INFLAȚIA ETERNĂ.

INFLAȚIA ETERNĂ

 Inflația eternă este un model de Univers inflaționist ipotetic, care este el însuși o creștere sau o extensie a teoriei Big Bang. Conform inflației eterne, faza inflaționistă a expansiunii Universului durează pentru totdeauna în cea mai mare parte a Universului. Deoarece regiunile se extind exponențial rapid, cea mai mare parte a volumului Universului la un moment dat se umflă. Inflația eternă, prin urmare, produce un Multivers ipotetic infinit, în care doar un volum nesemnificativ de fractal termină inflația. Paul Steinhardt, unul dintre cercetătorii originali ai modelului inflaționist, a introdus primul exemplu de inflație eternă în 1983, iar Alexander Vilenkin a arătat că este generică. Articolul din 2007 al lui Alan Guth, – „Inflația eternă și implicațiile sale”, afirmă că, în ipoteze rezonabile „deși inflația este generic eternă în viitor, nu este eternă în trecut”. Guth a detaliat ceea ce se știa despre subiect la vremea respectivă și a demonstrat că inflația eternă era încă considerată rezultatul probabil al inflației, la mai mult de 20 de ani de când inflația eternă a fost introdusă pentru prima dată de Steinhardt.

Prezentare generalăInflația, sau teoria Universului inflaționist, a fost inițial dezvoltată ca o modalitate de a depăși puținele probleme rămase din ceea ce, altfel, era considerată o teorie de succes a cosmologiei, modelul Big Bang. În 1979, Alan Guth a introdus modelul inflaționist al Universului pentru a explica de ce Universul este plat și omogen (teoria se referă la distribuția lină a materiei și a radiațiilor pe scară largă). Ideea de bază a fost că Universul a suferit o perioadă de expansiune accelerată rapid la câteva instante după Big Bang. El a oferit un mecanism pentru a determina inflația să înceapă: energie falsă de vid. Guth a inventat termenul „inflație” și a fost primul care a discutat teoria cu alți oameni de știință din întreaga lume. Formularea inițială a lui Guth a fost problematică, deoarece nu a existat o modalitate consecventă de a pune capăt epocii inflaționiste și de a ajunge la Universul fierbinte, izotrop, omogen observat astăzi. Deși falsul vid s-ar putea descompune în „bule” goale de „adevărat vid” care s-au extins cu viteza luminii, bulele goale nu s-au putut uni pentru a reîncălzi Universul, deoarece nu ar putea ține pasul cu Universul umflat rămas. În 1982, această „problemă de ieșire grațioasă” a fost rezolvată independent de Andrei Linde, Andreas Albrecht și Paul J. Steinhardt care au arătat cum să punem capăt inflației fără a face bule goale și, în schimb, să ajungem la un Univers fierbinte în expansiune. Ideea de bază a fost de a avea o evoluție lentă de la fals vid la vid adevărat fără a face bule. Modelul îmbunătățit a fost numit „inflație nouă”. În 1983, Paul Steinhardt a fost primul care a arătat că această „nouă inflație” nu trebuie să se termine peste tot. În schimb, s-ar putea termina doar într-un petic finit sau o bulă fierbinte plină de materie și radiații și că inflația continuă în cea mai mare parte a Universului în timp ce produce bulă fierbinte după bulă fierbinte pe parcurs. Alexander Vilenkin a arătat că, atunci când efectele cuantice sunt incluse corect, acest lucru este de fapt generic pentru toate noile modele de inflație. Folosind ideile introduse de Steinhardt și Vilenkin, Andrei Linde a publicat în 1986 un model alternativ al inflației care a folosit aceste idei pentru a oferi o descriere detaliată a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de teoria inflației haotice sau inflația eternă.

Fluctuații cuantice: Noua inflație nu produce un Univers perfect simetric din cauza fluctuațiilor cuantice din timpul inflației. Fluctuațiile fac ca energia și densitatea materiei să fie diferite în diverse puncte din spațiu. Fluctuațiile cuantice din câmpul inflațional ipotetic produc modificări ale ratei de expansiune care sunt responsabile pentru inflația eternă. Acele regiuni cu o rată mai mare a inflației se extind mai repede și domină Universul, în ciuda tendinței naturale a inflației de a se termina în alte regiuni. Acest lucru permite inflației să continue pentru totdeauna, să producă inflație eternă în viitor. Ca exemplu simplificat, să presupunem că în timpul inflației, rata naturală de descompunere a câmpului inflatonului este lentă în comparație cu efectul fluctuației cuantice. Când un mini-Univers se umflă și se „auto-reproduce” în, să zicem, douăzeci de mini-Universuri, cauzal deconectate, de dimensiuni egale cu mini-Universul original, poate nouă dintre noile mini-Universuri vor avea o mai mare, mai degrabă decât mai mică, valoarea medie a câmpului inflatonului decât mini-Universul original, deoarece acestea s-au umflat din regiunile mini-Universului inițial, unde fluctuația cuantică a împins în sus valoarea inflatonului față de rata lentă de descompunere a inflației, fapt care a scăzut, în final, valoarea inflatonului. Inițial a existat un mini-Univers cu o valoare inflaton dată; acum există nouă mini-Universuri care au o valoare a inflatonului ceva mai mare. Desigur, există și unsprezece mini-Universuri în care valoarea inflatonului este puțin mai mică decât era inițial. Fiecare mini-Univers cu valoarea câmpului inflatonului mai mare repornește o rundă similară de auto-reproducere aproximativă în sine. Mini-Universurile cu valori mai mici ale inflatonului se pot reproduce, de asemenea, cu excepția cazului în care valoarea inflatonului este suficient de mică încât regiunea să renunțe la inflație și încetează autoreproducerea. Acest proces continuă la nesfârșit; nouă mini-Universuri cu inflație ridicată ar putea deveni 81, apoi 729 etc.. Astfel, există o inflație eternă. În 1980, fluctuațiile cuantice au fost sugerate de Viatcheslav Mukhanov și Gennady Chibisov în Uniunea Sovietică, în contextul unui model de gravitație modificat de Alexei Starobinsky, pentru a fi semințe posibile pentru formarea galaxiilor. În contextul inflației, fluctuațiile cuantice au fost analizate pentru prima dată la Atelierul Nuffield, în 1982, de către Stephen Hawking, Starobinsky, Guth, So-Young Pi, James M. Bardeen, Paul Steinhardt și Michael Turner. Calculele timpurii derivate la Atelierul Nuffield s-au concentrat doar pe fluctuațiile medii, a căror magnitudine este prea mică pentru a afecta inflația. Cu toate acestea, începând cu exemplele prezentate de Steinhardt și Vilenkin, aceeași fizică cuantică a arătat, mai târziu, că produce fluctuații mari ocazionale care măresc rata inflației și mențin inflația continuă.

Dezvoltări ulterioare: Analizând datele Planck Satellite din 2013, Anna Ijjas și Paul Steinhardt au arătat că cele mai simple modele inflaționiste au fost eliminate și că celelalte modele necesită condiții de pornire exponențial mai reglate, mai mulți parametri de reglat și o inflație mai mică. Observațiile ulterioare Planck raportate în 2015 au confirmat aceste concluzii. O lucrare din 2014 a lui Kohli și Haslam a pus sub semnul întrebării viabilitatea teoriei inflației eterne, prin analiza teoriei inflației haotice a lui Linde în care fluctuațiile cuantice sunt modelate ca zgomot alb Gaussian. Ei au arătat că, în acest scenariu popular, inflația eternă nu poate fi de fapt eternă, iar zgomotul aleatoriu duce la un spațiu-timp care trebuie să fie umplut cu singularități. Acest lucru a fost demonstrat arătându-se că soluțiile la ecuațiile câmpului Einstein diverg într-un timp finit. Prin urmare, lucrarea lor a concluzionat că teoria inflației eterne bazată pe fluctuații cuantice aleatorii nu ar fi o teorie viabilă, iar existența rezultată a unui Multivers este „încă o întrebare deschisă care va necesita o investigație mult mai profundă”.

Inflația, inflația eternă și Multiversul: În 1983, s-a arătat că inflația ar putea fi eternă, ducând la un Multivers în care spațiul este împărțit în bule sau patch-uri ale căror proprietăți diferă de la patch la patch care acoperă toate posibilitățile fizice. Paul Steinhardt, care a produs primul exemplu de inflație eternă, a devenit în cele din urmă un adversar puternic și vocal al teoriei. El a susținut că Multiversul a reprezentat o defalcare a teoriei inflaționiste, deoarece, într-un Multivers, orice rezultat este la fel de posibil, astfel încât inflația nu face predicții și, prin urmare, este incertificabilă. În consecință, a susținut el, inflația eșuează într-o condiție cheie pentru o teorie științifică. Atât Linde, cât și Guth, au continuat să susțină teoria inflaționistă și Multiversul. Guth a declarat: „Este greu să construiești modele de inflație care să nu conducă la un Multivers. Nu este imposibil, așa că, eu cred că există cu siguranță încă cercetări care trebuie făcute.” Dar majoritatea modelelor de inflație conduc la un Multivers, iar dovezile inflației ne vor împinge în direcția luării în serios a ideii de Multivers. Potrivit lui Linde, „este posibil să inventăm modele de inflație care nu permit un Multivers, dar este dificil. Fiecare experiment care aduce o mai mare credibilitate teoriei inflaționiste ne aduce mult mai aproape de indicii că Multiversul este real”. În 2018, regretatul Stephen Hawking și Thomas Hertog au publicat o lucrare în care nevoia unui Multivers infinit dispare pe măsură ce Hawking descrie teoria lor, oferind Universuri care sunt „rezonabil de netede și global finite”. Teoria folosește principiul holografic pentru a defini un „plan de ieșire” din starea atemporală a inflației eterne; Universurile care sunt generate pe plan sunt descrise folosind o redefinire a funcției de undă fără limite. De fapt, teoria necesită o limită la de la inceputuri. Hawking spune că, descoperirile lor „implică o reducere semnificativă a Multiversului”, ceea ce, așa cum subliniază cercetători de la Universitatea din Cambridge, face teoria „predictivă și testabilă” folosind astronomia cu unde gravitaționale.

REGIMUL CEAUȘIST.

REGIMUL CEAUȘIST

1. Prezentare generală:

 Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin două etape diferite. În primii ani, şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, etapă culminând cu momentul condamnării publice a intervenţiei trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Statele occidentale au profitat de această atitudine în speranţa de a diminua influenţa sovietică în blocul comunist. În aceste condiţii, Ceauşescu a jucat un rol vizibil pe scena internaţională, iar România a primit masive împrumuturi externe care să finanţeze politica socialistă a regimului. Efectul vizibil în rândul populaţiei a fost o creştere relativă a nivelului de trai. Cea de-a doua etapă coincide cu instaurarea dictaturii naţional-comuniste şi a revoluţiei culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalităţii şi un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziţie. Politica economică a lui Ceauşescu de industrializare şi urbanizare forţată s-a dovedit falimentară, în anii ’80 România trecând printr-o accentuată criză morală, socială şi economică, timp în care majoritatea populaţiei trăia la limita subzistenţei. Nicolae Ceauşescu a refuzat orice tentativă de schimbare şi nu s-a arătat dispus să accepte reformarea sistemului. Pe fondul eşecului înregistrat de regimurile politice ale blocului răsăritean, o revoltă populară pornită la Timişoara a fost scânteia care a alimentat dorinţa populaţiei de schimbare, iar Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere după ample lupte de stradă. A fost condamnat la moarte pentru genocid, subminarea puterii de stat şi a economiei naţionale.

Primii ani de activitate în cadrul secţiei de tineret a PCR:

 Născut la Scorniceşti, într-o familie de ţărani săraci, Nicolae era cel de-al treilea copil din cei zece ai lui Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu. La vârsta de 12 ani, tânărul Nicolae pleacă la Bucureşti şi se angajează ca ucenic la diferite ateliere şi fabrici. În 1933, se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist, formaţiune politică ce activa în ilegalitate. Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu ca membru al UTC există informaţii greu de confirmat ca fiind veridice, deoarece biografia sa oficială a fost puternic mitizată şi ideologizată în perioada când s-a aflat la conducerea statului. Ca element al cultului personalităţii, au fost falsificate imagini cu soţii Ceauşescu participând la diferite mişcări muncitoreşti, a fost subliniat rolul pe care l-a avut în organizarea mişcărilor comuniste de tineret şi în crearea de comitete antifasciste, informaţii care fac parte din propaganda de partid. De asemenea, nu sunt confirmaţi cu certitudine primii ani de detenţie ca urmare a participării sale ca „agitator” la diferitele greve care au avut loc pe parcursul anului 1933 şi ca distribuitor de propagandă comunistă. Cert este că la 6 iunie 1936, tânărul Nicolae Ceauşescu este condamnat la trei ani de închisoare, fiind încarcerat la Doftana pentru distribuirea unor pamflete comuniste. După eliberare, el îşi continuă activitatea de „agitator” şi distribuitor de propagandă în cadrul Partidului Comunist. În 1939 o cunoaşte pe Elena Petrescu la o reuniune a tinerilor comunişti. Cei doi se vor căsători şase ani mai târziu. În 1940, Ceauşescu este arestat din nou. Petrece trei ani la închisoarea Jilava, iar până la 23 august 1944 va mai petrece un an de detenţie la Târgu Jiu. Această perioadă este una importantă deoarece, aici, tânărul Ceauşescu îi întâlneşte pe liderii Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica.

Instaurarea regimului comunist. Ascensiunea în fruntea partidului:

 După actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I şi coaliţia Blocului Naţional Democrat (PNŢ, PNL, PSD, PCR) l-au înlăturat pe mareşalul Ion Antonescu de la conducerea statului, Nicolae Ceauşescu şi-a reluat activitatea în cadrul partidului, care funcţiona în legalitate de acum. Avea avantajul de a fi împărţit celula în anii detenţiei cu liderii partidului şi beneficia de sprijinul lui Gheorghiu-Dej, al cărui ucenic a fost în detenţia de la Târgu-Jiu. În acest context, pe 21 octombrie 1945, devine membru în Comitetul central al PCR, structura organizatorică principală de partid. Odată cu acapararea întregii puteri în stat de către autorităţile comuniste şi eliminarea forţelor de opoziţie, Ceauşescu avansează rapid în cadrul partidului. Timp de trei ani (19451948), este numit secretar al Comitetelor regionale de partid Dobrogea şi Oltenia, iar la alegerile din 19 noiembrie 1946 este ales deputat de Olt pe listele Blocului Partidelor Democratice (PSD, PCR şi sateliţii acestuia). La 30 decembrie 1947, regele Mihai este silit să abdice şi se proclamă Republica Populară Română. La Congresul din 21/23 februarie 1948 are loc fuziunea Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat. Noua formaţiune politică îşi va lua denumirea de Partidul Muncitoresc Român. La alegerile din 28 martie 1948, Ceauşescu este ales membru în Marea Adunare Naţională, demnitate pe care şi-o va păstra până la sfârşitul vieţii. Este important de menţionat că partidul participa la alegeri sub forma unei coaliţii alături de diferite organizaţii satelitare. Această coaliţie a purtat diferite denumiri: Frontul Democraţiei Populare (1948-1968), Frontul Unităţii Socialiste (1968-1980) şi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (1980-1989). În perioada următoare, Ceauşescu a deţinut funcţii importante guvernamentale: adjunct la Ministerul Agriculturii (19491950), adjunct la Ministerul Forţelor Armate (19501954) cu gradul de general-maior. Cinci ani (31 mai 19503 octombrie 1955) a făcut parte din Prezidiul Marii Adunări Naţionale, fiind şi preşedinte al Comisiei pentru politică externă. La 19 aprilie 1954, devine membru al Biroului politic şi este ales secretar al Comitetului central al PMR, acest moment marcând intrarea lui Ceauşescu în rândul liderilor partidului.

Alegerea ca secretar general. Consolidarea puterii politice:

 Suferind de cancer, problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej la conducerea statului român şi a partidului a fost pusă cu mare discreţie în comitetul de conducere. Principalii candidaţi erau Gheorghe ApostolChivu Stoica şi Ion Gheorghe Maurer. Ceauşescu făcea parte din eşalonul doi al liderilor, însă a ştiut cu mare abilitate politică să profite de disensiunile celor trei grupuri. Dej a încetat din viaţă la 19 martie 1965. Cu tact, Ceauşescu a reuşit să îl atragă de partea sa pe Maurer împotriva lui Apostol, care pretindea că Gheorghiu-Dej l-a nominalizat direct la succesiune. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis politic: Ceauşescu la conducerea partidului, Stoica în fruntea Consiliului de Stat, iar Maurer la conducerea Guvernului. La 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a fost ales prim-secretar al PMR. În primii trei ani de conducere a partidului, Ceauşescu a reuşit să îşi consolideze puterea politică şi să elimine compromisul iniţial. La Congresul al IX-lea din 19/24 iulie 1965 s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român, iar Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general, funcţia de conducere a partidului. Această schimbare a survenit ca urmare a ideii că edificarea socialismului trebuie să corespundă realităţii româneşti şi nu unui model străin. În acelaşi spirit, la 21 august 1965, Marea Adunare Naţională adoptă o nouă Constituţie prin care România devine Republică Socialistă. Urmărind consolidarea puterii politice, Ceauşescu promovează noi cadre tinere în partid pentru a elimina influenţa aripii Apostol-Stoica-Bodnăraş, iar la 9 decembrie 1967 acaparează funcţia de preşedinte a Consiliului de stat, devenind de jure şef al statului român. De asemenea, deşi în 1965 se angajase să respecte etern memoria lui Dej, după numai trei ani, Ceauşescu acuza violent abuzurile şi greşelile fostului său mentor politic.

Politica externă: de la sprijin la izolare:

 Nicolae Ceauşescu a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, adoptată încă de la începutul anilor ’60 de Gheorghiu-Dej şi întărită prin Declaraţia PMR din Aprilie 1964. Opinia publică occidentală a receptat cu entuziasm breşa făcută în „lagărul socialist” de România. Consecinţă imediată a aprecierii României pe scena internaţională este alegerea lui Corneliu Mănescu ca preşedinte al Adunării Generale a ONU, iar, în mai 1968, preşedintele francez Charles de Gaulle a efectuat o vizită oficială la Bucureşti. Momentul de apogeu al regimului a fost condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei de către trupele statelor membre ale Pactului de la Varşovia. În discursul său din 21 august 1968, Ceauşescu declara: „Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc”. Ceauşescu a refuzat ca trupe ale armatei române să participe la înăbuşirea fenomenului ce a rămas cunoscut ca „primăvara de la Praga”. Statul român a respins doctrina Brejnev, care presupunea încercarea Moscovei de a-şi impune autoritatea în „lagărul socialist” prin metoda intervenţiei armate „legitime”. Acest fapt a îmbunătăţit şi mai mult imaginea României în Vest, iar liderii occidentali au considerat linia politică a lui Ceauşescu o bună oportunitate de a sparge influenţa sovietică asupra sateliţilor est-europeni. În acest sens, în următoarea decadă au avut loc diverse iniţiative şi acţiuni care au demonstrat interesul Occidentului, iar Ceauşescu a ştiut să profite cu abilitate de acest interes pentru a-şi creea o imagine favorabilă în Vest: vizitele preşedinţilor americani la Bucureşti, Richard Nixon (1969) şi Gerald Ford (1975), vizita lui Ceauşescu la Washington (1970) şi la Londra, recunoaşterea Republicii Federale Germane şi a Israelului, primirea României în GATT (1971) şi FMI (1972), participarea la Jocurile Olimpice de la Los Angeles în ciuda boicotului „lagărului socialist” (1984). Prin această imagine favorabilă în Vest, Ceauşescu reuşit să obţină masive împrumuturi externe şi tehnologie occidentală. De asemenea, în 1975, România şi-a adus un aport considerabil la elaborarea Actului final de la Helsinki, iar ţara noastră a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA. Cu toate acestea, din a doua jumătate a anilor ’70 imaginea lui Ceauşescu în lume a început să sufere un proces de deteriorare treptată. Acest fapt se datorează unui cumul de factori care vizează în special politica internă a liderului român: acutizarea represiunii politice, preluarea de către Ceauşescu a tuturor pârghiilor în stat, amplificarea cultului personalităţii, deteriorarea stării materiale a populaţiei. Aşadar, instaurarea dictaturii naţional-comuniste şi nerespectarea drepturilor şi libertăţilor omului au înrăutăţit imaginea liderului român. În aceste condiţii, România rămas izolată total pe scena internaţională, atât faţă de lumea occidentală cât şi faţă de blocul socialist.

Dictatura naţional-comunistă; revoluţia culturală; cultul personalităţii:

 Comportamentul lui Ceauşescu s-a schimbat radical după vizitele sale în China şi Coreea de Nord din cursul anului 1971. Încântat de ceea ce văzuse, liderul român s-a hotărât să aplice acasă acelaşi model ideologic. Astfel, la plenara CC al PCR din noiembrie 1971 s-a deschis calea către noua revoluţie culturală. Prin alegerea sa în funcţia de preşedinte al Republicii la 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu a monopolizat întreaga putere în stat. De asemenea, au fost create o multitudine de alte funcţii precum Consiliul de Apărare a RSR, Comandant suprem al Forţelor Armate, Consiliul naţional al oamenilor muncii, toate fiind preluate de şeful statului. În paralel, a demarat o amplă acţiune de înlocuire a „vechii gărzi”. Prin metoda „rotirii cadrelor” a reuşit să anihileze orice rival sau nemulţumit din conducerea partidului, iar orice manifestare critică era reprimată de Securitate. Totodată, membrii familiei precum şi persoanele servile ocupau cele mai înalte funcţii administrative. Elena Ceauşescu a devenit treptat a doua persoană politică în partid şi în stat, cultul personalităţii extinzându-se la întreg cuplul Ceauşescu. Prin propagandă a fost creat un adevărat mit în jurul soţilor Ceauşescu. A fost falsificată biografia cuplului şi istoria naţională pentru a ilustra măreţia regimului socialist şi a conducătorului, Ceauşescu considerându-se un personaj istoric pe linia lui Burebista, Decebal şi a domnitorilor medievali. În presă, la radio şi la televiziune, prin intermediul operelor publicate, preaslăvirea cuplului Ceauşescu făcea parte din propaganda specifică amplificării cultului personalităţii. Cei doi au primit o serie întreagă de titluri academice, funcţii onorifice şi medalii. Nicolae Ceauşescu devine doctor în economie la ASE, doctor în ştiinţe politice la Academia de partid „Ştefan Gheorghiu”, membru şi preşedinte de onoare al Academiei, doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti şi a diferitelor universităţi străine, a primit titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, „Erou Suprem al RSR”, Ordinul „Lenin pentru pace”. De asemenea, apelativul Elenei Ceauşescu era „academician doctor inginer, savant de renume mondial”. Făurirea unei noi societăţi presupunea afirmarea principiilor socialiste în toate sectoarele vieţii. Mass-media a fost supusă unei cenzuri severe, fiind obligată să elogieze personalităţile cuplului conducător, orice atitudine critică era anchetată de organele de represiune, iar statul comunist s-a implicat în viaţa intimă a cetăţenilor, în toate activităţile şi modul de organizare a timpului liber: preşcolarii erau înregimentaţi în „şoimii patriei”, elevii deveneau pionieri, liceeni cu rezultate deosebite la învăţătură se înscriau în UTC, pentru a avea o avansare profesională mai rapidă trebuia să fii membru de partid, se făceau ore de muncă patriotică, se organizau mitinguri şi adunări politice, pe marginea străzilor şi a oraşelor erau amplasate panouri, lozinci şi sloganuri cu elogieri la adresa lui Ceauşescu, fiecare instituţie era obligată să aibă un portret cu Nicolae Ceauşescu. Tot pentru a ocupa timpul liber al cetăţenilor statul şi-a orientat atenţia spre insuflarea spiritului de competiţie în cadrul întrecerilor sportive. De asemenea, pentru a se făuri noua societate s-a adoptat o politică demografică care să crească rapid rata natalităţii. Avortul era interzis până la o anumită vârstă şi până la un anumit număr de copii şi se acordau recompense pentru „fertilitate”. Prin toate acestea se urmărea transformarea cetăţenilor în executanţi fideli ai politicii partidului, iar aparatul de partid avea ca obiectiv idolatrizarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

Politica economică; sistematizarea; industrializarea şi urbanizarea forţată:

 Specifică dictaturii naţional-comuniste instaurate de Ceauşescu a fost sistematizarea localităţilor urbane şi rurale prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. În oraşe au fost construite noi cartiere muncitoreşti, iar vechile clădiri şi biserici, unele din secolul al XIX-lea, au fost distruse pentru a face loc noilor construcţii de tip socialist. Toate acestea au fost consecinţe ale politicii de industrializare forţată. Cel mai bine s-a observat acest proces în Bucureşti, momentul de apogeu al remodelării fiind construcţia Casei Poporului, a doua clădire instituţională ca suprafaţă din lume, şi a bulevardului Victoria Socialismului, a cărui lungime s-a dorit a fi mai mare decât cea a celebrului Champs-Élysées. Din acelaşi proces megalomanic au făcut parte construcţia Casei Scânteii, a metroului sau a canalului Dunăre-Marea Neagră, toate acestea necesitând imense împrumuturi de pe piaţa externă. Pe linia economică, politica lui Ceauşescu a fost de industrializare forţată. Încă din 1964, România s-a împotrivit planului Valev al URSS ca sud-estul României să se specializeze exclusiv pe producţia agricolă în cadrul CAER. După venirea la putere a lui Ceauşescu, procesul de industrializare a fost amplificat la maximum. Prin intermediul Comitetului de Stat al Planificării, simbol al centralismului economic, erau elaborate planuri cincinale în care se fixau principalele obiective economice. Astfel în fiecare oraş au fost create noi centre industriale puternice, iar în marile oraşe au fost întemeiate mari areale industriale cu diferite specializări: Ploieşti-Brazi (prelucrarea petrolului), complexul siderurgic de la Galaţi, Valea Jiului, IMGB Bucureşti, combinatul chimic Midia-Năvodari, uzinele „Tractorul” şi „Steagul Roşu” din Braşov, „Dacia” Piteşti, ş.a.. A fost acordată o atenţie deosebită industriei siderurgice, constructoare de maşini, alimentară şi textilă. Forţa de muncă necesară industrializării a fost adusă din mediul rural înregistrându-se astfel şi un proces de urbanizare forţată. Deşi pe termen scurt, această politică a adus o bunăstare relativă, pe termen lung s-a dovedit o politică falimentată a cărei efecte s-au resimţit după destrămarea lagărului socialist. Produsele româneşti, de calitate foarte slabă, nu au reuşit să concureze produsele occidentale pe o piaţă globală şi nu una socialistă.

Criza şi eşecul regimului Ceauşescu:

 Din cauza politicilor sale, la începutul anilor ’80, România a intrat într-o profundă criză economică şi socială, datoria externă ajungând la 10,2 miliarde de dolari. În mod neobişnuit, Ceauşescu a hotărât achitarea întreagă a datoriei externe până în 1990, decizie care a avut un impact catastrofal asupra populaţiei. Producţia internă a fost reorientată spre export, în timp ce restul cetăţenilor a fost au fost privaţi de alimentele şi bunurile de consum de bază. S-a motivat că că nu este sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi, iar alimentele de bază au fost raţionalizate şi reduse progresiv până la un kilogram de zahăr, ulei, carne, făină, o jumătate de pachet de unt, cinci ouă, două kilograme de mălai de persoană pe lună, toate aceste produse fiind de foarte slabă calitate. Totodată, populaţia petrecea nenumărate ore la cozile interminabile din faţa magazinelor alimentare. Întreruperile în alimentarea cu apă, curent electric, gaze naturale devin frecvente, iar blocurile de locuinţe sunt doar ocazional încălzite prin sistemul public de termoficare. În aceste condiţii, cetăţenii obişnuiţi au ajuns să trăiască la limita subzistenţei, având loc treptat majorări de preţuri în ciuda lipsei de alimente. În ciuda acestor dificultăţi, proiectele megalomanice nu au fost abandonate, ele consumând uriaşe rezerve bugetare. Proiectul industrializării şi urbanizării forţate a continuat, ignorând dificultatea economică. Pe lângă aceste probleme a intervenit şi o acută criză morală datorată creşterii fenomenului corupţiei şi a lipsei de încredere în instituţiile statului. Totodată, măsurile represive ale organelor de Securitate s-au înăsprit, provocând teamă în rândul populaţiei şi limitând libertatea de exprimare. Pe plan internaţional, această perioadă este caracterizată de o izolare a României, atât faţă de lagărul socialist, cât şi de lumea occidentală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică (1985) a deschis calea spre reformă a sistemului socialist. Liderul sovietic a înţeles că că vechiul tip de socialism bazat pe pe constrângere şi centralizare excesivă nu mai funcţiona. Prin măsurile glasnost (transparenţă) şi perestroika (reconstrucţie), Gorbaciov anunţa reforme structurale sociale şi economice, propunând descentralizarea, reducerea controlului partidului asupra puterii politice şi a societăţii, renunţând şi la dorinţa de a controla ţările din blocul comunist. Deşi nu a reuşit să oprească degradarea economico-socială, deschiderea faţă de Vest a condus la o mai bună colaborare între cele două blocuri şi sfârşitul Războiului Rece. Toate celelalte state comuniste, cu excepţia României, s-au arătat disponibile să înceapă procesul de reformă şi schimbare. Rămânând la o viziune dogmatică, conservatoare, Ceauşescu se dovedea adversarul oricărei schimbări. Criza regimului socialist a lui Nicolae Ceauşescu este evidenţiată de istoricul Florin Constantiniu în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”: „România ilustra perfect anecdota celor şase paradoxuri ale socialismului: nu exista şomaj, da nimeni nu lucrează; nimeni nu lucrează, dar planul se depăşeşte; planul se depăşeşte, dar magazinele sunt goale; magazinele sunt goale, dar toţi au frigidere pline; toţi au frigidere pline, dar toţi sunt nemulţumiţi; toţi sunt nemulţumiţi, dar la alegeri guvernul obţine 99,99%”.

Mişcarea dizidentă:

 Mişcarea dizidentă din România a fost aproape inexistentă în mare parte din cauza măsurilor opresive dure ale organelor de securitate, dar şi a lipsei de solidaritate. Se înscriu în această mişcare intelectuali precum Paul Goma, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Petre Mihai Băcanu, Ion Ioanid, Neculai Munteanu, Vlad Georgescu, care au refuzat să adreseze elogii cuplului Ceauşescu. Represiunea a determinat plecarea multora în exil, iar cei care au rămas în ţară au fost permanenţi supravegheaţi de organele de securitate. De asemenea, în exil, lipsa de unitate nu a făcut posibilă conturarea unei voci puternice a disidenţei româneşti. Pe plan politic, personalităţi precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu au încercat apropierea faţă de mişcările politice occidentale, iar la Europa Liberă şi BBC, prin glasul disidenţilor români, se făcea cunoscută opiniei publice internaţionale situaţia internă a României, degradarea economico-socială, sistemul opresiv şi lipsa libertăţilor cetăţeneşti. În ţară, regimul a reuşit să înăbuşe orice formă de opoziţie, precum greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) şi manifestaţiile de stradă ale muncitorilor de la Uzinele „Steagul Roşu” şi „Tractorul” din Braşov (noiembrie 1987). În nomenclatura de partid, orice membru care nu se supunea voinţei secretarului general era eliminat din viaţa politică şi marginalizat de sistem. Exemplu în acest sens sunt Ion IliescuDumitru MaziluSilviu BrucanDan MarţianAlexandru Bârlădeanu. Primul semn al căderii regimului a fost „scrisoarea celor şase” din 11 martie 1989. Acesta era un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt, Gheorghe Apostol, şi semnat de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea critica politica urmată de regimul Ceauşescu şi a fost publicată pe posturile de radio BBC şi Europa Liberă. În scurt timp, semnatarii scrisorii au fost reţinuţi, interogaţi şi puşi în stare de arest la domiciliu.

Căderea regimului comunist. Revoluţia din decembrie 1989:

 La sfârşitul anului 1989, valul schimbărilor a ajuns la graniţele României. Căderea zidului Berlinului din 9 noiembrie a marcat eşecul sistemului politic al blocului răsăritean. Rând pe rând, în Europa de Est, regimurile comuniste au fost înlăturate prin revoluţii care au îmbrăcat forme diferite de la o ţară la alta: „masa rotundă” în Polonia, „compromisul politic” în Ungaria, „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia. În România, revoluţia a cunoscut forma sa cea mai radicală şi violentă, deoarece Nicolae Ceauşescu nu s-a arătat dispus să schimbe nimic din sistemul pe care îl conducea cu autoritate. Congresul al XIV-lea al PCR din 20/24 noiembrie 1989 a ilustrat izolarea în care se afla liderul român. În plin proces de destrămare a sistemului comunist în Europa de Est, fără participarea a nici unui reprezentat din celelalte partide comuniste, după ce a fost ales din nou secretar general, Ceauşescu a citit timp de şase ore un raport total nerealist cu evenimentele ce se desfăşurau pe plan intern şi internaţional. El a acuzat violent un complot al Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice împotriva ţărilor mici şi anunţat că va continua edificarea socialismului pe baza valorilor marxist-leniniste. A făcut o prezentare nerealistă a marilor realizări din epoca socialistă, subliniind creşterea nivelului de trai şi progresul tehnologic. De asemenea, a anunţat achitarea completă a datoriei externe, iar în cincinalul următor se prevedeau obiective imposibil de realizat având în vedere situaţia internă. Revoluţia a început la Timişoara pe 16 decembrie 1989, când protestul a câtorva sute de credincioşi reformaţi împotriva evacuării pastorului maghiar Laszlo Tokes din locuinţa sa s-a transformat într-un protest împotriva autorităţilor comuniste. S-a format un lanţ viu în jurul Bisericii şi au început să fie scandate lozinci anticomuniste. Protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în centrul oraşului. Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare, apar steaguri cu stema decupată, iar lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie, Securitate şi Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi. Noaptea, Ceauşescu autorizează în caz de necesitate deschiderea focului, iar generalii Vasile MileaIulian Vlad şi Tudor Postelnicu stabilesc măsurile care trebuie luate pentru a-i intimida pe protestatari. Următoarea zi, au avut loc lupte de stradă violente între manifestanţi şi trupele de ordine, rezultând 59 de morţi şi numeroşi răniţi. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. La Bucureşti, în şedinţa CPEx s-au aprobat măsurile radicale de represiune, Ceauşescu admonestându-i pe cei trei generali pentru reacţia slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul nopţii. Pentru a se asigura succesul represiunii sunt trimişi la Timişoara mai mulţi generali, printre care Ştefan GuşăMihai Chiţac şi Victor Stănculescu. În dimineaţa de 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială, deja programată, în Iran, lăsând conducerea în mâinile lui Manea Mănescu şi a Elenei Ceauşescu. Următoarele trei zile sunt caracterizate de lupte de stradă sângeroase la Timişoara, iar forţele armatei se dovedesc incapabile să instaureze ordinea. Ziua de 20 decembrie marchează victoria revoluţiei la Timişoara, acesta fiind declarat primul oraş liber. Peste 100.000 de oameni scandează în Piaţa Operei, se elaborează primul program democratic, se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului. Întors din Iran, Ceauşescu susţine un discurs la radio şi televiziune în care pune evenimentele de la Timişoara pe seama unor „elemente huliganice de tip fascist”, instigaţi de „cercurile reacţionare imperialiste”, şi anunţă convocarea unui mare miting a doua zi la Bucureşti. Pe parcursul evenimentelor de la Timişoara, Europa Liberă şi BBC au transmis şi au făcut cunoscută opiniei publice desfăşurarea ostilităţilor. În după- amiaza zilei de 21 decembrie, la mitingul convocat în Piaţa Palatului, Ceauşescu spera să demonstreze sprijinul populaţiei faţă de regim. El a acuzat încă odată evenimentele „huliganice” de la Timişoara, acuzând cercurile revizioniste şi imperialiste de amestecare în treburile interne ale ţării, exprimând hotărârea de a pune capăt acţiunii ilegale, de restabili ordinea şi a asigura construcţia victorioasă a socialismului. În timpul cuvântării, un zgomot de petardă a creat panică în rândul participanţilor, creându-se o stare de dezordine. Soţii Ceauşescu eşuează în tentativa de a restabili calmul, iar Nicolae Ceauşescu îşi reia grăbit discursul anunţând unele măsuri precum creşterea pensiilor şi a alocaţiilor, menite a ridica nivelul de trai al populaţiei. Adunarea era deja spartă, iar înainte de a se întrerupe transmisiunea televizată, oamenii au putut observa eşecul mitingului. După terminarea discursului, Piaţa Palatului a fost evacuată, însă o parte din manifestanţi au rămas în stradă scandând prin centrul Capitalei lozinci anticomuniste. Evenimentele au luat amploare, iar numărul celor ieşiţi în stradă a crescut continuu. În seara de 21/22 decembrie au avut loc ample lupte de stradă în zona centrală între manifestanţi şi forţele de ordine. Măsurile de represiune au fost radicale, iar armata a deschis focul împotriva populaţiei civile. Dimineaţa un număr mare de muncitori de pe platformele industriale s-au alăturat manifestanţilor ocupând Piaţa Universităţii. La ultima şedinţă a CPEx atmosfera este foarte tensionată, iar generalul Milea este acuzat de trădare. O oră mai târziu, acesta se sinucide. Noul ministru al Apărării, Victor Stănculescu, dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Spre după-amiază, manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi se forţează intrarea în clădirea Comitetului Central. Într-o ultimă încercare de a linişti spiritele din piaţă, Ceauşescu este întâmpinat cu huiduieli. Revoluţionarii pătrund în clădire, moment în care generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, ia iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie evacuaţi soţii Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Când primii revoluţionari au ajuns pe platforma clădirii CC, un militar i-a somat să se oprească, astfel că elicopterul în care se aflau soţii Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu a putut decola. La ora 12:06, zecile de mii de manifestanţi din Piaţa Palatului au putut privi părăsirea Comitetului Central de către Nicolae Ceauşescu, fapt ce a simbolizat victoria revoluţiei române şi prăbuşirea regimului dictatorial. După unele peripeţii, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt arestaţi la Târgovişte şi duşi la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. În jurul orelor 19:30, la Televiziune se anunţă capturarea cuplului dictatorial şi se exclamă victoria revoluţiei române. Totodată, s-a declanşat „psihoza teroriştilor” anunţându-se că un grup de cetăţeni neidentificaţi, fideli regimului, continuă să tragă în populaţia civilă. Treptat, ei au devenit cel mai periculoşi inamici ai revoluţiei, însă niciodată ei nu au putut fi identificaţi. În zilele următoare s-a declanşat o adevărată vânătoare de terorişti şi oricine, civil sau militar, putea fi suspectat. În noaptea de 22 decembrie, un grup de disidenţi, revoluţionari şi foşti membri ai nomenclaturii opozanţi ai regimului au alcătuit un nou organism provizoriu al puterii de stat intitulat Frontul Salvării Naţionale. La Televiziune şi Radio, Ion Iliescu transmite „Comunicatul în ţară” al CFSN, în care erau anunţate primele elemente program ale noului regim: separarea puterilor în stat, pluralismul politic, organizarea de alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, reorganizarea economiei naţionale, ş.a.. Printr-un decret al CFSN a fost constituit un Tribunal Militar Excepţional. Într-o instanţă de judecată improvizată, procesul are loc pe 25 decembrie 1989. Soţii Ceauşescu nu recunosc Tribunalul declarând că nu dau socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale şi refuză să comunice cu anchetatorii. După un proces sumar, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt găsiţi vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi subminarea economiei naţionale. Sentinţa de condamnare la moarte a fost dusă la îndeplinire prin împuşcare, în curtea unităţii militare 01417 din Târgovişte. Pe 30 decembrie, cei doi sunt înmormântaţi în cimitirul Ghencea. Nicolae Ceauşescu avea 71 de ani.

2. Zece lucruri mai interesante despre Nicolae Ceauşescu:

 Nicolae Ceauşescu, unul dintre cei mai controversaţi lideri români, a rămas în istoria colectivă un personaj perceput diferit. Cultul personalităţii dezvoltat de acesta şi obsesia propriei imagini au făcut ca evenimentele istorice din perioada comunistă să rămână de multe ori incerte. Pe lângă informaţiile „fabricate” despre viaţa soţilor Ceauşescu, au fost dezvăluite ulterior, de persoane din anturajul acestuia, şi detaliile mai puţin auzite în rândul poporului. Cu o carieră politică aflată într-o continuă ascensiune, tânărul Nicolae devine membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) din România în 1933, urmând ca la 27 de ani să ocupe funcţie de conducere a UTC, dar şi în Comitetul Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR). La 30 de ani, Ceauşescu este numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii iar, la doar 31 de ani, ministru adjunct al apărării. Din 1967 până în 1989, acesta a ocupat funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România. Iată, grupate, câteva lucruri mai interesante despre viaţa liderului comunist român.

1. A absolvit doar primele patru clase şi a început să lucreze de la 11 ani. Nicolae Ceauşescu s-a născut pe 26 ianuarie 1918 în comuna Scorniceşti din judeţul Olt. Era al treilea membru adus pe lume într-o familie ce urma să numere zece copii – ai lui Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu. Din cauza condiţiilor de trai sărace, copilul Nicolae a reuşit să termine la şcoala satului doar primele patru clase, urmând ca la vârsta de 11 ani să-şi părăsească locul natal. Ajuns la Bucureşti acesta s-a angajat ca ucenic de cizmar.

2. A fost arestat de cinci ori şi strânsese 7 ani de închisoare până la vârsta de 26 de ani. În 1933 devine membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formaţiune politică ilegală la acea vreme. În acelaşi an, la doar 15 ani, este arestat pentru prima dată pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. La scurt timp este arestat din nou, de înca trei ori. Ceauşescu devine cunoscut drept „agitator comunist periculos” şi „distribuitor activ de materiale de propagandă comunistă şi anti-fascistă”, urmând să fie condamnat la închisoare din nou în 1936. Eliberat la termen în 1938, perioada sa de libertate este scurtă, în 1940 fiind arestat din nou. În scurta perioadă din afara puşcăriei, dictatorul o întâlneşte pe Elena Petrescu, cea care avea să devină mai târziu Elena Ceauşescu. În închisoare, acesta devine protejatul viitorului lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej.

3. A atras simpatia liderilor vestici prin refuzul de a interveni în Cehoslovacia. În 1968, Nicolae Ceaşescu refuză ca România să participe la intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia şi condamnă într-un discurs public o astfel de iniţiativă. Decizia sa atrage simpatia liderilor din vest, urmând ca la scurt timp în România să vină în vizită preşedintele american de atunci, Richard Nixon, Charles de Gaulle şi Margaret Thatcher. Susţinerea liderilor occidentali îi confirmă dictatorului importanţa pe care o avea, ajungând să se auto-denumească „Geniul din Carpaţi”.

