate şi pânzeturi. La începutul secolului al XII-lea, păstorii vlahi îi aprovizionau cu lapte, brânză şi lână pe călugării de la Muntele Athos. Produsele vlahilor, în special brânza şi ţesăturile, erau apreciate pe piața constantinopolitană. Un document păstrat la mănăstirea athonită Marea Lavră (datat în februarie 1094) ne informează că păstorii vlahi din thema Moglenei (situată la nord-vest de Thessalonic), stabiliţi pe proprietăţile mănăstirii Marea Lavră aveau statutul de şerbi ai mănăstirii. Vlahii puteau să-şi pască turmele pe păşunile mănăstirii, fiind obligaţi faţă de aceasta la plata anuală a păşunatului. În schimb, ei erau scutiţi de dări către stat. Acelaşi statut de şerbi ai mănăstirilor îl aveau vlahii stabiliţi la Muntele Athos la începutul secolului al XII-lea. Ei aprovizionau Sfântul Munte cu lapte şi pânzeturi, având în schimb dreptul de a-şi paşte turmele pe domeniile mănăstirilor. Vlahii erau dependenţi de patriarh, fiind scutiţi de obligaţii financiare faţă de fiscul imperial. Obligaţiile vlahilor faţă de Biserică decurgeau din concesiunea unor drepturi regaliene de natură fiscală din partea împăratului către patriarhul ecumenic. Sporirea obligaţiilor fiscale ale vlahilor de către autorităţile bizantine a dus la revoltele acestora din Thessalia (1066) şi Haemus (1185). O îndeletnicire de bază a unei părţi însemnate a vlahilor a rămas agricultura. Kekaumenos aminteşte de vlahii stabiliţi la câmpie, a căror principală ocupaţie o constituia, fără îndoială, munca câmpului. Câteva familii de vlahi s-au stabilit în oraşe, precum este cazul vlahului Verivoi din Larissa, în a cărui casă a fost pusă la cale revolta vlahilor, bulgarilor şi grecilor din Thessalia (1066). O altă categorie socială a vlahilor era cea a „călătorilor”. Vlahii călători erau obligaţi să presteze toate serviciile în legătură cu păstoritul, să-şi dea caii pentru transporturi şi să îndeplinească serviciul de chirigii (căruțași). Din hrisoavele sârbeşti emise la sfârşitul secolului al XII-lea aflăm că vlahii chirigii aveau obligaţia să transporte mărfurile regelui şi ale mănăstirilor. Ei transportau produse locale în oraşele de pe coasta dalmată, de unde aduceau în interiorul peninsulei grâne, vin şi mai ales sare. Pe de altă parte, s-a emis şi ipoteza că vlahii călători menţionaţi în cronica lui Kedrenos ar fi asigurat paza căii Via Egnatia, iar incursiunea în zonă a bulgarilor în frunte cu căpetenia lor David i-ar fi obligat să apere cu armele acest important drum care traversa Peninsula Balcanică. Onomastica vlahilor balcanici este puternic marcată de simbioza cu slavo-bulgarii. Majoritatea vlahilor menţionaţi în izvoarele bizantine din secolul al XI-lea poartă nume slave. Este cazul lui Verivoi Vlahul şi Slavota al lui Carmalac amintiţi de către Kekaumenos. Acestea sunt considerate primele două nume de români care apar în istorie. Onomastica vlahilor din Munţii Haemus este puternic influenţată în secolele XII-XIII de către cumani şi bulgari, precum rezultă din expunerea lui Nichita Choniates, unde apar nume ca Asan, Belgun, Ivancu, Dobromir Chrysos, Slav, Boril. Trebuie semnalat faptul că numele de origine străină (slavă, bulgară sau cumană) sunt purtate de persoane aparţinând micii nobilimi vlahe. Adoptarea de către nobilimea vlahă a numelor slave, bulgare sau cumane a fost dictată de modă, de prestigiul social şi, nu în ultimul rând, de fidelitatea faţă de clanurile conducătoare aparţinând acestor grupuri etnice dominante din punct de vedere politic. Nu este exclus ca împrumuturile onomastice să dea măsura asimilării vârfurilor populaţiei vlahe de către feudalitatea sud-slavă. În schimb, documentele bizantine de cancelarie menţionează vlahi cu nume româneşti, – Radu, Peducel, Stan -, care sunt purtate de către persoane aparţinând păturilor de jos ale populației vlahe, ceea ce pare să indice o rezistență în fața împrumuturilor onomastice străine. Forma de organizare tipică a păstorilor vlahi din Peninsula Balcanică era cătunul. Povestirea referitoare la istoria Muntelui Athos, redactată către anul 1109, de către monahul Ioan Trachaniotes ne