4. A primit o telegramă satirică de la artistul Salvador Dali. Primirea sceptrului prezidenţial şi desemnarea sa ca prim preşedinte al României a reprezentat pentru Ceauşescu un moment deosebit de important. Deşi era un simbol regal, deci, nepotrivit pentru un preşedinte comunist, sceptrul dictatorului român a făcut, datorită obsesiei pentru imagine a acestuia şi a megalomaniei de care suferea, înconjurul lumii în presa internaţională. La scurt timp, cunoscutul artist Salvador Dali i-a trimis preşedintelui comunist o telegramă plină de ironie, satirizând astfel momentul apariţiei sceptrului. Neînţelegând subtilitatea, Ceauşescu a cerut ca mesajul lui Dali să fie publicat integral în presa românească. 

5. A fost singurul român care s-a plimbat cu caleaşca Reginei Elisabeta a II-a. În 1978, soţii Ceauşescu erau primiţi în Marea Britanie cu onoruri şi ceremonie fastuoasă de însăşi Regina Elisabeta a II-a. Conduşi cu trenul regal de la aeroport la Gara Victoria, preşedintele Republicii Socialiste România a păşit pe covorul roşu de catifea şi a salutat familia regală, dar şi pe premierul James Callaghan prezent şi el la eveniment. Plecarea spre Buckingam Palace a fost una specială, Nicolae Ceauşescu fiind invitat alături de Regina Elisabeta în trăsura acesteia, cei doi fiind urmaţi de o altă trăsură în care se aflau Elena Ceauşescu şi Printul Philip, ducele de Edinburgh.Deşi presa română şi cea britanică au scris la acea vreme cuvinte de laudă la adresa vizitei prezidenţiale, într-o carte intitulată „Our Queen”, scrisă de Robert Hardman, evenimentul este amintit puţin diferit. Regina Elisabeta le-ar fi povestit unor prieteni, în timpul unei cine, cum, în timpul plimbării soţilor Ceauşescu prin grădina palatului, aceasta i-ar fi observat şi ar fi preferat să se ascundă în spatele unor tufişuri pentru a evita discuţiile cu ei. Regina Elisabeta a II-a ar fi acceptat să-l invite pe Nicolae Ceauşescu în Marea Britanie numai datorită unor interese economice, în realitate ea recunoscând o uşoară antipatie faţă de liderul comunist român.   

6. S-a prăbuşit cu avionul. Pe data de 5 noiembrie 1957, Nicolae Ceauşescu se afla în drum spre Moscova, acolo unde se aniversa Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, într-un avion IL 14, ca parte a unei delegaţii a Partidului Muncitoresc Român (PMR). Din cauza unei erori de pilotaj, aeronava s-a prăbuşit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo. În urma accidentului, ministrul de externe Grigore Preoteasa şi alţi trei membri ai echipajului şi-au pierdut viaţa. Secretarul de stat al Comitetului Central al PMR, Nicolae Ceauşescu, a supravieţuit suferind doar câteva traumatisme la gamba stânga şi câteva zgârieturi pe faţă. 

7. Era pasionat de filmele poliţiste americane şi fan al serialului Kojak. La 35 de ani, Nicolae Ceauşescu descoperea pasiunea pentru cinematografie, printre preferetale sale numărându-se filmele poliţiste americane. Liderul comunist s-a declarat fanul serialul de televiziune american Kojak, care a rulat între 1973 şi 1978. În plus, toate reşedinţele sale au fost dotate cu o sală specială de proiecţie.Printre pasiunile sale se mai numărau şahul, biliardul, voleiul şi vizitele în străinătate. După 1955, acesta s-a apucat şi de vânătoare.

8. A primit distincţia de Doctor Honoris Causa de la 8 universităţi. Nicolae Ceauşescu a primit primul titlu de Doctor Honoris Causa la Universitatea Bucureşti în 1973. În acelaşi an i s-a acordat aceeaşi distincţie în Bogota, Lima şi Bahaia Blanca. Acelaşi titlu i s-a mai dat dat şi în Beirut (1974), Nisa (1975), Yucatan (1975) şi Quezon (1975).

9. A fost deputat de Olt. Nicolae Ceauşescu a ocupat funcţia de deputat, în perioada 1946-1948, în Adunarea Deputaţilor, fiind ales în mod „democratic” în judeţul Olt. 

10. A fost cel mai tânăr conducător politic din Europa, recunoscut totodată pentru  politica externă puternică.  Ceauşescu a fost singurul lider comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG (1967) şi singurul care nu a rupt legăturile cu Israelul după Războiul celor Şase Zile (1967). Totodată, preşedintele Republicii Socialiste România a fost şi unicul şef  al unui stat din lagărul socialist membru al Băncii Mondiale şi al FMI.

3. Călătoria care a nenorocit România:

 În anul 1971, după o scurtă iluzie a transformării regimului Ceauşescu într-un „comunism cu faţă umană”, soarta României a fost pecetluită şi subjugată brutal unei dictaturi apăsătoare, absurde în centrul căreia se afla clanul Ceauşescu. Şi totul a pornit din Asia. După moartea primul lider al României comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, în 1965,  ţara a ajuns pe mâinile lui Nicolae Ceauşescu, preferatul său.  Ceauşescu era un comunist convins, cu ani de ilegalitate, dar cu puţină şcoală, provenind dintr-o familie săracă, de marginali. Criticii spun că a ştiut să intre, cu metode nu tocmai onorabile, pe sub pielea liderilor comunişti din perioada ilegalităţi, inclusiv a lui Ghiorghiu Dej, tocmai pentru a accede şi în final pentru a obţine puterea supremă în România. Visul i s-a îndeplinit după moartea lui Dej.  Regimul Ceauşescu a debutat sub auspicii bune, însemnând depărtarea de stilul stalinist, cu o liberalizare masivă la care nimeni nu se aştepta, plus o apropiere de Statele Unite şi de Marile Puteri democratice ale Europei. Dar în timp ce cultura, artele şi în general viaţa în România păreau să înflorească într-un regim comunist „cu faţă umană”, anul 1971 a venit cu o schimbare bruscă şi brutală de macaz.  Practic iluzia libertăţii a fost spulberată, iar în locul său şi-a făcut loc o dictatură aberantă, megalomanică, care a ucis cultural, social şi spiritual populaţia României, culminând cu anii ’80 şi privaţiunile sale cumplite. Specialiştii spun că momentul cheie al acestei schimbări şocante pentru populaţie a fost un turneu al familiei Ceauşescu în ţările comuniste ale Asiei, dar şi un protest mai puţin cunoscut din anul 1968.

Iluzia unui comunism blând: După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, noul prim secretar al Partidului Muncitoresc Român, Nicolae Ceauşescu, a schimbat orientarea în politica internă, dar şi externă. După teroarea anilor ’50, cu epurări, cu o colectivizare brutală şi exterminarea programată a intelectualilor şi opozanţilor politici în puşcării cumplite, Nicolae Ceauşescu a venit cu o relaxare culturală şi socială neaşteptată.  Vechii opozanţi ai regimului comunist, care mai supravieţuiseră, au fost eliberaţi şi o parte reintegraţi, iar în ţară domnea o anumită liberalizare. Artiştii au fost lăsaţi să creeze liber, fără imixtiunea statului sau a ideologicului. Teatrul şi cinematografia au fost degrevate de presiunea stalinistă, lăsând liberă pârtia creaţiei pentru talente pentru Liviu Ciulei.  De asemenea nivelul de trai era încă acceptabil, fiind relativ uşor de găsit produse alimentare sau vestimentare.  Totodată muzica occidentală, mai ales cea de peste Ocean, a pătruns lejer în societatea românească, inclusiv rock-ul anilor ’60. La fel şi creaţile cinematografice americane. Erau privilegii la care ceilalţi locuitori ai blocului comunist nici nu puteau visa.  „Aceşti germani din R.D.G se minunau, nu pot să vă spun cum, erau uluiţi de filmele care se dădeau în România, filme din Occident, erau uluiţi de cărţile care se traduceau în România. Noi pe vremea aceea aveam spectacole cu Beckett, aveam spectacole cu Ionesco, ei habar n-aveau de aceste nume”, declara scriitoarea Nora Iuga într-un interviu televizat acordat postului BBC.  În plan extern, Ceauşescu se distanţează de URSS şi moştenirea stalinistă. Mai mult decât atât, în anul 1968 condamnă vehement invazia URSS în Cehoslovacia, cu ocazia revoltelor anti-comuniste din aceea ţară. Pe deasupra mimează o apropiere de Occidentul democrat, primind vizita preşedintelui american Richard Nixon şi totodată făcând vizite inclusiv în Franţa. Popularitatea lui Ceauşescu a crescut mult in ţară şi în străinătate.   

Descoperirea cultului personalităţii; o călătorie decisivă pentru România: Acest miraj s-a destrămat rapid odată cu o călătorie aproape iniţiatică pentru Ceauşescu şi soţia sa. Mai precis, acesta face în vara anului 1971 un turneu în ţările comuniste din Asia – adică în China, Coreea de Nord şi Mongolia. Acolo i-a cunoscut pe dictatorii emblematici ai Asiei comuniste, Mao, Kim Ir Sen şi Ţedenbal.  Istoricii spun că acolo a rămas efectiv impresionat de modul în care era impusă ideologia comunistă populaţiei şi cum efectiv invadase toate domeniile vieţii, difuzată prin învăţământul şi cultura de partid.  Dar cel mai mult i-a plăcut cultul personalităţii. Modul în care erau divinizaţi liderii comunişti de către populaţie. Manifestările faraonice la care participau un număr impresionat de persoane, alcătuind cu propriile trupuri steaguri, hărţi, mesaje sau coregrafii complicate dedicate în primul rând liderului comunist. A fost scânteia care a aprins megalomania lui Ceauşescu. Era un comunism diferit de cel rusesc, de altfel chinezii fiind pe acelaşi trend de îndepărtare de URSS, la fel ca Ceauşescu. Imediat, liderul comunist român a vrut să imite în special „revoluţia culturală şi ideologică” chinezească şi să o suprapună ca un şablon peste realităţi româneşti. Nu conta că nu se potrivea. Ceauşescu dorea o nouă identitate a României comuniste, una care să-l facă faimos nu doar pe plan naţional dar şi internaţional. Îşi dorea ca mulţimile să facă pentru el ce făceau chinezii pentru Mao, să-l divinizeze. La rândul ei, Elena Ceauşescu îşi dorea să devină o replică a soţiei lui Mao, autoritară şi la rândul său apreciată de întreaga populaţie, ca o „mamă a poporului”. Mai mult decât atât, Ceauşescu era impresionat de economia chineză în special şi de faptul că asiaticii se descurcau fără importuri, cu produse realizate la nivel naţional. Iarăşi o idee obsedantă preluată şi pusă în practică fără crâcnire în România.  De altfel, la întoarcerea din Asia, Ceauşescu şi-a manifestat încântarea şi dorinţa de a schimba total România, pe bazele „revoluţiei culturale” chinezeşti. Chinezii au dat la o parte toate mentalităţile mic-burgheze şi au luat-o de la capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluţionare. Au spus aşa: aici nu vrem în niciun fel să pătrundă concepţiile burgheze. Totodată, se spune că la dorinţa de a instaura un control ideologic crunt asupra României a pus umărul şi o manifestaţie studenţească din noaptea de Crăciun a anului 1968.  Mai precis, a fost o adunare spontană în care s-a cerut „libertatea pentru studenţi” iar printre altele s-ar fi auzit şi un „Jos Ceauşescu”. Manifestaţia s-a încheiat de la sine fără intervenţia autorităţilor.   

Tezele lui Ceauşescu, dezastrul României: La întoarcerea din turneul asiatic, Ceauşescu a decis să pună în practică ceea ce văzuse în ţările asiatice. A emis şi impus aşa numitele „Teze”. Acestea se referau la introducerea muncii patriotice la elevi şi studenţi, a educaţiei politico-ideologice în şcoli, universităţi, fabrici, organizaţii de copii, tineri, studenţi. Intensificarea propagandei politice, prin prezentarea exclusivă a realizărilor partidului şi a liderului, reale sau nu, prin radio, televiziune şi presa scrisă.  Practic românii trebuiau să cunoască doar o realitate distorsionată comandată de Ceauşescu şi apropiaţii săi. Au fost înfiinţate edituri de partid, iar cinematografia dădea naştere unor producţii cu scop propagandistic. Ideologia comunistă a sufocat total arta, condiţionând publicarea operelor sau prezentarea peliculelor cinemtografice publicului numai dacă respectau cerinţele partidului şi aveau un caracter „revoluţionar socialist”. Au apărut liste cu autori şi regizori interzişi.  A început epurarea culturală şi promovarea cultului dictatorului. Istoria a început să deservească ideologia de partid, modelând trecutul după un naţionalism aberant pe placul lui Ceauşescu. Totul era controlat cu ajutorul Securităţii cea care a creat un sentiment cumplit de spaimă, nelinişte şi neîncredere în rândul populaţiei. Vecinii erau încurajaţi să se toarne unul pe celălalt, la fel şi rudele.  A urmat dezastrul cultural, peste 200 de scriitori fiind îndepărtaţi fiindcă au refuzat să se subjuge ideologiei de partid. Capodopere cinematrografice au fost interzise, la fel, fiindcă nu corespundeau noii ideologii. Au apărut şi manifestaţiile pe scară largă, cu mii de copii chinuiţi în frig sau pe caniculă, pentru a-şi arăta, cu forţa, „preţuirea” pentru Ceauşescu la vizitele sale oficiale.  Totodată a venit momentul în care plecările din ţară deveneau imposibile, inclusiv pentru oamenii de ştiinţă. Drum liber aveau doar cei agreaţi de conducerea partidului.

4. Era mai bine pe timpul lui Ceaușescu?

10 argumente pro:

1. Pe vremea comunismului, locurile de muncă erau asigurate pentru toată lumea, în funcţie de pregătirea fiecăruia. Au existat cazuri când oameni fără serviciu au fost luaţi de pe stradă şi angajaţi în câmpul muncii. Aşadar, nu era şomaj.

2. Într-o proporţie covârşitoare, în perioada Ceauşescu nu exista problema locuinţelor pentru populaţie. Se construia într-un ritm susţinut, iar din moment ce erai angajat, oportunitatea obţinerii unei locuinţe era aproape garantată. Garsonieră pentru o persoană, apartament cu două camere pentru tinerii căsătoriţi, care – ulterior – pe măsura măririi numărului de membri ai familiei, se putea transforma într-un apartament cu 3 camere.

3. Securitatea individului era mult mai bine asigurată faţă de ziua de azi. Se fura mult mai puţin, numărul jafurilor sau al crimelor era sensibil mai mic faţă de cel actual, iar atunci când se întâmpla aşa ceva, foarte puţini erau cei care ştiau de existenţa acestor fărădelegi. Populaţia era „protejată” în acest fel, permanentizându-se impresia că statul are grijă de cetăţean.

4. Aproape toate obiectivele majore ale industriei şi infrastructurii României s-au realizat pe vremea aceea: Transfăgărăşanul, tunelul de la Bumbeşti-Livezeni, autostrada Bucureşti-Piteşti, metroul bucureştean, Canalul Dunăre – Marea Neagră, sistemul hidroenergetic, centrala atomoelectrică de la Cernavodă, marile combinate siderurgice, sisteme de irigaţii, şantiere navale, reţeaua electrică, reţeaua feroviară etc..

5. Sistemul de pensii era foarte bine pus la punct, cumulul pensiilor fiind rezonabil pentru orice persoană, care îşi putea asigura, astfel, o bătrâneţe liniştită financiar. În plus, statul suporta o foarte mare parte din costul utilităţilor (lumină, apă, telefon, gaze, întreţinere), spre deosebire de ziua de azi, în care aceste facturi îngroapă cetăţeanul cu un venit mic.

6. Concediile erau, în multe cazuri, asigurate de angajator. Practic, statul acorda – prin fabrici şi întreprinderi – bilete gratuite sau foarte ieftine, în staţiunile din România, unde omul de rând se putea duce, împreună cu familia, în timpul concediilor.

7. Sistemul de învăţământ era gratuit, iar şcoala era un reper în viaţa copiilor şi a familiei. Spre deosebire de ziua de azi, înainte de 1989 copiii învăţau carte, profesorii ştiau să predea, aşa că nivelul intelectual al celor care terminau o unitate de învăţământ era mult mai ridicat decât este acum.

8. Sistemul de sănătate era gratuit. Statul se obliga prin lege să asigure îngrijirea cetăţeanului, costul consultaţiilor sau al spitalizărilor fiind suportat de sistem.

9. În primăvara lui 1989, Ceauşescu a reuşit plata întregii datorii externe a României, cifrată la peste 10 miliarde de dolari, spre deosebire de guvernanţii de azi, care se tot împrumută de la străini.

10. Sistemul lui Ceauşescu nu permitea propagarea, decât la scară foarte redusă – cu precădere în rândul studenţilor străini – a reţelelor de distribuţie a drogurilor.

10 argumente împotrivă:

1. Lipsa libertăţii de exprimare, de asociere, de manifestare a fost una dintre principalele caracteristici ale sistemului ceauşist.

2. Spaima de Securitate. Reţeaua de securişti ori informatori ai Securităţii devenise atât de răspândită sau de prezentă în temerile populaţiei, încât „umbra” ei era suficientă pentru a menţine starea de frică.

3. Lipsa alimentelor de bază şi raţionalizarea lor au fost doar două din consecinţele dorinţei lui Ceauşescu de a plăti datoria externă a ţării, cifrată la peste 10 miliarde de dolari. Pe de altă parte, magazinele goale şi cozile nesfârşite la cele câteva produse care, în anii 80, se mai dădeau pe cartelă au dus la amplificarea formelor de „descurcăreală”, inclusiv de furt din aşa-numitul avut obştesc.

4. Întreruperile repetate ale alimentării locuinţelor cu energie electrică şi lipsa căldurii din case, pe timpul iernii. Consumul de energie pentru populaţie a scăzut forţat cu 20% în 1979 şi 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% faţă de anii precedenţi. Curentul electric era întrerupt cel puţin două ore pe zi, apa caldă era şi ea raţionalizată, ca şi căldura, în lunile friguroase.

5. Lipsa, dar şi cenzura drastică a informaţiei. Programele TVR ajunseseră la două ore, fiind pline numai de emisiuni propagandistice sau închinate omagierii „conducătorului iubit” şi soţiei lui.

6. Interzicerea circulaţiei libere a individului. Dacă până la începutul anilor 80 se mai putea ieşi din ţară în scopuri turistice, mai ales în statele membre ale Pactului de la Varşovia, după 1983 graniţele s-au închis pentru toţi românii, cu excepţia celor angrenaţi în serviciile de securitate.

7. Presa şi aproape orice activitate cultural-artistică erau subsumate aproape total propagandei de partid şi cultului personalităţii lui Ceauşescu. Sigur, existau şi excepţii, mai ales în domeniul literaturii, teatrului şi cinematografiei, unde orice „şopârlă” critică la adresa comunismului, strecurată printre rânduri, devenea o adevărată manifestare de disidenţă.

8. Sistematizarea satelor a dus la distrugerea treptată a „matricei” rurale româneşti, la nimicirea tradiţiilor, dar şi la pierderea acelei educaţii sănătoase ancestrale ţărăneşti. Satele au rămas populate mai ales de oameni bătrâni, cei tineri fiind împinşi, dar şi tentaţi de mirajul oraşelor unde îngroşau, de regulă, rândurile unui proletariat ce trăia la marginea supravieţuirii.

9. Dărâmarea bisericilor, din Bucureşti în special. Fiind ateu, Ceauşescu n-a suportat să vadă prea multe biserici în mijlocul Capitalei, cazul Mănăstirii Văcăreşti şi al Bisericii Sfânta Vineri, rase de pe faţa pământului, fiind elocvent. Apoi, Ceauşescu a demolat cartiere întregi, precum Uranus, pentru a face loc Casei Poporului (actualul Palat al Parlamentului). Biserica Mihai Vodă din Bucureşti a fost mutată, în 1984, circa 300 de metri, fiind ascunsă de Ceauşescu în spatele blocurilor de pe cheiul Dâmboviţei.

10. În timp ce sporul populaţiei era încurajat, mii de copii erau abandonaţi în orfelinate, iar rata mortalităţii infantile era printre cele mai mari din Europa. De altfel, ţara noastră deţinea atunci un număr record de copii infestaţi cu virusul HIV.

5. Cum a luat naștere festivalul „Cântarea României”?

 Nicolae Ceaușescu a dus în anii 70 și 80 pe culmi nemaiîntâlnite propaganda subordonării societății față de ideologie. La sfârșitul anilor 60 a redus la tăcere Academia RSR prin amputarea instrumentelor sale calitative și reducerea extremă a numărului de academicieni. Forumul cultural suprem a devenit pur decorativ. În schimb a înființat Academia de Științe Social Politice, pe care a subordonat-o total Partidului Comunist. În viziunea lui Nicolae Ceaușescu, literații și oamenii de știință trebuiau să fie doar soldați pe frontul ideologic al comunismului, subordonați PCR. Influențat de dictatorul albanez Enver Hodga, dar mai ales de nord-coreianul Kim Ir Sen Ceaușescu susține în 1971 celebrele teze din iulie, care dau o nouă orientare socialismului românesc care trebuia să devină „multilateral dezvoltat” prin înregimentarea culturii, artei și științei directivelor PCR. De fapt, ASSP a devenit o anexă a CC al PCR, o pârghie propagandistică a lui Nicolae Ceaușescu. Condusă de bătrânul ilegalist Miron Constantinescu, apoi de Mihnea Gheorghiu, fosta legătură a agenturii britanice în era antonesciană, ASSP a devenit repede inutilă pentru Nicolae Ceaușescu, care dorea o și mai mare înregimentare pe frontul ideologic. În iunie 1976, Nicolae Ceaușescu organizează Congresul Culturii și Educației Socialiste. Este începutul etapei distincte a regimului. Introduce oficial termenul de „făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre socialism”. Congresul a fost împărțit pe secțiuni ideologice, prezidate de ideologi ai partidului. Activiști cu șapte clase ca Emil Bobu sau Iosif Ugler au condus secțiunea despre cinematografie și artă. Cultura a devenit din acest an o simplă curea de transmisie a PCR. Bolșevici notorii ca Walter Roman sau Alexandru Florian s-au aruncat cu entuziasm în noul program de comunizare a culturii românești. Ceaușescu a cerut să se scrie o nouă istorie a partidului comunist, o istoriei a României și una a limbii și literaturii române bazată pe ideologia comunistă, dar și pe un centralism de factură național-comunistă. Secretarul general a criticat dur pe transfugii care scriu într-o altă limbă: „Noi nu mai avem nevoie de aceea, care-și trădează poporul, părinții. De asemenea oameni nu avem nevoie”. Ceaușescu dorea subordonarea culturii „avântului revoluționar”. Seniorii culturii interbelice recuperați de era finală a lui Dej au fost marginalizați. La sfârșitul lui iunie 1976, Nicolae Ceaușescu a reînființat comisia ideologică a CC al PCR, iar la ședința biroului din 30 iunie și-a expus viziunea de ideologizare culturală a României. De acum încolo această comisie a partidului va coordona și controla arta și știința. Nicolae Ceaușescu a cerut să se termine cu basmele cu Făt Frumos și Albă ca Zăpada, dar și cu Scufița Roșie, iar în locul acestor personaje să se implementeze eroi comuniști. El considera că propaganda comunistă trebuie începută la creșă, nu din grădiniță. Cinematografia, publicațiile și televiziunea trebuiau să aibă un program unitar subordonat direct liderilor PCR. Primul cuvânt al copilului de creșă trebuia să fie despre „muncă”. Noțiunea de biserică să fie înlăturată, locul acesteia să fie luat de noua concepție socialistă. Cornel Burtică și Mircea Malița au primit însărcinări să schimbe programele din manuale. Nicolae Ceaușescu a criticat dur și „Capra cu trei iezi”, care nu oferea o educație revoluționară ce trebuia să stea la baza șoimilor patriei și pionierilor. „Luminița”, „Cutezătorii” și „Șoimii” rămân ca publicații comuniste, în schimb „Arici Pogonici” este interzisă pentru umorul promovat. În cadrul ședinței Mihnea Gheorghie a propus un plan național tematic. În ședință activiștii de partid s-au certat pe denumire. S-a propus Carpatiada, Olimpiada cultural-sportivă sau festivalul România. Leonte Răutu a venit cu ideea preluată de la Alecu Russo de „Cântarea României”. Mihnea Gheorghiu și Dumitru Popescu – „dumnezeu” (poreclă dată de scriitori) au fost entuziasmați de denumire, dar când au aflat că Nicolae Ceaușescu preferă titulatura de Daciada au început să o dea la întors. S-a mers pe ideea „minte sănătoasă în corp sănătos” și că pe teritoriul Daciei minoritățile s-au integrat. Totuși, ultimul cuvânt l-a avut paradoxal Ștefan Voicu, redactorul șef al „Erei socialiste”, care a impus termenul de „Cântarea României”. Posibil ca Nicolae Ceaușescu să fi realizat că denumirea înregimentării culturii în avântul revoluționar socialist de Daciada o să deranjeze vecinii sovietici și nu numai. Literații, artiștii, oamenii de știință trebuiau să fie încorporați artiștilor populari și puși sub semnul uniformizării socale, ca o contra-elită. Era creat „omul nou” cultural, fără credință, valoare, originalitate sau memorie. Mobilizarea ideologică bătea talentul și creativitatea. Lucruri care revin astăzi sub o nouă formă ideologică cu aceeași rădăcină comună de factură socialistă.

Așadar …

 În ultimii ani a început să bântuie din nou, ca o fantomă a trecutului marxist, spectrul subordonării artei, culturii și științei intereselor ideologiei în România sau Europa, sub diverse forme dogmatice: cultural-marxism, neo-marxism sau politica corectă. În realitate avem de a face cu o reinventare a comunismului sub forma sa cea mai stalinistă. Treptat nu mai contează valorea literaturii, artei sau muzicii, a creației în general, dacă nu este înregimentată unui curent ideologic indiferent cum se numește acesta, dar cu profunde rădăcini socialiste. Ideologia predomină spațiul public, iar talentul și creația originală este subordonată dogmei. Propaganda a devenit cea care dă direcția, în cultură, știință și literatură. Talentul și creativitatea nu mai primează în față ideologicului. Vezi cel mai recent exemplu de la concursul muzical internațional Eurovision. Discriminarea talentului, culturii, creativității și originalității sub masca emancipării a devenit o paradigmă a unei epoci în care ideologia și propaganda primează. Pentru români aceste puseuri totalitare nu sunt o noutate. Le-am cunoscut în perioada sovietică, dar au atins perfecțiunea în „epoca Ceaușescu”, când întreaga cultură, știință și artă a fost înregimentată ideologiei și propagandei comuniste. Literații și oamenii de știință au devenit soldați credincioși ai Partidului Comunist, unelte de transmitere a intereselor cuplului prezidențial. De altfel, rolul marxismului este de a eradica cultura, creativitatea, talentul și originalitatea pentru a face loc omului nou subordonat unei elite foarte subțiri intelectual și restrânse numeric, care să conducă națiuni aduse la rangul de populațiuni consumeriste și fără memorie, pentru a fi mai ușor manipulate. Mancurtizarea culturii este o treaptă superioară a instaurării marxismului universal în beneficiul a câtorva sforari. Sub pretextul democrației directe, fără partide și parlamentari, se oferă șansa unui grup minuscul (birou politic, binom, stat paralel etc.), care prin ideologie conduce despotic în numele unui popor fără memorie.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a șaptea).

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a șaptea)

31.Discipolii lui Iisus smulg spice în sabat:

MATEI 12:1-8;MARCU 2:23-28;LUCA 6:1-5;

·         DISCIPOLII SMULG SPICE DE GRÂU ÎN SABAT

·         IISUS ESTE „DOMN AL SABATULUI”

 Iisus şi discipolii săi se îndreaptă spre nord pentru a ajunge în Galileea. Este primăvară, iar grâul s-a copt. Când li se face foame, discipolii smulg câteva spice de grâu şi le mănâncă boabele. Însă, fiind zi de sabat, acţiunea lor nu trece neobservată de farisei. Să ne amintim că, nu cu mult timp în urmă, câţiva iudei din Ierusalim au vrut să-l omoare pe Iisus, acuzându-l că a încălcat sabatul. Acum, fariseii îi acuză pe discipoli spunându-i lui Iisus: „Uite că discipolii tăi fac ce nu este permis să se facă în sabat” (Matei 12:2). Fariseii susţin că a culege spice şi a le freca cu mâinile pentru a le mânca boabele înseamnă a secera şi a treiera (Exodul 34:21). Interpretarea lor rigidă referitoare la ce înseamnă a munci face din sabat o povară, când, de fapt, el a fost instituit pentru a fi o zi de bucurie şi de întărire spirituală. Vrând să le corecteze concepţia greşită despre sabat, Iisus le dă exemple care demonstrează că Dumnezeu nu a intenţionat ca legea sa cu privire la sabat să fie aplicată în acest mod. Unul dintre exemplele date de Iisus este cel al lui David şi al oamenilor săi. Când li s-a făcut foame, ei s-au oprit la tabernacol şi au mâncat pâinile de prezentare/punere înainte. Acele pâini, care fuseseră deja luate dinaintea Domnului şi înlocuite cu altele proaspete, erau, de regulă, mâncate de preoţi. Totuşi, în acea împrejurare, David şi oamenii săi nu au fost condamnaţi pentru că au mâncat pâinile de prezentare (Leviticul 24:5-9; 1 Samuel 21:1-6). Iisus dă un alt exemplu: „N-aţi citit în Lege că în zilele de sabat preoţii profanează sabatul în templu şi rămân totuşi nevinovaţi?”. El se referă la faptul că preoţii taie animale pentru jertfă şi fac şi alte munci la templu chiar în ziua de sabat. Iisus continuă: „Dar vă spun că aici este unul mai mare decât templul” (Matei 12:5, 6; Numerele 28:9). Iisus foloseşte şi de această dată Scripturile pentru a-şi susţine ideea: „Dacă aţi fi înţeles ce înseamnă: „Îndurare vreau, nu jertfă”, nu i-aţi fi condamnat pe cei nevinovaţi”. El încheie astfel: „Pentru că Fiul omului este Domn al sabatului”. Prin aceste cuvinte, Iisus face referire, probabil, și la viitoarea sa Domnie de O Mie de Ani, care va aduce pacea pe pământ (Matei 12:7, 8; Osea 6:6). Omenirea suferă de multă vreme sub sclavia apăsătoare a lui Satan, violenţa şi războaiele fiind larg răspândite. Cât de diferit vor sta lucrurile pe parcursul domniei lui Hristos, asemănătoare unui sabat, care va fi un timp de odihnă mult aşteptat!

32.Ce este permis să se facă în sabat?

MATEI 12:9-14;MARCU 3:1-6;LUCA 6:6-11;

·         ISUS VINDECĂ ÎN SABAT UN OM CU MÂNA USCATĂ

 Este din nou sabat, iar Iisus se află într-o sinagogă, probabil în Galileea. Aici El vede un om cu mâna dreaptă uscată (Luca 6:6). Scribii şi fariseii îl urmăresc pe Iisus cu atenţie. De ce? Întrebarea pe care aceştia i-o adresează scoate la iveală adevăratele lor intenţii: „Este permis să vindeci în sabat?” (Matei 12:10). Conducătorii religioşi iudei cred că este permis să vindeci o persoană în sabat doar dacă viaţa ei este în pericol. De exemplu, ei susţin că în sabat nu este permis să fie pus la loc un os sau să fie bandajată o entorsă întrucât, în astfel de cazuri, viaţa unei persoane nu este în pericol. Evident, scribii şi fariseii nu pun această întrebare deoarece sunt sincer interesaţi de acest om care suferă, ci caută un pretext pentru a-l condamna pe Iisus. Însă Iisus le cunoaşte modul greşit de a gândi. El îşi dă seama că punctul lor de vedere referitor la ce reprezintă o încălcare a poruncii de a nu munci în sabat nu este rezonabil şi nici în armonie cu Scripturile (Exodul 20:8-10). Iisus a mai fost criticat în mod nejustificat pentru lucrările sale bune. Dar acum El se pregăteşte să-i înfrunte pe scribi şi pe farisei, spunându-i omului cu mâna uscată: „Ridică-te şi vino în mijloc!” (Marcu 3:3). Iisus se întoarce către scribi şi farisei şi le zice: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă în sabat, n-o apucă şi n-o scoate afară?” (Matei 12:11). Întrucât o oaie reprezintă o investiţie, ei nu ar lăsa-o în groapă până a doua zi. Dacă oaia ar muri, ei ar suferi o pierdere financiară. În plus, Biblia spune: „Cel drept are grijă de sufletul animalului său domestic” (Proverbele 12:10). Iisus continuă făcând o paralelă: „Cu cât deci este mai de preţ un om decât o oaie! De aceea este permis să faci bine în sabat” (Matei 12:12). Aşadar, Iisus nu ar încălca sabatul vindecându-l pe acest om. Conducătorii religioşi nu pot combate un raţionament atât de logic, care reflectă compasiune. Prin urmare, ei tac. Indignat, dar şi adânc mâhnit din cauza gândirii lor greşite, Iisus se uită în jur şi îi spune omului: „Întinde-ţi mâna!” (Matei 12:13). Omul îşi întinde mâna uscată şi este vindecat. Cât de mult se bucură el! Dar cum reacţionează cei care vor să-l prindă în capcană pe Iisus? În loc să se bucure că mâna omului a fost vindecată, fariseii pleacă şi încep imediat să uneltească împotriva lui Iisus „cu membrii partidului lui Irod, ca să-l omoare” (Marcu 3:6). Acest partid politic include, se pare, membri ai unui grup religios, numiţi saduchei. De obicei, între saduchei şi farisei există disensiuni, însă de această dată cele două grupuri se aliază împotriva lui Iisus.

33.Iisus împlineşte profeţia lui Isaia:

MATEI 12:15-21;MARCU 3:7-12;

·         MULŢIMI DE OAMENI SE STRÂNG ÎN JURUL LUI IISUS

·         IISUS ÎMPLINEŞTE PROFEŢIA LUI ISAIA

 Aflând că fariseii şi membrii partidului lui Irod plănuiesc să-l ucidă, Iisus se retrage împreună cu discipolii săi la Marea Galileii. La El se adună mari mulţimi de oameni din toate părţile: din Galileea, din oraşele de coastă Tir şi Sidon, din zona aflată la est de râul Iordan, din Ierusalim şi din Idumeea, situată mai departe, în sud. Iisus îi vindecă pe mulţi. De aceea, cei grav bolnavi nu mai aşteaptă ca Iisus să-i atingă pentru a-i vindeca, ci se înghesuie nerăbdători în jurul lui ca să-l atingă (Marcu 3:9, 10). Întrucât mulţimile sunt foarte mari, Iisus le spune discipolilor să-i ţină la îndemână o barcă mică. Astfel, El poate să se îndepărteze de ţărm pentru ca mulţimile să nu-l îmbulzească. În plus, îi poate învăţa pe oameni din barcă sau poate călători de-a lungul ţărmului pentru a-i ajuta şi pe alţii. Discipolul Matei consemnează că prin activitatea desfăşurată de Iisus se împlineşte „ce se spusese prin profetul Isaia” (Matei 12:17). Ce profeţie împlineşte Iisus? „Iată! Robul Meu pe care l-am ales, Alesul Meu, în care își găsește plăcerea sufletul Meu! Voi pune Duhul Meu peste El şi El va face neamurile să înţeleagă ce este dreptatea. El nu se va certa, nu va striga şi nimeni nu-i va auzi glasul pe drumurile mari. El nu va zdrobi trestia frântă şi nu va stinge fitilul care fumegă, până nu va face să triumfe dreptatea. Şi neamurile vor nădăjdui în numele Său.” (Matei 12:18-21; Isaia 42:1-4). Desigur, Iisus este Robul cel iubit, în care Dumnezeu-Tatălîși găsește plăcerea. El arată clar ce înseamnă adevărata dreptate, care este deformată de tradiţii religioase false. Aplicând în mod greşit Legea lui Dumnezeu, fariseii nici măcar nu-i vin în ajutor unui om bolnav dacă este zi de sabat. Iisus însă dezvăluie dreptatea divină şi demonstrează că Duhul lui Dumnezeu este peste El eliberându-i pe oameni de povara tradiţiilor omeneşti. Din acest motiv conducătorii religioşi vor să-l omoare. Ce mârşăvie! Care este semnificaţia cuvintelor: „El nu se va certa, nu va striga şi nimeni nu-i va auzi glasul pe drumurile mari”? Când îi vindecă pe oameni, Iisus le porunceşte acestora sau demonilor „să nu dezvăluie cine este” (Marcu 3:12). El nu vrea ca oamenii să afle cine este de la unii care mărturisesc despre El în mod zgomotos pe străzi sau prin intermediul unor veşti de senzaţie, transmise pe cale orală, care deseori sunt denaturate. De asemenea, Iisus le face cunoscut mesajul său mângâietor celor care, în sens figurat, sunt ca o trestie frântă, aplecată şi călcată în picioare, ca un fitil care fumegă, a cărui licărire abia se mai zăreşte. Iisus nu zdrobeşte trestia frântă şi nu stinge fitilul care fumegă, ci îi ridică cu tandreţe şi iubire pe cei umili. Într-adevăr, Iisus este cel în care neamurile pot nădăjdui!

34.Iisus alege doisprezece apostoli:

MARCU 3:13-19;LUCA 6:12-16;

·         CEI DOISPREZECE APOSTOLI

 A trecut aproximativ un an şi jumătate de când Ioan Botezătorul le-a făcut cunoscut oamenilor că Iisus este Mielul lui Dumnezeu. Când Iisus şi-a început serviciul pământesc, câţiva bărbaţi sinceri, printre care Andrei, Simon Petru, Ioan, probabil Iacov (fratele lui Ioan), Filip şi Bartolomeu (cunoscut şi ca Natanael), au devenit discipolii săi. Cu timpul, mulţi alţii l-au urmat pe Hristos (Ioan 1:45-47). Acum Iisus este pregătit să-şi aleagă apostolii. Aceştia vor fi colaboratorii săi apropiaţi şi vor primi o instruire specială. Dar, înainte de a-i alege, Iisus merge pe un munte, poate unul situat în apropiere de Marea Galileii, nu departe de Capernaum. El se roagă toată noaptea, cerând, probabil, înţelepciune şi binecuvântarea Tatălui Ceresc. Când se face ziuă, Iisus îşi cheamă discipolii şi alege dintre ei doisprezece apostoli. Iisus îi alege pe cei şase menţionaţi la început, precum şi pe Matei, pe care l-a chemat în timp ce acesta se afla în locul unde se încasau impozite. Ceilalţi cinci sunt: Iuda (numit şi Tadeu şi „fiul lui Iacov”), Simon Canaanitul, Toma, Iacov, fiul lui Alfeu, şi Iuda Iscariot (Matei 10:2-4; Luca 6:16). Până acum, cei doisprezece au călătorit alături de Iisus şi El îi cunoaşte bine. Unii dintre ei îi sunt rude. Iacov şi fratele său, Ioan, sunt, se pare, veri primari ai lui Iisus. Se presupune că Alfeu a fost fratele lui Iosif, tatăl adoptiv al lui Iisus. Dacă aşa au stat lucrurile, atunci fiul lui Alfeu, apostolul Iacov, a fost vărul lui Iisus. Desigur, lui Iisus nu-i este greu să reţină numele apostolilor săi. Dar cum ni le putem aminti şi noi? Ne-ar putea fi de ajutor să reţinem că doi apostoli se numesc Simon, doi, Iacov şi doi, Iuda. Simon (Petru) are un frate numit Andrei, iar Iacov (fiul lui Zebedei) are un frate numit Ioan. Aceasta este o modalitate de a ne aminti numele a opt apostoli. Ceilalţi patru sunt: un încasator de impozite (Matei), un apostol care mai târziu a avut îndoieli (Toma), unul care a fost chemat în timp ce se afla sub un pom (Natanael) şi prietenul lui Natanael (Filip). Unsprezece apostoli sunt, ca şi Iisus, din Galileea. Natanael este din Cana. Filip, Petru şi Andrei sunt originari din Betsaida. Petru şi Andrei s-au mutat mai târziu în Capernaum, unde se pare că locuia şi Matei. Iacov şi Ioan locuiau tot în Capernaum sau în apropiere de acest oraş şi aveau o afacere cu peşte, desfăşurându-şi activităţile în împrejurimi. Se pare că Iuda Iscariot, care mai târziu l-a trădat pe Iisus, este singurul apostol originar din Iudeea.

35.Bine-cunoscuta Predică de pe munte:

MATEI 5:1-7:29;LUCA 6:17-49;

·         PREDICA DE PE MUNTE

 Iisus este, cu siguranţă, obosit. Şi-a petrecut toată noaptea rugându-se, după care a ales 12 discipoli să-i fie apostoli. Acum este ziuă, dar Iisus încă are puterea şi dorinţa de a-i ajuta pe oameni. El face aceasta pe un munte din Galileea, probabil nu departe de Capernaum, centrul activităţii sale. Mulţimi de oameni au venit la Iisus din locuri îndepărtate. Unii au venit din sud, din Ierusalim şi din alte locuri din Iudeea, iar alţii, din oraşele de coastă Tir şi Sidon, situate în nord-vest. Ei au venit la Iisus „să-l audă şi să fie vindecaţi de bolile lor”. Şi exact acest lucru se întâmplă: Iisus „îi vindecă pe toţi”! El îi ajută şi pe „cei chinuiţi de spirite necurate”, persoane cărora îngerii răi ai lui Satan le provoacă mari suferinţe (Luca 6:17-19). Iisus găseşte apoi un loc neted pe munte, iar mulţimile se adună în jurul lui. Cei 12 apostoli şi alţi discipoli sunt aşezaţi, probabil, chiar lângă El. Toţi sunt nerăbdători să-l asculte pe învăţătorul care poate înfăptui astfel de miracole. Iisus ţine o predică ce le aduce foloase ascultătorilor săi. De atunci, aceasta a ajutat nenumărate persoane. Predica de pe munte ne poate ajuta şi pe noi, întrucât conţine adevăruri spirituale profunde expuse în mod simplu şi clar. Iisus face referire la situaţii obişnuite şi la lucruri cunoscute oamenilor. Astfel, învăţăturile sale pot fi înţelese de toţi cei care doresc să ducă o viaţă plăcută în ochii lui Dumnezeu. Ce idei din predica lui Iisus o fac atât de valoroasă?

CINE SUNT CEI CU ADEVĂRAT FERICIŢI?

 Toţi oamenii vor să fie fericiţi. De aceea, Iisus îşi începe predica arătând cine sunt cei cu adevărat fericiţi. Cuvintele lui Iisus le captează atenţia ascultătorilor săi. Însă probabil că unele lucruri spuse de El îi nedumeresc. Iisus zice: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul/(conştienţi de necesităţile lor spirituale – n.n. B.M.), căci a lor este Împărăția Cerurilor! Fericiţi sunt cei cuprinşi de jale, căci ei vor fi mângâiaţi! . . . Fericiţi sunt cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi! . . . Fericiţi sunt cei persecutaţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăția Cerurilor! Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă batjocoresc şi vă persecută . . . din cauza Mea! Bucuraţi-vă şi săltaţi de bucurie!” (Matei 5:3-12). Ce înseamnă a fi fericit în accepţiunea lui Iisus? Când îi descrie pe cei fericiţi, El nu se referă la cei care sunt veseli pentru că se distrează. Adevărata fericire este mai profundă. Ea presupune un sentiment de mulţumire autentică, de satisfacţie şi de împlinire. Iisus spune că oamenii cu adevărat fericiţi sunt cei care înţeleg că au necesităţi spirituale, care sunt întristaţi din cauza stării lor păcătoase şi care ajung să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i slujească. Chiar dacă sunt urâţi sau persecutaţi pentru că înfăptuiesc voinţa lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi, deoarece ştiu că îi sunt plăcuţi Lui şi că vor fi răsplătiţi de El cu viaţă veşnică. Mulţi cred că o persoană este fericită dacă este bogată şi îşi satisface plăcerile. Iisus însă nu susţine acelaşi lucru. Realizând contraste care îi pun, probabil, pe mulţi dintre ascultătorii săi pe gânduri, El spune: „Vai de voi, bogaţilor, pentru că vă primiţi din plin mângâierea! Vai de voi, care acum sunteţi sătui, pentru că vă va fi foame! Vai de voi, care acum râdeţi, pentru că veţi jeli şi veţi plânge! Vai, când toţi oamenii vă vorbesc de bine, fiindcă la fel le făceau strămoşii lor profeţilor falşi!” (Luca 6:24-26). De ce este vai de cei care au bogăţii, care râd şi care sunt lăudaţi de alţii? Când cineva pune preţ pe aceste lucruri poate ajunge să neglijeze închinarea adusă lui Dumnezeu şi deci să nu fie cu adevărat fericit. Iisus nu vrea să spună că a fi sărac sau flămând face în sine pe cineva fericit. Însă, deseori, persoanele defavorizate sunt receptive la învăţăturile lui Iisus şi cunosc adevărata fericire. Referindu-se la discipolii săi, Iisus spune: „Voi sunteţi sarea pământului” (Matei 5:13). Desigur, Iisus foloseşte aici un limbaj figurat. Sarea este un conservant. Astfel, lângă altarul de la templul lui Dumnezeu se află o cantitate mare de sare, folosită la sărarea jertfelor. De asemenea, sarea simbolizează o stare în care nu există degradare sau decădere morală (Leviticul 2:13; Ezechiel 43:23, 24). Discipolii lui Iisus sunt „sarea pământului” în sensul că au o influenţă benefică asupra oamenilor, ajutându-i să evite degradarea spirituală şi morală. Într-adevăr, mesajul lor le va aduce viață veșnică celor care-l ascultă. Iisus le spune discipolilor săi şi următoarele cuvinte: „Voi sunteţi lumina lumii”. O lampă nu este pusă sub baniţă, ci pe lampadar, de unde poate lumina. Prin urmare, Iisus îşi îndeamnă discipolii: „Tot aşa să strălucească şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:14-16).

NORME ÎNALTE PENTRU CONTINUATORII SĂI:

 Conducătorii religioşi iudei îl consideră pe Iisus un călcător al Legii lui Dumnezeu şi nu cu mult timp în urmă au plănuit să-l omoare. Aşa că Iisus spune deschis: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. N-am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Matei 5:17). Da, Iisus are un respect deosebit pentru Legea lui Dumnezeu şi îi îndeamnă şi pe alţii să aibă respect faţă de aceasta. De fapt, El spune: „Cine încalcă una din cele mai mici dintre aceste porunci şi îi învaţă pe oameni să facă la fel va fi numit „cel mai puţin demn” de Împărăția Cerurilor”. Iisus vrea să spună că o astfel de persoană nu va intra în Împărăție. El continuă: „Dar cel ce le împlineşte şi le predă altora va fi numit „demn” de Împărăția Cerurilor” (Matei 5:19). Iisus condamnă chiar şi atitudinile care pot determina pe cineva să încalce Legea lui Dumnezeu. După ce menţionează că Legea spune „Să nu ucizi”, Iisus adaugă: „Cine ţine mânie pe fratele său va da socoteală înaintea tribunalului” (Matei 5:21, 22). A ţine mânie pe cineva este o chestiune gravă, putând să ducă chiar la crimă. Astfel, Iisus arată cât de important este ca o persoană să facă pace: „Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, în faţa altarului, şi pleacă. Fă mai întâi pace cu fratele tău şi apoi, când te vei întoarce, oferă-ţi darul” (Matei 5:23, 24). O altă poruncă din Lege condamnă adulterul. Iisus spune: „Aţi auzit că s-a zis: „Să nu comiţi adulter”. Dar Eu vă spun că cine priveşte insistent o femeie în aşa fel încât s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui” (Matei 5:27, 28). Iisus nu se referă în acest caz doar la un gând imoral trecător, ci subliniază cât de grav este „să priveşti insistent” pe cineva. Aceasta stârneşte adesea dorinţe pătimaşe, iar, când se iveşte ocazia, astfel de dorinţe pot duce la adulter. Dar ce ar trebui să facă o persoană ca să nu ajungă în această situaţie? Poate fi necesar să ia măsuri drastice. Iisus spune: „Dacă ochiul tău drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine. . . . Iar, dacă mâna ta dreaptă te face să te poticneşti, tai-o şi arunc-o de la tine” (Matei 5:29, 30). Unii oameni au renunţat de bunăvoie la o parte bolnavă a corpului pentru a-şi salva viaţa. Este lesne de înţeles de ce Iisus spune că este şi mai important să aruncăm, figurativ vorbind, orice lucru, chiar şi ceva preţios, cum ar fi un ochi sau o mână, pentru a evita gândirea imorală şi faptele la care duce aceasta. Iisus explică: „Îţi este de mai mare folos să-ţi pierzi un mădular decât să-ţi ajungă tot corpul în Gheenă”. Gheena era un loc în afara zidurilor Ierusalimului unde se ardeau gunoaie. Aceasta simbolizează perfect chinurile eterne ale Iadului. Iisus ne dă sfaturi şi cu privire la modul în care trebuie să ne comportăm cu cei ce ne fac rău şi ne insultă. „Nu vă împotriviţi celui ce este rău”, spune El, „ci, dacă cineva îţi dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt” (Matei 5:39). Aceasta nu înseamnă că o persoană nu se poate apăra sau nu-şi poate apăra familia în caz de pericol. Iisus face referire la o palmă care nu este dată cu scopul de a răni grav sau de a omorî pe cineva, ci cu scopul de a insulta. Cu alte cuvinte, dacă cineva încearcă să provoace o ceartă sau o dispută, fie dându-ne o palmă, fie adresându-ne cuvinte jignitoare, nu trebuie să răspundem cu aceeaşi monedă. Acest sfat este în armonie cu porunca lui Dumnezeu de a ne iubi semenii. Prin urmare, Iisus îi îndeamnă pe ascultătorii săi: „Continuaţi să-i iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei care vă persecută”. El spune şi de ce să facem aceasta: „Ca să vă dovediţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, căci El face să răsară soarele său şi peste cei răi, şi peste cei buni” (Matei 5:44, 45). Iisus rezumă această parte a predicii sale astfel: „Voi să fiţi perfecţi, aşa cum Tatăl vostru ceresc este perfect” (Matei 5:48). Fireşte, El nu vrea să spună că putem fi perfecţi în sens absolut. Însă, dacă îl imităm pe Dumnezeu, putem să-i iubim chiar şi pe duşmanii noştri. Aceeaşi idee este exprimată în cuvintele: „Continuaţi să fiţi îndurători, aşa cum şi Tatăl vostru este îndurător” (Luca 6:36).

RUGĂCIUNEA ŞI ÎNCREDEREA ÎN DUMNEZEU:

 În continuare, Iisus îşi îndeamnă ascultătorii: „Aveţi mare grijă să nu vă arătaţi dreptatea în faţa oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei”. Iisus condamnă ipocrizia celor care îşi etalează devoţiunea adăugând: „Când faci daruri de îndurare, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac ipocriţii” (Matei 6:1, 2). Este mai bine ca o persoană să facă daruri de îndurare/(milostenii – n.n. – B.M.) în particular. Apoi Iisus spune: „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca ipocriţii, căci lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile drumurilor mari, ca să fie văzuţi de oameni”. Iisus dă următorul îndemn: „Când te rogi, intră în camera ta şi, după ce închizi uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Matei 6:5, 6). Iisus nu condamnă toate rugăciunile publice, întrucât şi El a făcut astfel de rugăciuni. El dezaprobă rugăciunile spuse cu scopul de a impresiona şi de a primi laude. Iisus îi sfătuieşte pe cei din mulţime: „Când vă rugaţi, să nu spuneţi aceleaşi lucruri la nesfârşit, cum fac oamenii naţiunilor” (Matei 6:7). El nu vrea să spună că este greşit să ne rugăm de mai multe ori pentru acelaşi lucru. Iisus dezaprobă repetarea „la nesfârşit” a unor fraze memorate, rugăciunile învăţate pe de rost. Apoi El îi învaţă cum să se roage. Rugăciunea sa model include şapte cereri. Primele trei recunosc dreptul lui Dumnezeu de a guverna şi menţionează scopurile sale – sfinţirea numelui său, venirea Împărăției şi îndeplinirea voinţei sale. Numai după ce ne rugăm pentru aceste lucruri ar trebui să-i adresăm cereri personale pentru hrana zilnică şi pentru iertarea păcatelor, precum şi să-i cerem să nu fim ispitiţi peste ceea ce putem îndura şi să fim eliberaţi de cel rău. Cât de importante ar trebui să fie lucrurile materiale pentru noi? Iisus îşi îndeamnă auditoriul: „Nu vă mai strângeţi comori pe pământ, unde rod molia şi rugina şi unde sparg şi fură hoţii!”. Cuvintele lui Iisus sunt logice. Comorile propriu-zise pot fi pierdute. În plus, faptul de a le avea nu ne face cu nimic mai plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. De aceea, Iisus spune în continuare: „Strângeţi-vă comori în cer”. Putem face aceasta punând închinarea adusă lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă. Nimeni nu ne poate lua relaţia bună cu Dumnezeu sau răsplata vieţii veşnice. Cât de adevărate sunt cuvintele lui Iisus: „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”! (Matei 6:19-21). Pentru a sublinia această idee, Iisus face următoarea ilustrare: „Lampa corpului este ochiul. Dacă ochiul tău este simplu, tot corpul tău va fi luminos, dar, dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi întunecos” (Matei 6:22, 23). Când funcţionează corespunzător, ochiul nostru figurativ este asemenea unei lămpi pentru corp. Dar, pentru a fi o astfel de lampă, ochiul trebuie să fie concentrat asupra unui singur lucru. În caz contrar, am putea să ne formăm o scară de valori greşită. Dacă ne concentrăm asupra lucrurilor materiale în loc să-i slujim lui Dumnezeu, „tot corpul nostru va fi întunecos”, ajungând, probabil, să facem lucruri greşite. Iisus dă apoi un exemplu sugestiv: „Nimeni nu poate fi sclav la doi stăpâni, căci fie îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, fie se va alipi de unul şi îl va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi fi sclavi ai lui Dumnezeu şi ai Bogăţiei” (Matei 6:24). Poate că unii dintre cei care îl ascultă pe Iisus se îngrijorează cu privire la necesităţile lor materiale. De aceea, El îi asigură că n-au motive de îngrijorare dacă pun închinarea la Dumnezeu pe primul loc. „Uitaţi-vă atent la păsările cerului, fiindcă ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng în hambare. Totuşi, Tatăl vostru ceresc le hrăneşte.” (Matei 6:26). Referindu-se la crinii pe care ascultătorii lui Iisus îi pot vedea pe munte, El afirmă că „nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei”. Concluzia? „Dacă aşa îmbracă Dumnezeu plantele câmpului, care astăzi sunt şi mâine se aruncă în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu atât mai mult pe voi?” (Matei 6:29, 30). De aceea, Iisus dă următorul îndemn: „Nu vă îngrijoraţi . . . niciodată, zicând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? . . . Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate aceste lucruri. Căutaţi mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Sa şi toate aceste lucruri vă vor fi adăugate” (Matei 6:31-33).

CUM PUTEM UMBLA PE CALEA VIEŢII?

 Apostolii şi alţi oameni sinceri vor să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dar acest lucru nu este uşor în situaţia lor. De exemplu, mulţi farisei sunt critici, judecându-i aspru pe alţii. Prin urmare, Iisus îşi îndeamnă auditoriul: „Nu mai judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi” (Matei 7:1, 2). Este periculos pentru un iudeu să se lase condus de fariseii exagerat de critici, aşa cum reiese din ilustrarea lui Iisus: „Poate un orb să-l călăuzească pe alt orb? Nu vor cădea amândoi într-o groapă?”. Atunci cum ar trebui să-i privească ascultătorii lui Iisus pe alţii? Nu cu o atitudine critică, pentru că aceasta ar fi o greşeală gravă. El întreabă: „Cum poţi să-i zici fratelui tău: „Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, când tu nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule! Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6:39-42). Aceasta nu înseamnă că discipolii nu pot să-şi formeze păreri cu privire la alţii. „Nu daţi câinilor ce este sfânt şi nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor”, îi sfătuieşte Iisus (Matei 7:6). Adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu sunt preţioase, asemenea unor perle. Dar, dacă unii nu au discernământ şi nu apreciază aceste adevăruri preţioase, discipolii lui Iisus trebuie să-i lase şi să caute persoane receptive. Iisus accentuează necesitatea de a persevera în rugăciune spunând: „Cereţi şi vi se va da”. Următoarele cuvinte ale lui Iisus subliniază că Dumnezeu este gata să ne răspundă la rugăciuni: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă fiul său îi cere o pâine, îi dă o piatră? . . . Dacă voi, deşi sunteţi răi, ştiţi să le daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce i le cer!” (Matei 7:7-11). Apoi Iisus enunţă o normă de conduită care a devenit foarte cunoscută: „Tot ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel”. Cu toţii ar trebui să aplicăm acest îndemn în relaţiile noastre cu alţii. Însă ne-ar putea fi greu să procedăm aşa, după cum reiese din cuvintele lui Iisus: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci largă şi spaţioasă este calea care duce la distrugere şi mulţi sunt cei ce intră pe ea, în timp ce strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o găsesc” (Matei 7:12-14). Întrucât există persoane care ar putea încerca să-i facă pe discipoli să devieze de la calea care duce la viaţă, Iisus îi avertizează: „Păziţi-vă de profeţii falşi, care vin la voi în haine de oi, dar care pe dinăuntru sunt lupi prădători!” (Matei 7:15). Iisus spune că pomii buni şi pomii răi se recunosc după roade. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul oamenilor. Prin urmare, putem să-i recunoaştem pe profeţii falşi după învăţăturile şi acţiunile lor. Iisus arată deci că nu doar ceea ce spune cineva îl califică drept discipol al Său, ci şi ceea ce face. Despre cei care susţin că Iisus este Domnul lor, dar care nu fac voinţa lui Dumnezeu, El spune: „Le voi mărturisi: Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la mine, voi, lucrători ai nelegiuirii!” (Matei 7:23). În încheierea predicii sale, Iisus declară: „Cine aude aceste cuvinte ale Mele şi le pune în practică se va asemăna cu un bărbat prevăzător, care şi-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit inundaţiile, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia pe stâncă” (Matei 7:24, 25). Casa nu s-a prăbuşit deoarece bărbatul „a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă” (Luca 6:48). Prin urmare, nu este suficient să auzim cuvintele lui Iisus. Trebuie să ne străduim „să le punem în practică”. Însă ce se poate spune despre cel care „aude aceste cuvinte”, dar „nu le pune în practică”? El „se va asemăna cu un bărbat nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip” (Matei 7:26). Din cauza ploii, a inundaţiilor şi a vânturilor, o astfel de casă s-ar putea prăbuşi. Mulţimile sunt uluite de modul de predicare al lui Iisus. Spre deosebire de conducătorii religioşi iudei, El face aceasta ca unul cu autoritate. Probabil că mulţi dintre cei care l-au ascultat devin discipoli ai Săi.

IISUS A FOLOSIT REPETIŢIA ÎN PREDICARE:

 Uneori, Iisus a repetat anumite învăţături importante. De exemplu, în Predica de pe munte, El i-a învăţat pe ascultătorii Săi cum să se roage şi i-a ajutat să aibă un punct de vedere echilibrat cu privire la lucrurile materiale (Matei 6:9-13, 25-34). După aproximativ un an şi jumătate, Iisus a amintit din nou acele învăţături (Luca 11:1-4; 12:22-31). Prin repetiţie, nu doar cei care nu au auzit Predica de pe munte au putut trage foloase, ci şi discipolii Săi, care şi-au fixat în minte ideile principale.

EPISTOLA LUI IUDA – COMENTARIU.

EPISTOLA LUI IUDA – COMENTARIU

 Epistola pe care o avem sub ochi, deşi foarte scurtă, cuprinde o vastă perioadă istorică: ea ne prezintă apostazia creştinismului, de la primele elemente ale răului care s-au strecurat în timpul apostolilor, printre creştini, până în ziua în care judecata definitivă va cădea asupra creştinătăţii. Această epistolă ne arată cum Biserica, părăsind adevărurile pe care i le încredinţase Dumnezeu, a înaintat în nelegiuire, care îşi va avea punctul culminant în respingerea Tatălui şi a Fiului. În acea vreme, viitoare încă, întunericul moral va înlocui lumina Evangheliei care străluceşte încă astăzi în lume; cu toate acestea, vedem acum deja la lucru, toate elementele care caracterizează această apostazie; şi Epistola lui Iuda ne învaţă cu privire la atitudinea pe care trebuie să o ia fiecare creştin în zilele noastre cu privire la rău şi la felul în care Îl poate glorifica pe Dumnezeu în aceste împrejurări triste. Pentru că, să nu uităm: într-o vreme de nenorocire, creştinul Îl poate glorifica pe Dumnezeu la fel de deplin ca în zilele cele mai înfloritoare ale Bisericii primare. Împrejurările s-au schimbat, fără îndoială, dar Dumnezeu poate fi cinstit de ai Săi, cinstit în alt mod, dar la fel de adevărat ca atunci când Duhul a căzut asupra ucenicilor la Rusalii. Dumnezeu nu ne cere astăzi să reclădim starea de lucruri distrusă din greşeala noastră, nici să ne purtăm în mijlocul creştinătăţii ca şi cum ea ar fi în ordine, închizând ochii asupra declinului ei, ci ne descoperă o cale care duce în mijlocul ruinelor, o cale aprobată şi cunoscută de El, pe care ochiul vulturului nu ar fi putut-o descoperi niciodată, dar pe care credinţa învaţă să o deosebească. Remarcaţi mai întâi modul general în care Iuda îi caracterizează pe creştinii cărora le scrie: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, către cei chemaţi, preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Iisus Hristos” (Iuda 1 ). Celelalte epistole li se adresează cu cuvinte foarte diferite; este adevărat că sunt numiţi de două ori „sfinţi chemaţi”, adică sfinţi prin chemare, dar niciodată, pe scurt, „chemaţi”. Când Dumnezeu vrea să câştige un suflet pentru El, începe prin a-l chema. Astfel a făcut cu Avraam, tatăl celor credincioşi; şi nu s-ar putea da copiilor lui Dumnezeu o caracteristică mai generală decât aceasta; ea îi cuprinde pe toţi, pentru că toţi sunt chemaţi, fără nicio excepţie. Nu găsim aici o intenţie evidentă? Această epistolă care se ocupă de timpul actual, face apel la toţi copiii lui Dumnezeu, fără a exclude niciunul, fără deosebire de umblare, cunoaştere, fără a ţine cont de ce i-ar putea diviza. Toţi sunt deci responsabili de a asculta şi de a se conforma; de aici acest termen „chemaţi”, totodată atât de larg şi atât de individual. Când un apostol se adresa unei biserici locale, un creştin care nu făcea parte din ea ar fi putut (în aceasta, fără îndoială, tare nepriceput) să nu se considere obligat prin întregul conţinut al epistolei sale; cu Iuda, un asemenea gând ar fi de neiertat. Fiecare dintre membrii familiei lui Dumnezeu, în această lume, trebuie să îşi zică: Domnul mi se adresează aici în mod personal, individual. Este de remarcat că, două lucruri dau acestor „chemaţi” o siguranţă absolută cu privire la relaţia lor cu Dumnezeu. Ei sunt „preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Iisus Hristos”. Nu ar trebui să existe niciodată, în marea familie a lui Dumnezeu, un singur suflet care să se îndoiască de legătura sa cu Tatăl şi care să nu aibă siguranţa mântuirii sale. Cei care se îndoiesc de ea să mediteze la aceste cuvinte. Dragostea Tatălui faţă de voi este la fel de desăvârşită ca dragostea Lui faţă de Iisus Hristos, preaiubitul Său; de aceea El vă zice: „Preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl”. Siguranţa voastră este la fel de desăvârşită ca cea a lui Iisus Hristos, de aceea vă zice: „Păstraţi în Iisus Hristos”. Dacă mântuirea celor chemaţi ar depinde de credincioşia lor, niciunul dintre ei nu ar ajunge la capătul cursei. Nu putem nici să ne păstrăm, nici să ne mântuim. Siguranţa noastră eternă este asigurată, nu pentru că suntem credincioşi, ci pentru că Dumnezeul dragostei ne vede în Hristos înaintea Lui. Salutul apostolului este de o mare importanţă: „Îndurare vouă şi pace şi dragoste să vă fie înmulţite!” (v.2). În epistolele către Timotei, cuvântul „îndurare” face parte din salut, dar nicio epistolă adresată unui ansamblu de credincioşi nu conţine acest cuvânt. Deoarece îndurarea este un lucru necesar, nu unei colectivităţi, ci fiecărui credincios în mod individual. Sunt o biată fiinţă slabă, căreia îi lipsesc multe gesturi frumoase, expusă pericolelor continue. Starea mea atrage mila divină care îmi vine în ajutor, mă avertizează, se interesează de toate detaliile umblării mele. Aceasta este trăsătura îndurării. Dar aici, o epistolă colectivă, adresată fără deosebire tuturor celor chemaţi, invocă asupra lor îndurarea. Cum se explică această anomalie? Prin motivul, foarte serios, că într-o vreme de nenorocire, mărturisirea creştină ia un caracter tot mai individual. Aceasta nu înseamnă nicidecum, cum auzim spunându-se uneori unor credincioşi descurajaţi în prezenţa invaziei rapide a răului, că mărturia creştină nu mai poate avea caracterul colectiv al unei adunări de sfinţi. Cei care vorbesc astfel sunt într-o mare eroare, şi chiar Epistola lui Iuda este dovada. Ea menţionează oameni care s-au strecurat printre credincioşi, care sunt stânci ascunse la mesele lor de dragoste; chiar prezenţa lor este deci o dovadă că există o adunare a sfinţilor. Dar învăţătura pe care o primim aici, este că suntem obligaţi, în prezenţa stării morale îngrozitoare a creştinătăţii, să fim tot mai credincioşi în mărturia noastră individuală, deoarece Dumnezeu ţine cont de aceasta în mod special. Fără îndoială, este un privilegiu imens pentru inima creştinilor pricepuţi, să se poată bucura împreună la masa Domnului, semn prin excelenţă al mărturiei colective, şi vestirea unităţii trupului lui Hristos, într-un timp în care este ca şi călcată în picioare de creştinătatea mărturisitoare. Că această mărturie este astăzi de o slăbiciune extremă, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în trecut, nu mai este nevoie să o spunem, şi totuşi Dumnezeu ţine cont de ea, deoarece tot ce este cel mai însemnat în creştinism, veneraţia, se leagă de adunarea copiilor Săi, în afara lumii. Dar noi insistăm că, dacă mărturia noastră colectivă poate fi atât de răutăcioasă încât se reduce la adunarea a doi sau trei în jurul Domnului, mărturia individuală nu ar trebui nicidecum să sufere de asemenea piedici. Ea poate fi la fel de puternică precum atunci când Duhul Sfânt îi umplea în mod individual pe creştini în timpul de început al Bisericii. Puterea Duhului Sfânt în om nu este mai limitată decât atunci, dacă avem grijă să nu întristăm acest oaspete divin în umblarea noastră, atunci când gustul pentru plăcerile lumii şi necredincioşia Bisericii, nenorocirea ei în sfârşit, restrâng în mod necesar lucrarea Duhului în adunare. O mărturie individuală menţinută cu credincioşie în timpul prezent, o despărţire sfântă de rău sub toate formele lui, sunt cu atât mai necesare cu cât, datorită nelegiuirii dominante în Biserică, nu putem găsi mult sprijin şi ajutor printre fraţii noştri, dar ne rămâne Domnul şi putem să ne bazăm în întregime pe El. Aici, mulţi creştini mă vor întrerupe poate. Nu vorbiţi, vor zice ei, de înaintarea răului, de starea de ruină a creştinătăţii, de judecata sa iminentă. Păreţi că intenţionat vă faceţi că nu vedeţi tot binele care se face în jurul dumneavoastră, activitatea din bisericile noastre, efortul considerabil al carităţii, solidaritatea, care caracterizează astăzi lumea creştină, imensele sume folosite în scopul de a face să înainteze Împărăţia lui Dumnezeu. Sunt departe de a nega tot ceea ce credinţa înfăptuieşte la copiii lui Dumnezeu, dar răspund celor care raţionează astfel: Dumnezeu nu consideră starea creştinătăţii nici ca dumneavoastră, nici ca lumea. El judecă starea oamenilor după felul în care se poartă faţă de Fiul Său şi faţă de Scripturile care Îl descoperă, şi nu sunteţi sinceri dacă încercaţi să negaţi că mediul mărturisitor din care faceţi parte se îndreaptă rapid către părăsirea Cuvântului şi negarea Fiului lui Dumnezeu. Acest caracter al judecăţii lui Dumnezeu este susţinut de la începutul la sfârşitul Scripturilor. Starea morală a lumii faţă de Dumnezeu, nu progresul ei material, nici stima pe care o are în meritele ei şi în devotamentul ei, ne dă măsura judecăţii lui Dumnezeu. Apostazia totală constă în negarea Tatălui şi a Fiului, şi aceasta este printre altele, ceea ce Epistola lui Iuda, Epistola a doua a lui Petru şi Epistola întâia a lui Ioan, pun în evidenţă. Satan are o mie de mijloace de a-i întoarce pe oameni de la Dumnezeu şi a-i orbi hrănindu-le orgoliul şi ocupându-i cu progresul lor, nu este cea mai mică dintre cursele sale. „Îndurare vouă şi pace şi dragoste să vă fie înmulţite!” (v.2) Dragi creștini iată ce ne doreşte apostolul tuturor. El nu vorbeşte aici de pacea cu Dumnezeu şi de dragostea Lui, la care nu rămâne nimic de adăugat, ci doreşte să le realizăm în practică. El cunoaşte dificultăţile creştinilor în aceste zile din urmă, când lumea este caracterizată pe de o parte de agitaţia continuă, pe de alta de răcirea tuturor afecţiunilor legitime şi prin egoismul care primează în faţa oricărui considerent. „…dragostea să vă fie înmulţite!” (v.2). Cred, dragi prieteni, că dacă în zilele noastre, cei „chemaţi” de Domnul ar primi în inimile lor ceea ce Duhul lui Dumnezeu le doreşte aici, ar fi toţi buni martori ai lui Iisus Hristos. Duşmanul caută cu orice chip să răcească dragostea care este legătura între copiii lui Dumnezeu. Nu trebuie să reuşească aceasta! Nu ne este niciodată greu să vedem răul, să îl semnalăm, să îl detaliem la alţii; dar a descoperi răul este un remediu? Nu, dragostea este cea care îl vindecă, care ridică şi îndreaptă pe fraţii noştri în umblarea lor. Harul câştigă inima; severitatea poate reprima răul, da niciodată nu a câştigat pe nimeni. Dacă aşa stau lucrurile cu fraţii noştri, la fel este cu Evanghelia vestită lumii. Harul atrage, atinge conştiinţa, produce pocăinţa, aduce la Hristos, şi dacă este necesar a spune omului adevărul, a-l face să înţeleagă starea lui de îndepărtare de Dumnezeu, este tot harul care scoate la iveală această stare pentru a o remedia, pentru că harul şi adevărul sunt venite de la Iisus Hristos. Într-un timp în care dragostea multora s-a răcit şi când nelegiuirea prevalează, nu avem toţi nevoie ca dragostea să ne fie înmulţită? Apostolul abordează acum chiar subiectul epistolei sale. „Preaiubiţilor, dându-mi toată silinţa să vă scriu despre mântuirea noastră comună, am fost nevoit să vă scriu, îndemnându-vă să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (v.3). Primul său gând a fost să ia pana, plin cum era de marea dorinţă de a le prezenta un subiect care va aduce întotdeauna bucurie celor răscumpăraţi: „mântuirea noastră comună”. Înainte de orice alt lucru, ar fi vrut să îi facă să se bucure pe credincioşi, în comuniune unii cu ceilalţi, de minunăţiile lucrării Mântuitorului … Dar pana îi cade din mâini. Ce s-a întâmplat? S-au ivit pericole, şi aceşti bieţi creştini nici nu bănuiesc! Este urgent să fie avertizaţi, ca să nu-şi slăbească vigilenţa într-o inactivitate periculoasă. Apostolul abandonează deci primul său plan şi reia pana pentru a-i îndemna să lupte pentru credinţă. Dragi prieteni acest îndemn este mai actual ca oricând. Războiul este declarat, duşmanul lansează o expediţie militară; vă ameninţă pericole din toate părţile; vă sunt întinse curse; prefăcătoria ascunsă vă înconjoară. Poate oile Domnului nu sunt în gardă împotriva acestor străini care vin la ele cu discursuri frumoase şi cuvinte măgulitoare căutând să sape bazele credinţei lor. Poate inimile lor nu sunt destul de simple pentru a urma doar vocea bunului Păstor. Apostolul s-a hotărât să ne scrie. Este vorba de a ne trezi, a ne scula, a lupta împotriva puterii răului care ne înconjoară. Care este drapelul pe care suntem chemaţi să îl păstrăm? „Credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Găsim într-o mulţime de pasaje pe care ar dura prea mult ca să le enumerăm, că această credinţă nu este aici darul lui Dumnezeu, pus în inima noastră şi făcând-o capabilă să înţeleagă mântuirea: „Credinţa” este ansamblul învăţăturii creştine propovăduită sfinţilor şi pe care credinţa lor o pricepe. Ori, caracteristica răului, în ultimele zile, este părăsirea acestei învăţături. Remarcaţi odată aceste cuvinte. Această învăţătură a avut loc odată; ea este neschimbată şi nu a primit nicio schimbare. Când scria Iuda, el vorbea de această învăţătură ca aparţinând trecutului; era vorba de ceea ce învăţaseră primii creştini prin cuvântul apostolilor. Această învăţătură o avem acum în Cuvânt. Dumnezeu a avut grijă, pe rând, să o pună pentru noi în Sfintele Scripturi, şi ea nu există în nicio altă parte. Cât de mult ţin să vă conving că, marea sarcină care ne revine astăzi este să menţinem cu mână sigură drapelul care ne-a fost încredinţat, şi în jurul căruia trebuie să se strângă toţi cei „chemaţi”, fără excepţie, drapel pe care sunt scrise două nume care alcătuiesc unul singur: Cuvântul lui Dumnezeu şi Domnul Iisus Hristos! Când ne aflăm în lupta cu răul moral care creşte în fiecare clipă în lume, etalează pretutindeni dispreţul pentru religie şi necredinţa şi, pericol şi mai mare, face apel la raţiune pentru a răsturna adevărul, să nu credeţi că trebuie să ne angajăm în multe controverse. Suntem prea nesatisfăcători pentru această sarcină, şi sunt convins că, în starea noastră de slăbiciune, nici nu suntem capabili. În timpul Reformei şi chiar până în secolul trecut, controversa, fără a convinge adversarii, putea să întărească sufletele creştinilor în lupta cu duşmanul. Din cauza puţinei noastre puteri, rolul nostru actual este mai degrabă să nu ne lăsăm abătuţi de la lucrurile care le-au fost odată propovăduite sfinţilor şi să le ţinem cu tărie. În aceasta constă lupta Filadelfiei: „Ţine cu tărie ceea ce ai”, îi spune Cel Sfânt şi Adevărat (Apocalipsa 3:11 ). Să nu credeţi că aceasta cere multă cunoaştere şi inteligenţă; nu este nevoie decât de un lucru foarte simplu, dragostea pentru Hristos, şi cel mai neştiutor dintre noi o poate avea. Dacă Domnul ocupă, în inimile noastre locul care I se cuvine, vom obţine cu siguranţă victoria, pentru că Satan nu poate face nimic împotriva Lui, şi noi vom păstra credinţa propovăduită sfinţilor, pentru că ea nu Îl are decât pe El ca obiect al ei. Vedem, prin această epistolă, că în timpul în care scria apostolul, diviziunea, deja din punct de vedere moral la lucru în Biserică, nu era încă un fapt împlinit. Ea nu a avut loc decât după dispariţia ultimului apostol, dar Iuda prevede şi anunţă ce avea să se întâmple şi face apel, cum am văzut, la ansamblul familiei lui Dumnezeu, în înţelesul cel mai simplu şi cel mai larg, pentru ca niciun creştin să nu poată să evite datoria sa, când este vorba să respingă atacurile împotriva credinţei. Este de notat că starea creştinilor cărora le scria apostolul, era foarte departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. Le spune: „Aş vrea dar să vă amintesc, vouă, care aţi cunoscut toate odată pentru totdeauna”. Erau pe punctul de a uita aceste lucruri, odinioară bine cunoscute, care le fuseseră propovăduite odată, la început. Primiseră ungerea Duhului Sfânt, prin care cunoşteau toate lucrurile, dar credinţa lor slăbise, gândurile lor se întorseseră după lume, şi Iuda simţea nevoia să le amintească ceea ce privea locul către care îi purtau privirile poftei. La fel apostolul Petru, în a doua sa epistolă, simţea nevoia să îi trezească pe creştinii adormiţi prin aducere-aminte (2. Petru 1:13 ). Şi noi, credincioşii de astăzi, credem că nu este timpul să ni le amintim? Ne-am trezit deja din somnul nostru? Trâmbiţa luptei a sunat de mult. Aşteptăm noi, pentru a ne strânge în jurul drapelului, ca duşmanul să ne surprindă fără apărare şi doborâţi, spre ruşinea Căpeteniei glorioase care ne conduce? O! de am auzi aceste cuvinte ale apostolului: „Trezeşte-te, tu care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci asupra ta!”. A doua parte a Epistolei lui Iuda (v.5-16), ne descrie răul care caracterizează ultimele zile. Simt puternic că, subiectul cu care vă reţin nu este nici îmbucurător, nici ziditor, dar în unele momente, Dumnezeu ne aduce la marginea prăpastiei şi ne obligă să ne aruncăm ochii asupra ei. Această privelişte este foarte salutară, atunci când, ca Lot, am fost ispitiţi de frumuseţea aparentă a câmpiei Iordanului. Să ne amintim numai că, dacă este vorba de împotrivirea la rău, nimic nu ne face să fim capabili de aceasta ca a fi ocupaţi cu binele. Reflectând la aceasta, veţi vedea că „toată armura lui Dumnezeu” (Efeseni 6 ), pentru a ne împotrivi în ziua cea rea, constă, înainte de toate, într-o stare bună a sufletului, şi că victoria depinde în întregime de aceasta. Doar cuvintele nu aduc victoria, ci o viaţă consacrată lui Hristos şi trăită în comuniune cu El. „Pentru că s-au strecurat anumiţi oameni, care de mult sunt scrişi, dinainte, pentru această judecată, neevlavioşi, schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare şi tăgăduindu-L pe singurul nostru Stăpân şi Domn Iisus Hristos” (v.4). Aceşti oameni se strecuraseră printre credincioşi, introducând „erezii distrugătoare” (2. Petru 2:1 ). Dar Cuvântul ne descoperă cu privire la ei, că în timpurile vechi, în timpurile de altădată, aceşti oameni, care au venit pe neaşteptate la atât de mult timp după, fuseseră „scrişi dinainte, pentru această judecată”. Acest cuvânt nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu i-a predestinat la judecata eternă, gravă eroare care făcea parte din învăţătura lui Calvin. Acest pasaj vrea să spună că Dumnezeu vorbise dinainte despre aceşti răi ai sfârşitului şi vestise din timpurile vechi subiectul acuzaţiei (Crima) care apăsa asupra lor, şi ca urmare a căreia vor fi condamnaţi. Prima oară când un profet (Enoh) a apărut în lume, a vestit că o acuzaţie va fi pusă asupra celor răi din zilele noastre, şi va aduce ca urmare a sa o judecată teribilă asupra lor. O! de ar putea ei să-şi deschidă ochii la timp pentru a afla soarta care îi ameninţă şi a cunoaşte oroarea pe care Dumnezeu o are faţă de învăţăturile lor, dovedită de faptul că a condamnat de la începutul lumii, înainte de potop, principiile propovăduite astăzi. Aceşti oameni sunt „neevlavioşi, schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare şi tăgăduindu-L pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Iisus Hristos”. Două caracteristici ale răului sunt marcate aici, ca să le putem recunoaşte cu uşurinţă. Aceşti neevlavioşi de care vorbeşte apostolul, sunt oamenii din zilele noastre care nu sunt născuţi sub regimul legii, ci sub cel al harului. Ce fac ei cu el? Îl dispreţuiesc, nu ţin cont deloc de obligaţiile morale pe care el le impune şi profită de el pentru a se deda la o corupţie fără frâu. A doua caracteristică a neevlavioşilor este că ei Îl tăgăduiesc „pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Iisus Hristos”. Această expresie revine de multe ori în cursul acestei epistole. Cuvântul nu spune aici că neevlavioşii tăgăduiesc Persoana lui Hristos, ci că Îl tăgăduiesc ca pe singurul nostru Stăpân şi Domn. Nu acceptă autoritatea Lui, şi aceasta caracterizează creştinătatea înainte de dezvoltarea finală a apostaziei. Aceşti oameni nu caută autoritatea decât în ei înşişi şi în ceea ce ei fac apel la conştiinţa lor. Este „nedreptatea” de care vorbeşte 1. Ioan 4:3 , voia proprie sau refuzul oricărei legi în afara sinelui, fiecare fiind lege pentru el însuşi. Drepturile lui Hristos sunt astfel călcate în picioare; Cuvântul Lui nu face legea; fiecare este liber să îl judece, să ia din el ce îi convine, să respingă ce nu îi convine. Să nu uităm că aceşti „neevlavioşi” mărturisesc adesea cea mai mare admiraţie şi cel mai profund respect pentru Persoana lui Iisus, respingând în acelaşi timp domnia lui Hristos. Înaintea Cuvântului care Îl descoperă, îşi rezervă dreptul şi autoritatea de a judeca, care aparţin numai lui Dumnezeu. Religia lor este deci înălţarea omului şi va fi aceasta tot mai mult, până în ziua în care „omul păcatului” se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu (2. Tesaloniceni 2:4 ). După ce a arătat cele două caracteristici ale celor „neevlavioşi”, părăsirea harului şi respingerea autorităţii Domnului, apostolul trece la judecata răului, dar stabileşte mai întâi că, din partea lui Dumnezeu, nu i-a lipsit niciun ajutor omului. Istoria poporului lui Israel aduce mărturie despre aceasta; Dumnezeu îl salvase din ţara Egiptului prin răscumpărare; de ce a fost atunci poporul omorât în deşert? Pentru că nu au crezut; lipsa de credinţă era temeiul judecăţii lor, pentru că nu există binecuvântare reală care să nu depindă de credinţă. Ca pentru Israel, necredinţa creştinătăţii mărturisitoare formează temeiul judecăţii sale; dar, înainte de toate, apostolul vrea să caracterizeze apostazia, consecinţă a acestei necredinţe, şi judecăţile care o ajung. Dumnezeu, zice el, „pe îngerii care nu şi-au păstrat starea iniţială, îi ţine în lanţuri eterne, în întuneric, pentru judecata zilei celei mari” (v.6). Sub orice formă ar fi, părăsirea originii noastre este apostazie. Apostolul face aluzie la evenimente misterioase povestite în Geneza, şi pe care Cuvântul le lasă să cadă în întuneric, ca îngerii căzuţi care le-au provocat: Nu ţine de noi să ridicăm acest văl, dar ceea ce ştim, este că judecata zilei celei mari va lovi aceste duhuri stricate, precum chinul focului etern care a lovit deja cetăţile nelegiuite ale Sodomei şi Gomorei care făcuseră „la fel ca ei” (v.7). Găsim deci aici două feluri de judecată, una viitoare, cealaltă imediată şi definitivă, una sub întuneric, în lanţuri, pentru a aştepta sentinţa tribunalului divin, cealaltă actuală prin focul care este un foc etern. Iuda trece acum la cei răi care trăiau în vremea lui şi al căror caracter se va accentua tot mai mult, până la judecata finală. „Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile” (v.8). Îi numeşte visători, oameni care sunt conduşi nu de adevăr, ci de o imaginaţie care nu cunoaşte reguli. Din momentul în care omul părăseşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu are niciun motiv să nu se dea pe mâna neroziei şi a basmelor. Aceşti visători au două trăsături deja menţionate în versetul 4: întinează carnea, dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dispreţuirea domniei lui Hristos are drept consecinţă fatală o atitudine injurioasă faţă de glorii, în timp ce creştinului recunoscând autoritatea Domnului, nu îi este greu să se supună stăpânirii celor care sunt rânduiţi de El. Aceşti oameni erau judecători fără moralitate sau tirani sângeroşi, faţă de care credinciosul se supunea, cu excepţia lucrurilor în care ascultarea de Dumnezeu primează faţă de cea care este datorată oamenilor. Chiar arhanghelul Mihail (v.9) n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă împotriva lui Satan, care încerca să pună mâna pe trupul lui Moise, fără îndoială pentru a ispiti din nou poporul şi a-l duce în idolatrie. „Dar aceştia hulesc tot ce nu cunosc; iar în tot ce înţeleg din fire, ca animalele fără raţiune, în aceste lucruri se strică” (v.10). Cuvântul „aceştia” ocupă un loc foarte important în această scurtă epistolă. El îi caracterizează pe oamenii care se ridică împotriva lui Dumnezeu în zilele lui Iuda, şi în zilele noastre, până în momentul venirii Domnului pentru judecată. Aceşti oameni există deci în zilele noastre. Petru, în a doua sa epistolă, îi numeşte în acelaşi fel: „Dar aceştia, ca animale din fire, fără raţiune, făcute să fie prinse şi omorâte, hulind în cele ce nu cunosc, vor pieri, de asemenea, în stricăciunea lor” (2:12). În ce termeni dispreţuitori îi tratează Duhul lui Dumnezeu pe cei al căror orgoliu îndrăzneşte să se ridice împotriva lui Dumnezeu, care se laudă cu inteligenţa lor şi se înjosesc la nivelul animalelor fără raţiune, pentru că ei cred, aceşti nesăbuiţi, că omul care se lipseşte de Dumnezeu poate fi inteligent! Apostolul adaugă: „Vai de ei!” pentru că ei provoacă, pe de o parte dispreţul lui Dumnezeu, şi pe de altă parte, atrag judecata Lui. Domnul a anunţat nenorociri asupra cetăţilor Galileii; toţi profeţii Vechiului Testament asupra poporului evreu şi a naţiunilor; dar aici, ca în Apocalipsa (8:3), nenorocirea este pronunţată asupra creştinătăţii, nenorocire mai teribilă decât toate cele din timpurile de altădată, din cauza privilegiilor superioare acordate naţiunilor creştine. Dragi prieteni, credeţi voi aceasta? Aţi simţit nenorocirea care apasă asupra acestei lumi creştinizate în mijlocul căreia sunteţi chemaţi să trăiţi? Mai ales acum când se promovează atât de sfidător ideologia LGBT! „Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, ei au pierit în răzvrătirea lui Core” (v.11). Găsim în acest verset trei exemple care ne descriu înaintarea răului, de la începuturile sale până la apostazie, trei paşi care conduc omul la revolta finală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Primul caz este cel al lui Cain. Religia lui Cain nu admite ca blestemul lui Dumnezeu să apese asupra omului şi asupra lumii, din cauza păcatului. Cain se prezintă înaintea lui Dumnezeu, cu ideea iluzorie că un păcătos poate, prin el însuşi, să se pună în ordine cu Dumnezeu; de aceea el aduce cel mai frumos grâu al său, rod la muncii şi eforturilor sale, ca jertfă lui Dumnezeu. Această religie firească, început al apostaziei, nu diferă de cea a oamenilor din zilele noastre, pentru că de „aceştia” vorbeşte apostolul, când zice: „Au mers pe calea lui Cain”. Religia constă în a se pune în ordine cu Dumnezeu prin faptele lor. Fără a ţine seama de Cuvântul Său categoric, ea îndepărtează de conştiinţă gândul unei judecăţi inevitabile. Dar exemplul lui Cain are şi o altă însemnătate. Mărturia fidelă a lui Abel despre îndreptăţirea prin credinţă, devine prilejul urii lui Cain împotriva fratelui său, imagine de asemenea a urii lumii împotriva credincioşilor, imagine şi a urii poporului evreu împotriva lui Hristos. Această ură împotriva celor care sunt născuţi din Dumnezeu caracterizează îndeosebi vremurile din urmă în toată Apocalipsa. Dacă acest Cain reprezintă starea lumii religioase în întregime, cazul lui Balaam are o însemnătate mai restrânsă. El este, dacă îndrăznesc să mă exprim aşa, răul ecleziastic. Ştiţi ce era Balaam: un profet, nu un profet fals, deoarece de la Dumnezeu primise darurile sale, dar el le unea cu practici idolatre: el mergea „înaintea vrăjilor”. El care cunoştea gândurile lui Dumnezeu, propovăduia, ştiind şi vroind aceasta, erori, şi în ce scop? Pentru răsplată! Era plătit pentru aceasta; câştiga o plată din propovăduirea lui, destinată să nimicească poporul lui Dumnezeu. Că Satan conducea jocul, puţin îi păsa lui Balaam, numai să se îmbogăţească prin acest mijloc. El „a iubit răsplata nedreptăţii” (2. Petru 2:15 ). Apocalipsa ne descoperă o a doua trăsătură a lui Balaam, dezvoltare inevitabilă a celei dintâi. Ea ne vorbeşte de „învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi să curvească” (2:14). Ea ne învaţă ceea ce cartea Numeri trece sub tăcere, că Balaam, văzând că răsplata îi scapă, i-a dat sfat lui Balac să-l ispitească pe Israel prin fiicele Moabului pentru a-l face să se închine înaintea lui Baal-Peor (Numeri 25:1-4 ). Ce trist este să trebuiască să constatăm, dragii mei prieteni, că a propovădui o eroare pentru o răsplată este una dintre trăsăturile apostaziei şi aparţine creştinismului zilelor noastre. Vedem urcând la amvon oameni care neagă cele mai importante adevăruri ale credinţei şi, propovăduiesc eroarea ascunzând-o sub cuvinte destinate să-i înşele pe cei simpli asupra otrăvii pe care ele o conţin. Această eroare nu este un lucru viitor, pentru că ea începea deja să se arate în zilele lui Iuda. Ea există astăzi, şi Cuvântul lui Dumnezeu rosteşte nenorocirea asupra celor care o propagă. Găsim, în cazul lui Core, un ultim pas în rău: Ei „au pierit în răzvrătirea lui Core”. Core era un levit care avea ambiţia de a uzurpa demnitatea lui Aaron în marea preoţie. El vroia să stăpânească asupra poporului lui Dumnezeu punând mâna pe o funcţie atribuită dintotdeauna fratelui lui Moise, şi dată acum lui Hristos. Mai citiţi, în cartea Numeri, că s-a asociat cu Datan şi Abiram, rubeniţi, care s-au ridicat împotriva lui Moise şi au refuzat în mod cert să i se supună. Moise era pe vremea lui adevăratul rege în Israel (Deut 33:5 ). Astăzi, adevăratul rege este Hristos căruia îi este dată autoritatea din partea lui Dumnezeu. Core, Datan şi Abiram au refuzat să i se supună. Acesta este tipul de revoltă deschisă împotriva lui Hristos, ultima trăsătură, în parte încă viitoare, a apostaziei. Este aproape ziua în care creştinătatea nu-L va mai vrea, nici ca preot, nici ca Rege, nici ca Dumnezeu. Ea va renega pe Tatăl şi pe Fiul. Această ultimă trăsătură, apostazia lui Core, este cea mai rea dintre toate. Vedem, prin judecăţile care cad asupra acestor diverse personaje, cum apreciază Dumnezeu faptele lor. Cain, blestemat de Dumnezeu, este rătăcitor şi fugar pe pământ; Balaam cade prin sabia lui Israel, cu regii Madianului; pământul îi înghite pe Core şi tovarăşii lui, şi ei coboară de vii în mormânt, precursori ai ultimului lor reprezentant, Antihristul, care va suferi aceeaşi soartă în iazul de foc. Aceasta este  explicarea amănunţită a principiilor răului. Este necesar să ne dăm toţi seama ce este lumea în raport cu Dumnezeu şi soarta care o aşteaptă, şi dacă aşa stau lucrurile, viitorul ei ne va umple de o milă profundă pentru ea şi, cum vom vedea la sfârşitul acestei epistole, cu o râvnă arzătoare pentru a salva sufletele care fac parte din ea. Dar, pe de altă parte, nu vom putea căuta prietenia ei, în momentul în care judecata se află asupra capului ei. Moise zice poporului, în timpul revoltei lui Core: „Depărtaţi-vă din jurul locaşului lui Core, Datan şi Abiram!” (Numeri 16:24 ). Un israelit ar fi fost ascultător faţă de Cuvântul Domnului, dacă s-ar fi dus să le strângă mâna şi s-ar fi declarat prietenul lor? Această neascultare nu l-ar fi făcut mai degrabă să se expună pericolului de a le împărtăşi soarta? „Aceştia”, adaugă apostolul, „sunt stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, ospătând împreună fără teamă, păstorindu-se pe ei înşişi: nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici, fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi, valuri înfuriate ale mării, spumegându-şi ruşinile lor, stele rătăcitoare cărora le este păstrată negura întunericului pentru eternitate” (v.12,13). Toate aceste exemple ale sfârşitului, ca şi cuvintele ieşite odinioară din gura profetului Enoh, au legătură cu „aceştia”, cu oamenii vremurilor de pe urmă, şi aceste vremuri sunt, pentru noi, cele în care trăim. Apostolul mai adaugă la tabloul său o trăsătură generală, în care veţi recunoaşte lumea de astăzi: neliniştea continuă şi agitaţia neîncetată. Ei sunt, zice el, nori fără apă, purtaţi de vânturi, valuri înfuriate ale mării. Isaia exprimă acelaşi gând: „Cei răi sunt ca marea tulburată, care nu se poate linişti, şi valurile ei aruncă afară noroi şi mâl” (Isaia 57:20 ). Dacă, din întâmplare, par să prindă rădăcină, sunt pomi… „de două ori morţi, dezrădăcinaţi”. Da, lumea din zilele noastre realizează o mişcare continuă şi cursa ei se accelerează tot mai mult. Precum căile ei ferate, automobilele ei, se precipită spre adâncuri, temându-se, se pare, să acorde o singură clipă cugetării, în această cursă vertiginoasă, pentru a întreba unde se duce, şi pentru a-şi privi cu atenţie viitorul. Vai! precum stelele căzătoare, va dispărea în adâncurile eterne. Numai creştinul are odihnă în această lume, pentru că odihna lui este în Hristos. Inima şi conştiinţa lui au clădit pe stânca veacurilor, temelia eternă a credinţei. Cu privire la „aceştia”, oameni ai dispensaţiei actuale, a profeţit Enoh, al şaptelea om de la Adam! „Iată”, spunea el, „a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să-i dovedească vinovaţi pe toţi cei neevlavioşi dintre ei de toate lucrările lor de neevlavie, pe care le-au făcut fără evlavie, şi de toate cuvintele aspre, pe care păcătoşii neevlavioşi le-au rostit împotriva Lui” (v.5). Enoh a profeţit înainte de potop. Evident, ochiul lui de profet vedea judecata care, câteva secole mai târziu, avea să cadă asupra lumii prin potop, dar el privea mult mai departe în viitor. Profeţia lui, pete mii de ani, ajunge până în zilele noastre, fiindcă ne vorbeşte de venirea lui Hristos pentru judecată cu zecile de mii de sfinţi ai Săi. Enoh aştepta, nu potopul prin care n-a trecut, ci pe Domnul. De aceea speranţa lui a fost realizată; a fost răpit fără să treacă prin moarte, şi se va întoarce cu Hristos, când va veni El, însoţit de oştirile Sale, ca să se răzbune pe oamenii neevlavioşi din zilele noastre. După ce a înfăţişat pe cei neevlavioşi în raporturile lor cu Dumnezeu, apostolul ia în considerare şi caracterul lor moral. Această examinare este foarte importantă, pentru că se întâmplă în fiecare zi, când vorbim de starea îngrozitoare a celor neevlavioşi, ca persoane bine intenţionate să ne răspundă: Fără îndoială, este trist că gândesc altfel decât noi cu privire la aceste subiecte, dar sunt oameni onorabili, devotaţi, ireproşabili în conduita lor, etc. Cuvântul vorbeşte despre ei în acest fel? Să ascultăm ce ne spune despre aceasta: „Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi, umblând după poftele lor; şi gura lor vorbeşte cuvinte umflate, admirând persoane pentru câştig”. „Nemulţumiţi”, nu este aceasta, într-adevăr, ceea ce caracterizează din ce în ce mai mult astăzi lumea care trăieşte fără Dumnezeu? Un văl de nemulţumire şi de tristeţe amară se întinde pretutindeni asupra spiritelor; se caută a-l îndepărta printr-o agitaţie febrilă, dar fără a reuşi. S-a găsit vreodată în lume un om fericit? Ba mai mult, gândul că alţii au atins ceea ce ai doresc, dă naştere geloziei în inima lor: ei sunt nemulţumiţi. Apostolul adaugă că ei umblă „după poftele lor, şi gura lor vorbeşte cuvinte umflate”. Lauda, mulţumirea de sine, pretenţia virtuţii, umblă în înţelegere cu căutarea în ascuns a dorinţelor secrete ale inimii lor. În sfârşit, ai admiră „persoane pentru câştig”. Nu acesta este obiceiul lumii? Mărturisim admiraţia pentru alţii, spunem cuvinte plăcute, pentru câştigul pe care ni-l aduce flatarea. Tocmai am urmărit până la capăt această tristă enumerare de elemente ale răului, desfăşurate deja pe larg în zilele noastre, dar care sunt pe cale de a-şi precipita cursul în chip irezistibil. Este apostazie precum avalanşele care se formează în munţii noştri. La început nu sunt decât fragmente de gheaţă, rostogolindu-se pe o pantă de zăpadă. Aceste fragmente antrenează altele şi deodată, cu o rapiditate vertiginoasă, acest torent solid se precipită, zdrobind totul în calea sa, până ce umple valea cu resturile sale. Acest cataclism moral al sfârşitului, lumea actuală poate să-l aştepte din clipă în clipă. Tocmai am văzut starea actuală a creştinătăţii şi judecata pe care o va atrage ea. Acum, apostolul se adresează credincioşilor, vouă tuturor, preaiubiţi, chemaţi ai lui Iisus Hritos, pentru a vă îndemna: „Dar voi, preaiubiţilor, amintiţi-vă cuvintele rostite mai înainte de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, cum vă spunea” (v.17). Aceste cuvinte, „dar voi” sunt opusul cuvântului „aceştia”. Pe voi, copii ai lui Dumnezeu, vă învaţă Duhul Sfânt ce aveţi de făcut şi care este apărarea voastră în prezenţa răului în creştere. Vă aduc la Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum v-a fost transmis în Noul Testament de apostolii Domnului nostru Iisus Hritos. Epistola a doua a lui Petru, care cuprinde acelaşi îndemn, adaugă la Noul Testament conţinutul celui Vechi: „Ca să vă amintiţi”, zice el, „cuvintele vorbite mai înainte prin sfinţii profeţi şi porunca Domnului şi Mântuitorului, prin apostolii voştri” (3:2). La fel, versetul 18 al epistolei noastre: „Cum vă spuneam că, la sfârşitul timpului, vor fi batjocoritori, umblând după poftele neevlavioase”. Trebuie să amintim că la „sfârşitul timpului” sau „în zilele de pe urmă”, vor apărea pe neaşteptate batjocoritori. Apariţia lor actuală ne dovedeşte că am ajuns cu siguranţă la ultimele zile. Pe de o parte, simţim o mare uşurare gândindu-ne că, în foarte puţin timp, tot acest rău va sfârşi a se dezvolta şi că vom fi introduşi în gloria Domnului nostru Isus Hristos; dar, pe de altă parte, constatarea că această ultimă formă a răului este dintre cele mai serioase, şi trebuie să ne pună în gradă. Capitolul 3 din Epistola a doua a lui Petru face o descriere detaliată a acestor batjocoritori: „Cu batjocură, umblând potrivit propriilor lor pofte şi spunând: „Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei”. Aceştia nu sunt, aşa cum am putea crede, oameni care glumesc despre orice şi iau în râs lucrurile divine; acest gen de spirit era la modă, cam cu un secol şi jumătate în urmă. Batjocoritorii zilelor de pe urmă sunt batjocoritori serioşi care resping Cuvântul lui Dumnezeu în numele ştiinţei şi raţiunii şi nu consideră demn de a fi crezut decât ceea ce văd. Ei cred în eternitatea materiei, pentru că ea nu s-a schimbat „de la începutul creaţiei”. Dacă mărturisesc uneori o înaltă stimă pentru Persoana lui Iisus Hristos, ca personaj istoric şi autentic pentru ei cariera Lui s-a terminat la moarte. Ei resping prin urmare promisiunea venirii Lui. Aceştia sunt oameni „care se despart, oameni naturali, neavând Duh” (v.19). Când scria Iuda, Biserica creştină încă trăia ca un întreg, cuprinzând oameni care se despărţeau. Nu uitaţi, dragi prieteni, că sunt două feluri de despărţire, una aprobată de Dumnezeu, cealaltă condamnată de El. Prima este despărţirea de lume, după cum este scris: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi”, spune Domnul; şi „nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul Cel Atotputernic” (2. Corinteni 6:17,18 ). Cealaltă este despărţirea de aceşti „oameni naturali neavând Duh”, din mijlocul creştinilor. Ei se strecuraseră printre credincioşi, fără a fi credincioşi, şi formau în mijlocul lor secte ale pierzării, luând parte la mesele lor de dragoste şi corupând mediul în care se introduseseră, şi care nu ar fi trebuit niciodată să îi primească. Epistola întâia a lui Ioan ne arată o a doua fază a despărţirii de aceşti oameni: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi; pentru că, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu toţi sunt dintre noi” (1. Ioan 2:19 ). Datorită oricărui creştin, în ziua de azi, este a fi despărţit de ei – de a nu-i primi în bosericile credincioşilor şi de a nu se alătura lor pe terenul pe care îl ocupă. Aşa stau lucrurile? Vai! influenţa vătămătoare a oamenilor „naturali, neavând Duh”, este tolerată şi acceptată astăzi în mediul mărturisirii creştine! După ce ne-a avertizat, Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă, şi enumeră resursele noastre, în prezenţa acestei stări de lucruri. Regăsim aici adevărul preţios, despre care am vorbit deja, că Dumnezeu poate fi desăvârşit glorificat de ai Lui în mijlocul unei creştinătăţi stricate. „Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt…” (v. 20). Primul îndemn este să ne zidim pe credinţa noastră preasfântă, pe cea care a fost „dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (v.3). Este evident, am zis noi, că nu ne putem zidi pe săraca temelie a ceea ce se găseşte în inimile noastre în timp ce această credinţă, învăţătura creştină, conţinută în Cuvântul care ne-a fost încredinţat, este preasfântă, pentru că Domnul vrea în acest mod să ne despartă cu totul de lume, pentru El. „Sfinţeşte-i în adevărul Tău”, zice Iisus, „Cuvântul Tău este adevărul”. Aceasta este prima noastră resursă pentru a-L glorifica pe Domnul. Al doilea îndemn este: „Rugându-vă prin Duhul Sfânt”. Dacă Dumnezeu ne sfinţeşte pentru El, prin Sfintele Scripturi, El o face şi prin rugăciune. Aceasta din urmă exprimă dependenţa noastră de Dumnezeu. Prin rugăciune ne apropiem de El şi îi prezentăm nevoile noastre. Intrăm astfel în relaţie directă cu El în viaţa noastră zilnică, numai că rugăciunea, pentru a fi eficace, trebuie să fie prin Duhul Sfânt. Astfel, suntem sfinţiţi, despărţiţi pentru Dumnezeu, mai întâi prin Cuvânt, apoi prin exerciţiul obişnuit al rugăciunii. Al treilea îndemn este de cea mai mare importanţă: „Păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt a turnat această dragoste în inimile noastre şi noi trebuie să ne păstrăm în ea, veghind să nu lăsăm să intre în sufletele noastre nici cel mai mic lucru care să-i strice bucuria. Al patrulea îndemn este să aşteptăm „îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos pentru viaţa eternă” (v.21). Aceasta este speranţa creştină. Întreg pasajul conţine trei trăsături caracteristice ale copilului lui Dumnezeu, atât de des menţionate în Noul Testament: credinţa, dragostea şi speranţa. Aceasta din urmă este la fel de importantă ca celelalte două; ea aşteaptă viaţa eternă în care, numai îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos ne poate introduce. Viaţa eternă nu este aici, ca în scrierile lui Ioan, lucrul pe care îl posedă creştinul, ci cel în care va intra, în timp ce nu se bucură de ea aici jos decât în mod nedesăvârşit. Remarcaţi că, în aceste două versete, resursele noastre constau în raporturile noastre cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dar mai avem, ca şi creştini, datorii faţă de cei care se împotrivesc şi datorii faţă de fraţii noştri: „Şi de unii aveţi milă, făcând o deosebire; iar pe alţii salvaţi-i cu teamă, smulgându-i din foc, urând chiar cămaşa pătată de carne” (v. 22, 23). Cât despre batjocoritorii care se împotrivesc, precum Satan, stăpânul lor, se împotrivea odinioara arhanghelului Mihail, trebuie, ca acesta, să îi mustrăm zicându-le: Domnul să vă mustre! De aici înainte este inutil a încerca să îi convingem. Suntem în timpul despre care se zice: „Cine este nedrept să continue nedreptatea; şi cine este întinat să se întineze în continuare” (Apocalipsa 22:11 ). Dar sufletele fraţilor noştri se pot lăsa amăgite de aceşti oameni care raţionează şi de învăţăturile lor false care lovesc în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Persoana Mântuitorului. Ce avem de făcut pentru ei? A-i salva cu teamă, smulgându-i din foc. Un creştin a comparat Epistola lui Iuda cu o casă incendiată. Trebuie scoşi cu orice preţ cei care locuiesc acolo, primejduindu-ţi viaţa; nu trebuie să cruţăm nici un efort, noi care cunoaştem preţul acestor suflete. Trebuie ca ele să îşi dea seama de pericolul iminent în care se găsesc. Să le salvăm cu teamă. Acesta este scopul nostru principal adresând creştinilor seriosul avertisment conţinut în aceste pagini. În ceea ce priveşte, dacă vrem să fim folositori altora, să învăţăm să urâm „chiar cămaşa pătată de carne”, să evităm orice comunicare cu o mărturisire impură (veşmântul este emblema mărturisirii) despre care ne vorbeşte această epistolă şi pe care o numeşte întinarea cărnii (conform Apocalipsa 3:4 ). Astfel că, în Epistola a doua către Corinteni, după ce a vorbit de obligaţia, ca familie a lui Dumnezeu, de a fi despărţiţi de lume, apostolul adaugă, cu privire la mărturia noastră individuală: „Să ne curăţim pe noi înşine de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în teamă de Dumnezeu” (7:1). Dumnezeu să dea ca toţi scumpii Săi copii să înţeleagă aceste lucruri, şi ca fiecare dintre ei să se întrebe: Ai trăsăturile, recomandate de această epistolă, în vederea timpului prezent? Dacă nu putem răspunde la această întrebare printr-un da afirmativ, nu ar trebui să fim profund umiliţi că manifestăm atât de puţin ceea ce ne recomandă Domnul? Totuşi, dacă nu am ştiut să ne păzim de influenţele vătămătoare care ne înconjoară, mai avem o resursă: ne rămâne Dumnezeu. Numai El este capabil să ne păzească. Să avem încredere în El, căci, nu-i aşa, nu putem avea încredere în noi. „Iar Aceluia care poate să vă păzească fără poticnire şi să vă aşeze înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie…” (v.24). Nu este minunat că această epistolă, tablou al desfăşurării irezistibile a răului în zilele de pe urmă, ne arată în acelaşi timp posibilitatea de a fi păziţi de orice pas greşit, pe o cale presărată cu piedici şi curse? Ea ne încurajează prin siguranţa că Dumnezeu este capabil să împlinească desăvârşit ceea ce noi suntem incapabili să facem, şi să ne aşeze, pentru eternitate, fără vină înaintea gloriei Sale, cu mare bucurie. Ce încurajare în aceste cuvinte! Cât este de preţios că ne sunt adresate pentru timpul actual, şi nu pentru un timp în care totul era relativ în ordine. Ce bine de a-ţi putea spune: puterea lui Dumnezeu nu s-a schimbat, nu se lasă schimbată de împrejurări şi cu atât mai mult se glorifică cu cât se desfăşoară într-un timp de dezolare morală şi de ruină. Cu cât creşte apostazia, cu atât mai mult este necesar să nu avem nicio încredere în noi înşine, ci să ne sprijinim pe Cel care vrea să ne păzească şi să ne introducă în bucuria eternă a gloriei Sale. „Singurul Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Iisus Hristos, Domnul nostru, fie glorie măreţie, putere şi autoritate, mai înainte de orice veac, şi acum şi în toate veacurile! Amin” (v.25). Nu găsiţi nicio epistolă a Noului Testament în care lauda pentru Dumnezeu Mântuitorul să se reverse atât de măreţ ca în această epistolă a lui Iuda. Nu numai că umblarea noastră Îl poate glorifica pe Dumnezeu în acest timp înşelător, ci vom aprecia cu atât mai mult gloria Lui când ne vom găsi în împrejurările cele mai dificile. Numai faptul de a păstra Numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi de a nu-L renega, când este atacat din toate părţile, ne califică pentru a înţelege această glorie şi a o celebra, şi ne dă presimţirea marii reuniri cereşti, în care cuvinte asemănătoare acestora, vor fi pronunţate în jurul tronului: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea” (Apocalipsa 4:11 ). „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!” (5:12). „A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!” (5:13). Fie ca Dumnezeu să facă să ne intereseze foarte mult aceste lucruri; să nu ne facem iluzie cu privire la felul zilelor pe care le trăim şi să ascultăm îndemnurile acestei epistole! Astfel, în loc de a arăta o indiferenţă vinovată cu privire la rău, sau de a ne descuraja, vom umbla din ce în ce mai bine, având cu noi puterea lui Dumnezeu, gata să ne conducă, să ne susţină şi să ne păzească de cădere, până la venirea glorioasă a Domnului nostru Iisus Hritos! Amin.