furnizează prima atestare documentară a cătunului vlah. Călugărul athonit relatează conflictul provocat în sânul comunității sale monahale de stabilirea la Muntele Athos, între anii 1100-1104, a unui grup destul de numeros de păstori vlahi transhumanți, împreună cu familiile şi turmele lor. O parte dintre monahii athoniţi au reacționat împotriva prezenţei femeilor vlahe la Sfântul Munte, deoarece ele tulburau sufletele călugărilor, făcându-i pe aceştia să renunţe la post şi rugăciune şi să se dedea preocupărilor lumeşti. Ei l-au înştiințat pe patriarhul Nicolae al III-lea (1084-1111) cu privire la prezenţa femeilor vlahe şi au trimis o delegaţie la împăratul Alexie I Comnenul, cerând alungarea vlahilor. Însă, majoritatea călugărilor s-au împotrivit alungării vlahilor, dându-şi seama de utilitatea economică a prezenţei acestora în vecinătatea mănăstirilor. Într-una dintre scrisorile schimbate între patriarh şi împărat în scopul stăvilirii scandalului, se consemnează că, cele trei sute de familii de vlahi stabilite la Muntele Athos alcătuiau katounai/cătune, supuse patriarhului. Un cătun cuprindea între 10 şi 105 familii de vlahi, cel mai adesea în jur de 50. Aşadar, între anii 1100-1104, existau în preajma Muntelui Athos, între trei şi şase cătune de vlahi. Un inventar al bunurilor Lavrei athonite, datând de la sfârşitul secolului al XII-lea, menţionează o serie de katounai vlahe din Moglena, dăruite mănăstirii de arhontele Nichifor Kephalas. O altă formă  de organizare a vlahilor era fălcarea (din lat. falcaria), care grupa mai multe „familii” pastorale. Fălcarea este întâlnită până în secolul al XIX-lea la aromâni, însă acest termen nu a fost niciodată consemnat într-un act oficial bizantin sau de altă provenienţă. Fălcarea a fost cunoscută în urma anchetelor etnografice întreprinse pe teren, într-o epocă târzie, când instituţia încă mai exista. Kekaumenos nu menţionează fălcarea, în schimb evocă deplasarea sezonieră a familiilor vlahe din care erau constituite fălcările, numindu-le prin termenul familiai, care poate fi o transcriere a aromânescului fumeli/familii. Cătunele şi fălcările aveau în fruntea lor căpetenii menţionate în izvoare sub diferite denumiri: celnik, primikjur. Kekaumenos menţionează un celnik, în persoana lui Slavota Carmalakes, unul dintre conducătorii revoltei vlahilor din 1066. Căpeteniile vlahilor aveau atribuţii judiciare şi erau însărcinaţi cu strângerea dărilor faţă de stat şi mănăstiri. În cadrul Imperiului Bizantin, comunităţile vlahilor s-au bucurat de autonomie juridică şi fiscală. Cea mai veche atestare a unei organizări aparte a vlahilor este cea menţionată în decretul lui Vasile al II-lea din 979/980, prin care lui Niculiţă din Larissa i se acordă conducerea vlahilor din thema Eladei care includea teritoriul Thessaliei. Acest „comandament” constituie nucleul din care s-a dezvoltat „Marea Vlahie”, care era considerată la sfârşitul secolului al XII-lea o toparhie, aşadar o autonomie locală, condusă de un toparh. Izvoarele medievale menţionează un număr mare de Vlahii în spaţiul balcanic, care erau zone de compactă locuire romanică, organizate în confederaţii de obşti țărăneşti. Ele dispuneau de privilegii fiscale şi juridice şi de o relativă autonomie politică. Izvoarele bizantine îi atestă pe vlahi ca un valoros element militar. Ele ne furnizează  primele informaţii cu privire la rolul important pe care l-au jucat vlahii ca oşteni în slujba Bizanţului sau a duşmanilor lui. Vlahii îndeplineau serviciul militar, fiind recrutaţi în armata bizantină. Kekaumenos ne informează că Niculiţă din Larissa a fost numit comandant al trupelor recrutate din rândul vlahilor din thema Eladei. În 1091, în timpul războaielor cu pecenegii şi cumanii, Alexie I Comnenul a ordonat înrolarea vlahilor şi bulgarilor în armata bizantină. În 1166, din ordinul împăratului Manuel I Comnenul, generalul Leon Vatatzes i-a atacat pe unguri dinspre Marea Neagră, cu o oaste în care erau înrolaţi o mare mulţime de vlahi. În timpul revoltei din Thessalia (1066), vlahii îşi dovedesc din plin calităţile lor militare în luptele purtate împotriva