TITULARIZARE ISTORIE – VARIANTE DE REZOLVARE – 2020-1016!

TITULARIZARE ISTORIE – VARIANTE DE REZOLVARE – 2020-2016!

TITULARIZARE – ISTORIE 2020; REZOLVAREA SUBIECTELOR!

SUBIECTUL I (30 de puncte):

A.    Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos: „La 23 martie 1821, o armată austriacă intră în Neapole […] şi dă semnalul unei reacții violente care se extinde repede în Lombardia şi în Piemont. În martie 1821, în Piemont s-a declanșat o mișcare revoluționară inițiată de studenții torinezi și de garnizoana din Alexandria, care l-a obligat pe bătrânul rege Victor Emmanuel să abdice în favoarea fratelui său, Carol Felix, și să încredințeze regența vărului său, Carol Albert […]. Încă din primele zile ale lunii aprilie, acțiunea conjugată a soldaților lui Carol Felix, refugiat la Modena, și a trupelor austriece care au fost chemate în ajutor, pune capăt tentativei liberalilor piemontezi.” (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei).

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

 2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale unei mișcări revoluționare est-europene din Sudul Dunării, desfășurate în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea. 3 puncte

3. Prezentați comparativ câte un fapt istoric desfășurat în Franța, respectiv în statele germane, în cadrul Revoluției din 1848-1849, stabilind o asemănare și o deosebire dintre aceste fapte. 8 puncte

B. Elaborați, în 1-2 pagini, o sinteză referitoare la evoluția României în perioada 1947-1951, având în vedere:

– menționarea unui fapt istoric desfășurat în România, în 1947;

– menționarea a două fapte istorice, din domeniul cultural-religios, desfășurate în 1948 de statul român și a câte unei caracteristici a fiecăruia dintre acestea;

– prezentarea a două fapte istorice desfășurate de statul român în perioada 1949-1951 și precizarea unei asemănări și a unei deosebiri dintre aceste fapte istorice.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei cauză-efect, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea limitei de spaţiu. 18 puncte.

Rezolvare: 

SUBIECTUL I.  A:

1.Relația istorică de cauzalitate se poate stabili între următoarele două informații:

Cauză: „La 23 martie 1821, o armată austriacă intră în Neapole (…) și dă semnalul unei reacții violente care se extinde repede în Lombardia și în Piemont.”

Efect: „(…), acțiunea conjugată a soldaților lui Carol Felix, (…), și a trupelor austriece (…), pune capăt tentative liberalilor piemontezi.”

Rolul: Cauza aleasă de noi pune în lumină acțiunea dură de reprimare de către trupele austriece a mișcării revoluționare declanșate de societatea masonică a carbonarilor. Carbonarii urmăreau eliberarea Italiei de sub controlul Austriei, – „control” legiferat în urma hotărârilor Congresului de la Viena, din 1815 -, și unificarea acesteia. Mișcarea revoluționară a carbonarilor a fost prost organizată, diversele grupări necoordonându-și acțiunile, aspect care a ușurat represiunea austriacă. Efectul – în Piemont, represiunea declanșată de către Carol Felix a fost facilitată de prezența trupelor austriece. Regele Piemontului/Regatului Sardiniei nu era de acord cu planurile carbonarilor privitoare la un stat italian republican, organizat după modelul impus de revoluția franceză din 1789. Acest fapt nu înseamnă că Regatul Piemontului nu dorea unificarea Italiei. Dimpotrivă! Să nu pierdem din vedere că, în cele din urmă, procesul de unificare al Italiei va fi declanșat în 1859 la inițiativa Piemontului prin Cavour.

2. Una dintre cele mai importante acțiuni revoluționare declanșate în sudul Europei, în primele trei decenii ale secolului XIX, a fost cea coordonată de către societatea masonică greacă „Eteria”. Ea urmărea, ca principiu general, eliberarea popoarelor balcanice de sub dominația Imperiului Otoman, prin cooperare cu Rusia. De altfel, societatea a fost înființată pe teritoriul Rusiei, în 1814. Dominația otomană devenise foarte apăsătoare în prima parte a secolului – în Principatele Române, domniile fanariote deveniseră de nesuportat. Împoptriva otomanilor se ridicase la luptă și poporul sârb, – acțiunile lui Karageorge și Miloș Obrenovici. Totuși, Eteria urmărea, în special, eliberarea Greciei, și pentru acest lucru era gata să accepte extinderea influenței Rusiei în Balcani, dar mai ales asupra Principatelor, așa după cum reiese din corespondența dintre conducătorul Eteriei Alexandru Ipsilanti și domnitorul Moldovei Mihail Șuțu, și el membru al Eteriei. Mulți reprezentanți ai popoarelor supuse otomanilor nu cunoșteau aceste planuri – Tudor Vladimirescu este un bun exemplu. Tudor a ales pentru un timp să colaboreze cu Eteria, dar dându-și seama  de scopurile reale ale Eteriei a intrat în conflict cu aceasta și avea să fie ucis din ordinul generalului „judecător” Caravia.

  Așadar, cauza luptei era determinată de accentuarea dominației otomane în regiune. În ceea ce privește consecințele, desprindem două:

Prima: deși mișcarea eteristă a fost înfrântă, ea a accentuat războiul grec pentru independență. În final, Grecia va deveni independentă în anul 1830. Indirect, ca urmare a mișcării eteriste și temându-se de continuarea revoltelor, în Principate, Imperiul Otoman reinstaurează domniile pământene, iar pentru Serbia se va accepta o largă autonomie.

A doua: creșterea influenței Rusiei în regiune. Aceasta, deși a dezavuat mișcarea eteristă, își va impune un control serios în regiune, iar asupra Principatelor își va întări „protectoratul” în urma Tratatului de la Adrianopol, din 1829.

3. Un fapt istoric important survenit în revoluția franceză de la 1848 la reprezentat instaurarea guvernului liberal moderat condus de A. Lamartine. Această guvernare își va încălca promisiunile privitoare la introducerea de largi reforme sociale și politice. Mai mult, a desființat „Atelierele Naționale” create pentru a asigura locuri de muncă muncitorimii. A urmat revolta muncitorilor, care va fi reprimată de armata condusă de generalul Cavaignac.

 Un fapt istoric relevant pentru revoluția de la 1848 din statele germane – revoluția urmărea atât realizarea de reforme liberale, cât și unificarea Germaniei. Se va crea Parlamentul Unificării de la Frankfurt. Și în statele germane, reformele au avut caracter moderat.

  Între cele două fapte istorice observăm atât o asemănare cât și o deosebire. Asemănarea: venirea la putere a unor guverne care nu au satisfăcut revendicările privitoare la introducerea unor reforme radicale de reorganizare a societății. Mai mult, au utilizat forțele armate pentru a învinge forțele prea radicale, situație care a înlesnit în Franța venirea la putere a lui Ludovic Bonaparte, care va instaura un regim autoritar.

Deosebirea: dacă în Franța revoluția urmărea lărgirea cadrului democratic, în statele germane ea urmărea și unificarea națională. Aceasta era demult realizată în Franța. Însă proiectul de unificare al Germaniei sub forma unui Imperiu organizat în jurul Prusiei a eșuat din cauza opoziției regelui Wilhelm al Prusiei, deoarece proiectul era „prea liberal”!

B: Stalinizarea României – anii 1947-1951:

   În urma înțelegerilor secrete din cei „Trei mari”, România a trecut în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Procesul de stalinizare al României se va amplifica odată cu instaurarea guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945. Acest guvern va aplica strict „reformele” pentru „instaurarea noii societăți”. Remarcăm, printre altele, înființarea „Tribunalelor Populare” și a „Sovromurilor”. Regele Mihai I a încercat să se opună comunizării prin „greva regală”. Însă, după recunoașterea guvernului Groza de către puterile occidentale, nu a mai putut să se opună „construirii noii societăți”. De altfel, un fapt determinant pentru comunizarea țării a avut loc în 1947 – înlăturarea Monarhiei constituționale și proclamarea Republicii Populare Române – 30 decembrie 1947. Din acest moment, România evoluează strict în cadrul trasat de URSS.

  Procesul de „făurire a noii societății” cunoaște în 1948 evoluții importante în plan cultural-religios. În acest sens, se desprind două fapte determinante pentru „spiritul” ideologiei comuniste, anume:

Primul: desființarea Bisericii Greco-Catolice. Deși regimul se declara apărător al drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv al dreptului la libertatea de conștință, în realitate a promovat educația „materialist-dialectică” ateistă a societății. Dacă în privința Bisericii Ortodoxe regimul s-a „mulțumit” să o pună sub controlul său, în ceea ce privește Biserica Greco-Catolică, aceasta a fost desființată prin „revenirea ei în sânul Bisericii mamă”. Regimul comunist nu putea tolera prezența unei Biserici supuse Statului Papal și, care, era foarte greu de supus controlului statului ateist.

Al doilea fapt: Legea Învățământului prin care s-au introdus manualele unice, desființându-se ideea manualelor alternative, și, a fost „reorganizată” Academia Română. Manualele unice au impus, în sfera disciplinelor socio-umane, viziunea unică a statului totalitar. S-a pus capăt libertății de opinie specific manualelor alternative.

  Instaurarea „noii societăți” nu putea fi făcută fără aplicarea strictă a măsurilor represive împotriva „dușmanilor poporului”. Astfel, în perioada 1949-1951, avem o prigoană deosebit de dură contra „chiaburilor”, a intelectualilor și oamenilor politici „burghezi”. Astfel, anul 1949 marchează începutul colectivizării agriculturii, fapt istoric care va zdruncina din temelii satul românesc. Țăranii „mijlocași”, – chiaburii -, vor fi diabolizați și vânați fără milă. Tot în acești ani, apar și se întăresc organele de represiune organizată: Miliția „Populară” și Securitatea – alt fapt istoric care a avut mare importanță în acțiunea de represiune. Între cele două fapte istorice reamarcăm atât o asemănare cât și o deosebire. Asemănarea: colectivizarea a lovit în țărănime, alte categorii sociale nefiind vizate direct. Deosebirea este clară! – Miliția și Securitatea au acționat pentru lichidarea „dușmanilor poporului”, indifferent de categoria socială din care făceau parte aceștia.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

A. Citiţi afirmaţia următoare:

„Viața politică a Țărilor Române a fost dominată în secolul al XVI-lea de îmbinarea dintre

luptele interne, generate de alternativa regim autoritar sau putere nobiliară, și opțiunea între

suzeranitatea otomană și cooperarea cu Habsburgii.‟

(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus. 2 puncte

2. Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia exprimată, având în vedere:

– prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici ale

acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;

– evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului

istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, structurarea argumentării elaborate și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte. 

Rezolvare: Secolul XVI în istoria românilor: 

  Început sub semnul  morții marelui Ștefan, secolul XVI va cunoaște, la sfârșitul său, cea de-a doua mare personalitate a Evului Mediu românesc, Mihai Vitaezul, întâiul unificator al Țărilor Române. Acest secol a înregistrat o agravare extremă a dominației otomane. De altfel, domnia lui Soliman Magnificul, – 1521-1566 -, a marcat apogeul puterii otomane, care a făcut să planeze, mai ales asupra Moldovei și Țării Românești, primejdia transfărmării în pașalâcuri. Această primejdie a devenit acută în câteva momente: după ocuparea Ungariei; după înfrângerea și uciderea domnitorului moldovean Ioan Vodă cel Cumplit; în contextul în care unii domnitori au fost total supuși otomanilor – cazul lui Mihnea Turcitul, trecut la religia islamică.

  Pentru acest secol remarcă două fapte istorice relevante.

  Primul: agravarea dependenței față de Imperiul Otoman. Acest fapt prezintă trei trăsături:

1 – creșterea accelerată a obligațiilor financiare și materiale față de otomani. De exemplu: în perioada 1570-1580, tributul/haraciul Țării Românești depășește 100000 de galbeni, iar cel al Moldovei peste 60000 de galbeni. Pe lângă această situație, se înregistrează sume absolute uriașe pentru cumpărarea domniei. Astfel, în Țara Românească se va ajunge la suma record pentru timpurile medievale – 3450000 de galbeni, sumă egală cu valoarea a 700 de sate! Se vor adăuga diverse alte prestații în bunuri și în bani care depășeau, de multe ori, valoarea tributului. 

2 – rapida schimbare a conducătorilor Țărilor Române. Poarta otomană va schimba des domnitorii Moldovei și ai Țării Românești pentru a le controla politic total. Totuși, unii domnitori au avut domii mai lungi: Alexandru Lăpușneanu, Pătrașcu cel Bun, Mircea Ciobanul etc.. În Transilvania, otomanii au fost mai precauți, acordând o mai largă autonomiei politică Principatului, și, neschimbându-i pe principi la fel de des.

3 – creștearea dependenței față de Imperiul Otoman a însemnat și importante pierderi teritoriale. De exemplu: Bugeacul cu Tighina, Brăila, Lipova și Timișoara. Aceste pierderi se adăugau mai vechilor raiale: Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă. 

Al doilea: reacția clasei politice autohtone față de creșterea dependenței otomane. Și pentru acest fapt istoric remarcăm trei trăsături.

1 – clasa politică, – nobiliară în Transilvania, boierească în Țara Românească și Moldova -, a căutat alianțe externe antiotomane. Așa au procedat, printre  alții, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, care au încercat să alieze Țara Românească cu Habsburgii; Petru Rareș, domn al  Moldovei, se va alia, pe rând, cu Ioan Zapolya, – susținut de Poarta Otomană -, apoi cu Ferdinand de Habsburg contra otomanilor. Alți domnitori au pedepsit drastic tentativele boierimii de a organiza rezistența antiotomană – Alexandru Lăpușneanu și Mircea Ciobanul au săvârșit masacre odioase în rândul boierilor, calificate de către Nicolae Iorga drept „crime de tip barbar asiatic”. În Transilvania, nobilimea se va împărți în două partide – partida turcofilă și partida habsburgică, ce își vor disputa controlul asupra Principatului, luptându-se între ele, pe fondul domniei foarte slabe a lui Ioan Sigismund Zapolya. 

2 –  încercarea unor conducători locali de a organiza lupta comună a celor trei Țări Românești. Aceste încercări vor contribui la o adevărată unitate politică a celor trei țări. Remarcăm în mod deosebit acțiunile lui Petru Rareș, domn în două rânduri al Moldovei, și ale lui Ioan Sigismund Zapolya, principe al Transilvaniei. Petru Rareș va ajunge să stăpânească efectiv Ardealul iar în cea de-a doua domnie voia să organizeze o Dietă care să hotărască unirea Transilvaniei cu Moldova! Ioan Sigismund dorea să conducă toate cele trei Țări Românești sub pretextul refacerii Regatului Daciei!

3 – accentuarea legăturilor politice, economice, culturale dintre cele trei Țări Românești. Aflate sub suzeranitate otomană, indirect, între cele trei țări se vor strange legăturile pe multiple planuri, aspect care va contribui la realizarea sub domnia lui Mihai Viteazul a unirii politice a Țărilor Române. Printre legăturile politice remarcăm: domnitori munteni și moldoveni care dețin posesiuni în Transilvania. Exemple: Geoagiul, Vurpărul, Vințul de Jos, deținute de către Neagoe Basarab și Radu de la Afumați – domnitori munteni; Ciceiul, Cetatea de Baltă, Rodna, Bistrița deținute de către Petru Rareș – domnitor moldovean. După înfrângerea domnitorului moldovean Ioan Vodă cel Cumplit, domnia Moldovei va fi preluată de către Petru Șchiopul – primul Basarab pe tronul Mușatinilor! Dintre legăturile culturale este suficient să amintim că, lucrările lui Coresi au circulat peste întreg spațiul românesc, contribuind la impunerea limbii române literare. În privința legăturilor economice sunt de amintit schimburile dintre cele trei Țări efectuate prin orașul Brașov – „Piața Comună a Evului Mediu românesc”!

  Toate aceste legături vor pregăti lupta antiotomană a lui Mihai Viteazul.

 În concluzie, suntem de acord cu opinia exprimată de către autorii lucrării „Istoria României”. Într-adevăr, viața politică a Țărilor Române în secolul XVI a fost o pendulare aproape permanentă între regimul autoritar, – cazul domniilor lui Alexandru Lăpușneanul, Ioan Vodă cel Cumplit etc. -, sau puterea nobiliară, – cazul Transilvaniei în timpul lui Ioan Sigismund Zapolya -, și opțiunea între suzeranitatea Imperiului Otoman și cooperarea cu Habsburgii. Facem totuși și o precizare – în anumite momente unii conducători locali au încercat și o alianță cu Polonia ca o altă contrapondere față de creșterea controlului otoman.

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„În Italia, «pacea trunchiată» dă naștere unei crize politice şi sociale care, în octombrie

1922, ia sfârșit prin venirea lui Mussolini la putere.‟

(S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei)

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus. 2 puncte

2. Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia exprimată, având în vedere:

– prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici

ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;

– evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea

limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice,

structurarea argumentării elaborate și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte.

Rezolvare: Ascensiunea fascismului în Italia:

 Primul Război Mondial a pus la grea încercare Italia. Deși mai săracă decât alte țări considerate Mari Puteri, participarea la război fusese disproporționat de costisitoare și adesea lipsită de succes. Războiul a pus și mai clar în evidență inegalitățile sociale. Odată cu pacea, s-a instalat o profundă criză politică, socială și economică. De asemenea, pacea le-a adus italienilor mari dezamăgiri iar multe țeluri naționaliste au fost spulberate. Dezamăgiți și nemulțumiți de situația existentă, mulți italieni au început să se îndepărteze de regimul democratic-parlamentar și să caute o altă cale de a depăși criza în care se afla țara. Mulți au văzut în fascism această cale! Evoluția Italiei este pusă în evidență de două fapte istorice relevante pentru acea perioadă, anume:

Primul: ascensiunea efectivă a fascismului. Faptul este evidențiat de trei trăsături:

1 – pe fondul crizei, s-au amplificat nemulțumirile diverselor categorii sociale: țărani, muncitori, intelectuali, soldați demobilizați; se făcea simțiț, pe acest fond, ecoul revoluției bolșevice din Rusia. Mișcarea comunistă era în ascensiune. Astfel, mari cercuri industrial-bancare, – Ansaldo, Confindustria -, vor sprijini masiv mișcarea fascistăMussolini promitea soluții la toate problemele Italiei, care depășeau cu mult posibilitățile reale de realizare a lor în practică.

2 – Benito Mussolini a înființat Fascio Italiano di Combattimento în ideea de a instaura „statul totalitar”, după cum el însuși afirma! Acest stat urma să redea Italiei gloria imperială a Romei Antice. Denumirea de fascii provine de la fasciile, – mănunchiuri de nuiele -, lictoriilor din vechea Romă, simboluri ale puterii și unității. Cu alte cuvinte, el promitea poporului Italian declanșarea unor mari campanii militare care să refacă Imperiul Roman, în beneficiul Italiei umilite și nedreptățite de foștii aliați.

3 – instrumentul utilizat de Mussolini pentru a acapara puterea a fost reprezentat de „cămășile negre”, – forțe paramilitare fasciste -, care au răspândit teroarea generală împotriva celor care îndrăzneau să se opună „noului destin măreț al Italiei”, – după cum afirma chiar „Il Duce”. 

Al doilea: larga acceptare de către italieni a ideologiei fasciste! Este o realitate istorică ce pare astăzi greu de înțeles. Cum a fost posibil acest fapt? Iată trei trăsături, tot atâtea răspunsuri, care ar putea explica această realitate: 

1 – umiliți de faptul că Aliații nu au satisfăcut revendicările teritoriale ale Italiei, dându-i  acesteia doar teritoriile „irredente” din fosta Monarhie Austro-Ungară, dar nu și teritorii slave din Balcani precum și teritorii coloniale mai întinse în Africa, italienii s-au simțit instinctiv atrași de mesajul lui Mussolini privitor la „dreptul legitim” al Italiei de a reface Imperiul Roman și de a juca astfel un rol dintre cele mai însemnate pe scena mondială.

2 – ideologia fascistă, deși nega liberalismul, capitalismul, democrația-parlamentară, totuși, nu-și propunea desființarea proprietății private, – urmând ca aceasta să fie sub controlul „corporațiilor”, organizate, teoretic, după modelul breslelor medievale -, nu dorea anihilarea unor întregi categorii sociale sau a unor grupuri entice, cum s-a întâmplat în regimurile bolșevic și nazist. Astfel, deși pare de mirare azi, mulți ani regimul fascist a părut a fi, mai degrabă, un regim parlamentar-autoritar!! Cu timpul, aceste iluzii se vor spulbera. 

3 – fascismul nu a demonizat religia creștină, nu și-a propus anihilarea acesteia, precum și a oricăror altor credințe religioase, – cum s-a întâmplat în URSS sau în regimul nazist unde religia creștină era considerată „produsul misticismului popoarelor inferioare”. Dimpotrivă, regimul fascist a încheiat un Concordat cu Vaticanul, la Laterano, în 1929, prin care Statul fascist a recunoscut legitimitatea Statului Papal iar Papa a recunoscut regimul fascist. Mai mult, cu această ocazie, Papa a declarat: „L-am înapoiat pe Dumnezeu Italiei și am redat Italia lui Dumnezeu!” Fără cuvinte!

   În concluzie, din cele expuse, suntem de acord cu opinia formulată de cei doi istorici S. Berstein și P. Milza. Într-adevăr, criza politică și social a facilitate instaurarea fascismului în Italia, – într-un mod„ legitim”, adăugăm noi. Cu trecerea anilor, discrepanța dintre idei și fapte va duce la nașterea mișcării de rezistență antifascistă, însă aceasta este o altă poveste. 

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte): 

Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

A. Competenţe specifice

2.1. Prezentarea unei teme istorice prin valorificarea informaţiilor oferite de diverse surse

2.2. Argumentarea unei opinii referitoare la un fapt istoric prin utilizarea informaţiilor provenite

din diferite surse

Domenii de conţinut Conţinuturi şi studii de caz

4. Etnogeneza

românească

– Dacia romană. Romanizare. Creştinism

– Aşezarea slavilor la sudul Dunării. Romanitatea orientală.

– Poporul român – popor romanic.

(Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasele a V-a – a VIII-a, OMENCȘ nr. 3393 / 28.02.2017)

B. Competenţe specifice Conţinuturi

3.1. Recunoaşterea asemănărilor şi

diferenţelor dintre sine şi celălalt, dintre

persoane, dintre grupuri

5.4. Realizarea de analize comparative

referitoare la spaţii şi perioade istorice

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Expansiunea europeană

• Probleme de atins: Călătorii şi descoperirea

noilor lumi, imperii coloniale în secolele XVIXVII

(Programa școlară pentru clasa a IX-a – Istorie, OMECT nr. 3458/09.03.2004)

Pornind de la secvențele de mai sus, prezentați formarea/dezvoltarea și evaluarea

competențelor specifice date, având în vedere:

– prezentarea utilizării unei metode grafice pentru formarea/dezvoltarea competenței 2.1 din secvența (precizarea unei resurse didactice, a modului de organizare a clasei și

exemplificarea a două sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi);

– prezentarea utilizării dezbaterii, ca metodă didactică, pentru formarea/dezvoltarea competenței 2.2 din secvența (menționarea a două caracteristici ale metodei, precizarea modului de organizare a clasei, exemplificarea a două teme de dezbatere formulate pe baza informației istorice din Conţinuturi);

– menționarea a trei deosebiri dintre evaluarea inițială și evaluarea sumativă;

– prezentarea unei metode de evaluare complementară/alternativă, adecvate secvenței B;

– proiectarea unui item obiectiv care evaluează competența 3.1 din secvența B, utilizând

informație istorică din Conţinuturi;

– proiectarea a doi itemi (unul semiobiectiv și unul subiectiv) astfel încât fiecare să evalueze ambele competențe din secvența B, utilizând informație istorică din Conţinuturi.

Notă: Se punctează şi răspunsurile corespunzătoare itemilor, respectiv corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice.

Rezolvare:

  O metodă grafică adecvată pentru formarea și dezvoltarea competenței 2.1 din secvența A este explozia stelară. Această metodă permte formularea unei serii de întrebări care au caracter euristic, investigative, permițând analizarea unor problem istorice controversate, cum sunt cele referitoare la etnogeneza românească, mai ales aspectele legate de continuitatea dacă-romană la nord de Dunăre. Se pleacă de la o serie de întrebări de tipul  Ce? Cum? Când? Unde? De ce? putându-se ajunge la întrebări tot mai complexe. (*Trebuie reprezentată grafic o stea, greu de realizat aici.*). Pentru a fi posibilă investigația de către elevi, li se pun acestora la dispoziție diverse resurse. Considerăm foarte potrivită folosirea ca bază de documntare a unei resurse bibliografice – „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, autor Neagu Djuvara. Această lucrare este cu atât mai folositoare elevilor datorită așa-numitului „decalog al continuității” – 10 argumente în favoarea continuității daco-romane la nord de Dunăre. Profesorul va organiza elevii în grupe, al căror număr poate varia. În cazul nostru vom opta pentru 4. Acestor grupe, profesorul le va distribui două sarcini de lucru. O primă sarcină va presupune răspunsuri adecvate la o serie de întrebări specifice exploziei stelare iar o a doua sarcină va consta în realizarea unui portofoliu privitor la etnogeneza românească. Se le luăm pe rând.

Prima sarcină: fiecare grupă va formula răspusuri la următoarele întrebări: Ce semnificație are pentru continuitatea daco-romană la nord de Dunăre termenul „biserică”? – se va avea în vedere faptul că, doar în limba română și în limba retroromană este present acest termen, derivat din latinescul „basilica”. Cum s-a desfășurat romanizarea dacilor? – se vor avea în vedere factorii romanizării. Când a avut loc procesul de formare al poporului roman și al limbii române? – se va avea în vedere perioada cuprinsă între secolele III-IX/X. Unde s-au format poporul roman și limba română? – se va avea în vedere spațiul romanității orientale, elevii trebuind să argumenteze și modul în care s-a realizat romanizarea dacilor liberi. De ce venirea slavilor marchează etapa finală a etnogenezei românești? – elevii vor argumenta în ce a constat influența exercitată de către slavi și de ce totuși aceștia nu i-au asimilat pe romanicii de la nord de Dunăre, așa cum au reușit în mare parte cu populația romanică de la sud de Dunăre.

A doua sarcină: pentru realizarea portofoliului, elevii vor alcătui o serie de referate, proiecte, comunicări care vor acoperi următoarele problem: Romanizarea dacilor; Romanitate și Creștinism la Dunărea de Jos; Factorul slav și etnogeneza românească; Romanitatea românilor între știință și politică. Se observă că, resursa bibliografică indicată acoperă foarte bine aceste problem, – reamintim „decalogul continuității”!

  Explozia stelară se poate reprezenta grafic și sub altă formă – organizatorul grafic herringbone map. De asemenea, ea poate să se formuleze cu ajutorul tehnicii investigative 5W+H. 

  Pentru formarea și dezvoltarea competenței 2.2 din secvența A este foarte potrivită metoda dezbaterii. Dezbaterea poate fi organizată în contextul expunerii/prelegerii, prin examinarea unei teme și argumentarea acesteia de elevi alături de profesor – aceasta este o primă caracteristică a metodei. A doua caracteristică – are caracter formative pentru că, elevii sunt cei care analizează, dezbat sau combat diverse ipoteze, idei, emit păreri și formulează concluzii.

 Pentru secvența didactică, ce face obiectul atenției noastre, este foarte utilă Dezbaterea de tip Philips 6-6. Profesorul va organiza clasa în grupe de câte 6 elevi, fiecare grupă urmând a avea un lider-raportor. Aceste grupe vor avea de rezolvat, în timp de 6 minute, două teme referitoare la etnogeneza românească, anume:

1 – Cum a avut loc romanizarea dacilor liberi? Elevii vor trebui să găsească, în 6 minute, argument pertinente care să demonstreze că și dacii liberi au intrat, treptat, în procesul de romanizare.

2 – În ce fel se pot respinge „argumentele” lui Roesler? Elevii vor prezenta dovezi în favoarea continutății daco-romane la nord de Dunăre, respectând același interval de 6 minute.

  Este important de subliniat faptul că, lucrarea indicată de noi ca resursă bibliografică nu trebuie să fie privită ca un fel de dogmă! Dimpotrivă! Se pot indica elevilor și alte lucrări pe care să le consulte în parallel. Exemple: „O istorie sinceră a poporului roman”, autor Florin Constantiniu; „Istorie și mit în conștința românească”, autor Lucian Boia; pentru cunoașterea punctului de vedere maghiar este utilă lucrarea „Ungurii”, autor Paul Lendvai. Compararea punctelor de vedere din aceste lucrări asigură îndeplinirea principiului multiperspectivității din programa școlară la obiectul istorie.

  După ce fiecare grupă a găsit răspunsuri argumentate la cele două problem, liderii grupelor expun concluziile, și, apoi, va avea loc dezbaterea finală în care se va implica și profesorul. În etapa elaborării soluțiilor în cadrul fiecărei grupe, profesorul nu se implică!

Trei deosebiri între evaluarea inițială/predictivă și evaluarea sumativă/finală:

1 – evaluarea inițială se efectuează la începutul unui program de instruire, permițând profesorului să verifice stadiul de pregătire al elevilor, să observe punctele tari dar și pe cele slabe ale acestora, să prevadă șansele de succes ale instruirii pe care o va desfășura. Evaluarea sumativă spre deosebire este o evaluare de bilanț al instruirii; ea indică rezultatele obținute la sfârșitul unei perioade de învățare: semestru, an școlar, ciclu de învățământ/ de studio. Și aceasta poate evidenția punctele tari și cele slabe ale elevilor, dar nu mai are în vedere ameliorarea acestora, ci ea cuantifică/certifică rezultatele bune sau slabe ale elevilor.

2 – evaluarea inițială permite profesorului să stabilească o metodologie adecvată de lucru, determinând instruirea diferențiată, pentru ca toți elevii să atingă performanțele cerute de programa școlară. Evaluarea sumativă pleacă de la premiza că aceste performanțe au fost, întretimp, atinse, și va certifica rezultatele. Aici facem o precizare utilă: performanțele elevilor pot fi diferențiate pe nivele. Exemple: nivelul 1 – excelentă; nivelul 2 – așteptată; nivelul 3 – medie: 50-60% din cea cerută de programa școlară prin standardele naționale de performanță. Cu alte cuvinte, evaluarea sumativă este o evaluare global, holistică a capacităților elevilor în funcție de competențele generale șo de cele specifice din programa școlară.

3 – evaluarea inițială este utilă pentru stabilirea unui program de recuperare cu acei elevi care un stadiu de pregătire inițial slab. Evaluarea sumativă poate permite acest lucru dacă profesorul va face, în prealabil, 3 sau 4 ore de recapitulare și sistematizare a materiei predate. Acest aspect depinde însă de numărul de ore pe săptămână. În cazul unei ore pe săptămână este foarte dificilă realizarea orelor de recapitualre și sistematizare, astfel încât, evaluarea sumativă nu prea mai lasă loc astăzi recuperării unor carențe în instruirea elevilor. 

  O metodă de evaluare complementară/alternativă adecvată pentru secvența didactică B este metoda RAI – Ridică-Aruncă-Întreabă. Această metodă oferă posibilitatea elevilor să-și pună întrebări unii altora, verificându-și singuri nivelul cunoștințelor. Se folosește o minge de mici dimensiuni ca mijloc didactic. RAI este o metodă de tip joc didactic, în cadrul căreia vor rămâne în joc doar elevii care cunosc foarte bine tematica lecției sau a lecțiilor – când se face evaluarea unui întreg capitol. Pentru secvența didactică B elevii pot pune o serie de întrebări, ca de exemplu:

1 – Cum apreciezi nivelul de dezvoltare al civilizațiilor asiatice, – India, China -, față de cel al civilizației occidentale europene?

2 – Ce impresii aveau europenii despre amerindieni la începutul marilor descoperiri geografice și cum au evoluat ulterior aceste impresii?

3 – Care a fost atitudinea aztecilor și a incașilor față de omul alb?

4 – Compară atitudinea europenilor față de civilizațiile precolumbiene cu cea manifestată față de civilizațiile asiatice! Ce concluzii desprinzi?

5 – Cum apreciezi atitudinea misionarilor creștinătății față de civilizațiile din alte spații geografice?

6 – Ce putem învăța din comportamentul europenilor față de amerindieni, negrii africani, mai ales în contextul zileleor noastre marcete de așa-numita „politică corectă”? etc..

  Un item obiectiv adecvat pentru evaluarea competenței 3.1 din secvența B este itemul-perechi/de asociere. Dată fiind complexitatea competenței, profesorul, pentru atingerea acesteia, va avea în vedere asocierea unor perechi de idei desfășurate pe trei coloane. Astfel se vor verifica capacități superioare ale domeniului cognitiv – comprehensiunea, aplicarea, analiza, sinteza. Prin îmbinarea ideilor/noțiunilor istorice din cele trei coloane, se va evalua, în special, capacitatea elevilor de a face mici sinteze relevante pentru conținutul intitulat „Expansiunea europeană”, putându-se astfel evalua în mod relevant competența 3.1.

A – răspândirea creștinismului              1 – budismul, taoismul, confucianismul

B – Imperiul Marilor Moghuli                2 – era o civilizație mult superioară celei europene

C – religii orientale                                   3 – n-a putut opri violența și prejudecățile europe-

D – exterminarea                                          -nilor față de amerindieni

                                                                     4 – prin muncă forțată a amerindienilor și a scla-

                                                                         -vilor negri

                                                                     5 – ocupa o bună parte a Indiei.

a – a fost efectuată cu success în Americi și în Filipine

b – mai ales în cazul minelor de la Potosi – azi, în Bolivia

c – i-a întimidat pe europeni grație puterii sale militare

d – dintre care, budismul părea mai apropiat de creștinism.

Răspusurile așteptate: A – 3 – a          – 20 puncte;

                                          B – 2,5 – c       – 30 puncte;

                                          C – 1 – d          – 20 puncte;

                                          D – 4 – b         – 20 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

   Pentru evaluarea ambelor competențe, – 3.1 și 5.4 -, din secvența B, se pot folosi următorii doi itemi:

a.Item semiobiectiv – întrebări-structurate:

  Citiți următorul text: „Descoperirea noilor lumi a fost un șoc imens pentru europeni. Se distrugea imaginea lumii cu trei continente și era amenințată credibilitatea Bibliei deoarece aceasta nu pomenea nimic despre popoarele din Americi și despre originea lor. Europenii se vor comporta cu aceste populații extem de barbar. În contrast, pe continentul Asiatic, au fost întâlnite civilizații mult superioare celei europene, ca Imperiul Marilor Moghuli din India și China dinastiei Ming.”

   Pornind de la acest text, rezolvați următoarele cerințe și întrebări:

1 – Exemplificați modul de comportament al europenilor față de civilizațiile amerindiene și exprimați-vă opinia despre următoarea afirmație: „Modul în care s-a comportat Europa față de civilizațiile amerindiene  arunact o pată uriașă asupra zestrei ei spirituale, care afectează și-n zilele noastre politica internațională.” – 20 puncte;

2 – Comparați nivelul de dezvoltare a l civilizației europene cu cel al civilizațiilor asiatice și explicați de ce unele dintre aceste civilizații asiatice erau mult mai avansate. – 30 puncte;

3 – Cum s-a schimbat imaginea despre amerindieni de la Cristofor Columb la conchistadori și ce anume a determinat schimbarea acestei imagini? – 20 puncte;

4 – De ce, în zilele noastre, marii navigatori, – Cristofor Columb, Vasco da Gama etc. -, sunt considerați „părinți ai colonialismului european”? Este justificată această apreciere? – 20 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

Răspusurile așteptate/de control:

1. Europenii n-au văzut în populațiile amerindiene nimic altceva decât niște primitivi care trebuiau extorcați prin orice mijloace de bogățiile lor. Nenumărați europeni au căutat să extragă maximul de profit de pe urma amerindienilor. În acest context, suntem de accord cu afirmația conform căreia zestrea spirituală a Europei a fost pătată grav de acest comportament inuman. Este și mai clar ilustrat acest fapt în contextual în care europenii doreau să-i creștinizeze pe amerindieni, adică să le impună o religie care predica, printer altele, iubirea față de aproapele tău, ajutorarea celor slabi, valori care veneau în conflict direct cu faptele lor. În zilele noastre, problemele generate de descoperirea Americilor sunt viu dezbătute de o parte și de alta a Atlanticului, mai ales datorită „politicii corecte”:

2. Nivelul de dezvoltare al unor civilizații asiatice din India, – Imperiul Marilor Moghuli -, și China, era mult superior celei europene. Mulți călători europeni au rămas uluiți de forța militară a acestor state, de marile lor orașe, – unele cu o populație de circa 500000 de locuitori. Explicația acestui avans este relativ simplă – după prăbușirea Imperiului Roman de Apus și în contextual migrațiilor barbare, Europa a cunoscut așa-numitul Ev Mediu Întunecat în care civilizația  a regresat foarte mult, în timp ce, în cazurile Chinei și al Indiei nu s-a întâmplat acest lucru.

3. Cristofor Columb și oamenii săi i-au apreciat foarte mult pe „indieni”, considerându-i „frumoși la trup și la suflet”, precum și „complet lipsiți de răutate”. A fost apreciată foarte mult bunăvoința „indienilor” față de ei. Mitul „bunului sălbatic” va predomina în rândurile europenilor o perioadă de timp. Din păcate, conchistadorii vor ajunge ulterior să-i considere pe amerindieni ființe inferioare care n-aveau nici măcar suflet! Această idée era susținută și „argumentată” chiar și de un celebru umanist spaniol – Juan Gines de Sepulveda. Schimbarea de imagine a fost consecința dorinței europenilor de îmbogățire, astfel încât, trebuiau găsite „argumente” care să justifice exterminarea „sălbaticilor fără suflet”! 

4. În zilele noastre, „politica corectă” afectează judecata obiectivă asupra trecutului. Marii nevigatori și descoperitori de noi spații geografice nu pot fi învinuiți pentru apariția ulterioară a imperiilor colonial. În plus, să nu pierdem din vedere nicio clipămotivul marilor descoperiri geografice – dorința europenilor de a avea un comerț lesnicios cu Orientul, mai ales cu India. De aceea, probabil, Cristofor Columb îi idealiza oarecum pe „indienii” din America Centrală, crezând că ei sunt parte a Indiei, despre care europenii aveau o imagine idealizată de multă vreme.

b. Item subiectiv – eseul structurat: 

 Realizați în aproximativ două pagini un eseu structurat intitulat „Europa și noile lumi”, respectând următoarele cerințe: 

1 – Factorii care au înlesnit marile descoperiri geografice                                    – 20 puncte;

2 – Impactul „noilor lumi” asupra Europei                                                               – 20 puncte;          

3 – Urmările marilor descoperiri pentru civilizațiile precolumbiene               – 30 puncte;

4 – Misionarismul creștin în alte spații geografice                                                  – 20 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

Răspunsul așteptat/de control: Europa și noile lumi:

 Nevoia europenilor de a extinde comerțul cu Orientul, – desfășurat anevoios datorită prezenței otomane și arabe -, i-a determinat să caute noi rute navigabile, înfruntând pericolele navigației pe oceane.

  Marile descoperiri geografice au fost înlesnite de o serie de factori, ca de exemolu: apariția caravelei, – un nou tip de corabie -, comerțul de cabotaj desfășurat de către Portugalia de-a lungul țărmurilor de nord și nord-vest ale Africii din timpul regelui Henric al II-lea Navigatorul, – 1380-1460 -, îmbunătățirea hărților geografice.

 Cele mai însemnate descoperiri au fost cele realizate de către Cristofor Columb, – descoperirea Americii -, Vasco da Gama, – un nou drum commercial spre India prin circumnavigația Africii -, Fernando Magellan, – care a întreprins prima expediție în jurul lumii.

 Pentru Europa descoperirea noilor lumii a reprezentat un șoc puternic. Se distrugea imaginea lumii formată din trei continente; europenii descopereau fațete noi, originale de organizare a unor spații geografice cunoscute vag, – cele din India, China -, sau deloc până atunci, – civilizațiile precolumbiene, regatele Africii negre -. Deasemenea, descopereau alte religii, – budismul, taoismul, confucianismul -, mult mai vechi decât creștinismul și având milioane de adepți.

  Dacă față de civilizațiile asiatice, – Imperiul Marilor Moghuli, din India, China dinastiei Ming, Japonia shogunilor -, europenii și-au dat seama de inferioritatea lor și că orice încercare de cucerire a acestor civilizații este sortită eșecului, în schimb, față de civilizațiile precolumbiene s-au purtat cu brutalitate extremă. În vaste teritorii din Americi, europenii i-au supus pe băștinași la un regim de muncă inuman, – de exemplu numai în minele de la Potosi, azi în Bolivia, în timp de 50 de ani, au murit 50 de milioane de amerindieni! Europenii îi considerau pe amerindieni o rasă inferioară și chiar ființe fără suflet, care trebuiau exterminate. Acest tratament inuman a aruncat o pată profund negativă asupra zestrei spirituale a Europei. Deasemenea, în Americi au fost aduși milioane de sclavi negrii din Africa, care vor fi supuși aceluiași tratament barbar. Astfel, civilizațiile precolumbiene au fost distruse iar vaste spații din Americi vor face parte din marile imperii coloniale europene.

 Împotriva acestui tratament barabar au încercat să reacționeze misionarii creștini. Un exemplu lăudabil este Bartolome de Las Casas care a reușit să impună desființarea sclaviei amerindienilor în coloniile spaniole. Și alți misionari au militat pentru drepturile amerindienilor, în special iezuiții.

  În Asia, unii misionari au încercat să introducă creștinismul în India, China și Japonia, fără a avea prea mult success. S-a remarcat Francisco Xavier. Japonia se va izola față de influențele occidentale, inclusiv față de creștinism, vreme de mai multe secole.

 Misionarismul nu a reușit să domolească violența barbară a europenilor. Prin comportamentul lor, europenii și-au încălcat grav valorile și principiile pentru care pretindeau că luptă să le răspândească în noile spații geografice, în special, valorile religiei creștine. Ei au demonstrat o profundă aversiune față de „păgânii” din aceste spații, incapacitate de a manifesta o cât de minimă toleranță și omenie față de amerindieni și negrii africani, aspect care  afectează și în zilele noastre relațiile internaționale, mai ales în contextual „politicii corecte”.

TITULARIZARE ISTORIE 2019 – REZOLVAREA SUBIECTELOR!

SUBIECTUL I_______________________________ (30 de puncte)

A.  Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Domnia lui Otto I cel Mare începe printr-o luptă fără milă a regelui saxon, cu ajutorul
episcopilor şi a marilor abaţii regale, împotriva acelor duci care nu acceptă reconstituirea unei
puteri suverane. Mai multe revolte izbucnesc astfel, revolte pe care, întotdeauna, Otto reuşeşte să
le înăbuşe: atunci anexează Saxonia, fracţionează Lorena şi […] instalează în fruntea marilor
principate teritoriale laici şi ecleziastici din propria sa familie. Persistenţa pericolului exterior, ca şi
abilitatea şi hotărârea sa, îi permit să păstreze unitatea regatului. În 955, aflat în fruntea unei
armate compuse din toţi baronii germani, Otto îi înfruntă pe unguri şi le zdrobeşte armata la
Lechfeld.”                                                                                 (S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei)

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1.    Scrieţi o relaţie istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată,
precizând rolul fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 1 punct

2.    Menţionaţi o cauză a luptei pentru învestitură din Evul Mediu şi două consecinţe ale acesteia
pentru Imperiul Romano-German.                                                                        3 puncte

3.    Prezentaţi comparativ câte un fapt istoric desfăşurat în Franţa, respectiv în Anglia, în secolele al
XlII-lea – al XV-lea, stabilind o asemănare şi o deosebire dintre aceste fapte. 8 puncte

B.  Elaboraţi, în 1-2 pagini, o sinteză referitoare la regimul comunist din România, având în vedere:

–       prezentarea câte unui fapt istoric desfăşurat în plan cultural-ideologic de regimul comunist
din România în deceniul cinci, respectiv în deceniul opt al secolului al XX-lea şi precizarea
unei asemănări şi a unei deosebiri dintre acestea;

–       menţionarea unei prevederi referitoare la proprietate înscrisă în Constituţia din 1952;

–       menţionarea a două acţiuni ale disidenţei din România desfăşurate în deceniul nouă al
secolului al XX-lea şi a câte unei caracteristici a fiecăreia dintre acestea.

Notă: Se punctează şi evidenţierea relaţiei cauză-efect, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea limitei de spaţiu.       18 puncte.

REZOLVARE:

A. 1: Relația istorică de cauzalitate se poate stabili între următoarele informații:

*Cauza: „Domnia lui Otto I cel Mare începe printr-o luptă fără milă a regelui saxon, (…), împotriva acelor duci care nu acceptă reconstituirea unei puteri suverane.”

*Efectul: „(…) instalează în fruntea marilor principate teritoriale laici și ecleziastici din propria sa familie.”

Rolul acestor informații: cauza selectată de noi pune în evidență următorul aspect: după destrămarea Imperiului Carolingian, prin tratatul de la Verdun (843), apăruse Francia Orientalis, viitoarea Germanie medievală. Autoritatea imperială se prăbușise și actorii vieții politice deveniseră marii principi laici și ecleziastici. Aceștia, în mod firesc, nu mai doreau o nouă autoritate centrală puternică care le-ar fi anulat, pe cale de consecință, toate beneficiile exercitării puterii politice. În această situație, Otto I a avut de luptat din greu cu respectivii principi (duci, în textul-sursă). Efectul selectat de noi arată preocuparea regelui pentru a menține unitatea regatului – nu putem vorbi, încă, de Imperiu! În lumina acestui fapt, era logic ca în fruntea marilor principate să numească membrii ai familiei sale. De remarcat un aspect – numirea unor ecleziastici – aceste numiri se datorează necesității regelui de a fi recunoscut și legitimat de Biserică. Ulterior, pentru a avea bune relații cu Papalitatea, va institui „Privilegiul ottonian” – un edict prin care recunoștea pretențiile Papalității de a conduce spiritual și temporal lumea creștină occidentală! Acest document va fi utilizat mult mai eficient de Papi pentru a-și justifica pretențiile de putere temporală (politică) decât faimosul fals „Donația lui Constantin”! Tot acest document va constitui cauza îndepărtată a „luptei pentru învestitură”!

A.2: Lupta pentru învestitură:

    A tulburat viața politică și religioasă a Occidentului european! Cauza acestei lupte nu a fost reprezentată de dreptul de a numi în funcții bisericești înalte, așa cum lasă să se înțeleagă această denumire consacrată de tradiție! Era vorba, în realitate, de a stabili care putere este cea mai importantă – cea a Papalității sau cea a împăraților romano-germani!

   După prăbușirea Imperiului Carolingian, ideea imperială a fost menținută, în continuare, de către Biserică prin Papalitate. Cu trecerea timpului se va ajunge la convingerea că Biserica deține atât autoritatea spirituală cât și pe cea temporală, fapt certificat și întărit prin „Privilegiul ottonian”! Astfel, puterea temporală era „cedată” prin ungere împăraților de către Papă. Treptat, după formarea Imperiului Romano-German, noii conducători numai agreează această dependență. Odată cu Henric al IV-lea lucrurile se precipită. Acesta va fi excomunicat și va trebui să facă celebrul „pelerinaj de la Canossa” pentru a fi iertat. Teoretic, lupta se încheie prin „Concordatul de la Worms” (1122) unde se acceptă dubla învestitură a episcopilor de către împărat și Papă (acțiune săvârșită, în realitate, de către arhiepiscopi). Practic, lupta s-a reluat în mod dramatic în timpul împăratului Frederic I de Hohenstaufen, supranumit „Barbarossa”! Între timp, Imperiul Romano-German ajunsese să se autodefinească ca o autoritate de „drept public” în baza dreptului roman redescoperit în Occident grație „Codului lui Iustinian”. Astfel, Imperiul avea dreptul să hotărască drepturile și obligațiile tuturor, fără alt intermediar, mai ales papal!

   Reluarea luptei va avea însă consecințe nefaste pentru Imperiu. Au reacționat la pretențiile imperiale toți factorii de putere din Occident: republicile urbane italiene, noile monarhii aflate în ascensiune și, bineînțeles, Papalitatea! O primă consecință importantă: Imperiul va fi nevoit să se limiteze la spațiul lumii germane, deși va continua să se numească „Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană”- un anacronism ce va bântui Europa până în 1806, când Napoleon l-a desființat!

   A doua consecință importantă: împăratul nu va mai avea nicio autoritate reală, fiind complet la mâna principilor, fapt legiferat în „Bula de Aur” din 1356. Astfel, Imperiul s-a destrămat în zeci, – mai târziu, sute! -, de principate! Sigur au existat și împărați realmente demni de acest titlu, doar au fost o excepție.

A.3: Centralizarea statală în Europa Apuseană – cazul francez și cel englez:

   Între secolele X-XV statele occidentale au parcurs un drum greu în direcția reconstrucției lor statale. De exemplu, în secolele X-XIII se desfășoară procesul de centralizare și unificare politică, – spre sfârșitul acestei perioade, se trece chiar la manifestări specifice absolutismului monarhic. Putem ilustra cele afirmate cu două fapte istorice relevante, anume:

1.Primul fapt se referă la Franța – ascensiunea puterii monarhice! Această evoluție istorică este evidențiată foarte clar de politica regelui Filip al II-lea August. De remarcat numele pe care și l-a dat singur – „August”! Acest nume dorea să arate clar că regele francez era „împărat în regatul său”, adică deținea toate prerogativele de putere ale împăraților romani de altădată: politice, juridice, religioase, economice etc.. Noua politică se sprijinea pe redescoperirea dreptului roman datorită „Codului lui Iustinian”.

   Monarhia franceză își sporește puterile și mai mult odată cu regele Filip al IV-lea cel Frumos, care îl ia pe Papa Bonifaciu al VIII-lea ostatic la Avignon, declanșând „captivitatea babilonică a Bisericii Romano-Catolice”. Procesul de creștere a autorității monarhice continuă după războiul de 100 de ani (1347-1453) prin Ludovic al XI-lea și, mai ales, Carol al VIII-lea. Acesta din urmă începe să se manifeste în mod clar ca un monarh absolut. Mulți istorici, de altfel, consideră că acest rege  a fost primul monarh absolut al Franței!

2. Al doilea fapt istoric  se referă la Anglia – slăbirea autorității monarhice! În aparență este o gravă contradicție – vorbim de centralizarea statală și ascensiunea puterii monarhice! Această evoluție istorică este valabilă până la un punct și-n cazul Angliei. Avem și aici creșterea autorității monarhice, aspect ilustrat de politica regelui Henric al II-lea Plantagenet (1154-1189). Acest rege a impus o legislație unitară – „common low”, a lovit în privilegiile clerului, situație care a dus la protestul și demisia arhiepiscopului de Canterburry, Thomas Becket; politica sa religioasă este considerată de către unii istorici ca un fel de Prereformă religioasă în Anglia! – vezi, în acest sens aprecierile istoricului J.M. Roberts, în lucrarea „Istoria Lumii”. A instituit și o armată permanentă plătită prin transformarea obligațiilor militare ale vasalilor în bani! Practic, este vorba de o armată profesionistă! Însă, ulterior, instituția regală va cunoaște un început de slăbire a puterii. Un moment important, în acest sens, l-au constituit abuzurile regelui Ioan fără de Țară. Se formează Parlamentul, în 1265. Acesta își va afirma clar drepturile sale în materie de politică fiscală, de politică externă etc., invocând ca bază pentru aceste drepturi prevederile din „Magna Charta Libertatum” – 1215. (Pentru informații suplimentare, vezi un alt articol de pe blog care se referă exact la acest document). Se va ajunge la o împărțire a exercitării puterii între regi și Parlament. Situația devine și mai rea pentru regii englezi după înfrângerea din războiul de 100 de ani. Astfel, absolutismul monarhic englez de după 1500 a fost foarte șubred în comparație cu cel francez. Regii trebuiau să facă mereu apel la Parlament pentru dreptul de a impune impozite regulate și pentru dreptul de a deține armată permanentă. Aceste drepturi erau garantate doar anual.

Așadar, între cele două fapte istorice există atât o asemănare cât și o deosebire clară. Asemănarea constă în centralizarea politică care favorizează autoritatea monarhică; deosebirea constă în modul de exercitare efectivă a acestei autorități: în Franța regii vor fi din ce în ce mai absoluți, nemai-răspunzând în fața vreo unei instituții de putere (Adunarea Stărilor Generale va ajunge să nu mai fie convocată) , în timp ce în Anglia regii trebuiau să țină seama mereu de poziția Parlamentului. 

I.B: Regimul comunist din România:

 Contextualizare – După 1947, comuniștii au avut cale liberă pentru a impune modelul comunist sovietic în România. Au impus modelul stalinist în toate sferele de activitate ale societății românești. În economie au introdus: planificarea, naționalizarea și cooperativizarea agriculturii; în plan politic au anihilat orice fel de opoziție; în plan cultural-ideologic au impus modelul „realismului socialist proletcultist”!

    În eseul de față ne vor interesa, în mod special, politica comuniștilor români în plan cultural-ideologic, aspecte legate de situația proprietății și unele acțiuni ale dizidenților în anii 80.

Argumentare – În plan cultural-ideologic comuniștii au introdus la sfârșitul  deceniului 5 modelul „realismului socialist” care glorifica și fetișiza figurile simbol ale sistemului stalinist: muncitorul stahanovist și țăranul colhoznic. Acesta este faptul istoric cel mai caracteristic al politicii cultural-ideologice din acea perioadă și  din anii 50 – „obsedantul deceniu”!  Se punea teoretic accentul pe rolul fundamental în societate al muncitorilor și țăranilor, ceea ce, ca principiu, n-ar fi fost un lucru rău. Dar, în realitate, în spatele acestei idei propagandistice, se va ascunde o teroare totală împotriva valorilor naționale românești! Tot ce nu se potrivea acestui „proletcultism” era considerat retrograd, fascist, învechit, burghez, contrarevoluționar etc.. Cultura națională a fost drastic afectată. Proletcultismul a fost însoțit și de o încercare de rusificare a societății românești. S-au proslăvit modelele proletcultiste ale U.R.S.S.-ului, cultura sovietică fiind considerată cea mai înaintată și mai progresistă din lume! Stalin era văzut și-n România drept „părintele științei și al culturii”! Erau traduse lucrări literare „cu conținut ideologic înaintat” prin intermediul Editurii „Cartea rusă” – un instrument odios al politicii de rusificare.

   Proletcultismul a dat la o parte marile figuri ale culturii românești și a încercat să impună „figuri” culturale noi care glorificau „luminoasa” societate sovietică. Aproape că România se pregătea să de vină o republică sovietică!

    Treptat, însă, după 1955, mai ales, vom observa o înlăturare a acestui model, în contextul detașării lui Gheorghe Gheorghiu Dej de U.R.S.S.. În acel an, Dej se pronunțase pentru „calea românească de construire a socialismului”! Va reîncepe un proces de re-românizare, am putea spune, a culturii și societății. Mai mult, Dej începe deschiderea către Occident, iar de la sfârșitul anilor 50 limba rusă nu va mai fi obligatorie!

   În 1964, P.M.R. își afirmă puternic orientarea națională în „Declarația P.M.R. cu privire la unele probleme ale mișcării muncitorești internaționale”. Dincolo de distanțarea de U.R.S.S., P.M.R. dorea ca această declarație să constituie baza pentru reconcilierea partidului cu poporul român!!

   Orientarea națională este continuată sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu. Acesta impune, mai ales, după celebrele vizite în Coreea de Nord și China, un „național-comunism” extrem de protocronist și antioccidental, nu doar antisovietic! Principiile „călăuzitoare” ale noi politici au fost formulate în faimoasele „Teze din aprilie” – 1974.

  Orientarea „național-comunistă” este faptul istoric cel mai caracteristic anilor 70, dar și 80, în plan cultural-ideologic. Pe lângă exagerările absurde ale protocronismului (de exemplu originea strict geto-dacă a românilor), totuși noua orientare a recuperat mult din cultura românească autentică, anterioară regimului comunist. Astfel, observăm o clară deosebire între cele două fapte istorice, anume: „realismul socialist proletcultist” a negat valorile culturale românești autentice, în favoarea celor sovietice – „cele mai înaintate”, în timp ce, „național-comunismul” ceaușist a recuperat foarte mult din aceste valori românești. Există însă și o asemănare la fel de clară: chiar în perioada „național-comunismului” predomina interpretarea comunistă de tip marxist-leninist în funcție de care se stabilea care valori culturale corespund „intereselor maselor largi populare” și care valori culturale aveau un „caracter burghez, limitat de clasă”! Astfel, și „național-comunismul” a promovat ca și „proletcultismul” judecarea culturii pe baza ideilor filosofiei marxist-leniniste.

  În plan economic, așa cum am amintit mai sus, comuniștii au aplicat modelul sovietic fără crâcnire. Economia românească a fost complet centralizată, proprietatea privată era desființată sau redusă la dimensiuni nesemnificative. Totuși, pentru păstrarea aparențelor, în constituțiile comuniste din 1948 și 1952 proprietatea de stat nu era clar afirmată! Astfel, de exemplu în Constituția din 1952  se vorbește de „proprietatea obștească” ca și cum bunurile economice ar fi aparținut realmente „celor ce muncesc de la orașe și sate”! Astfel regimul comunist dorea să sublinieze că el este singurul regim politic care promovează cu adevărat interesele „oamenilor muncii”, care erau „cu adevărat stăpâni pe destinul lor, pe munca lor și pe toate bunurile obștești” – afirmație repetată la nesfârșit în timpul regimului comunist!

   Pe fondul încălcării grave a tuturor libertăților și drepturilor omului în timpul regimului ceaușist, s-a manifestat și-n țara noastră fenomenul dizidenței anticomuniste. Aceasta s-a făcut cunoscută și-n plan extern prin intervențiile de la posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii”. Cei mai cunoscuți dizidenți, încă din anii 70, au fost: Paul Goma, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Doina Cornea, Emil Hurezeanu. Cu excepția lui Paul Goma plecat în exil, ceilalți s-au manifestat pe tot parcursul anilor 80. Totuși, Emil Hurezeanu a plecat din țară dar se va face cunoscut prin emisiunile de la „Europa Liberă”. Doina Cornea a intrat chiar în greva foamei!

   O acțiune spectaculoasă, am putea spune, a fost reprezentată de protestul hotărât al istoricului Dinu C. Giurescu față de așa-zisa „sistematizare” a satelor românești. Această acțiune a declanșat o reacție puternică de răspuns în Occident. Aici vor apărea organizații care își propuneau salvarea satelor românești. Cea mai cunoscută a fost „Acțiunea salvați satele românești” din Franța!

  Altă acțiune cu puternic impact în societate dar și în plan extern a fost greva muncitorilor din Brașov, din noiembrie 1987! Aici s-au strigat și lozinci anticomuniste. Ea s-a soldat cu numeroși arestați care au fost anchetați în cel mai pur stil stalinist!

   Am putea aminti, desigur, acțiunea de-a dreptul uluitoare a lui Constantin Pârvulescu  de la Congresul al XII-lea al P.C.R., din 1981, când l-a criticat în văzul lumii foarte dur pe Ceaușescu. Sau „Scrisoarea celor 6”, dar aceste două acțiuni nu-și propuneau înlăturarea regimului comunist ci doar înlăturarea regimului ceaușist.

   În cele din urmă, în 1989, regimul comunist din România a fost înlăturat.

SUBIECTUL al II-lea_____________________ (30 de puncte)

A. Citiţi afirmaţia următoare:

„În mai puţin de 40 de ani (din timpul domniei lui Vespasian până la 106) Imperiul Roman reuşeşte, printr-o politică decisă, să înglobeze o bună parte a ţinuturilor locuite de daco-geţi.”

( M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României) 

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus. 2 puncte 

2. Argumentaţi, în aproximativ o pagină, opinia exprimată, având în vedere:

– Prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului și menționarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susținerea opiniei;

– evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului

istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, structurarea argumentării elaborate şi respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte 

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„În secolul al XIX-lea, modificarea hărţii Europei prin crearea regatului Italiei este

contemporană cu modificări şi mai importante pentru echilibrul continentului, modificări care intervinîn ţările germanice.”

(S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei). 

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1.   Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus.                                          2 puncte

2.   Argumentaţi, în aproximativ o pagină, opinia exprimată, având în vedere:            –  –   – prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului și menționarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susținerea opiniei; 

   – evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, structurarea argumentării elaborate şi respectarea limitei de spaţiu.                              13 puncte 

Rezolvare: 

II.A. Raporturile Imperiului Roman cu geto-dacii:

Contextualizare – Pentru Imperiul Roman pericolul geto-dac se amplifică la cumpăna celor două mari ere. Aceștia devin o barieră tot mai serioasă în fața dorinței împăraților romani de a-și consolida dominația în zona balcano-dunăreană. Unii regi geto-daci efectuează campanii militare la sud de Dunăre. Datorită unor astfel de campanii, împăratul Claudius a organizat provincia Moesia, locuită de moesi „din vechiul neam aprig al geților”! Altă campanie are loc la sfârșitul domniei lui Nero. În fine, se remarcă campania de la sud de Dunăre a regelui Duras, din iarna 85/86. În aceste condiții, Imperiul Roman va relua politica de expansiune la nord de Dunăre.