armatei bizantine la fortăreaţa Servia. În timpul răscoalei din 1185 condusă de către Petru şi Asan, vlahii participă alături de cumani şi bulgari la războiul împotriva Bizanţului. Izvoarele bizantine ne furnizează o serie de informaţii referitoare la organizarea bisericească a vlahilor balcanici. După cucerirea ţaratului bulgar al lui Samuel (1018), împăratul Vasile al II-lea Bulgarochtonul a dat o nouă organizare bisericească teritoriilor anexate Imperiului bizantin. Printr-o diplomă imperială emisă în 1020, basileul a redus Patriarhia bulgară de Ohrida la rangul de arhiepiscopie autocefală subordonată direct împăratului şi nu patriarhului ecumenic. Noua arhiepiscopie cuprindea un vast teritoriu care se întindea de la Dunăre până în Thessalia şi de la lanţul munţilor Rila (situat în sud-vestul Bulgariei actuale) până pe ţărmul Mării Adriatice; hotarele sale coincideau cu cele ale ţaratului bulgar al lui Simeon şi Petru. Alături de cele 31 de episcopii sufragane arhiepiscopiei de Ochrida, hrisovul imperial îi menţionează şi pe vlahii „care sunt răspândiţi în toată Bulgaria”, aflaţi, la rândul lor, sub autoritatea noului arhiepiscop al Ochridei. Se cuvine să precizăm faptul că decretul îi are în vedere doar pe românii din thema bizantină a Bulgariei, creată de către Vasile al II-lea pe teritoriul fostului ţarat al lui Samuel. Astfel, împăratul a creat pentru vlahii din vechiul ţarat bulgar un regim privilegiat, deoarece i-a scos de sub jurisdicţia episcopilor locali şi i-a pus sub autoritatea arhiepiscopului Ochridei. Organizarea bisericească  a românilor din Balcani s-a desăvârşit în secolul al XI-lea. Deoarece plasarea vlahilor sub autoritatea arhiepiscopului Ochridei era necanonică, s-a simţit nevoia creerii unei episcopii proprii pentru aceştia. Astfel, într-o listă episcopală care datează din timpul domniei împăratului Alexios I Comnenul este menţionată, pe locul 23, o episcopie a vlahilor supusă arhiepiscopului de Ochrida. Într-o altă listă episcopală care datează din secolul al XI-lea se precizează că, episcopia vlahilor avea reşedinţa la Vreanoti; această localitate a fost identificată de către cercetători cu oraşul Vranje, situat pe cursul superior al Moravei de sud, pe teritoriul Serbiei de astăzi. La episcopia vlahilor balcanici face referire şi o însemnare pe un manuscris din secolul al XI-lea, păstrat în biblioteca bisericii Sfântul Clement din Ohrida, care ne atestă, la o dată necunoscută, existenţa unui preot al acestei episcopii: „Ioan, preot al preasfintei episcopii a vlahilor”. Preotul Ioan este primul cleric vlah sud-dunărean cunoscut după numele său. Cronicarii bizantini fac numeroase precizări cu privire la originea vlahilor. În secolul al X-lea, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul consemnează originea latină a locuitorilor Dalmaţiei. El menţionează populaţia romanizată de pe coasta dalmată sub numele de rhomani, deosebind-o în mod clar de rhomei, cum erau denumiţi cetăţenii Imperiului de către cronicarii bizantini. Se cuvine să precizăm că, începând din secolul al IX-lea, termenul de rhomei desemna populaţia de limbă greacă a statului bizantin, pierzându-şi sensul originar de om vorbitor de limbă latină. Menţionarea în izvoare sub numele de romani a populaţiei romanizate din Dalmaţia a fost explicată, luându-se în considerare situaţia sa politică. La începutul secolului al VII-lea, slavii nu au dizlocat populaţia romană din oraşele de pe coasta Dalmaţiei şi de pe insulele din imediata sa vecinătate. În timpul domniei lui Vasile I Macedoneanul (867-886), Bizanțul şi-a întărit autoritatea pe țărmul răsăritean al Mării Adriatice, unde a fost creată thema Dalmaţiei (870) care cuprindea oraşele și insulele dalmate. Însă crearea themei Dalmaţiei nu a însemnat instaurarea deplină a stăpânirii bizantine asupra coastei dalmate, în condiţiile în care oraşele dalmate erau obligate să le plătească tribut slavilor din imediata lor vecinătate. În aceste condiţii se poate vorbi despre existenţa pe coasta dalmată a unui condominium slavo-bizantin, în care romanii dalmatini plăteau tribut triburilor slave