Argumentare – Putem susține aceste afirmații cu următoarele două fapte istorice, anume:

Primul fapt istoric: campania militară a împăratului Domițian – a fost considerată „cel mai important război de atunci al romanilor.” – Dio Cassius. 

Acest fapt prezintă 3 trăsături:

*Prima: a fost o campanie militară, determinată, în parte, de dorința lui Domițian de a anihila opoziția senatorială care îl considera „neinspirat” în sfera politicii față de geto-daci;

*A doua: campania era însă absolut necesară pentru consolidarea stăpânirii romane în Moesia, primejduită serios de către Duras; ulterior, pentru o mai bună apărare, Domițian împarte Moesia în două provincii: Moesia Superior și Moesia Inferior;

*A treia: Domițian va fi nevoit să încheie pacea cu Decebal/Diurpaneus (urcat pe tron după cedarea puterii de către Duras, vărul său) deoarece a fost învins de către marcomanii germanici în Pannonia și nu mai avea forțe militare suficiente pentru a-l învinge pe Decebal. Pacea va fi una de compromis, dar, cu trecerea timpului, va fi percepută de către romani ca o umilință!

    Cel care va încerca să înlăture „umilința” va fi împăratul Traian!

Al doilea fapt istoric: războaiele geto-dacice conduse de Traian. Prezintă și acest fapt 3 trăsături, anume:

*Prima: primul război a fost declanșat de către Traian mai mult pentru a „șterge impresia penibilă lăsată de campaniile lui Domițian”. Dar se mai dorea și anularea păcii „jignitoare” din 89! Astfel, primul război a avut mai degrabă un caracter demonstrativ, de forță. Așa se explică de ce Decebal nu a fost complet învins!

*A doua: al doilea război este cauzat clar de politica provocatoare a lui Decebal! Acesta nu doar că nu respecta pacea din 102, „sfidându-i în continuare pe romani, la fel cum făcuse după pacea din 89” (Pierre Grimal), dar, mai mult, pune la cale o alianță cu regele Pacorus al parților, ce stăpâneau Persia! Exista posibilitatea ca Imperiul Roman să lupte pe două fronturi! Era un pericol foarte grav și, astfel, Traian declară război lui Decebal.

*A treia: al doilea război apare, spre deosebire de primul, ca un război legitim, datorat necesității Imperiului de a anihila rapid primejdia de se confrunta cu doi dușmani deodată. A fost dus până la capăt – Decebal a fost înfrânt și s-a sinucis. Rămâne încă de discutat de ce alianță urmărită de Decebal nu s-a concretizat. Altă problemă este reprezentată de limitarea spațiului geto-dac ocupat de romani. De ce aceștia nu au mers mai departe în ocuparea întregului teritoriu geto-dac? Au dorit doar să aibă frontieră naturală pe linia Carpaților Orientali?

    Ca o concluzie la cele expuse, împărtășim opinia autorilor lucrării „Istoria României”, dar până la un punct – Ce caută Vespasian în discuție!? Este o informație greșită! Vespasian a fost ocupat și … preocupat de cu totul alte spații geopolitice, – exemplu: războiul cu evreii! 

II.B. Afirmarea unor noi centre de putere pe continent – secolul XIX:

 Contextualizare – Secolul XIX a fost denumit pe drept cuvânt „secolul naționalităților”. Totuși, formarea unor noi state naționale a repus dramatic pe tapet echilibrul de forțe continental, favorabil unor țări ca Anglia și Franța. În special, apariția Germaniei va clătina puternic status-quoul existent! Putem susține această afirmație prin prezentarea a două fapte istorice relevante.

Argumentare:

Primul fapt istoric: apariția celor două state – Italia și Germania. Însăși apariția lor a fost importantă. De ce? Deoarece amândouă își arogau dreptul de a fi puteri continentale și coloniale în numele moștenirii lor istorice: Germania se considera moștenitoarea „Sfântului Imperiu Romano-German” iar Italia, bineînțeles, se considera moștenitoarea trecutului său imperial roman.

   Observăm trei trăsături importante ale acestui fapt, anume:

*Prima:  acțiunea de unificare celor două state a determinat conflicte cu alte țări sau centre de putere (Papalitatea de exemplu în cazul Italiei). Astfel, Prusia condusă de Otto von Bismarck, inițiatoarea unificării Germaniei, a trebuit să lupte contra Austriei, Danemarcei și, în special, contra Franței. În cazul Italiei, amintim războiul dus de Regatul Sardiniei/Piemontului în alianță cu Franța contra Austriei pentru unificarea cu teritorii din nordul Italiei – Lombardia de exemplu.

*A doua: ambele state doresc să continue gloria trecutului. Germania considerându-se „Al Doilea Reich” vroia să renască și să ducă mai departe slava „Primului Reich” – „Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană”! Italia va dori și ea să fie la înălțimea trecutului roman! De aici conflicte și tensiuni cu celelalte puteri europene.

*A treia: ambele state vor căuta aliați pentru a-și pune în practică proiectele, fiind conștiente că nu aveau suficientă putere pentru a și le realiza singure. Chiar vor face parte, o vreme, din aceeași alianță politico-militară – „Tripla Alianță” (Puterile Centrale).

Al doilea fapt istoric: lupta pentru modificarea echilibrului european și pentru reîmpărțirea lumii. Și în cazul acestui fapt putem evidenția trei trăsături, anume:

*Prima: ambele state au inițiat acțiuni politico-diplomatice și militare pentru a-și afirma „noul statut”. Germania, prin vocea împăratului Wilhelm I, anunță că interesele ei sunt mondiale – „Weltpolitik”! Această politică a pus în gardă, mai cu seamă, Anglia – cea mai mare putere colonială a timpului. Italia, la rândul ei, va agita lucrurile în Africa, dar a fost umilită pe plan politico-militar în încercarea de a ocupa Etiopia/Abisinia!

*A doua: noua orientare politică, mai ales a Germaniei, determină o cursă a înarmărilor fără precedent până atunci. Toate puterile continentale vor marșa la această cursă a înarmărilor.

*A treia: acțiunea concertată pentru reîmpărțirea lumii! De exemplu, Germania a impus organizarea Conferinței de la Berlin din 1884, unde s-a încheiat un „Pact colonial” pentru împărțirea Africii între puterile europene. Cu această ocazie, Germania și Italia au fost recunoscute oficial ca puteri coloniale!

   Ca o concluzie la cele expuse, suntem de acord cu opinia celor doi istorici: într-adevăr, prin apariția celor două state, – Italia și Germania -, echilibrul continental a fost grav perturbat. Mai mult, și după 1884, Germania a continuat provocările, datorate Weltpolitik-ului; în final ajungându-se la „Marele Război”.

SUBIECTUL al III-lea                                                                                            (30 de puncte)

Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

 Competenţe specificeConţinuturi  A.1.2.                 Utilizarea termenilor            istoricispecifici             faptelor istorice din spaţiul românesc în Epoca Modernă […], în diferite situaţii de comunicare scrisă sau oralăSOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE (SECOLUL AL XVIII-LEA – PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA)Termeni istorici, concepte, probleme de atins:– iluminism, reforme, biserică unită, naţiune,– principiul separării puterilor în stat;– tendinţe de modernizare în societatea românească;–  începuturile formării naţiunii moderne. Conţinuturi:•  Regimul habsburgic şi mişcarea de emancipare politico-socială în Transilvania•  Regimul fanariot în Moldova şi în Ţara Românească•  Chestiunea orientală şi Principatele Romane

(Programe școlare pentru Istorie, clasa a VIII-a, OMECI nr. 5097/09.09.2009)

 Competenţe specificeConţinuturiB:2.3 Analizarea factorilor politici, sociali, economici, culturali care alcătuiescimaginea unei societăţiSTATUL ŞI POLITICA•  Organizarea statelor moderneProbleme de atins: “Revoluţia glorioasă”, constituirea SUA, Revoluţia franceză, Franţa napoleoniană

(Programa școlară pentru clasa a X-a – Istorie, OMEC nr. 4598/31.08.2004 )

Pornind de la secvențele de mai sus, prezentați formarea/dezvoltarea și evaluarea competențelor specifice date, având în vedere:

–       prezentarea utilizării metodei conversația euristică pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice date în secvența (menționarea a două caracteristici ale metodei, precizarea modului de organizare a clasei, exemplificarea a două sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi);

–       prezentarea utilizării metodei cubul pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice date în secvența (menționarea a două caracteristici ale metodei, precizarea modului de organizare a clasei, exemplificarea a două activități desfășurate de profesor și a două sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi);

–       menționarea a două avantaje și a unei limite ale itemilor subiectivi;

–       proiectarea unui item de tip eseu cu răspuns restrâns pornind de la cinci termeni istorici/concepte și elaborarea a trei criterii de evaluare, pentru secvența A;

–       menționarea a trei recomandări de proiectare a itemilor cu alegere multiplă;

–       proiectarea unui item de tip alegere multiplă cu alegerea celui mai bun răspuns din trei opțiuni date, elaborat pentru secvența B.

Notă: Se punctează şi răspunsurile corespunzătoare itemilor, respectiv corectitudinea ştiinţifică

a informaţiei istorice.

REZOLVARE:

*Conversația euristică – În actuala perioadă și în învățământul românesc s-a mutat accentul pe formarea/dezvoltarea competențelor. În general, s-a accentuat importanța metodelor active-participative, într-un astfel de învățământ. Dar, și unele metode tradiționale pot, foarte bine, să contribuie la o astfel de învățare, mai ales dacă ele se raportează la Cadrul ERR – Evocare, realizarea sensului, reflecție, sau Dezvoltarea Gândirii Critice. Astfel, una dintre metodele tradiționale adecvate, pentru acest scop, este conversația euristică. În fapt, mulți autori o consideră o metodă activ-participativă modernă, mai ales că poate fi utilizată ca procedeu didactic în cadrul altor metode moderne – exemplu: SVA, SINELG, Ghidul de anticipație, tehnica 5W și H, tehnica STAD, Cadranele etc..

   Această metodă prezintă o serie întreagă de caracteristici care o fac adecvată  pentru învățarea centrată pe competențe. De altfel, termenul „euristic” provine din cuvântul grecesc „euriskein” care înseamnă „a descoperi”, „a cerceta”. Putem sublinia două caracteristici:

*Primaeste centrată pe acțiunea de cercetare, descoperire, investigație din partea elevilor. Este recomadabil ca profesorul să aibă în vedere întrebări-problemă sau situații-problemă. Profesorul se va raporta și la experiența de învățare  a elevilor, la cunoștințele anterioare ale acestora, pentru ca aceștia să poată rezolva problemele sau situațiile-problemă aduse în atenția lor.

* A doua: formularea răspunsurilor/rezolvărilor pretinde din partea elevilor înțelegere/comprehensiune, aplicare și analiză, cu alte cuvinte, se raportează la nivelele taxonomice superioare ale domeniului cognitiv, conform modelului propus de Benjamin Bloom.

   Pentru secvența didactică dată, profesorul poate organiza clasa în grupe. Numărul acestor grupe nu este determinat clar în literatura de specialitate. Noi plecăm de la situația în care profesorul împarte clasa în 4 grupe, având în minte raportarea la tehnica SVA sau metoda cadranelor. După organizarea clasei în cele 4 grupe, profesorul le va distribui întrebări-problemă sau situații-problemă pentru a evidenția clar aspectele euristice ale conversației; altfel, se poate ajunge ușor, prin modul de formulare al întrebărilor, la conversație catehetică.

Aplicație-model: celor 4 grupe li se cere să rezolve următoarele situații-problemă:

*Grupa I: Cum explicați faptul că în fruntea mișcării de emancipare națională din Transilvania s-au aflat reprezentanții Bisericii Greco-Catolice? În fond, prin diplomele leopoldine din 1699 și 1701, greco-catolicilor li se garantaseră drepturi egale cu reprezentanții celorlalte religii recepte!

*Grupa a II-a: Cum apreciați faptul că, în timpul regimului fanariot din Moldova și Țara Românească deși se desființase iobăgia, – rumânia, vecinia -, totuși țăranii au devenit clăcași – a doua iobăgire în cele două țări române? În fond, țăranii erau eliberați de legarea de glie, impusă, în mod categoric, de Mihai Viteazul. Cum a fost posibil, de exemplu, ca la 1848 să se vorbească de necesitatea desființării iobăgiei în cele două țări? Nu fuseseră țăranii eliberați deja?

*Grupa a III-a: Cum a evoluat mișcarea de emancipare politico-socială în Transilvania spre o mișcarea de emancipare națională și de ce orice emancipare în plan social a românilor putea echivala cu o emancipare națională a acestora? – elevii vor trebui să aibă în vedere, în mod deosebit, aprecierile referitoare la caracterul răscoalei din 1784 făcute de David Prodan.

* Grupa a IV-a: Care au fost consecințele pentru Principatele Române ale decăderii Imperiului Otoman după eșecul în asediul Vienei (1683)? Se va pleca de la faptul că decăderea Imperiului Otoman ar fi trebuit, logic cel puțin, să ducă la slăbirea controlului otoman asupra celor două țări române, dar, dimpotrivă, acest control s-a accentuat odată cu impunerea domniilor fanariote.

   Pentru rezolvarea acestor sarcini, profesorul nu va trebui să se limiteze la organizarea clasei în grupe și la distribuirea sarcinilor de lucru. Dimpotrivă! Va trebui să indice elevilor materialul bibliografic adecvat – exemplu: „O istorie sinceră a poporului roman”, autor Florin Constantiniu; „Istoria României” – colectiv de autori ( Mircea Bărbulescu, Dennis Deletant etc..), lucrările lui Keith Hitchins care au avantajul unei prezentări detașate a istoriei românilor, fără dispute legate de diverse moduri de prezentare a istoriei românilor, gen „istoria eroică a românilor” versus „istoria demitizată a românilor”!

 *Metoda Cubului – este una dintre metodele cele mai clar orientate spre dezvoltarea Gândirii Critice – Cadrul ERR! Prin cele 6 sarcini corespunzătoare celor 6 fețe, îi provoacă pe elevi să urmeze, în principiu, întregul traseu al taxonomiei cognitive propuse de Benjamin Bloom. Metoda și-a luat numele de la mijlocul didactic prin care se vehiculează sarcinile destinate elevilor – un cub.

   Metoda prezintă numeroase caracteristici/trăsături adecvate învățării centrate pe competențe. Iată două mai relevante:

*Prima: prezintă evidente avantaje formative și activizatoare prin inițierea elevilor în argumentarea rațională, prin capacitatea de a colabora cu colegii și de a dialoga constructive, prin asumarea unor sarcini de echipă – toate acestea ducând la formarea/dezvoltarea comportamentelor civic-democratice.

* A doua: dezvoltă gândirea divergentă a elevilor, competențele de rezolvare a unor probleme sau sarcini-problemă prin antrenarea capacităților elevilor de a rezolva euristic sau algoritmic respectivele sarcini; exersează, în aceeași direcție, capacitatea acestora de a emite și de a valida ipoteze sau de a identifica soluții rezolutive.

    Pentru secvența didactică aflată în atenția noastră, – B -, profesorul desfășoară o serie de activități. Exemplificăm două:

*Prima: este evidentă! Împarte clasa în 6 grupe, fiecăreia distribuindu-i o sarcină din cele 6: Descrieți! Comparați! Asociați! Aplicați! Analizați! Argumentați pro și contra!

* A doua: va indica elevilor studierea unor lucrări istorice relevante care îi vor ajuta în rezolvarea sarcinilor; exemplu: „Ascensiunea Occidentului” – autor William H. McNail; „Istoria Lumii” – autor J.M Roberts. Cele două lucrări sunt considerate „best-selleruri” mondiale în ceea ce privește scrierea istoriei!

  Elevii primesc diverse sarcini. Iată două dintre acestea:

*Prima: este evidentă! Fiecare grupă va trebui să resolve sarcina atribuită ei. În cazul nostrum putem avea următoarele sarcini:

Grupa I: Descrieți caracteristicile Vechiului Regim din Franța!

Grupa II: Comparați modelul politic american cu cel britanic!

Grupa III: Analizați „revoluția glorioasă” din Anglia și demonstrați de ce aceasta, pe cale pașnică, a reușit să asigure rolul decesiv al Parlamentului în viața politică britanică!

Grupa IV: Aplicați măsurile iacobinilor la contextul politico-social care le-a determinat și explicați de ce guvernarea iacobină trebuia să fie „revoluționară până la pace”!

Grupa V: Asociați caracteristicile strategiilor militare ale lui Napoleon la acțiunile  militare ale inamicilor Franței  și  formulați aprecieri referitoare la aceste strategii! De exemplu,  se vor avea în  vedere campania militară  din Rusia, înfrîngerile  navale în  fața  flotei engleze etc..

Grupa VI: Argumentați, pro și contra, în favoarea/defavoarea afirmației: „Modelul politic american constituie baza oricărui sistem democratic modern”!

*A doua: elevii pot realizeze proiecte/referate plecând de la cele 6 sarcini. Astfel se rezolvă problema legată de caracterul cronofag al metodei. În practică, realizarea concretă a sarcinilor bazate pe metoda cubului necesită cel puțin 2-3 ore! Ori, din păcate, orele de istorie s-au redus foarte mult, fapt care face inoperante multe dintre metodele modern. De aceea, realizarea unor proiecte/referate de către fiecare grupă, corespunzător sarcinii ei, rezolvă mult mai bine problema factorului timp!

* Itemii subiectivi – au o serie de avantaje dintre care prezentăm două:

*Primul: acești itemi solicită elevilor eleborarea unui răspuns deschis, care este foarte foarte puțin orientat prin structura sarcinii sau, chiar, nu este deloc orientat! Elevii decid care sunt elementele pe care le vor valorifica în răspunsurile/rezolvările lor, ce lungime să aibă acestea ( cu excepția eseului cu limită de spațiu sau restrâns), în ce vor consta răspunsurile lor – exemplu: explicații, argumente, opinii, descrieri, investigații etc..

* A doua: evaluează performanțe complexe ale învățării – comportamente corespunzând nivelelor taxonomice superioare ale domeniului cognitive: analiză, argumentare, sinteză, abilitatea de exprimare în limbajul epecific istoriei etc..

   Au însă și numeroase limite. Cel mai important: nu pot asigura o corectare și o notare a lor cu grad mare de obiectivitate; aprecierea rezulattelor elevilor depinde de obiectivitatea sau subiectivitatea profesorului.

Aplicație-model: pentru secvența didactică A:

   Alcătuiți un eseu de cel puțin o jumătate de pagină privitor la mișcarea de emancipare politico-socială din Transilvania, în care să integrați următorii 5 termeni/concepte istorici/istorice: diploma leopoldină, uniatism, supplex, Școala Ardeleană, concepție națională modern.

    Răspunsul va fi evaluat în funcție de îndeplinirea a 3 criterii de evaluare, anume:

1 – respectarea succesiunii logice a informației istorice – 40 puncte;

2 – prezența conectorilor de tip cauză-efect și de argumentare a opiniilor formulate – 30 puncte;

3 – respectare limitei de spațiu – 20 puncte; se vor acorda 10 puncte din oficiu.

   Răspunsul așteptat din partea elevilor: Mișcarea de emancipare politico-socială din Transilvania:

     La sfârșitul secolului XVII Transilvania a devenit provincie a Imperiului Habsburgic. Deși se accepta teoretic autonomia provinciei, în practică ea a fost integrată ferm în structurile Imperiului printr-o politică fermă de centralizare.

    Principiile de organizare ale Transilvaniei au fost incluse în „Diploma Leopoldină” din 4 decembrie 1691. Acest document recunoștea drepturile celor 3 națiuni(magiari, secui, sași) și a celor 4 religii recepte (catolică, luterană, calvină, unitariană). Românii erau, în continuare, situați în afara cadrului constituțional, fiind considerați „tolerați”. „admiși pentru bunul public”.

    Din dorința de a beneficia de aceleași drepturi cu națiunile privilegiate, o parte din români vor accepta uniatismul – unirea cu Biserica Romei și formarea, astfel, a Bisericii Greco-Catolice. Reprezentanții acestei Biserici vor avea, în principiu, aceleași drepturi cu celelalte națiuni. În realitate, multe dintre aceste drepturi nu vor fi respectate, de aceea, în fruntea mișcării de emancipare a românilor se vor afla chiar reprezentanți de seamă ai acestei Biserici – Innocențiu Micu Klein, și reprezentanții „Școlii Ardelene” (Samuil Micu, Petru Maior, Ion Budai Deleanu etc.). Atât Innocențiu cât și „Școala Ardeleană” au alcătuit „Supplexuri” prin care cereau drepturi pentru români. La baza acestora se află o concepție națională modern – și plebea făcea parte din națiune alături de cler și nobilime. „Școala Ardeleană” în Supplexul din 1791 a exagerat, însă, concepția latinistă despre români.

   Mișcarea de emencipare a românilor a fost larg reprezentată și de răscoala din 1784. Și în cadrul acestei răscoale s-a manifestat conștiința națională a românilor, lui Horea atribuindu-se de către austrieci gândul de a reface Dacia, de aceea a fost numit „Horea Rex Daciae”!

*Itemii cu alegere multiplă – solicită elevilor selectarea răspunsului corect (răspusurilor corecte) dintre  mai multe variante oferite (distractori). Profesorul trebuie să țină seama de următoarele 3 recomandări în proiectarea lor:

1 – variantele de răspuns să pună în evidență capacitățile de gândire logică ale elevilor, mai ales dacă toate variantele sunt corecte și trebuie aleasă cea mai pertinentă. 

2 – să nu sugereze, prin modul de formulare al lor, răspunsurile corecte;

3 – distractorii (dacă sunt greșiți) trebuie astfel formulați încât să pară plauzibili pentru a nu permite ghicirea răspunsului (răspusurilor) corect.

    În situația noastră, profesorul trebuie să elaboreze variante de răspuns corecte din care elevii vor alege pe cea mai concludentă! Astfel, pentru a se îndeplini această cerință, considerăm că este mult mai relevant un item cu alegere multiplă de tipul: se prezintă un enunț și apoi 3 variante sub formă tot de enunțuri care trebuie să completeze sau să evidențieze mai bine enunțul-premiză.

Aplicație-model – pentru secvența didactică B:

    Citiți cu atenție următorul enunț:

„Revoluția franceză a definit și a promovat drepturile omului și ale cetățeanului,  conform principiilor filosofiei iluministe. Ea va constitui baza la care se vor raporta alte revoluții desfășurate ulterior pe continentul european, – revoluțiile pașoptiste, de pildă -, dar tot această revoluție a constituit sursă de inspirație pentru revoluția bolșevică din Rusia!”

   Alegeți dintre următoarele 3 enunțuri-opțiuni pe cel mai relevant pentru completarea/argumentarea enunțului de mai sus:

     „Principiile revoluției franceze au fost aclamate în toate revoluțiile pașoptiste, dar unele dintre ele au fost folosite și de comuniștii-bolșevici pentru a argumenta, printre altele, desființarea proprietății private!” – enunțul a;

       „Din păcate, însă, revoluția a prezentat și o serie de aspecte profund negative – „legea suspecților” din timpul guvernării iacobine, fapt care va fi speculat, mai târziu de stalinism prin conceptul de „dușman al poporului”! Ce diferență există, la urma urmei, între „suspecți” și „dușmanii poporului”? De altfel, bolșevicii au pretins că revoluția lor a fost încununarea cea mai înaltă a principiilor promovate de revoluția franceză!”- enunțul b;

         „Revoluția franceză poate fi judecată în diverse feluri. Ea a promovat idei înalte ale filosofiei iluministe, dar a promovat și concepte fundamental opuse acestora – „suspecții” din timpul guvernării iacobine, este unul dintre ele.  Va constitui sursă de inspirație, din nefericire, pentru bolșevicii ruși. Conform lui Lenin „revoluția rusă a fost desăvârșirea revoluției franceze!” Să nu uităm că unele idei ale lui Jean Jacques Rousseau, – foarte apreciat de iacobini -, privitoare la proprietatea privată  ca sursă a răului în societate au constituit fundamental pentru doctrina comunistă a desființării proprietății private, comuniștii afirmându-se astfel drept continuatorii legitimi ai Iluminismului și revoluției franceze!”- enunțul c.

  Toate aceste enunțuri sunt corecte! Alegerea celui mai bun, mai complet, mai percutant, – ca să zicem așa -, va depinde de gândirea proprie a elevilor dar și de … subiectivitatea profesorului! Cu alte cuvinte, un astfel de item cu alegere multiplă poate deveni, ușor, item semiobiectiv sau, chiar, subiectiv! Considerăm destul de nepotrivit un astfel de item, care se dorește obiectiv! Ori este vorba de item cu alegere multiplă ori de item de tip semiobiectiv/subiectiv și atunci îl include în categoria itemilor de tip situații-problemă!

   În aplicația noastră cel mai bun răspuns dintre cele 3 opțiuni este enunțul …3.                                                                                

TITULARIZARE ISTORIE 2018 – REZOLVAREA SUBIECTELOR

SUBIECTUL I (30 de puncte):

A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Regele [Ludovic al XIV-lea] de drept divin, deţinând puterea doar de la Dumnezeu – fără

mijlocirea papei -, pretinde să aibă drepturi asupra bunurilor Bisericii. Împins de nevoile războiului,

extinde în 1673, de capul său, «regala» asupra acelor dioceze franceze care fuseseră scutite –

cam jumătate. În cazul în care este vacant, va încasa veniturile temporale ale oricărui episcopat

până la instalarea noului episcop. Conflictul care decurge de aici cu Roma este ocazia publicării

Declaraţiei celor Patru Articole, în 1682. În strânsă legătură cu regele, Adunarea clerului din Franţa

declară puterea civilă independentă de judecata Bisericii, proclamă superioritatea conciliilor asupra

papei, neagă infailibilitatea sa. Conflictul se adânceşte şi abia în 1693, sub Innocentiu XII, Ludovic

XIV renunţă la cele Patru Articole, în schimbul extinderii regulei asupra tuturor episcopatelor din

regat.” (Istoria universală)

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată,

precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale revocării Edictului de la Nantes, de către regele

precizat în sursă. 3 puncte

3. Prezentați comparativ câte un fapt istoric referitor la absolutismul din secolele al XVI-lea – al

XVII-lea, din Anglia, respectiv din Rusia, stabilind o asemănare și o deosebire dintre aceste

fapte. 8 puncte

B. Elaborați, în 1-2 pagini, o sinteză referitoare la evoluția Principatelor Române în prima jumătate

a secolului al XIX-lea, având în vedere:

– menționarea unui fapt istoric desfășurat în Moldova, în primele două decenii ale secolului al

XIX-lea;

– prezentarea a două documente internaționale adoptate în deceniul trei al secolului al XIX-lea și

precizarea unei asemănări și a unei deosebiri dintre prevederile referitoare la Principatele

Române, înscrise în aceste documente;

– menționarea a două acțiuni politice, din perioada 1835-1840, desfășurate în Țara

Românească și a câte unei caracteristici a fiecăreia dintre acestea.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei cauză-efect, respectarea succesiunii cronologice/logice a

faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea limitei de spaţiu. 18 puncte

REZOLVARE:

I.A.1: Relația de cauzalitate poate fi stabilită între următoarele informații:

Cauza: „Regele ( Ludovic al XIV-lea ) de drept divin (…) – pretinde să aibă drepturi asupra bunurilor Bisericii.”

Efectul: „Conflictul care decurge de aici cu Roma este ocazia publicării Declarației celor Patru Articole, în 1682.” 

       Relația istorică de cauzalitate scoasă în evidență are următorul rol: 

Cauza: Absolutismul monarhic pretindea că monarhul are autoritatea absolută în stat, această autoritate fiind dăruită de către Dumnezeu. În baza unei asemenea justificări, nicio o instituție cu autoritate de pe Pământ nu i se putea opune suveranului deoarece acest lucru însemna opoziție implicită contra lui Dumnezeu!

          Absolutismul monarhic controla, sau dorea să controleze, totul, inclusiv instituția Bisericii. Astfel, în Franța, Ludovic al XIV-lea a realizat, în mod clar acest lucru. Plecând de la exemplul altor regi francezi din trecut, mai ales de la pilda regelui Filip al IV-lea cel Frumos, inițiatorul captivității „babilonice” a Papilor la Avignon -, regele nu a permis Papei niciun amestec în treburile Bisericii din Franța. De aici a rezultat și faptul că regele Ludovic al XIV-lea avea dreptul exclusiv de a hotărî asupra bunurilor Bisericii, așa cum arată citatul scos în evidență de noi.

Efectul: a fost evident. Conflictul cu Roma i-a dat posibilitatea regelui Ludovic al XIV-lea să publice „Declarația celor Patru Articole”, din 1682. Această declarație a consacrat oficial Biserica Galicană. Cele Patru Articole erau:

1 – regele este independent de Papă;

2 – conciliul cardinalilor este superior Papei;

3 – Sfântul Scaun trebuie să respecte legile statului francez;

4 – Papa nu este infailibil decât prin consimțământul Bisericii Universale/Catolice.

       Aceste Patru Articole se bazau pe Concrdatul din 1516, prin care regele Franței hotăra în teritoriul acestei țări în problemele Bisericii. Astfel cele Patru Articole au întărit poziția Franței de principală apărătoare a Bisericii Catolice, mai importantă decât Papalitatea, galicanismul reprezentând o formă de catolicism moderat!

I.A.2: Contextul: după Edictul de la Nantes (!598) dat de către regele Henric al IV-lea de Bourbon, tensiunile religioase în Franța nu au încetat. Dimpotrivă! Biserica Romano-Catolică prin intermediul Ordinului Dragonilor a organizat așa-numitele „dragoniade” care vizau reconvertirea cu forța a hughenoților la catolicism. Mai mult, copiii hughenoților au fost botezați forțat în religia romano-catolică. Conflictele religioase erau pe punctul de a exploda. (pentru informații suplimentare privitoare la Ordinul Dragonilor și dragoniade, lecturați un alt articol de pe blog: ”Hughenoții și fuga lor către libertate” ).

         Dezvoltare/Argumentare:  În aceste condiții, în timpul regelui Ludovic al XIV-lea, – modelul monarhului absolutist în secolul XVII -, monarhia nu a tolerat divizarea religiaosă a Franței, și, astfel, sus-numitul rege a revocat Edictul de la Nantes prin Edictul De la Fontainebleau, din 1685. Astefl, el a dorit să asigure forțat unitatea religioasă a Franței. Așadar, cauza revocării Edictului de la Nantes a fost reprezentată de dorința regelui Ludovic al XIV-lea de pune capăt diviziunii religioase din sânul societății franceze și de a asigura unitatea religiaosă a țării! 

          Au rezultat, aproape imediat, două consecințe:

Prima: hughenoții au părăsit masiv Franța, în favoarea Țărilor de Jos, Prusiei, Angliei etc.. Ei erau oameni activi: negustori, bancheri, proprietari de manufacturi. Acest fapt a slăbit serios economia Franței, fiind și el o cauză a crizei financiare ce va lovi Franța după moartea „Regelui Soare”.

A doua: totuși poziția Franței se va întări în „frontul Contrareformei”. Franța și-a reafirmat rolul de cel mai important apărător al Catolicismului, chiar dacă într-o variantă mai moderată, a Galicanismului. Cu alte cuvinte, a crescut semnificativ poziția și superioritatea regelui Franței în fața Papalitității! Această situație se va accentua tot ami mult pe viitor.

          Totuși, încălcarea gravă a libertății religioase va duce la afirmarea de către gânditorii și filozofii francezi, tot mai mult, a ideii libertății de conștiință a oamenilor. Unii istorici consideră actul revocării Edictului de la Nantes drept o cauză îndepărtată a dezvoltării filozofiei iluministe; pot fi dați ca exemple: William H McNaill; John Mitchell Ontario. 

I.A.2: Context: Absolutismul monarhic este etapa finală a unui proces istoric din evoluția unor state europene: Anglia, Franța, Spania, Rusaia. Acest proces istoric începe odată cu centralizarea și unificarea politică a statelor. El caracterizează secolele XVI – XVII.

         Absolutismul monarhic susține dreptul monarhilor de a deține puterea absolută în state. Această doctrină era argumentată de o serie de gânditori ai epocii, într-o serie de lucrări: Jean Bodin: „Cele 6 cărți ale Republicii”, Jacques Benigne Bossuet: „Orațiuni funebre” etc..

       Dezvoltare/Argumentare: în ceea ce privește chestiunea în discuție, atât în Anglia, cât și în Rusia, Monarhia are alături Adunarea Stărilor. În Anglia, aceasta se numește „Parlament” iar în Rusia „Zemski Sobor”. Parlamentul a apărut încă din 1265. Zemski Sobor apare în timpul Țarului Ivan al IV-lea cel Groaznic, mai precis, în anul 1549. În ambele țări, cele două Adunări reprezintă puterea, teoretic, puterea legislativă. Ele trebuiau să aprobe legile. Aceasta este asemănarea. Dar lucrurile se opresc clar aici! În vreme ce Parlamentul englez avea autoritate serioasă, în Rusia, Soborul era mai mult decorativ! Așadar, monarhia absolutistă engleză era șubredă, avea nevoie de acordul Parlamentului pentru aprobarea impozitelor, pentru a deține o armată permanentă. Parlamentul englez își baza autoritatea pe „Magna Charta Libertatum” din 1215. Tudorii englezi aveau o autoritate discutabilă; orice încercare a acestora dea sfida Parlamentul provoca o reacție dură a acestuia. Mai departe, în vremea Stuarților, lucrurile vor degenera foarte puternic, ajungându-se, în final, la Revoluție!

       În Rusia, în schimb, monarhia absolută capătă caracter de despoție orientală, lucru de neconceput în Anglia! Soborul nu va avea nicio autoritate reală în stat. Se va ajunge chiar ca el să fie convocat foarte rar, aspect evidențiat încă din timpul domniei lui Mihail I Romanov. Mai mult, va fi desființat de către țarul Petru I cel Mare! Mai târziu, Ecaterina I cea Mare ca convoca o altă Adunare cu un alt nume – Zemstvo! Ne-am putea imagina oare ce s-ar fi întâmplat în Anglia dacă Parlamentul ar fi fost înlocuit cu o altă Adunare cu un alt nume? 

I.B: Fundamentele României Moderne (1801 – 1848/1850):

Contextualizare: În prima jumătate a secolului XIX, Principatele Române au evoluat sub influența raporturilor de forțe din sud-estul Europei dintre cele două Puteri: Rusia și Imperiul Otoman. Această realitate istorică a afectat în mod contradictoriu Principatele. Moldova pierde Basarabia prin Pacea de la București din 1812; se accentuează dependența față de Rusia, dependență și mai evidentă în urma semnării Tratatului de la Adrianopol și consacrată maxim prin Regualamentele Organice. Autonomia Principatelor va fi grav încălcată.

          Totuși, în Principate s-a amplificat evoluția spre modernitate. Se dezvoltă cultura națională prin contribuția unor mari oameni de cultură ca de pildă Gheorghe Lazăr  și Gheorghe Asachi, ca să nu mai amintim de cărturarii generației pașoptiste; se afirmă tot mai puternic conștiința națională a românilor, acest aspect fiind evidențiat de mișcările reformiste ale marilor boieri – în unele memorii aceștia cereau unirea principatelor -, de revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, de frământările create de societățile secrete, – cum a fost cea condusă de Ion Câmpineanu, de generația pașoptistă. apoi a urmat revoluția de la 1848 în care generația pașoptistă românească și-a dovedit deschiderea spre modernitate, spre spiritul european reformator. De aceea putem afirma că, în această perioadă s-au pus fundamentele României Moderne! 

Dezvoltare/Argumentare: Se poate argumenta această aserțiune cu o serie de fapte și acțiuni istorice.

          De pildă, în primele două decenii ale secolului XIX, în Moldova, ca și în Țara Românească de altfel, se amplifică mișcarea reformatoare a marii boierimii. Acesta este o fapt istoric deosebit de semnificativ, deoarece, spre deosebire de țări din Occident, la noi oamenii politici liberali vor proveni din rândurile marilor boieri, mai rar din rândurile burgheziei, aceasta în Principate fiind slab dezvoltată. Remarcăm în mod deosebit memoriul marelui boier Dimitrie I. Sturdza, intitulat „Plan sau formă de oblăduire republicească-aristo-democraticească, datând din anul 1802. În acest memoriu se propunea instituirea unui Divan alcătuit din „Divanul mare, Divanul pravilnicesc și Divanul de Jos, existența acestora două urmând a fi constituită din deputații trimiși de țară ce închipuiesc icoana unui norod slobod!” 

        Mișcarea reformistă va ajunge la cel mai înalt grad, din această perioadă a primelor două decenii, în vremea domnitorului fanariot Scarlat Calimachi. Acesta elaborează „Codul Calimachi” – 1817. Era vorba de un cod civil și comercial care reprezenta o adaptare a altor coduri – austriac, parțial cel napoleonian -, la realitățile din Moldova. Așadar, putem aprecia, per ansamblu, ca pozitiv acest fapt istoric al existenței mișcării reformiste a marii boierimi.

        În continuare, Principatele Române vor fi afectate de încheierea în deceniului III al secolului XIX a două documente internaționale între Rusia și Imperiul Otoman: Convenția de la Akkerman (1826) și Tratatul de la Adrianopol (1829). Ambele documente au contribuit la conturarea statutului internațional al Principatelor. În principiu ele au întărit autonomia față de Poartă și au slăbit monopolul comercial otoman.

        Între cele documente putem remarca o asemănare în privința Domniei. Domnitorii celor două Principate urmau să fie aleși dintre boierii pământeni. De ce este importantă această chestiune? Să ne amintim că în deceniile anterioare, marii boieri moldoveni și munteni ceruseră stabilitatea domniei pe cel puțin 7 ani, înainte de a îndrăzni să ceară revenirea la domniile pământene! Acum, ambele documente consacrau alegerea unor domnitori pământeni! Dar, între cele două documente există și o deosebire foarte interesantă! Anume: în Convenția de la Akkerman domnitori urmau să fie aleși pe 7 ani, pe când, în urma Tratatului de la Adrianopol, – avem în vedere „Actul dezvoltător pentru Principatele Dunărene”, al acestui Tratat -, ei urmau să fie aleși pe viață!

          Ulterior, deși , Tratatul de la Adrianopol și apoi Regulamentele Organice consacrau autonomia Principatelor, Rusia va încălca foarte dur acest drept. Mai ales prin impunerea „articolului adițional” la Regulamentele Organice!

          În Moldova, opoziția a fost ca și inexistentă datorită domniei autoritare a lui Mihail Sturdza. În schimb, în Țara Românească, opoziția a fost foarte puternică! „Articolul adițional” a fost respins, dar va fi impus, apoi, brutal de către baronul Ruckmann, consulul Rusiei la București. Ca urmare, în perioada 1835-1840, opoziția față de Regulamentele Organice în general, și, față de „protectoratul ” Rusiei în special, va lua forma unor acțiuni secrete de tip masonic. Vor fi constituite o serie de societăți de acest gen.

       O astfel de societate a fost cea condusă de Ion Câmpineanu. Ea este cunoscută drept „Partida Națională”. Gruparea lui Câmpineanu avusese cel mai important rol în respingerea „articolului adițional”. Această grupare elaborează la 1 noiembrie 1838 două documente extrem de importante: „Actul de unire și independență” și „Osăbitul act de numire al suveranului românilor”. În aceste documente, pentru prima dată în secolul XIX, se asumă oficial de către o societate politică unirea Principatelor și independența acestora! Mai mult, se cerea chiar unirea tuturor românilor, din toate provinciile ( inclusiv Transilvania și Basarabia ), într-un singur stat! Aceasta este o primă acțiune politică foarte importantă.

         Apoi, și mai importantă era strategia de realizare a acestor obiective! Pentru realizarea acestor deziderate, Ion Câmpineanu va dori să colaboreze cu domnitorul Moldovei Mihail Sturdza, să obțină acordul Porții pentru unirea, deocamdată, doar a Principatelor și va acționa la Paris pentru organizarea luptei comune cu emigrația poloneză condusă de prințul Adam Czartorysky. Apoi se va întâlni cu Lordul Palmerston, primul-ministru britanic. Neagu Djuavara, în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, explică aceste acțiuni și întâlniri ca fiind cea mai clară dovadă a aparteneței la Masonerie a lui Ion Câmpineanu, altfel este de greu de conceput cum ar fi putut un mare boier român să fie primit de Lordul Palmerston!

          Acțiunile lui Câmpineanu au speriat efectiv atât Poarta cât și Rusia. El va fi închis, dar, ulterior, va fi eliberat. Oricum, acțiunile lui au marcat puternic mișcarea națională din Principate. Totuși, la 1848, Ion Câmpineanu va manifesta o atitudine vădit ostilă revoluției! E greu de spus ce l-a determinat să aibă o asemenea atitudine.

Concluzie: Fără a mai intra în alte detalii, se poate observa, și din cele expuse mai sus, că, în această perioadă, prin astfel de acțiuni s-au impus tot mai clar idei referitoare la unirea Principatelor, la independența acestora, la organizarea lor pe baze moderne. Cu adevărat, s-au pus bazele României Moderne!

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)
A. Citiţi afirmaţia următoare:
„Dominând viața politică internă de la reorganizarea guvernului la 1 decembrie 1946 […],
Partidul Comunist Român s-a angajat serios în eliminarea a tot ce mai rămăsese din opoziție.”
(K. Hitchins, România, 1866-1947)
Răspundeţi următoarelor cerinţe:
1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus. 2 puncte
2. Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia exprimată, având în vedere:
– prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici ale
acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;
– evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului
istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice / logice a faptelor istorice, structurarea
argumentării elaborate și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte 

B. Citiţi afirmaţia următoare:
„În secolul al IV-lea el [împăratul roman] este un conducător absolut care se sprijină pe
forță ca și pe intrigi; el este șeful armatei și apare ca un trimis al divinității, chiar și în epoca
creștină, în care denumirile, saluturile și titlurile se adaptează noii religii, ducând în același timp
mai departe deprinderile păgâne.” (R. Bloch, J. Cousin, Roma și destinul ei)
Răspundeţi următoarelor cerinţe:
1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus. 2 puncte
2. Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia exprimată, având în vedere:
– prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici
ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;
– evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea
limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice / logice a faptelor istorice,
structurarea argumentării elaborate și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte

REZOLVARE:

II.A: STALINIZAREA ROMÂNIEI:

Contextualizare:  Ca urmare a înțelegerilor secrete dintre cei „Trei Mari”, Europa Răsăriteană a trecut în sfera de influență sovietică. Și mai cinică, în această împărțire a sferelor de influență, a fost încheierea așa-zisului „acord de procentaj” dintre Winston Churchill și I.V. Stalin în cadrul unei întrevederi la Moscova – 9 octombrie 1944. Astfel, soarta a milioane de oameni a fost tranșată printr-un simplu petec de hârtie cu câteva procente. În urma acestui acord, România avea să „primească” 90% influență sovietică.

        După 23 august 1944, Partidul Comunist din România va acționa, pe toate căile, pentru preluarea puterii. De asemenea, el și-a întărit considerabil forța – de la câteva sute de membrii va ajunge rapid la câteva zeci de mii de membrii chiar în toamna lui 1944. Însă factorul decisiv care va contribui la preluarea puterii de către comuniști a fost Armata Roșie.

           Prin presiuni și amenințări extrem de brutale, Andrei Ianuarevici Vîșinsky îl obligă, în cele din urmă, pe regele Mihai I să accepte numirea ca prim-ministru a lui Petru Groza, la 6 martie 1945. Din acest moment, acțiunile comuniștilor nu vor mai întâmpina o forță de opoziție reală. O ultimă încercare a fost „greva regală”. Totuși, Marile Puteri occidentale vor recunoaște guvernul Groza, parțial „reorganizat”. Din acest moment, totul era compromis pentru democrația din România!

           În 1947, singura instituție care, încă, împiedica deținerea completă a puterii de către comuniști, era Monarhia. De altfel, în acel moment, România era singura țară din zonă ce mai avea instituția Monarhiei. În final, și acest „amănunt” a fost rezolvat de către comuniști – la 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost forțat să abdice, iar România a fost proclamată Republică Populară.

Dezvoltare/Argumentare: În sprijinul celor afirmate mai sus, aducem în prim-plan două fapte istorice esențiale în procesul de comunizare stalinistă a României, anume:

Primul: înlăturarea opoziției politice și a instituțiilor democratice. Acest fapt este esențial pentru stalinizarea României. El are trei trăsături:

1 – lichidarea „fasciștilor”, „instituțiilor reacționare” și a „agenților imperialismului anglo-american”. În numele acestui „principiu”, Partidul Cominist din România a pus la cale:

– procesul Antoneștilor (Ion și Mihai), o mascaradă judiciară intitulată „procesul marii trădări naționale” – 7-18 mai 1946;

– desființarea printr-o „lege electorală” a Senatului, considerat „organ reacționar”, simbol al „capitalismului burghezo-moșieresc”;

– în urma „alegerilor” din noiembrie 1946, P.C. din România a ocupat majoritatea mandatelor din Adunarea Deputaților și atrecut la eliminarea ultimilor dușmani „imperialiști”. Remarcăm, în acest sens, „înscenarea de la Tămădău”, din aprilie 1947, prin care liderilor țărăniști li se promisese plecarea din țară pe calea aerului. Prinși, aceștia aveau să fie condamnați la ani grei de pușcărie – exemplu: Iuliu Maniu.

– în 1947 a fost înlăturată ultima instituție „reacționară” – Monarhia și a fost proclamată republica. 

2 – utilizarea „mijloacelor de luptă populare” pentru lichidarea opozanților – exemplu: „gărzile muncitorești”, de fapt cete de bătăuși organizate mai ales după ce Teoharie Georgescu a preluat postul de ministru de interne. Apoi au fost înființate „ Miliția Populară” și „Securitatea Poporului” în 1948-1949. Securitatea va avea rolul cel mai important în răspândirea fricii și terorii în populație. 

3 – lichidarea mișcărilor de rezistență anticomunistă. Aceste mișcări erau organizate mai ales în zone muntoase, de pădure, fiind relativ dificil de depistat și de anihilat. Unele vor continua să acționeze pe întreg parcursul anilor 50 – „obsedantul deceniu”. Unor grupări li se cunosc denumirile: „Mișcarea Națională de Rezistență”, „Graiul Sângelui”, „Sumanele Negre”. cercetările asupra mișcărilor de rezistență anticomuniste nu sunt încă sistematizate într-un mod clar, după cum a observat istoricul Florin Constantinui în lucrarea sa: „O istorie sinceră a poporului român”. Oricum, ele n-au avut forța mișcărilor din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia.

Al doilea fapt istoric: impunerea modelului sovietic în organizarea de ansamblu a societății românești. Cartea istoricului K. Hitchins se oprește în anul 1947 astfel încât noi vom încerca să punctăm trăsăturile acestui fapt istoric pentru o perioadă restrânsă, eventual până în 1955 când Gheorghe Gheorghiu Dej s-a pronunțat „pentru calea românească de construire a socialismului”, moment care a marcat începutul sinuosului drum al relativei liberalizări a regimului comunist, liberalizare care se va sfârși în 1971/1974, după „Tezele” lui Nicolae Ceaușescu. Trăsăturile acestui fapt istoric sunt:

1 – impunerea unei economii de tip sovietic planificată și centralizată. Încă din 1945, comuniștii români s-au pronunțat categoric pentru desființarea proprietății private și trecerea la o economie de stat după modelul sovietic.Pași importanți au fost făcuți în 1947 prin organizarea Oficiilor industriale, reforma monetară și etatizarea Băncii Naționale.

2 – propaganda asupra maselor pentru a le convinge de justețea regimului comunist. P.C. din România a utilizat toate mijloacele de propaganda existente la vremea aceea pentru a „instrui” pe linia cerută de ideologia marxist-leninistă. Au fost folosite: presa, radioul, jurnalele de actualități prezentate în cinematografe, în cămine culturale, grupuri de „agitatori” asemănători udarnicilor sovietici. De notat cum o serie de ziare binecunoscute au fost preluate de comuniști, cel mai cunoscut exemplu fiind ziarul „Universul”.

3 – impunerea modelului „ brigadierilor” – oameni „entuziaști, plini de zel revoluționar” gată să realizeze, la chemarea P.C. din România, cele „mai mărețe” planuri și obiective economice, exemplu concludent este linia ferată Bumbești-Livezeni, realizarea acesteia fiind și subiectul unui cunoscut film de propagandă al epocii: „Răsună valea”! Brigadierii vor reprezenta model pentru dezvoltarea ulterioară a așa-zisei „munci patriotice”, desfășurate în special în zile de sâmbătă și duminică și la care participau chiar și elevii! Printre acești „brigadieri” se aflau, în fapt, mulți deținuți politici și opozanți ai regimului.

Concluzie: În urma acestei scurte prezentări putem aprecia că, într-adevăr după așa-zisa reorganizare a guvernului din 1 decembrie 1946, și, ulterior, prin recunoașterea guvernului Groza de către S.U.A. și Marea Britanie în special, comuniștii au eliminat orice urmă de opoziție serioasă, totul culminând cu înlăturarea Monarhiei în decembrie 1947. Concluzia autorului K. Hitchins, – de altfel, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști străini în istoria românilor -, este corectă, sintetizând clar și la obiect realitățile istorice ale epocii respective.


II.B: IDEOLOGIA IMPERIALĂ ROMANĂ ȘI CREȘTINISMUL:

 Contextualizare. Criza secolului III a fost depășită prin reformele lui Dioclețian și, mai ales, ale lui Constantin cel Mare. Prețul a fost o implicare tot mai putenică a împăraților în viața supușilor precum și înlocuirea Principatului cu o nouă formă de guvernământ – Dominatul.
            În viața supușilor împărații intervin printr-o libertate religioasă garantată de către stat, de care vor beneficia și creștinii. Mai mult, odată cu Constantin, creștinismul este favorizat, ajungându-se, în cele din urmă, la proclamarea sa ca singura religie recunoscută oficial de către împăratul Theodosius cel Mare. A fost o perioadă contradictorie – pe de o parte creștinismul devine religie licită, dar, pe de altă parte, au fost acceptate până la Theodosius și cultele păgâne.
            Unele dintre aceste culte păgâne au exercitat o puternică influență asupra creștinismului, chiar dacă acest lucru este respins de foarte mulți teologi din zilele noastre. De exemplu: sărbătoarea Crăciunului va fi stabilită pe 25 decembrie, ziua în care se năștea zeul Soare, ziua în care romanii sărbătoreau Saturnaliile închinate zeului Saturn. Chiar mithraismul, o religie puternică la vremea respectivă, avea ca dată a nașterii zeuluii Mithra tot 25 decembrie! Apoi, putem observa cum Biserica Creștină preia modelul de organizare administrativă a Imperiului în dioceze! Diocezele au fost întemeiate ca forme de organizare administrativă de către împăratul Dioclețian.
           Sigur, nu toți împărații din această epocă au tolerat creștinismul. Chiar Dioclețian a fost unul dintre cei mai duri persecutori. Apoi, după Constantin, s-a remarcat Iulian Apostatul. Totuși, creștinismul devine o forță redutabilă. Iulian Apostatul ar fi declarat pe patul de moarte: „M-ai învins Nazarinene!”
           Totuși, implicarea instituției imperiale în Biserica Creștină va avea urmări deosebite. Atât Biserica Creștină cât și instituția imperială vor suferi o serie de transformări.

Dezvoltare/Argumentare: Transformarea împăraților romani în conducători absoluți de tip oriental și apoi în conducători absoluți creștini poate fi surprinsă prin următoarele fapte istorice:

Primul: preluarea modelului oriental de monarhie absolută, mai ales a modelului elenistic. Acest fapt prezintă trei trăsături:

1 – criza secolului III a pus în lumină slăbiciunile Principatului, faptul că nu exista o autoritate imperială clar definită. În timpul Principatului, Imperiul Roman era mai degrabă o federație de cetăți în frunte cu cea mai importantă – Roma. În aceste condiții, începând chiar cu împăratul Aurelian (280-285) se vor prelua elemente de conducere despotică de tip oriental. Dioclețian va prelua în mod oficial ceremonialul elenistic al închinării supușilor în fața împăratului văzut ca fiind „Dominus et Deus”. De altfel, de tremenul „dominus” provine denumirea Dominatului – ce semnifică puterea absolută a împăratului. De asemenea, împăratul Dioclețian a căutat o religie unică pentru a înlătura diversitatea de culte din Imperiu, ce reprezenta una dintre sursele de slăbiciune ale acestuia. Astfel, el va adopta cultul Soarelui. Acest fapt va avea mare importanță pentru viitor – cultul Soarelui înfățișa conducătorii cu o serie de diademe și aurore, aspect care se va păstra în creștinism!

2 – împărații vor concentra întreaga putere în mâna lor. Astfel, ei preiau modelul oriental și sub aspectul că monarhul are puterea totală pe Pământ deoarece era zeu sau fiu de zeu! După legalizarea creștinismului, această idee este continuată într-un mod … particular! Constantin cel Mare și următorii împărați creștini vor pretinde că dețin puterea totală pe Pământ deoarece ei sunt „unșii” lui Dumnezeu pe Pământ! Avem astfel, un Dumnezeu unic în Cer, un împărat unic pe Pământ! În consecință, puterea absolută a împăraților creștini imită atotputernicia lui Dumnezeu în Cer. Eusebiu din Cezareea, ideologul Imperiului Roman creștin, a argumentat cel mai bine punctele de contact dintre ideologia imperială romană și creștinism.

3 – împărații creștini, fiind unșii lui Dumnezeu, capătă dreptul de a se amesteca în treburile Bisericii Creștine. Chiar Constantin va prezida Conciliul Ecumenic de la Niceea. Aici au fost condamnate ideile lui Arius care susținea că Iisus nu este Dumnezeu. Această intervenție a împăraților se va perpetua în secolele următoare, mai ales în Imperiul Bizantin – aici ia naștere „cezaro-papismul”. În conflictele dintre Biserica oficială și erezii foarte adesea împărații sunt cei care vor înclina balanță când spre o tabără când spre cealaltă. Practic ei vor hotărî, în multe cazuri, ce este adevăr religios și ce este erezie.

Al doilea: adaptabilitatea creștinismului la ideologia imperială romană! Este un fapt istoric deosebit de important. Împărații romani vor apărea, în special în Imperiul Roman de Răsărit, ca adevărații conducători ai Bisericii – cezaropapism! Acest fapt prezintă trei trăsături, anume:

1 – creștinismul legalizat va fi impregnat, voit sau accidental, de către diverși împărați creștini cu elemente păgâne. Însuși Constantin acceptând pe mai departe cultele păgâne va contribui la acest „sincretism” creștino-păgân! Creștinismul adoptă, în propriul folos, elemente ale altor religii – ziua de 25 decembrie ca dată a nașterii lui Hristos; reprezentarea împăraților creștini și a sfinților cu diademe și aurore ca în cultul Soarelui! De altfel, Constantin a continuat să practice cultul Soarelui, lucru atesta de baterea de monede cu zeul Soare după anul 313!

2 – Biserica Creștină va accepta oficial faptul că împăratul este unsul lui Dumnezeu pe Pământ și că acesta are puterea absolută de la Dumnezeu. Astfel, deși părea să se fi impus în lupta cu Imperiul Roman, Biserica s-a ales cu un stăpân pămâmtean! Acest stăpân, cum s-a văzut mai sus, putea să hotărască ce este credință adevărată și ce este erezie!

3 – mai ales în Imperiul Roman de Răsărit, războaiele pornite de împărații creștini vor fi declarate ca fiind războaie sfinte. De foarte multe ori, capii Bisericii vor binecuvânta războaiele, oferind „garanția divină pentru reușita lor”. Acest obicei s-a păstrat, din păcate, în Bisericile Ortodoxe Autocefale până în zilele noastre. De multe ori, auzim capi ai diverselor Biserici Ortodoxe vorbind de războiul sfânt desfășurat de cutare națiune pentru anumite scopuri. Exemplu cel ami concludent, chiar dacă supărător, este cel oferit de Biserica Ortodoxă Română care a numit participarea României la Primul Război Mondial ca „războiul sfânt” pentru reîntregirea neamului. Este cel puțin discutabil să declari tu „slujitor al lui Hristos”- care spunea  oamenilor următoarele: „Iubiți-vă dușmanii! Faceți bine celor ce vă prigonesc!” -, că războaiele pot avea această „pecete” sfântă!

Concluzie: Este un subiect delicat, în opinia noastră, chestiunea pusă în discuție! Ea poate genera fie judecăți dezaprobatoare, care merg în direcția unui creștinism corupt de modelul roman, fie judecăți pozitive, care scot în evidență calitatea de sfinți a împăraților creștini, lupta lor pentru apărarea religiei adevărate. Să nu uităm: Constantin cel Mare, canonizat de Biserică, se face vinovat de crime odioase! El și-a ucis a doua soție și pe fiul cel mare!
          Un lucru credem că se impune a fi subliniat, la o analiză atentă: puterea imperială romană a câștigat mult prin preluarea creștinismului, în timp ce, Biserica și-a pierdut drastic din puritatea ei de la început! Nu întâmplător se spune: „ Adevăratul creștinism a murit în 313. De atunci a apărut religia creștină!”
         Împărtășim, cu alte cuvinte, cele afirmate de cei doi istorici. Și astăzi putem sesiza ușor prezența în creștinism a unor tradiții păgâne. Apoi, ideea că monarhul este unsul lui Dumnezeu, deși pare a fi susținută biblic, ea este valabilă doar pentru Iudaism!


SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Următoarea secvenţă face parte din Programa şcolară pentru disciplina istorie – clasa a X-a:
VALORI ŞI ATITUDINI
Coerenţă şi rigoare în gândire şi acţiune
Gândire critică şi flexibilă […]
Antrenarea gândirii prospective prin înţelegerea rolului istoriei în viaţa prezentă şi ca factor de
predicţie a schimbărilor […].
Competenţe specifice Conţinuturi
2.1 Recunoaşterea şi acceptarea
perspectivelor multiple asupra
faptelor şi proceselor istorice
5.1 Construirea de afirmaţii pe
baza surselor şi formularea de
concluzii relative la sursele
istorice
2.8 Identificarea aspectelor
trecutului ce pot contribui la
înţelegerea prezentului
5.4. Realizarea de analize
comparative şi sinteze
referitoare la spaţii şi perioade
istorice
RELAȚIILE INTERNAȚIONALE
• Marile conflicte ale secolului XX
Probleme de atins: primul război mondial – un nou tip de război,
tratatele de pace şi relaţiile internaţionale interbelice, al doilea
război mondial, Holocaustul, România şi cele două războaie
mondiale
• Relaţiile internaţionale postbelice
Probleme de atins: organizaţii internaţionale, războiul rece,
prăbuşirea comunismului în Europa
• România şi integrarea euroatlantică
Probleme de atins: UE – parteneriat şi integrare, NATO
(Programa şcolară pentru clasa a X-a – ISTORIE, OMEC 4598 / 31.08.2004)
Pornind de la secvența de mai sus, prezentați formarea/dezvoltarea și evaluarea
competențelor specifice date, având în vedere:
– menționarea a patru metode de predare-învățare care susțin centrarea demersului didactic pe
elev, fiecare corelată cu câte o competență specifică și o problemă de atins, selectate din
secvența dată;
– justificarea opțiunii pentru fiecare corelare (competență specifică- problemă de atins-metodă de
predare-învățare) menționată anterior, prin evidențierea relației dintre abilitatea/capacitatea
corespunzătoare competenței-specifice, fapte istorice din conținutul ales și două caracteristici
ale metodei;
– prezentarea a două avantaje și a unui dezavantaj ale evaluării competențelor date prin metode
tradiționale de evaluare;
– menționarea a trei particularități ale portofoliului, ca metodă complementară/alternativă de
evaluare;
– elaborarea a trei criterii de evaluare pentru un portofoliu referitor la secvența dată.
Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice.

REZOLVARE:

         Învățământul centrat pe formarea/evaluarea competențelor solicită dezvoltarea gândirii critice a elevilor, antrenarea acestora în procesul de învățare. Pedagogia centrată pe competențe pune accent pe utulizarea Cadrului ERR sau pe strategia educațională RWST. Cadrul ERR este specific dezvoltării gândirii critice. Presupune Evocare – adică utilizarea unor conoștințe pe care elevii le au deja; Realizarea Sensului – reprezintă secvența fundamentală a lecției în care elevii participă direct la desfășurarea lecției, analizează, sistematizează informațiile, se implică în rezolvarea de probleme, își dezvoltă capacitățile de argumentare/contra-argumentare a diverselor puncte de vedere; Reflecția – etse etapa finală în care elevii compară ceea ce au achiziționat cu ceeea ce știau, se implică în rezolvarea unor situații-problemă care pot avea impact în viața cotidiană – aici putem da ca exemplu competența 2.8 din secvența didactică dată. 

        Strategia RWST poate fi și ea utilizată cu succes pentru că presupune lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice. Elevii trebuie să devină conștienți de necesitatea de a studia pe cont propriu sau prin cooperare diverse chestiuni, probleme istorice. Competențele presupun tocmai implicarea activă a elevilor. 

        O competență prezintă trei niveluri:

1- „a ști”- dobândire de cunoștințe;

2- „a face” – aplicarea acestora pentru rezolvarea situațiilor-problemă;

3- „a fi”, „a deveni” – este vorba de coponenta atitudinală, – formarea de valori și atitudini, foarte importante pentru îndeplinirea scopurilor istoriei. De exeplu: antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factor de predicție a shimbărilor. 

       Secvența didactică avută în vedere este una dintre cele mai complexe din programa școlară de clasa a X-a. Ea cuprinde o perioadă de timp în care au avut loc două războaie mondiale, războilu rece, s-au instaurat regimurile comuniste, perioada post 1989. S-au întâmplat atât de multe evenimente istorice încât se poate vorbi pe drept cuvânt „de durata scurtă a secolului XX”, cum afirma istoricul Eric Hobsbawn.
       Conținuturile istorice ale secvenței didactice trebuie să formeze/evalueze 4 competențe specifice, care implică capacități multiple ale elevilor: analiză, comparație, gândire critică, reflecții asupra aspectelor trecutului care pot ajuta la înțelegerea prezentului, sinteză, toleranță față de diferite puncte de vedere.
        Pentru formarea/dezvoltarea și evaluarea competenței 2.1, cea mai adecvată metodă modernă este Cubul. Aceasta este o metodă- compozit, conținând 6 sarcini. Ea permite analizarea și cunoașterea unor conținuturi în mod global, rezolvarea unor probleme complexe și, mai permite aplicarea în procesul de învățare, a unor cunoștințe/capacități pe care elevii le dețin deja, – în spiritul cerut de psihologia cognitivistă, care a susținut și demonstrat importanța utilizării de către elevi a ceea ce știu sau a capacității lor de a adapta vechile cunoștințe/capacități la situații noi.
       Metoda Cubului permite corelarea competenței 2.1 cu un conținut amplu – Marile conflicte ale secolului XX. De exemplu, profesorul organizează o oră, eventual două pentru consolidarea cunoștințelor referitoare la cele două războaie mondiale. Din conținutul avut în vedere, profesorul va dori, la final, ca elevii să înțeleagă de ce cele două războaie mondilae sunt socotite de mulți istorici drept „al doilea război de 30 de ani”. Va împărți clasa în 6 grupe, fiecăreia atribuindui rezolvarea unei sarcini.

       Aplicație-model:

Grupa 1
 – Descrieți aspectele sau faptele din Primul Război Mondial care au stat la baza declanșării ulterioare a celui de-al Doilea Război Mondial;
Grupa 2 – Comparați trăsăturile de „război total” ale celor două războaie mondiale, punând în evidență asemănările și deosebirile. De exemplu: – față de Primul Război Mondial, Al doilea a căpătat chiar caracter de „război de nimicire în masă”; pentru prima dată, anumiți combatanți și-au propus exterminarea totală a unor întregi populații, fapt inexistent în Primul Război Mondial;
Grupa 3 – Aplicați cunoștințele voastre privitoare la politica externă a Germaniei de-a lungul perioadei 1878-1939, pentru a înțelege cauzele profunde care au stat la baza declanșării celor două războaie mondiale;
Grupa 4 – Asociați următoarele noțiuni istorice: război total, arme de distrugere în masă, holocaust, război-fulger, într-un eseu cu tema: „Al Doilea Război Mondial – cea mei mare catastrofă din istorie”;
Grupa 5 – Analizați aspectele care particularizează cele două războaie mondiale față de alte conflicte din epoca modernă;
Grupa 6 – Argumentați, pro sau contra, privitor la afirmația: „Primul Război Mondial a fost catastrofa originară a secolului XX”.
     
        Se observă că sarcinile de lucru nu sunt deloc ușoare. Ele presupun cunoștințe temeinice, eventual chiar realizarea unor teme de portofoliu. De aici observăm un fapt caracteristic aproape tuturor metodelor moderne – sunt cronofage! Ele solicită mai mult de două ore pentru a putea fi utilizate eficient. De aceea nu prea este posibil să fie utilizate în multe școli li licee, deoarece programa de istorie prevede în multe cazuri doar o oră pe săotămână.
           Oricum, metoda cubului este o metodă eficientă pentru atinferea conținutului vizat de profesor. Justificarea alegerii acestei metode este dată, așadar, de două caracteristici ale sale:

1 – permite cunoașterea de ansamblu a oricărei probleme sau a oricăror conținuturi istorice;
2 – poate fi aplicată pe orice fel de competențe, la orice nivel.

        După rezolvarea sarcinilor cerute de profesor, se va dezbate chestiunea vizată la final: În ce măsură cele două războaie mondiale reprezintă al doilea război de 30 de ani? Astfel pentru evaluarea fidelă a competenței și a problemei istorice de atins, profesorul va avea în vedere eseul-structurat.
          
           Exemplu: Alcătuiți un eseu cu tema „ Cele două războaie mondiale reprezintă al doilea război de 30 de ani”. Elevii vou trebui să atingă o serie de chestiuni: În jurul cărui imperiu s-a desfășurat primul război de 30 de ani? Cum a contribuit „echilibrul de putere” impus de puterile învingătoare prin pacea din Westfalia la accentuarea, în timp, a politici externe revanșarde a centrului de putere german? Vor trebui să analizeze taberele aflate în conflict în ambele războaie mondiale; să analizeze dacă perioada interbelică a fost o perioadă de pace sau doar o pauză în cadrul unui singur conflict.
         În realizarea eseului elevii vor trebui să aplice ceea ce cred că știu despre războiul de 30 de ani; care a fost centru de gravitație al acestui conflict; să facă o analiză asupra politicii externe germane de-a lungul unei perioade lungi de timp și să emită o judecată de valoare/apreciere asupra acesteia; vor trebui să observe dacă nu cumva cele două războaie mondiale reprezintă un singur conflict, care, la originea lui îndepărtată s-ar putea să fi stat sentimentele de frustrare ale lumii germane față de pacea westfalică și „echilibrul de putere” impus de puterile învingătoare de la sfârșitul războiului de 30 de ani.
       Metoda Cubului pe competența 2.1 și problemele de atins din conținutul istoric avut în vedere duce și la îndeplinirea componentei de Valori și Atitudini. De pildă, se realizează coerența și rigoarea în gândire și acțiune; se antrenează gândirea prospectivă (…) tocmai prin chestiunea: Reprezintă cele două războaie mondiale al doilea război de 30 de ani?
  
     Pentru formarea/ dezvoltarea și evaluarea competenței 5.1  se va utiliza metoda celor 4 cadrane. Ea permite înțelegerea într-un mod clar, complex a unei probleme istorice sau a unui conținut. Profesorul poate utiliza metoda cadranelor pentru competența respectivă, aplicând-o pe conținutul: Regimurile comuniste postbelice.
     Competența 5.1 presupune analiza diveselor durse istorice, în cazul nostru privitoare la regimurile comuniste postbelice. Se va avea în vedere ca scop fundamental analiza chestiunii: „Regimurile comuniste între „ortodoxia” stalinistă și aspectele naționale ale unor forme de comunism”.
    Metoda presupune împărțirea clasei în 4 grupuri, fiecăruia revenindu-i câte o sarcină corespunzătoare înscrisă într-un cadran. Ca surse istorice profesorul poate propune texte sau lecturarea următoarelor lucrări:
* „Istoria comparată a statelor comuniste” – autor Victor Frunză;
* „Istoria Europei”, vol.5 – autori Serge Bernstein, Pierre Milza;
* „Cronica ilustrată a omenirii”, vol. XIV-XV, Ed.Litera;
* „Ascensiunea Occidentului, o istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv” – autor William H. McNaill.

Aplicație-model:

Grupa 1 – Cadran 1
 – Pe baza analizei lucrării lui Victor Frunză, rezolvați sarcina: Analizați aspectele care au particularizat unele regimuri comuniste: titoist, chinez;
Grupa 2 – Cadran 2 -Desprindeți caracteristicile „ortodoxiei” comuniste staliniste: Surse principale vor fi lucrările lui Victor Frunză și W.H.McNaill;
Grupa 3 – Cadran 3 – Pe baza unor afirmații gen: „Comunismul – cea mai periculoasă utopie din istorie” – W.H.McNaill, analizați trăsăturile care fac din comunism o ideologie criminală;
Grupa 4 – Cadran 4 – Realizați un eseu cu tema: „Național-comunismul” – o formă particulară de comunism”. Se vor avea în vedere chestiuni ca: dorința unor lideri de a se abate de la „ortodoxia” stalinistă, de a adapta în mod „creator” comunismul la realitățile din țările lor. Se vor analiza în special regimurile comuniste din Iugoslavia și China.

        Aceste sarcini acoperă problematica complexă a regimurilor comuniste, a trăsăturilor lor comune dar și diferite. Sursele istorice indicate reprezintă lucrări istorice ce acoperă aceste aspecte.

Așadar, metoda celor 4 cadrane a fost aleasă de noi datorită unor caracteristici ale sale, ca de exemplu două:

1 – sarcinile din cele 4 cadrane pot fi alese în mod liber de către profesor și elevi, metoda cadranelor neimpunând anumite sarcini fixate gen „comparați, aplicați” etc., ca în cazul matodei cubului,
2 – în fiecare cadran se pot înscrie și anumite texte relevante, îninte de a se indica sarcina de rezolvat de către elevi. Exemplu: Citiți următorul text: „Ideologia comunistă a captivat mulți oameni de elită din Occident, în ciuda realităților crude din lagărul comunist”. Pe baza textului și a unor lucrări bibliografice, desprindeți acele caracteristici ale ideologiei comuniste care au făcut-o atrăgătoare pentru mulți intelectuali din Occident.

Evaluarea competenței 5.1 în raport cu problemele de atins evidențiate de noi se poate face fie printr-un eseu structurat, fie eseu întrebări-structurate, fie item rezolvare de probleme. Poate fi utilizat și portofoliul – fiecare sarcină din fiecare cadran poate constitui o temă de portofoliu.

Exemplu:
 Realizați un eseu de 2-3 pagini cu tema „Forme particulare de comunism”, în care să surprindeți, prin cercetarea unor surse ( cele indicate mai sus )următoarele chestiuni:

1 – trăsăturile comunismului stalinist;
2 – aspectele specifice unor regimuri ca cel titoist, maoist;
3 – evidențierea acelor caracteristici care au determinat supraviețuirea comunismului în China.

         Elevii vor trebui să realizeze o scurtă introducere unde vor prezenta trăsăturile comunismului stalinist, modul în care comunismul a devenit un sistem mondial. Apoi vor evidenția ce factori au dus la particularizarea comunismului într-o serie de țări. Eseul va presupune și o investigație prospectivă menită să explice menținerea regimului comunist în China, succesul economic al acestuia.
       

          Aplicarea metodei cadranelor ajută la dezvoltarea gândirii critice prin analiza surselor istorice, a diverselor lucrări; de asemenea, antrenează gândirea prospectivă (…) pentru înțelegerea prezentului și anticiparea unor posibile evoluții în viitor.


        Pentru formarea/dezvoltarea competenței 2.8 se va folosi metoda incidentul critic, întrucât această competență solicită elevii să identifice aspecte ale trecutului care pot ajuta la înțelegerea prezentului și, practic, ajută elevii să-și antreneze gândirea prospectivă, conform cu cea de-a treia valoare/atitudine cerută de secvența didactică avută în vedere. Metoda incidentului critic este o formă mai complexă a metodei problematizării. Ea cere elevilor să stabilească dacă un anumit aspect/fenomen/eveniment din trecut are relevanță sau nu pentru prezent. Mai mult, le solicită elevilor să stabilească relevanța/nonrelevanța respectivului conținut istoric pentru viața cotidiană prezentă!
      Competența 2.8 va fi corelată de către profesor cu conținutul/problema de atins – U.E. – parteneriat și integrare.  Problematica acestui conținut afectează puternic evoluția prezentă a României!
        Profesorul le cere elevilor, de exemplu, să argumenteze printr-un fapt istoric relevant, în ce măsură anumite probleme ale U.E. afectează negativ sau pozitiv procesul integrării/unificării europene. Apoi, le poate cere să stabilească relevanța/nonrelevanța acestor aspecte pentru evoluția actuală a României.

      Aplicație-model: Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, în ce măsură aspecte ca: respingerea prin referendum a proiectului de constituție europeană, criza economică mondială izbucnită în 2007, Brexitul, afectează serios sau nu procesul integrării europene. Stabiliți relevanța/nonrelevanța acestor aspecte pentru evoluția prezentă a României!
          Elevii se vor împărți în două tabere bipolare – una va încerca să argumenteze relevanța, cealaltă nonrelevanța.
            Incidentul critic este ales de către profesor pentru formarea/dezvoltarea/evaluarea competenței 2.8 tocmai datorită unor caracteristici/trăsături ale sale. amintim două dintre ele:

1 – Incidentul critic permite elevilor să analizeze/să observe în ce măsură anumite aspecte din trecut afectează prezentul;
2 – Metoda permite răspunsul la întrebări des întâlnite în rândurile elevilor: „De ce trebuie să învățăm cu tare lucru la istorie?” „Ce relavanță au pentru noi, pentru viața noastră, aceste chestiuni?”
    Iată, așadar, cum această metodă permite elevilor să facă legătura dintre anumite conținuturi/probleme istorice și viața cotodiană, epoca prezentă!
          Cele două tabere vor analiza, în mod argumentat, relevanța/nonrelevanța acestor procese pentru evoluția României, pentru procesul unificării europene.
           Această metodă ajută, de asemenea, la dezvoltarea unor valori și atitudini cum ar fi: antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factor de predicție a schimbărilor. este o valoare/atitudine aflată într-o relație directă cu competența 2.8!
           Evaluarea acestei competențe în raport cu conținutul/problema de atins, se poate face printr-un item situație/rezolvare de probleme. acesta poate fi formulat astfel: Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, relitatea crizei cu care se confruntă U.E. în privința construcției și viabilității proiectului european.Stabiliți relevanța/nonrelevanța acestui fapt pentru noi românii!


         Pentruformarea/dezvoltarea competenței 5.4, profesorul va folosi metoda SVA – Știu/Vreau să știu/Am învățat! Metoda va fi corelată cu conținutul/problema de atins: Războiul Rece.
         Metoda SVA cere elevilor să completeze trei rubrici dintr-un tabel. În prima rubrică „Știu” ei trebuie să scrie tot ceea ce cred că știu despre războiul rece. În cea de-a douia rubrică „Vreau să știu” vor scrie tot ceea ce doresc să știe despre acest conținut istoric. Metoda SVA se poate realiza individual, pe perechi de tipul „elev-elev” sau pe grupe.

          Aplicație-model: se va pleca de la premiza realizării metodei pe grupe. Numărul de grupe cerut de această metodă nu este limitat; în aceste condiții, profesorul va împărți clasa în 4 grupe să zicem. Fiecare grupă va nota în rubrica „Știu” tot ceea ce cred că știu despre acest conținut; apoi, în cea de-a doua rubrică grupele vor nota tot ceea ce vor să știe despre războiul rece. Se pot nota, de exemplu, sarcini de lucru ce vor urma a fi studiate de fiecare grupă în parte. De pildă:

Grupa 1 – „Vrem să știm care au fost cauzele ce au dus la eșecul „Marii Alianțe” și declanșarea războiului rece?”;
Grupa 2 -„Vrem să știm cum a fost totuși posibil ca anumite crize ale războiului rece , – exemplu: criza cubaneză -, să nu ducă la declanșarea unui război nuclear global?”;
Grupa 3 „Vrem să știm de ce Marile Puteri au acumulat uriașe arsenale de arme nucleare deși știau că este prohibită anihilarea nucleară reciprocă?”;
Grupa 4 – „Vrem să știm în ce măsură „actul final” de la Helsinki a contribuit la destinderea internațională și dacă hotărârile sale privind recunoașterea frontierelor postbeliceau fost corecte sau doar au fost impuse de situația geopolitică existentă atunci?”

           Pentru a afla răspunsurile la aceste sarcini, elevii vor consulta diverse lucrări, cum ar fi:
– „Cronica ilustrată a omeniriii”, vol. XIII,XIV,XV, – Ed. Litera;
– „Istoria Europei”, – autori: Serge Bernstein, Pierre Milza;
– „Rusia, America și Războiul Rece”, – autor Martin Mc Cauley;
– „Istoria Universală”, vol. III, Ed. Larousse.
          Desigur, pot fi consultate și alte lucrări și surse.
        După consultarea surselor/lucrărilor respective, elevii vor completa a treia rubrică a tabelului – „Am învățat”. Aici vor scrie informațiile pe care le-au aflat privitor la ceea ce au dorit să știe. Vor compara, în final, ceea ce știau la început cu ceea ce știu la final. Trebuie încă o dată afirmat – aceste metode moderne sunt cronofage! Și-n cazul SVA-ului este nevoie de cel puțin 3 ore  pentru a analiza temeinic acest conținut. Mai degrabă, SVA-ul poate fi realizat prin corelarea lui cu portofoliul! Fiecare grupă va realiza un referat privitor la problemele respective.
      Așadar, evaluarea validă, clară a acestei competențe 5.4 în corelație cu conținutul istoric „Războiul rece” se poate face mult mai bine prin portofoliu. Totuși, în ora de analiză a rezultatelor cercetării/muncii elevilor, profesorulpoate propune elevilor realizarea unor eseuri cu teme diverse, cum ar fi: „Războiul rece – un tip de război înghețat între o pace imposibilă și un conflict improbabil”; „Războiul rece și paradoxul bombei nucleare”; – pentru realizarea acestuia, ar fi de dorit ca elevii să aibe acces la lucrarea istoricului britanic John Keegan – „The Could War”. Din păcate, lucrarea respectivă nu a fost tipărită în limba română.
         SVA ajută, de asemenea, la formarea/dezvoltarea unor valori și atitudini, exemplu: Coerență și rigoare (…); Gândire critică și flexibilă, – adică tocmai primele două valori și atitudini cerute de secvența didactică supusă atenției noastre!


        Printre metodele tradiționale pe care le putem utiliza pentru evaluarea competențelor date amintm: evaluarea orală, evaluarea prin lucrări de control, teze, a ceea ce au învățat elevii din ce s-a predat la clasă de către profesor.
          Evaluarea orală este un caz special al comunicării didactice. Profesorul o poate efectua frontal sau individual. Pune întrebări elevilor referitoare la conținuturile domeniului „Relațiile internaționale”.
            Există două avantaje:

1 – întrebările au în vedere cunoștințe clare, precise, predate anterior;
2 – întrebările pot solicita elevii să realizeze, pe scurt, sinteze, analize, pe baza anumitor cerințe, pe loc, ad-hoc ca să ne exprimăm plastic!

       Dezavantajul constă în următoarele aspecte: nu există bareme clare de corectare/apreciere; răspunsurile elevilor vor depinde mult de modul în care profesorul le judecă. Apoi, este solicitată capacitatea de memorare mecanică a cunoștințelor.


           Lucrările de control și tezele prezintă următoarele doua avantaje:

1 – evaluează capacitățile de gândire creativă ale elevilor și modul lor de exprimare în limbajul specific disciplinei Istorie;
2 – permit realizarea de eseuri structurate, rezolvarea de itemi situații – probleme.


      Dezavantajul – aceste verificări scrise pleacă, în esență, tot de la memorarea exactă a unor informații/cunoștințe, chiar dacă răspunsurile pot fi filtrate de creativitatea și gândirea propeie a elevilor. Apoi, obiectivitatea evaluării depinde tot de subiectivitatea profesorului.
       
       Așadar, având în vedere complexitatea celor 4 competențe, evaluarea lor prin metode tradiționale nu este relevantă!

         În schimb, evaluarea competențelor respective poate fi făcută foarte bine, chiar indicat am putea spune, prin portofoliu!

        Cum am precizat, realizarea competențelor indicate în secvența didactică prin metode moderne cere timp iar numărul de ore alocat pe săptămână le face de multe ori inoperante! De aceea, multe dintre sarcinile prezentate, mai sus, la fiecare metodă, se pot constitui în teme de portofoliu.
         Portofoliul are o serie de particularități importante. Iată trei dintre ele:

1 – reprezintă o formă de evaluare compleză, longitudinală, proiectată într-o secvență mai lungă de timp, rezolvând, astfel, problema aspectului cronofag al metodelor moderne;
2 – permite emiterea unor judecăți de ansamblu asupra capacităților elevilor de argumentare, de a sintetiza informațiile, de a ordona anumite idei și de a se exprima în limbajul științific adecvat istoriei,
3 – el pune în valoare creativitatea elevilor, capacitățile lor de a se documenta inteligent, mai ales prin folosirea Internetului. Aici trebuie subliniat faptul că, profesorul are o mare responsabilitate în a-i îndruma pe elevi spre site-uri adecvate, cu informații clare, asumate de autori și a-i determina să evite în documentare site-uri gen Wikipedia, unde, în multe situații, materialele nu sunt verificate, și, de multe ori, nu sunt asumate!
     
       Pentru secvența didactică aflată în atenția noastră, portofoliul poate prezenta diverse criterii de evaluare. Iată trei dintre acestea:

1 – evaluează capacitățile elevilor de a-și structura informațiile, urmând o tematică dată și o bibliografie recomandată de profesor sau, chiar, aleasă de elevi;
2 – evaluează capacitățile elevilor dea investiga sursele istorice, de a judeca diverse puncte de vedere și de a-și asuma judecăți de valoare proprii;
3 – evaluează progresul în învățare al elevilor pe o perioadă mai lungă de timp, prin evaluarea modului de înțelegere a unor teme complexe pentru care este nevoie de mai mult timp. Cum aminteam, temele de portofoliu pot fi cele indicate în sarcinile de lucru prezentate la metodele active moderne. În ceea ce privește acest ultim criteriu de evaluare amintit, profesorul va trebui să se asigure că elevul este cel care întocmește portofoliul! De ce afirmăm aceasta? Deoarece există riscul ca sarcinile din portofoliu să fie realizate, de fapt, de părinți! De asemenea, profesorul va trebui să aprecieze elevii care realizează sinteze și argumnetări proprii pe baza surselor de documentare indicate, și nu pe cei care „realizează” portofoliile prin „procedura” copy-paste!     

REZOLVAREA SUBIECTELOR DE LA EXAMENUL DE TITULARIZARE-ISTORIE 2017! 

SUBIECTUL I (30 de puncte):

A.    Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos: „De două ori în mai puţin de douăzeci de ani, Imperiul se vede ciuntit de cele mai bogate provincii orientale. Din 612 […], perşii […] vor pune piciorul în Siria, Palestina şi Egipt. Heraclius le va recuceri în urma unor strălucite campanii care-I duc, în 627, până la Ctesiphon, capitală a Imperiului Sassanid; începând cu 634, însă, arabii vor porni la asaltul teritoriilor astfel recuperate. În câţiva ani, ei ocupă Siria, Palestina, Egiptul şi Mesopotamia. După moartea lui Heraclius, ei continuă să înainteze în Armenia, Anatolia, în insulele Egeei, pe coastele Asiei Mici […] şi, curând, în Africa. În 674, ei asediază însuşi Constantinopolul, port în care flota lor va reapare anual, timp de patru ani. Oraşul nu-şi datorează salvarea decât triplelor sale ziduri inexpugnabile şi, mai ales, eficacităţii corăbiilor bizantine, echipate cu vestitul «foc grecesc» […] care, în 678, va provoca distrugerea flotei califului, obligându-l pe acesta să semneze pacea şi să plătească un tribut.“ (S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei)

Pornind de la această sursă, răspundeți următoarelor cerințe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informații selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

2. Menționați o cauză și două consecințe ale constituirii Imperiului de la Niceea în secolul al XIII-lea. 3 puncte

3. Prezentați comparativ două fapte istorice referitoare la lumea bizantină, desfășurate în secolele al VIII-lea – al XI-lea, stabilind o asemănare și o deosebire dintre aceste fapte. 8 puncte

A.1:

O relație de cauzalitate se poate stabili între următoarele două informații oferite de sursă:  
Cauza:

Arabii, în 674, „asediază însăși Constantinopolul” (…) Orașul își datorează salvarea, „mai ales, eficacității corăbiilor bizantine, echipate cu vestitul „foc grecesc”.
   Efect:

Flota bizantină, având la dispoziție „focul grecesc”, în 678, va provoca distrugerea flotei califului, obligându-l pe acesta să semneze pacea și să plătească un tribut”.

Cauza selectată de noi pune în evidență importanța flotei bizantine. Aceasta a reușit să apere Imperiul Bizantin între anii 610-867. Această perioadă este cunoscută în istoriografie drept „epoca bizantină de mijloc”. Anul 610 reprezintă momentul venirii pe tron al împăratului Heraklios iar 867 este anul venirii pe tron al Dinastiei Macedonene prin împăratul Vasile I. Efectul prezintă consecințele acestei superiorități a flotei bizantine asupra Califatului. Arabii, deși își construiseră la rândul lor o flotă, aceasta nu a fost la fel de puternică cupentru a se măsura cu cea bizantină. În perspectivă, înfrângerea arabilor în 678, va pregăti contraofensiva bizantină din timpul Dinastiei Macedonene, când Imperiul Bizantin va cuceri multe din teritoriile, pierdute anterior în fața arabilor.