vecine, deşi se aflau sub dominația nominală a Constantinopolului. „Sub acest condominium, populaţia romanică din Dalmaţia forma o „Romania” locală de tipul Sclaviniilor balcanice. Acesta este şi motivul pentru care romanii dalmatini sunt menţionaţi în izvoare sub propriul lor nume şi nu sub cel al locuitorilor Imperiului. Pe de altă parte, faptul că, Constantin Porphyrogenetul menţionează populaţia romană de pe coasta dalmată sub numele de romani, dovedeşte că el a remarcat incompatibilitatea dintre sensul cuvântului rhomaios/rhomeu – care în vremea sa definea pe cetăţeanul Imperiului, vorbitor de limbă greacă – şi conţinutul etnic al populaţiei latinofone din Dalmaţia. În secolul al XI-lea, răscoala vlahilor din Thessalia (1066) a provocat mari neplăceri Bizanțului, stârnind indignarea lui Kekaumenos care afirmă că „vlahii sunt urmaşii dacilor şi bessilor care locuiau în ţinuturile de lângă Dunăre şi Sava; aceştia din urmă s-au răzvrătit împotriva romanilor sub conducerea regelui lor Decebal. După ce au fost înfrânţi de către împăratul Traian, strămoşii daci şi bessi ai vlahilor au emigrat în Epir, Macedonia şi Thessalia”. În viziunea lui Kekaumenos, vlahii din Thessalia, Macedonia şi Epir sunt descendenţii dacilor şi bessilor care locuiau odinioară în ţinuturile dunărene, în timpul împăratului Traian. În acest caz, cronicarul bizantin aminteşte de o tradiţie istorică cunoscută în societatea bizantină a epocii sale, care stabileşte o relaţie directă între vlahii sud-dunăreni şi popoarele barbare antice ale dacilor şi bessilor. Kekaumenos consemnează această tradiţie din două motive: el urmăreşte să-i pună într-o lumină negativă pe vlahi, evocând înclinarea lor naturală către trădare şi răzvrătire şi atitudinea lor ostilă atât faţă de împăraţii romani, cât şi faţă de cei bizantini; pe de altă parte, cronicarul thessaliot, care are cunoştinţă despre romanitatea vlahilor, le-o contestă, identificându-i cu dacii, pentru a rezerva exclusiv bizantinilor calitatea de moştenitori legitimi ai Romei. Ostilitatea lui Kekaumenos faţă de vlahi se datorează atât atitudinii lor de nesupunere faţă de autorităţile bizantine, dar mai ales revendicării de către aceştia a titlului de urmaşi ai romanilor. Pe măsura afirmării vlahilor ca o forţă politică ostilă Bizanţului, revendicarea de către aceştia a originii lor romane nu mai putea lăsa indiferent statul bizantin pentru care ei au început să reprezinte o iminentă ameninţare. Pe linia lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Ioan Kinnamos consemnează originea latină a vlahilor sud-dunăreni. El afirmă că aceştia „sunt descendenţii coloniştilor romani din Italia”. Nichita Choniates afirmă că misienii sunt una şi aceeaşi populaţie cu vlahii care locuiesc în Munţii Haemus. La origine, termenul „misieni” denumea uniunea tribală tracică, care popula teritoriul dintre Balcani şi Dunăre, iar după cucerirea romană a regiunii, el va desemna populaţia romanizată din provincia imperială Moesia. Raliindu-se unei tradiţii care circula în mediile intelectuale byzantine, – care identifica pe misieni cu descendenţii romanizaţi ai vechii uniuni de triburi trace din Balcani -, Nichita Choniates îi confundă pe aceştia din urmă cu vlahii balcanici. La Choniates, termenul „misieni” are un înţeles etnic, fiind un dublet savant al etnonimului popular „vlahi”. Ambii termeni definesc pe românii din Haemus. Prin identificarea misienilor cu vlahii, Nichita Choniates eludează tradiţia originii romane a vlahilor din Balcani, atribuindu-le, din raţiuni de ordin politic, o sorginte barbară.Spre deosebire de ceilalţi autori bizantini, Nichita Choniates punctează faptul că „vlahii formează o etnie sau un neam. Ei au o limbă proprie.” În virtutea acestui fapt, se poate afirma că vlahii balcanici se constituie într-un neam distinctă, alături de celelalte popoare balcanice, posedând o identitate proprie. Kekaumenos şi Nichita Choniates au realizat un portret al vlahilor, evidenţiind trăsăturile morale ale acestora. Kekaumenos îi prezintă pe vlahi ca un neam de oameni stricat şi necredincios, fără credinţă dreaptă faţă de Dumnezeu şi împărat, faţă de rudă şi prieten; vlahii sunt înşelători şi mincinoşi. Cronicarul bizantin evocă înclinarea naturală a vlahilor către furt, sperjur, felonie şi răzvrătire. Ei sunt priviţi cu suspiciune şi dispreţ, fiind consideraţi vrăjmaşii ordinii bizantine. Nichita Choniates îi asimilează pe vlahi cu barbarii. Vlahul reprezintă imaginea „celuilalt”, a străinului care refuză integrarea în societatea bizantină prin afirmarea propriei identităţi. În concluzie, restabilirea graniţei imperiale pe linia Dunării de către împăratul Ioan Tzimiskes, în urma anexării la Imperiul bizantin a teritoriului țaratului bulgar, a coincis cu reintrarea populaţiei romanizate din Balcani sub controlul administraţiei imperiale din Constantinopol. Conştienți de ponderea şi valoarea elementului vlah, romanic, din Peninsula Balcanică, încă din timpul domniei lui Vasile al II-lea bizantinii au promovat o politică adecvată, menită să-i desfacă pe vlahi de legăturile cu lumea slavo-bulgară şi să-i integreze în structurile civile, militare şi religioase ale Imperiului. Pe linia acestei politici s-a înscris organizarea vlahilor din Thessalia într-o unitate administrativă cu rol militar care a constituit nucleul zonei autonome a „Vlahiei Mari”. La aceasta se adaugă crearea unei episcopii proprii pentru vlahii din fosta Bulgarie, cu reşedinţa la Vranje, aflată sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Ochrida. Această măsură a avut drept scop delimitarea vlahilor de bulgari și integrarea lor în sfera de influenţă a Bisericii imperiale din Constantinopol. Bizanţul a contribuit în mod decisiv la fixarea statutului politic, social, juridic şi a regimului fiscal al vlahilor balcanici. Ei erau constituiţi în comunităţi care beneficiau de o largă autonomie, precum şi de o serie de privilegii juridice şi fiscale. Denumirile comunităţilor şi conducătorilor vlahilor (cătun, fălcare, celnik, primikiur) oglindesc, pe de o parte, vechimea şi originea lor locală, pe de altă parte, îndelungata simbioză a vlahilor cu slavii. În schimbul privilegiilor fiscale, vlahii aveau obligaţii militare faţă de Bizanț. Izvoarele bizantine consemnează înrolarea vlahilor în armata Imperiului. La sfârșitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea, vlahii sud-dunăreni revin în atenţia scriitorilor bizantini. Interesul acestora pentru vlahi nu este pur ştiinţific, ci se subordonează intereselor economice, politice, militare şi religioase ale statului şi Bisericii bizantine. În general, informaţiile despre vlahi furnizate de cronicarii bizantini sunt obiective. În schimb, în discursul scriitorilor bizantini îşi face loc subiectivismul atunci când aceştia vorbesc despre originea vlahilor balcanici. Deşi erau conştienţi de originea romană a românilor sud-dunăreni, scriitorii bizantini i-au numit pe aceştia vlahi, termen pe care bizantinii l-au împrumutat de la slavii meridionali în secolele VIII-IX. Recurgând la numele etnic de vlahi aplicat doar românilor, bizantinii au urmărit să eludeze romanitatea acestora, exprimată de numele etnic folosit de toţi românii pentru a se desemna pe ei înşişi (Romani). Bizantinii şi-au rezervat doar pentru ei înşişi numele latin de romani care le oferea calitatea de moştenitori legitimi ai vechii Rome. În schimb, ei le aplică românilor numele de vlahi, care marchează înstrăinarea acestora de Imperiu şi decăderea lor în barbarie. În plus, unii scriitori bizantini, precum Kekaumenos şi Nichita Choniates, deşi erau conştienţi de romanitatea vlahilor, le-o contestă, identificându-i pe aceştia cu „dacii”, „bessii” sau „misienii”, pentru a le rezerva exclusiv bizantinilor calitatea de moştenitori legitimi ai vechii Rome. Ei eludează tradiţia originii romane a vlahilor, atribuindu-le din raţiuni de ordin politic o origine barbară. Prin aceasta, Kekaumenos şi Nichita Choniates îşi manifestă în mod făţiş ostilitatea faţă de aspiraţiile de libertate ale vlahilor sud-dunăreni, pentru care ideea originii romane constituia probabil una dintre ideile-forţă ale mişcării lor de emanicipare politică de sub autoritatea Constantinopolului.

UN AN DE RĂZBOI.

UN AN DE RĂZBOI

 S-a încheiat primul an de război în Ucraina. Nu și ultimul. Viktor Orban susține însă că s-ar putea termina în câteva săptămâni dacă UE n-ar mai ajuta Ucraina. Adică dacă ar lăsa-o în ghearele lui Putin! Deh, somnul democrației naște monștri. Putin, enervat de faptul că Biden a fost la Kiev, a ținut un discurs unde a utilizat toate clișeele, minciunile și aberațiile unui dictator care nu se poate controla. Sau este controlat de forțe malefice. Cică, „Vestul a început războiul în Ucraina” și „vrea să distrugă Rusia” folosind „mercenari, naziști și chiar Diavolul”. Așa grăit-a Sarsailă. „Vestul a distrus Ucraina” declara Putin în timp ce bombarda civilii din Herson. De la Varșovia Biden a reafirmat decizia democrațiilor lumii de a susține Ucraina astfel încât „să nu fie o victorie pentru Rusia” și a elogiat-o pe Maia Sandu cerând aplauze pentru ea și pentru dorința Republicii Moldova de a fi liberă. Frumos gest. Și oportun. Maia Sandu a venit apoi la București unde a fost asigurată că România îi va fi alături în orice împrejurare. Dar și susținătorii lui Putin și-au dat arama pe față: China a renunțat la pretinsa ei neutralitate și a trecut de partea Rusiei trimițând un emisar la Kremlin și un mesaj lui Zelenski unde se declara „de partea păcii”. Dacă vrea pace, Jinping să-i spună lui Putin: oprește naibii războiul. Dar Putin n-are pace. Medvedev se teme că „dacă oprește războiul, Rusia va dispărea”. Unde să dispară? Fuge la Paris? Ce aiureală! Putin a convocat și un miting-concert pe stadion (după rețetarul URSS) unde a invocat „apărarea țării-mamă, a familiei, a culturii și a limbii ruse”. Ar mai fi apărat și corupția-mamă dar a suferit un atac cibernetic și a fost scos din cadru. De la Varșovia, – unde V.Orban a lipsit, el fiind cu trupul în NATO și cu sufletul la Moscova -, Johannis a susținut că „vom ajuta Ucraina să câștige războiul”. Exact atunci mai mulți politicieni în frunte cu Ciolacu s-au supărat pe Ucraina fiindcă adâncind canalul Bâstroe ne pune în pericol Delta Dunării. Nu că am avea noi grijă de ea, dar să nu se bage alții!! Johannis a intervenit explicând că „Grindeanu știa de aceste lucrări cam din octombrie”, că Ucraina a cerut din vară discuții cu miniștrii noștri dar aceștia n-au răspuns iar acum „spre bucuria Moscovei, unii politicieni s-au inflamat la tv fără să aibă date certe”. Ba avem „indicii certe” l-a contrazis Ciucă anunțând că orice excedere a acestor lucrări va fi clarificată cu Ucraina și CE. Asta trebuia să o faceți înainte, deștepților!! Ciolacu și-a explicat și el inflamarea: „eu ca și român, nu neapărat ca și om politic sunt îndreptățit să cer explicații și să fiu îngrijorat”. Una peste alta, a fost un an de neuitat! Aproape totul în lume și în Europa s-a schimbat din 24 februarie 2022. Majoritatea oamenilor, – inclusiv a experților din Europa și America -, a fost luată pe nepregătite. Mai mult, nici majoritatea ucrainienilor nu se aștepta la o invazie totală, pe trei direcții (nord, sud, est), și se pare că abia cu trei zile înainte de atac președintele Zelenski s-a convins că, serviciile americane, care anunțaseră iminența invaziei, au probabil dreptate. Ce a urmat a fost, în continuare, o serie de surprize: mai ales rezistența Ucrainei, care a reușit în primele zile și săptămâni nu numai să-i împiedice pe invadatori să ocupe Kievul și să anihileze Ucraina independentă, dar și să-i oblige pe invadatori să se retragă. Ceea ce era meni, – în opinia planificatorilor ruși, dar și în mare parte a experților occidentali -, să dureze câteva zile, maximum trei săptămâni, a intrat acum în al doilea an fără perspective de pace sau chiar de armistițiu. Iar pierderile în vieți și resurse sunt uriașe de ambele părți. Putem face o listă lungă de surprize, dar și de mari schimbări în lume, datorate războiului. Notez:

*Capacitatea Ucrainei nu numai de a se apăra, dar și de a lansa contraofensive de succes, recuperând o parte din teritoriile pierdute: în zona Harkov, în Herson.

*Rolul de comunicator și de conducător extraordinar jucat de președintele Zelenski, care a reușit să-și mobilizeze poporul, dar și o parte din întreaga lume, în susținerea cauzei apărării patriei.

*Marea armată rusă s-a dovedit considerabil mai slabă și mai incompetentă decât se aștepta lumea. Erorile ei strategice, dar și tactice, corupția și lipsa de coordonare a comandanților au devenit patente. Totuși, dispunând de resurse umane și materiale mari, Rusia a reușit întrucâtva să compenseze calitatea prin cantitate.

*Între timp, Rusia lui Putin a devenit un stat totalitar (din autoritar), unde chiar și micile libertăți de dinainte de 24 februarie 2022 sunt interzise. Este un stat din care unii au fugit, alții mor pe front, alții strigă în cor sloganele regimului, alții, – majoritatea -, tac înfricoșați. Este posibilă o lovitură de stat? Nimeni nu știe.

*Occidentul, condus de SUA, care sub administrația Biden a redevenit „liderul lumii libere”, s-a dovedit mai unitar și mai eficient decât se așteptau destui, și mai ales Putin, în susținerea masivă a efortului de război al Ucrainei, fără a se implica totuși direct într-un război cu Rusia. După unele ezitări, până și Germania a abandonat politica sa pacifistă de decenii, acceptând în ultimul timp să livreze Ucrainei temutele tancuri Leopard, de unde inițial promisese, – stârnind ironii -, numai căști de protecție.

*Milioanele de refugiați ucrainieni din Europa, inclusiv România, n-au condus la proteste masive, cum s-a întâmplat acum 7-8 ani cu refugiații din Orientul Mijlociu. Dimpotrivă, în general au fost bine primiți de populație și ajutați să se integreze. La noi am asistat la un efort spontan, eficient și neașteptat al societății civile de ajutorare a refugiaților. Compasiunea, dar și teama că soarta lor poate fi oricând și soarta noastră au avut o contribuție importantă.

*Sancțiunile economice și financiare aplicate de Occident Rusiei au decuplat practic această țară de piețele globale, răsturnând un proces inițiat după 1990. Totuși, ele n-au reușit să afecteze Rusia în asemenea măsură încât aceasta să înceteze agresiunea. Rusia a continuat să vândă hidrocarburi în lumea largă și să obțină sume uriașe care i-au susținut moneda și efortul de război.

*În general, o parte însemnată din țările așa-numitei, pe timpuri, „lumi a  treia”, chiar dacă n-a susținut direct Rusia, nici n-a dorit să o condamne. Mai ales China și India au ales un fel de neutralitate, favorabilă însă Rusiei. Occidentul n-a reușit să-l izoleze internațional pe agresorul rus decât în mod parțial. Totuși, statutul Rusiei de mare putere s-a dovedit iluzoriu, atunci când aceasta a trebuit să facă apel la Iran și la Coreea de Nord pentru a obține drone și alte arme.

*Lumea a asistat și asistă cu stupoare și groază la crime de război și crime împotriva umanității din partea invadatorilor ruși. Orașe întregi, ca Mariupol, au fost rase de pe fața pământului. Cadavrele găsite în satul Bucea au amintit de ororile germanilor din Al Doilea Război Mondial, – multe, săvârșite cam în aceleași locuri. Dar atâta timp cât regimul Putin rămâne la putere, nu există nicio șansă ca asemenea crime să fie judecate și pedepsite.

*Uniunea Europeană a reușit să treacă iarna rezonabil de bine,  – este adevărat, destul de blândă -, tot mai independentă de gazul și de petrolul rusești. Prețurile la hidrocarburi au crescut spectaculos la început, alimentând inflația, apoi au început să scadă, pe măsură ce s-au găsit noi surse de aprovizionare. Războiul și necesitatea de a sancționa agresorul au reușit să taie acel cordon ombilical energetic de care Rusia s-a folosit pentru a șantaja numeroase țări din Uniunea Europeană. Dintr-o marotă ecologistă, „energia verde” a devenit o necesitate, iar ministrul de externe german, o ecologistă, Annalena Baerbock, s-a dovedit o susținătoare intransigentă a înarmării Ucrainei.

*Deși în ansamblu Occidentul condus de SUA susține masiv militar, economic, financiar și umanitar Ucraina și sancționează Rusia, falii mai vechi în această unitate rămân vizibile. Ungaria lui Viktor Orban rămâne favorabilă Rusiei, încercând să blocheze mecanismele de sancționare a agresorului. Cu excepția ei, țările „din Est” (Polonia și țările baltice, mai ales) au fost vocale și eficiente în ostilitatea față de Rusia. Li s-au adăugat în mod oarecum neașteptat Suedia și Finlanda, care au renunțat la neutralitatea tradițională și au cerut intrarea în NATO. Rusia, care dorise să împingă alianța occidentală cât mai departe de frontierele sale, a obținut efectul invers.

*Războiul din Ucraina a servit drept revelator pentru poziționarea mai generală, mai ales a figurilor publice. Vechi falii s-au acutizat și aici. „Nativiștii” și criticii Occidentului au împrumutat masca moderației și a pacifismului. Vechii și mai noii „trumpiști” au criticat administrația Biden. Chiar și la noi acest lucru a fost evident: unii au cerut și cer înfrângerea Rusiei, alții preferă să ceară pacea; pentru unii, războiul este o crimă a regimului Putin, alții vor „echilibru”. BOR, în ansamblu, critică Rusia, dar există cler și chiar arhierei de partea Rusiei, care critică guvernul ucrainian pentru a fi persecutat bisericile românești din Ucraina. Au apărut și câțiva intelectuali care critică „maniheismul” cu care judecăm cei mai mulți războiul din Est, împărțind unilateral vinovățiile. Să „fim nuanțați”, au cerut ei, din contra, denunțând așa-numita „claritate morală” a celorlalți, în care ei citesc mai ales ideologie și conformism la „gândirea unică”. Evident, reacțiile au fost dure de partea cealaltă, care și-a acuzat criticii de rusofilie, „putinism” și cecitate morală. „Rețelele” s-au umplut de acuzații și chiar de insulte.

 Am putea continua, dar poate cel mai important mi se pare acesta: lumea în care trăim după 24 februarie 2022 este mai nesigură, mai imprevizibilă și mai haotică decât oricând probabil după 1945. Regulile internaționale, care, de bine, de rău, asigurau un cadru politic și diplomatic lumii, au fost încălcate grosolan de Rusia și au fost târâte complet în ridicol. Pentru prima dată, după foarte mult timp, o țară mare și-a propus să anexeze o alta, mai mică, ale cărei naționalitate și drept de a exista independent le-a negat și le neagă, explicit și implicit. Iar această țară agresoare, care sacrifică inutil, zilnic, sute de soldați proprii și bombardează orașe și sate omorând civili, totul pentru visele de mărire deșarte ale unui dictator și ale clicii sale, este în continuare membru permanent al Consiliului de securitate ONU și nu este condamnată de țări mari, precum China, India sau Brazilia. În plus, dispune de un imens arsenal nuclear, cu care nu se sfiește să amenințe periodic întreaga planetă.