A.2: Cauza:

Împărțirea Imperiului Bizantin de către cruciații occidentali, după Cruciada a IV-a 1202-1204. Cruciații occidentali au format atunci o serie de formațiuni statale de tip feudal apusean – Imperiul Latin de Răsărit – primul împărat al său fiind Balduin de Flandra, Principatele de Niceea, Epir, Trapezunt etc.. Totuși, nu în toate aceste state autoritatea exercitată de conducătorii catolici era la fel de puternică. Astfel, la Niceea, puterea va fi preluată de principii bizantini din Dinastia Lascaris. Acești principi vor reuși, treptat, să refacă Imperiul Bizantin.


Consecințe:

O prima consecință a fost aceea că Dinastia Lascaris reușește să refacă Imperiul Bizantin, iar în 1261 recucerește Constantinopolul. La acest fapt a contribuit, din plin, și slăbirea lumii occidentale datorată invaziei mongole din 1240-1241. Profitând de acest vacuum de putere, mai ales în statele din S-E Europei, Dinastia Lascaris reface Imperiul, care, începând din 1261, va cunoaște, temporar, este drept, o nouă perioadă de înflorire, mai ales în plan cultural. Influența culturii bizantine este aproape totală în întreaga Europă. Primii umaniști italieni, de exemplu, vor fi elevi ai umaniștilor greci.

A doua consecință: odată cu Imperiul de la Niceea și lupta contra formațiunilor statale create de către  catolici, care se va incheia în 1261 cu preluarea tronului la Constantinopol de către Mihail al VIII-lea Paleologul, se adâncește ruptura dintre catolici și ortodocși, ruptură devenită evidentă, acum, la nivel de mase. Ruptura va fi atât de puternică încât chiar și în condițiile expansiunii otomane, când puterea imperială a acceptat la Conciliul de la Ferrara-Florenta (1438-1439) reunirea cu Biserica Romano-Catolică, populația și clerul în imensa majoritate au respins unirea, „preferând turbanul  otoman în dauna tiarei bizantine”- după expresia lui Stelian Brezeanu. 

A.3: 

Două fapte istorice importante pentru evoluția Imperiului Bizantin în secolele VIII-XI sunt:

Primul: reorganizarea administrativ-teritorială a Imperiului în theme. În aceste theme, puterile militară și civilă reveneau unei singure persoane. Themele înlocuiau diocezele create de împăratul Dioclețian. În aceste formațiuni administrative, puterea militară se va baza pe stratioți. Aceștia primeau loturi de pământ pentru serviciile lor militare, statul nemaiavând posibilitatea să plăteasca integral în bani aceste servicii. Stratioții și-au dovedit forța lor militară, apărând Imperiul contra arabilor și bulgarilor.

Al doilea fapt este folosirea diplomației ca mijloc de apărare. Diplomația bizantină era chemată să-i asmută pe străini unii contra altora, pentru a nu mai putea ataca, în felul acesta, Imperiul. Așa se procedase și în trecut – de exemplu împăratul Zenon, la vremea lui, îl convinsese pe conducătorul ostrogot Theodosie I cel Mare, care ataca provinciile balcanice, să atace Italia, aflată în posesia lui Odoacru. El urma să conducă, apoi, Italia în numele lui Zenon – ceea ce s-a și întâmplat. Principiile diplomației bizantine sunt formulate clar de împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (944-959) în lucrarea „Despre administrarea Imperiului”. Mai mult, diplomația trebuia să încerce să transforme statele străine, potențial inamice, în state aliate, folosind, în acest scop, și creștinarea în rit bizantin/ortodox. Așa s-a întâmplat în cazul Rusiei Kievene. În anul 989, Vladimir al Kievului acceptă creștinarea în acest rit și Imperiul Bizantin căpăta un important aliat la nordul Mării Negre.

Între aceste două fapte istorice observăm atât o asemănare, cât și o deosebire.

Asemănarea constă în situația că atât stratioții cât și diplomația reprezentau mijloace de apărare ale Imperiului.

Deosebirea există și ea și este clară! În timp ce stratioții reprezinta un mijoc activ de apărare cu acțiune și rezultate concrete, imediate, diplomația reprezinta un mijloc de apărare oarecum pasiv, mai degrabă abstract, cu rezultate concrete în timp, nu imediate. De aici remarcăm și insistența unor împărați bizantini ca Roman I Lekapenos și Vasile I Macedoneanul zis și „cel Mare”, de a promova reforme în favoarea stratioților, de a încuraja creșterea forței acestora și implicit de a crește forța themelor.

B Elaborați, în 1-2 pagini, o sinteză referitoare la economie, societate și cultură în România, în secolul al XX-lea, având în vedere:

–          menționarea unei caracteristici a societății din România, în perioada interbelică;

–        menționarea a două fapte istorice referitoare la economia din România, desfășurate în  deceniul cinci al secolului al XX-lea și a câte unei caracteristici a fiecăruia dintre acestea;

–             prezentarea câte unui trăsături a culturii române în prima jumătate a secolului al XX- lea, respectiv în a doua jumătate a secolului al XX-lea și precizarea unei asemănări și a unei deosebiri dintre acestea.

Economie, societate și cultură în România secolului XX 

Punerea în context/contextualizare:

Secolul XX a avut în cazul României o desfășurare contradictorie, cu suișuri și coborâșuri, deopotrivă. Este și astăzi greu să desprindem judecăți de valoare categorice. Și-n privința țării noastre, acest secol a marcat o desfășurare extrem de rapidă a evoluțiilor politice, cu toate implicațiile lor în sferele vieții economice, sociale, culturale, determinând impresia de „durata scurtă a secolului”, de „secol al extremelor”, după cum, cu îndreptățire, sublinia istoricul Eric Hobsbawn în excepționala sa lucrare „Secolul extremelor”.

Prezentarea efectivă:

Prima parte a secolului a marcat realizarea deplinei unități naționale. Aceasta a intervenit la capătul Primului Război Mondial prin Marea Unire din 1918. Din nefericire, în perioada interbelică, democrația românească prezintă o trăsătură caracteristică – democrația parlamentară era deseori încălcată prin modul în care partidele ajungeau la guvernare. Astfel, deși teoretic aveau loc alegeri libere, în realitate, partidul de la guvernare utiliza „mijloace diverse” pentru a câștiga alegerile. Sunt edificatoare, în acest sens observațiile lui Constantin Argetoianu din lucrarea sa „Amintiri din vremea celor de ieri pentru cei de mâine”. Cadrul democratic, asigurat la nivel de principii de către Constituția din 1923, era grav perturbat și de legea „primei electorale” din 1926. Aceasta asigura, practic, dominația unui singur partid – se acordau partidului care obținea 40% din voturi automat 50% din locurile din Parlament. Într-un fel, aceste practici au facilitat instaurarea regimurilor dictatoriale, începând cu cu cel monarhic-autoritar al regelui Carol al II-lea și terminând cu cel comunist. De altfel, istoricul Lucian Boia, dincolo de numeroasele sale exagerări pe linia „demitizării” istoriei românilor, are dreptate atunci când afirmă că, regimul comunist a găsit terenul pregătit pentru a se instaura în țara noastră. Cu excepția alegerilor din 1937, când partidul de la guvernare ( PNL) le-a pierdut, multe rânduri de alegeri, – ca să nu spunem toate -, au fost falsificate clar de aparatul de stat aflat în slujba partidelor de la guvernare. Democrația interbelică a prezentat, așadar, această pendulare permanentă între ideal și realitatea românească, unde caracteristicile democrației parlamentare de tip occidental erau „filtrate”, „adaptate” la „caracteristicile” românești, anticipând, am putea concluziona, fără nicio exagerare, „democrația originală” de după 1989.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma înțelegerilor dintre Marile Puteri, și-n țara noastră se va instaura regimul comunist. Acest regim a prins mult mai trainic și într-o forma mult mai stalinistă decât în alte țări – cazul Poloniei, de exemplu, tocmai datorită caracteristicilor precare ale democrației interbelice. Evoluțiile politice au marcat profund economia ca și întreaga societate. În plan economic, regimul comunist a impus în deceniul 5 o serie de măsuri de tip sovietic. Astfel, economia românească s-a caracterizat prin două fapte.

Primul a fost naționalizarea. În iunie 1948, comuniștii au dat primul decret de naționalizare. Spre deosebire de naționalizarea practicată de unele guverne occidentale, de exemplu laburiștii în Marea Britanie, naționalizarea comunistă a avut caracter de confiscare, caracter reieșit din doctrina marxist-leninistă în conformitate cu care proprietatea privată reprezenta răul absolut în societate.

Al doilea fapt a fost planificarea economică centralizată. În acest sens, încă din 1947 au început să funcționeze oficiile industriale pentru a pregăti trecerea la planificare. Planificarea comunistă, de asemenea, nu are nimic în comun cu planificarea economică din unele state capitaliste, planificare impusă de doctrina keynesiană a dirijismului economic neoliberal. Dimpotrivă, planificarea economică de tip comunist se baza pe pretenția comuniștilor conform căreia ei sunt conduși de o „știință obiectivă a istoriei” – știința marxistă a „materialismului dialectic”. Această „știință” îi îndreptățea doar pe comuniști să pună diagnostice corecte problemelor societății, să ia măsurile ce se impuneau, pentru că ei erau „agenți ai istoriei”, care aplicau legile ei de neînlăturat, care ar fi determinat evoluția logică a societății umane spre comunism. Astfel, în baza acestor pretenții aberante, planificarea economică comunistă nu avea legatură cu realitatea economică obiectivă, ci era motivată exclusiv ideologic!

Și-n plan cultural, secolul XX a avut desfășurări contradictorii, determinate și ele de evoluțiile politice, atât interne căt și externe. Astfel, în prima jumătate a secolului XX observăm deschiderea culturii românești spre cultura europeană, dar și evidențierea matricei proprii românești. În fapt, nu mai era resimțită nevoia, mai ales în perioada interbelică, de a integra cultura românească în cea europeană, pentru că, această integrare era deja resimțită ca atare, ca un fapt de la sine înțeles. Se observă, în această direcție, activitatea din jurul revistei „Sburătorul” condusa de Eugen Lovinescu. Aici s-au afirmat mari nume ale literaturii românești interbelice: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu etc.. În acest cadru, cultura românească a prezentat o mare diversitate de idei, o confruntare liberă a acestora. Lucrurile, din păcate, au fost stopate din evoluția lor firească de regimul comunist. Acest regim, mai ales în anii `50, a dus o politică de sovietizare/rusificare a culturii românești. Însă, o dată cu „Declarația cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” din aprilie 1964, se revine, oarecum, la matricea tradițională a culturii românești. Are loc o deschidere către cultura occidentală, dar spre deosebire de cultura românească din prima jumătate a secolului XX, această deschidere a fost limitată de lipsa libertății de exprimare, de cenzură, de lipsa unei confruntări libere a ideilor și curentelor culturale.

Ca o concluzie, observăm, și din aceasta sumară prezentare, că, într-adevăr secolul XX a fost și-n cazul României unul al pendulării între extreme, cu toate consecințele, negative sau pozitive, pentru economia, societatea și cultura românească. O judecata de valoare cu privire la bilanțul acestui secol este încă dificil de dat.

SUBIECTIL AL II-LEA:

B.1: Citiți afirmația următoare:

„România modernă a început să se contureze în perioada cuprinsă între Războiul pentru independența Greciei din 1821 și Revoluția de la 1848.”

(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României).

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1.  Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus.

2.  Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia exprimată, având în vedere:

–       prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;

–          evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice / logice a faptelor istorice, structurarea argumentării elaborate și respectarea limitei de spaţiu.

 ÎNTRE DOUĂ REVOLUȚII:

PUNEREA ÎN CONTEXT (CONTEXTUALIZARE):

   Perioada cuprinsă între 1821, – anul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu-, și, 1848, – anul revoluției pașoptiste-, este foarte importantă pentru nașterea României moderne. În această perioadă, se manifestă, în mod amplu, conștiința națională a românilor. Mișcarea de emancipare națională a românilor cunoaște puternice manifestări, în deplin acord cu evoluțiile din plan european. În intervalul 1821-1848 aveau să se materializeze acele instituții și domenii ale culturii care dau personalitate unei națiuni: școală națională, istoriografie națională, literatură națională. Totodată, numai în acest interval, – după 1834, în epoca regulamentară mai cuseamă -, ideea înfăptuirii statului național devine dezideratul principal al mișcării de redeșteptare națională. Ideea unirii celor două Principate va fi înscrisă, de altfel, chiar în Regulamentele Organice. Dorința de unitate națională era puternic afirmată și de românii transilvăneni, aspect reliefat de celebrul colaborator al lui Ion Câmpineanu, francezul Felix Colson, care observa că, românii transilvăneni doreau să se unească cu frații lor moldoveni și munteni. Ideea Unirii va fi afirmată, cu toată vigoarea, în celebrul discurs al lui Nicolae Bălcescu din noaptea de revelion 1846-1847: „Ținta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Națională a Românilor […]. Românismul dar, este steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toți românii”. Grupul de autori ai sintezei „Istoria României”, – M. Bărbulescu, D. Delatant, K. Hitchins etc -, au dreptate atunci când afirmă că; România modernă a început să se contureze în perioada cuprinsă între 1821 și 1848.

PREZENTARE/ARGUMENTARE:

  Suntem, așadar, de acord cu afirmația autorilor respectivi și susținem acordul nostru prin prezentarea a două fapte istorice, care au cotribuit, esențial, la crearea premiselor României moderne.

  Primul fapt este reprezentat de instaurarea domniilor pământene. Ele sunt instaurate ca o consecință a revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, dar și ca un rezultat al mișcării reformatoare a marilor boieri și a presiunilor Marilor Puteri interesate în această zonă: Rusia, Anglia, Austria, Prusia. Cei doi domnitori vor fi: Ioniță Sandu Sturdza, în Moldova, și, Grigore D. Ghica, în Țara Românească.

Aceste domnii prezintă trei trăsături importante, anume:

*prima: au încercat să înfăptuiască importante reforme, pentru a pune capăt gravelor abuzuri din perioada domniilor fanariote. De exemplu: Gr. D. Ghica a încercat să desființeze claca, în 1824, iar Ioniță Sandu Sturdza a introdus, la 10 martie 1828, un „așezământ” agrar, încercând să introducă relațiile capitaliste în agricultură. Acestor măsuri li s-au opus marii boieri, aspect care a dus la declanșarea unor răscoale, ca cea din 1826, din Oltenia, condusă de Simion Mehedințeanu și Ghiță Cuțui Olteanu.

*a doua trăsătură: ambii domnitori aveau o concepție politică liberală, de tip iluminist, în total contrast cu mulți domnitori fanarioți și, chiar, cu unii domnitori regulamentari ulteriori – exemplu: Mihail Sturdza, domnitorul regulamentar al Moldovei. De pildă, domnitorul Gr. D. Ghica a emis un „nizam”, în 1823, în care întâlnim o serie de idei, cum ar fi: obligativitatea pravilei pentru toate categoriile sociale, grija ca funcționarii să urmeze „întru dreptate, făr de  hatâr, nici miluire, bogatului ori săracului”, sau, convingerea domnitorului că: „ Datoria domnilor cea dintâi este de a păzi și la mare și la mic, fără osebire, cumpăna dreptății”. La rândul său, I.S. Sturdza a sprijinit eforturile de reformă ale micii boierimi, încercând, în 1824, să pună în aplicare „constituția cărvunarilor”, fapt ce va înteți opoziția marii boierimi conservatoare.

*a treia trăsătură: domniile pământene s-au caracterizat printr-o puternică dezbatere politică. De altfel, în această perioadă apar cele două curente politice ale Epocii Moderne: liberalismul și conservatorismul, -conform opiniei lui Nicolae Isar, opinie pe care o împărtășim. Dezbaterea politică a căpătat accente dure în Moldova ca urmare a mișcării cărvunarilor și a opoziției marii boierimi contra domnitorului, perceput ca sprijinitor al micii boierimi. În cele din urmă, marea boierime triumfă și își impune voința în stat printr-un document extrem de reacționar: „Anaforaua pentru pronomiile Moldovei”.

Mai amintim un aspect, credem, foarte important: domniile regulamentare, ce au fost impuse prin Regulamentele Organice, sunt, de fapt, tot domnii pământene și atunci când analizăm domniile pământene este corect ca domniile regulamentare să fie și ele incluse în cadrul acestor domnii, și, să nu fie prezentate ca și cum ar fi altceva, alt tip de domnii.

Al doilea fapt istoric esențial al perioadei este reprezentat de mișcarea politico-ideologică  prepașoptistă. Ea prezintă trei trăsături extrem de importante, anume:

*prima: componenta masonică – aspect ocultat sau neacceptat de unii istorici, – exemplu: Dan Berindei -, dar acceptat de alții, ca: Nicolae Isar, Florin Constantiniu, Neagu Djuvara. De pildă, cărvunarii moldoveni – aceștia erau în legătură directă cu carbonarii italieni, cunoscuți francmasoni și reprezentanți ai mișcării de Risorgimento pentru unificarea Italiei. Cărvunarii, prin proiectul lor de constituție, se inspirau, aproape integral, din programul carbonarilor italieni. În fruntea lor se afla Ionică Tăutul, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai generației politice prepașoptiste. Proiectul lor de constituție mergea în sensul modernizării societății românești, dar avea nuanță conservatoare, neprevăzând drepturi pentru țărănime, spre deosebire de alte proiecte de reformă ale epocii: de exemplu, cel redactat de cunoscutul Eufrosin Poteca, ce dorea egalitate la plata impozitelor „de la boierii divaniți la hrănitorii de dobitoace”.

Componenta masonică este prezentă și într-o serie de organizații politico-revoluționare:

„Partida Națională” condusă de Ion Câmpineanu, „Constituția” de la Lugoj, „Frăția” cu ramnificații în întregul spațiu românesc.

*a doua trăsătură: această mișcare afirmă clar două deziderate fundamentale, anume: unitatea și independența națiunii române. Amintim, în acest sens, proiectele „Partidei Naționale”: „Osebitul act de numire a suveranului românilor” și „Actul de unire și independență”. La rândul său,

„Frăția” are clar conturate astfel de deziderate – putem aminti doar de celebrul discurs al lui N. Bălcescu, de care am pomenit mai sus.

* a treia trăsătură: pendularea permanentă între liberalism și conservatorism, fără o a adopta o obțiune clară, încercându-se, parcă, ceva „original”, tipic românesc! Multe proiecte ale acestor societăți prezintă aspecte în total dezacord cu cerințele epocii. Amintim „Constituția Cărvunarilor” care cerea mărirea zilelor de clacă pentru țărani! De asemenea, Ion Câmpineanu, în ciuda vederilor sale înaintate în problema națională, în planul reformelor sociale a fost, să ne exprimăm plastic, destul de reținut, fapt dovedit în revoluția de la 1848, când va face parte din gruparea conservatoare, ostilă reformelor sociale. În alte cazuri, ca de exemplu „Pontul Popilor”, dar și-n alte proiecte, se propune organizarea socială după modelul englez conservator-moderat, nu după modelul radical-liberal al Revoluției franceze. „Engliterria -țară constituțională, vrednică a lua paradigmă de la dânșii” – putem citi într-un astfel de proiect! Chiar în cadrul aceleiași organizații, – „Frăția”-, avem ambele curente politice: liberal, reprezentat de N. Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu etc., dar și conservator, reprezentat, de regulă, din păcate, de o bună parte a elitei culturale a epocii. Această elită nu considera oportună egalitatea de drepturi politice pentru toți cetățenii și, poate, avea dreptate. Se considera, de către această elită, că, poporul „de jos” era insuficient de pregătit pentru a-și asuma răspunderea alegerii în cunoștință de cauză. La această opinie, – fapt interesant -, vor adera în timpul revoluției de la 1848 din Țara Românească, și unii liberali – I.H. Rădulescu, de pildă, va propune limitarea dreptului de vot la știutorii de carte; acest punct de vedere a fost acceptat, tacit, de toți membrii guvernului revoluționar, inclusiv de N. Bălcescu!! De accea, pentru foarte mulți contemporani, acest guvern a părut a fi trădător al cauzei poporului! 

B.2: Citiți afirmația următoare:

„Conflictul dintre cetăţile Greciei continentale şi insulare care ocupă ultima treime a secolului al V-lea [î. Hr.] şi care marchează începutul declinului atenian are drept cauză principală rivalităţile dintre două hegemonii: cea a Atenei […] şi cea a Spartei […].”

(S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei)

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1.  Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus.

2.  Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia exprimată, având în vedere:

–       prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menţionarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;

–          evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice / logice a faptelor istorice, structurarea argumentării elaborate şi respectarea limitei de spaţiu.

 LUMEA GREACĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL V-LEA Î.H.

PUNEREA ÎN CONTEXT (CONTEXTUALIZARE):

    Secolul V Î.H. a fost denumit, pe drept cuvânt, de către istorici „secolul atenian”. Atena în urma a numeroase reforme, -exemplu: reformele lui Pericle-, a devenit stat democratic, în contrast cu Sparta, marea sa rivală, ce va rămâne stat oligarhic. Perioada cuprinsă între războaiele medice și războiul peloponesiac a fost denumită, convențional, pentekontaetia – perioada celor 50 de ani (480-431 Î.H.). Această perioadă separă războaiele medice (cele mai importante operațiuni militare) de războiul peloponesiac. Deși Atena a părut a fi triumfătoare prin consolidarea hegemoniei sale asupra multor polisuri grecești, în realitate, chiar după crearea Ligii de la Delos, va începe declinul ei, după cum corect observă istoricul Finley, cunoscut specialist în istoria Greciei antice! Așadar, după războaiele medice, va începe declinul, inițial greu de sesizat, al Atenei, declin ce va fi oficializat după înfrângerea în războiul peloponesiac. Declinul este marcat prin două fapte istorice esențiale: hegemonia ateniană și războiul peloponesiac. 

PREZENTARE/ARGUMENTARE:

  PRIMUL FAPT ISTORIC – hegemonia ateniană. După sfârșitul războaielor medice, numeroase cetăți grecești, – în special cele de pe țărmul vestic al Asiei Mici -, se temeau de un nou posibil atac persan. Ca urmare, cetățile au propus Atenei crearea unei alianțe. Alianța va fi reprezentată de Liga de la Delos, constituită în anul 478 Î.H.. Această ligă, teoretic, avea la bază egalitatea tuturor cetăților membre. În realitate, Atena era cea care conducea, impunându-și hegemonia. 

  Hegemonia ateniană prezintă trei trăsături:

*prima: Atena își impune modelul său democratic de conducere, aspect pozitiv, în esență. În realitate, democrația ateniană nu acorda drepturi decât cetățenilor atenieni. În aceste condiții, cetățenii din celelalte polisuri nu beneficiau de drepturi, mai ales în aspectele politice generale care priveau Liga, deși exista un Consiliu al Ligii, dar acesta se afla sub controlul Consiliului celor 500 de la Atena. Această situație va alimenta, în timp, puternice resentimente contra Atenei. Anticipăm – în războiul peloponesiac numeroase cetăți vor abandona alianța cu Atena.

*a doua: puterea pe care a căpătat-o Atena nu a fost gestionată corect, chiar de către Atena însăși! În această cetate vor continua frământările politice, iar atenienii bogați, care întrețineau pe cheltuială proprie navele Ligii, doreau să aibă controlul puterii politice. Mai mult, marele Pericle, cel care a desăvârșit organizarea democratică a Atenei, va fi ales, neîntrerupt, între 443 și 429 Î.H., prim strateg. Acest aspect aruncă o serioasă umbră de îndoială privitor la modul în care se făceau aceste alegeri. De asemenea, în funcțiile politice puteau ajunge oameni simpli, nepregătiți pentru asemenea responsabilități, și, care, de multe ori, au luat decizii ce au slăbit Atena. Ba mai mult, unii dintre aceștia nu aveau nicio autoritate reală în față bogaților. Cazul lui Cleon, care ajunge prim-strateg în 425 Î.H., și pe care bogătanii îl sfidau cu nonșalanță, este simptomatic.

*a treia: ocupată cu frământările interne, Atena nu reușește să împiedice Sparta în a câștiga popularitate prin promisiuni acordate diverselor cetăți că le va sprijini să se elibereze de sub controlul Atenei. Pentru a împiedica posibilele defecțiuni și a-si asigura controlul deplin asupra Ligii, Atena găsește de cuvință ca, sub pretextul unui nou posibil atac persan, să mute tezaurul Ligii din templul lui Apollo de la Delos, la … Atena, în anul 454 Î.H.. Acest aspect a tulburat multe cetăți care, pe drept cuvânt, se-ntrebau cum mai puteau avea vreun control asupra tezaurului și de ce acest tezaur să fie mutat numaidecât la Atena și nu în altă parte? A fost simplu, astfel, pentru Sparta să ducă o propagandă contra Atenei și „imperialismului” său și să câștige numeroase polisuri de partea ei, cărora le promitea eliberarea. Ce putea face Atena pentru a preîntâmpina acțiunile Spartei, când mutase chiar tezaurul Ligii la … Atena!?

 AL DOILEA FAPT ISTORIC: – războiul peloponesiac. Acesta a contribuit la zdrobirea și

 decăderea Atenei. El prezintă trei trăsături esențiale, anume: 

*prima: Sparta și „Liga Peloponesiacă” (condusă de Sparta) au cerut, propagandistic, evident, eliberarea cetăților din Liga maritimă de la Delos. Atena ar fi putut da curs acestei cereri tocmai pentru a contracara propaganda spartană. Dar Atena a pierdut această ocazie, condamnând

„ingerințele” spartane în „treburile interne” ale Ligii! A furnizat, astfel, un pretext perfect pentru spartani pentru a declanșa războiul în calitate de „eliberatori”! Atena a comis, astfel, o greșală strategică și de imagine absolut catastrofală!

*a doua: conflictul acesta, numit „război peloponesiac” (431-404 Î.H.), este văzut de unii istorici ca un război între democrație și totalitarism (totalitarismul fiind reprezentat de oligarhia spartană), făcându-se analogii cu războaie din Epoca Contemporană! În opinia noastră, analogia este forțată, neavenită chiar! În primul rând, Atena avea o democrație ce acorda drepturi doar cetățenilor, nu și metecilor (străini așezați în oraș) și sclavilor, iar cetățenii celorlalte polisuri nu erau consultați în problemele Ligii. Avem de-a face, în realitate, cu un război de hegemonie,  vizând  dominația  asupra  lumii  grecești.  Aceasta  este  trăsătura  fundamentală  a  războiului peloponesiac! Mai mult, atenienii vor dori să cucerească diverse cetăți, aliate Spartei, cazul cel mai elocvent fiind Siracuza. Dacă Atena avea scopuri drepte în acest război, dacă nu avea dorințe de expansiune, și, Sparta era cetate „rea” în mod absolut, de ce a dorit să atace și să ocupe Siracuza, o cetate simbol al tiraniei și care nu avea de ce să participe la acest război, doar de dragul Spartei? De altfel, flota ateniană a suferit o înfrângere devastatoare – un „Stalingrad al războiului peloponesiac”, după cum se exprimă unii istorici moderni! Bineînțeles, cele expuse mai sus, nu scuză acțiunile Spartei, mai ales, alianța cu Imperiul Persan contra Atenei, alianță care a abandonat cetățile grecești de pe țărmul vestic al Asiei Mici, în frunte cu Miletul, din nou în mâinile perșilor! Această acțiune spartană a fost numită, pe drept cuvânt, „marea trădare” – grecii îi chemau în ajutor pe perși contra altor greci!

*a treia: multe cetăți grecești din Liga de la Delos au abandonat Atena, aspect care demonstrează că aceste cetăți așteptau doar un pretext pentru a se răzvrăti contra Atenei. Că, apoi, hegemonia ateniană va fi înlocuită cu cea spartană, mult mai rea, este neesențial pentru moment. Este clar că, Atena nu a vrut să știe de nemulțumirile polisurilor aliate și nu a dorit să le acorde egalitatea de drepturi. De altfel, când în 387 Î.H. se va constitui a doua Ligă maritimă sub egida Atenei, pentru o vreme aceasta va ține cont de învățămintele trecutului și, într-adevăr, va acorda drepturi egale celorlalte cetăți. Din păcate, ulterior, Atena va avea din nou „impresii” de hegemon, fapt care  va  conduce  la  declanșarea  „războiului  aliaților”  (357-355  Î.H.).  Pe  moment,  părăsită  de aliați, atacată de spartani în alianță cu perșii, Atena va capitula. În cetatea democrației se va instaura „regimul celor 30 de tirani”, -o cruntă dictatură! Umilirea Atenei era deplină. „Mesagera” democrației ajunge să fie condusă de tirani!

Din faptele istorice prezentate, suntem de acord cu cele afirmate de autorii lucrării „Istoria Europei”, – S. Bernstein, P. Milza. Într-adevăr, rivalitatea permanentă cu Sparta, dar și cu alte cetăți, chiar aliate, stă la originea decăderii Atenei în ultima treime a secolului V Î.H.

SUBIECTUL  AL III-LEA: 

Următoarea secvenţă face parte din Programa şcolară pentru disciplina istorie – clasa a IX-a:

Competenţe specifice

2.5. Analiza critică a acţiunii personalităţilor şi grupurilor umane în diverse contexte

Conţinuturi

STATUL ŞI POLITICA

State medievale în spaţiul românesc

Absolutismul – Probleme de atins: dinastiile Habsburg, Bourbon, Tudor, Romanov

(Programa școlară pentru clasa a IX-a – Istorie, OMECT nr. 3458/09.03.2004 )

Pornind de la secvența dată, prezentați formarea/dezvoltarea și evaluarea competenței specifice 2.5., având în vedere:

–             precizarea a două metode didactice pe care le considerați adecvate în vederea formării/dezvoltării competenței 2.5. și a două avantaje ale utilizării uneia dintre aceste metode pentru secvența dată;

–       prezentarea detaliată (mod de organizare a clasei, resurse didactice, activitățile cadrului didactic, sarcini de lucru date elevilor) a utilizării fiecăreia dintre cele două metode pentru formarea/dezvoltarea competenței 2.5., folosind două Conținuturi (câte unul pentru fiecare metodă) din secvența dată;

–          precizarea a două tipuri de itemi care se pot folosi în evaluarea competenței 2.5. și justificarea opțiunii pentru fiecare dintre aceștia;

–       proiectarea câte unui item corespunzător fiecărui tip de itemi pentru care ați optat prin care să evaluați competența 2.5., utilizând două Conținuturi (câte unul pentru fiecare item) din secvența dată.

Învățarea centrată pe formarea/dezvoltarea competențelor, introdusă și în țara noastră, necesită formarea elevilor în spiritul cerut de strategia educațională RWST. Această strategie presupune lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice. Este sinonimă, pe bună dreptate, cu strategia dezvoltării gândirii critice – ERR – Evocare/Realizarea sensului/Reflecție.

Învățarea centrată pe competențe a înlocuit pedagogia bazată pe obiective, care, în opinia multor specialiști, a fragmentat realitatea și n-a permis elevilor să-și dezvolte capacitatea de învățare globală/holistică, nu le-a permis să-și formeze o viziune de ansamblu proprie asupra lumii.

În cadrul strategiei RWST, foarte importante sunt metodele activ-participative, care pun accentul pe dezvoltarea capacității elevilor de analiză și argumentare proprii.

Pentru secvența didactică ce ne interesează, strategia RWST se potrivește „ca o mănușă”, ca să ne exprimăm astfel. Competența specifică 2.5. pune accent pe analiza critică a acțiunii personalităților și grupurilor umane în diverse contexte. În secvența didactică respectivă, acestei competențe îi sunt asociate două conținuturi foarte importante – unul privitor la istoria românilor și altul privitor la istoria universală. Pentru formarea competenței 2.5, prin intermediul celor două conținuturi, sunt indicate două metode: metoda/tehnica SVA pentru conținutul „Statele medievale în spațiul românesc” și metoda Cubului pentru „Absolutism”. De ce considerăm cele două metode ca fiind cele mai indicate? Din următoarele motive:

Metoda/tehnica SVA pleacă de la ceea ce elevii știu/cred că știu deja despre statele medievale românești. Elevii, în clasa a VIII-a, au învățat „Istoria Românilor”, iar conținutul din secvența didactică supusă atenției noastre este foarte potrivit pentru recapitulare/învățare/evaluare – am zice, chiar un fel de evaluare predictivă de genul – Ce vă amintiți, din clasa a VIII-a, despre statele medievale românești?

Metoda Cubului este foarte potrivită pentru analizarea unui conținut extrem de complex, „Absolutismul”. Ea presupune 6 sarcini: „Descrieți!”; „Asociați!”; „Aplicați!”; „Comparați!”; „Argumentați pro sau contra!”; „Analizați!”. Metoda poate fi folosită pentru formarea oricărei competențe din programa școlară, pentru orice conținut, dar, mai ales, pentru competențele ce presupun analiza critică, exact cum cere strategia RWST/Cadrul ERR.

Așadar, dacă ar fi să concluzionăm privitor la doua avantaje ale utilizarii uneia dintre cele două metode pentru formarea competenței specifice 2.5. ne vom opri asupra metodei Cubului:

Ø  Primul avantaj – metoda Cubului aplică, cu succes deplin, principiile psihologiei cognitiviste, dezvoltate în anii `50 -`60 ai secolului XX. Această psihologie argumentează faptul că anumite cunoștințe pot fi mult mai bine învățate, recepționate de către elevi, dacă ei le asociază unor cunoștințe mai vechi sau dacă ei aplică cunoștinte vechi asupra unor conținuturi noi, de ex: Aplicați (cerintă-tip a metodei Cubului) cunoștințele voastre despre trăsăturile monarhiilor elenistice asupra monarhiilor absolutiste din secolele XVI-XVII! Ce constatați? Sau: Aplicați cunoștințele voastre despre monarhiile absolutiste asupra regimurilor totalitare din sec. XX! – strategie specifică sinecticii, dar aplicată în metoda Cubului; profesorul o poate propune în partea de reflecție/retenție a lecției – el pleacă de la premiza că elevii clasei a IX-a își amintesc destule aspecte privitoare la regimurile dictatoriale din secolul XX și pot face asocierea sinectică propusă de profesor.

Ø  Al doilea avantaj – în parte enunțat deja, mai sus: metoda Cubului, prin cele 6 sarcini, îi introduce pe elevi în taxonomia domeniului cognitiv a lui Benjamin Bloom. Cele 6 sarcini le impun elevilor aspecte legate de descriere, analiză, asociere, aplicare, comparare, argumentare, – sarcini complexe de învățare. Prin intermediul lor se analizează și se înțelege, în mod complex, global, orice tip de conținut; în fapt, sarcinile respective reprezintă o suma de metode tradiționale de învățare, devenite procedee didactice în cadrul metodei Cubului. Aici, putem face precizarea că, și metoda SVA este considerată de unii specialiști ca o tehnică, nu ca o metodă propriu-zisă de învățare, o tehnică folosită de o metodă mult mai complexă, – SINELG, SVA fiind astfel procedeu didactic în cadrul SINELG!

Pentru modul de atingere a competenței 2.5., profesorul va utiliza următoarea strategie:

Pentru conținutul „State medievale în spațiul românesc”, profesorul propune Metoda/Tehnica SVA. Clasa este organizată, să zicem, în 4 grupe. Precizăm că SVA se poate aplica individual, pe perechi sau pe grupe. Atunci când se aplică pe grupe, nu există un număr fix al acestora! După ce se împarte clasa în 4 grupe, elevilor li se cere, printr-un brainstorming, să completeze prima căsuță a tabelului SVA – rubrica „Știu”. Aici, ei trebuie să scrie tot ce știu/cred că știu despre tematica pusă în discuție. Exemplu: elevii enunță următoarele idei:

Știm că în Transilvania n-a fost posibilă organizarea unui stat românesc;

Știm că la baza formării statelor medievale românești stă „tradiția descălecatului”;

Știm că statele medievale românești au apărut foarte târziu comparativ cu cele occidentale;

Știm că întemeietorul Țării Românesti a fost Basarab I, iar cel al Moldovei a fost Bogdan I;

Știm că domnia este o creație politică originală românească etc..

După aceea, profesorul întreabă grupele de elevi ce-ar dori să știe despre statele medievale românești. Putem face următoarea aplicație-model:

Grupa I:  Dorim/Vrem să știm de ce statele medievale românești au apărut atât de târziu, prin comparație cu cele occidentale și chiar cu cele vecine?

Grupa a II-a: Dorim/Vrem să știm dacă „tradiția descălecatului” este reală sau ține de domeniul legendelor medievale?

Grupa a III-a:  Dorim/Vrem să știm de ce statele medievale românești au optat pentru ortodoxie și modelul politic bizantin și nu au dorit să accepte catolicismul și modelul politic apusean?

Grupa a IV-a:  Dorim/Vrem să știm dacă în statele medievale românești a existat, cu adevărat, un regim feudal real?

Pentru a putea rezolva aceste sarcini, pentru a veni în întâmpinarea dorințelor de cunoaștere ale elevilor, profesorul le va oferi următoarele surse de documentare:

– Pentru grupa I: Florin Constantiniu: „O istorie sinceră a poporului român”; Lucian Boia: „România – țară de frontieră a Europei”; Neagu Djuvara: „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”;

– Pentru grupa a II-a: Gh.I.Bratianu: „Tradiția istorică despre întemeierea statelor medievale românesti”; Florin Constantiniu: op.cit; N. Djuvara: op.cit;

–                             –  Pentru grupa a III-a: N. Djuvara: op.cit; L.Boia: op.cit;

–                             –   Pentru grupa a IV-a: N. Djuvara: op.cit..

  Se poate propune elevilor, în funcție de situație, și consultarea altor lucrări. Li se pot sugera lucrări cum ar fi: „Ungurii” autor Paul Lendvai – pentru a cunoaște perspectiva maghiară asupra Transilvaniei; „Istoria Balcanilor”- autoare Barbara Jelavich, care confirmă, deși această autoare este, în mod clar, ostilă românilor, că românii au fost primii locuitori ai Transilvaniei. Astfel de surse de documentare sunt foarte necesare pentru respectarea principiului multiperspectivității, cerut de programa școlară, elevii putând compara punctele de vedere ale autorilor români cu cele ale unor autori străini.

  Observăm, cu această ocazie, un mare dezavantaj al SVA-ului, ca de altfel, al oricăror metode active, mai ales al celor de analiză și argumentare – ele cer timp! Din păcate, istoria este limitată în privința orelor pe săptămână, încât îi întrebăm pe marii „filosofi” ai Ministerului: cum pot fi aplicate metodele moderne de învățare într-o oră, maxim 2/săptămână?

  După ce elevii cercetează și rezolvă sarcinile/problemele pe care au dorit să le cunoască, trebuie asigurată o ora, chiar două, pentru dezbatere. Dar în condițiile limitării numărului de ore, iarași ne întrebăm: Dacă pentru un singur conținut sunt necesare ore de dezbatere și analiză, cum mai poate fi parcursă programa școlară de istorie pentru clasa a IX-a într-un mod optim prin aplicarea metodelor moderne?

  Este evident, în ciuda a ceea ce vor să ne spună „filosofii educației moderne activ- participative”, că rolul profesorului rămâne esențial. El trebuie, prin expunere, oricât de blamată ar fi această metodă de aceeași „filosofi”, să-i ghideze pe elevi, să le distribuie material de studiu atent selectat, să-i monitorizeze, etc.. Altfel, metodele moderne nu pot decât să ducă la dezordine în clasă și pierdere de timp.

  Ca o concluzie, dezbaterea impusă de SVA este necesară pentru completarea celei de-a treia rubrici din tabelul specific acestei metode. „Am învățat”. Aici, elevii fiecărei grupe își expun concluziile la care au ajuns, cunoștințele noi căpătate.

II Pentru conținutul „Absolutismul”, profesorul propune metoda Cubului. Clasa va fi organizată în 6 grupe, care vor trebui să rezolve 6 sarcini, propuse de profesor.

– Grupa I: Descrieți trăsăturile absolutismului! Sau: Descrieți trăsăturile absolutismului rusesc! etc;

–  Grupa a II-a: Comparați absolutismul din secolele XVI-XVII cu alte regimuri autoritare din istorie! Exemplu: monarhiile elenistice, regimurile totalitare din secolul XX. Profesorul va avea în vedere cunoștințele elevilor din gimnaziu, aplicând principiile psihologiei cognitiviste. Sau: Comparați absolutismul occidental cu cel din Rusia! Alt exemplu: Comparați absolutismul francez cu cel englez! Elevii pot opta, sau profesorul poate opta pentru una dintre oricare aceste sarcini;

                 –   Grupa a III-a: Asociați măsurile luate de unii monarhi absoluți la contextele sociale, economice, politice etc. din țările lor. Exemplu: Asociați măsurile luate de Carol Quintul la contextul religios generat de Reforma protestantă. Sau: Asociați măsurile lui Petru I cel Mare la contextul din Rusia, măsuri intervenite în urma „Marii Ambasade” din Occident. Se pot propune și alte tipuri de asociere, de exemplu: Asociați următorii termeni: absolutism, monarhie de drept divin, Habsburgi, Romanovi, mercantilism etc., într-un eseu cu titlul „Absolutismul și trăsăturile sale” în 1-2 pagini;

–  Grupa a IV-a: Aplicați cunoștințele voastre privitoare la monarhiile elenistice asupra monarhiilor absolutiste din sec. XVI-XVII. Ce observați? Sau: Aplicați trăsăturile monarhiilor absolutiste asupra regimurilor dictatoriale din sec XX. Ce observați? În context, elevii pot explica de ce absolutismul reprezintă prima forma de totalitarism din Epoca Moderna, după expresia unor istorici. O altă sarcină de tip „Aplicați” poate fi asemănătoare cu cele de tip „Asociați”. Exemplu: Aplicați măsurile unor monarhi absolutiști la contextele sociale, politice, etc. din țările lor. Elevii vor trebui să explice cum anumite contexte sociale, religioase, politice etc., au impus anumite măsuri, de exemplu: măsurile lui Ludovic al XIV-lea în contextul frondelor nobiliare; măsurile lui Carol Quintul față de Reforma Protestantă; politica Stuartilor generată de contextual religios din Anglia, unde exista curentul puritan etc..;

–  Grupa a V-a: Analizați politica mercantilistă! Sau: Analizați idea „monarhiei de drept divin”; Sau: Analizați politica Elisabetei I a Angliei sau a altor monarhi absoluți etc..;

              – Grupa a VI-a: Argumentați, pro sau contra, dacă, într-adevăr, absolutismul reprezintă prima forma de totalitarism din Epoca Modernă! Sau: Analizați filozofia lui Thomas Hobbes din lucrarea „Leviathan” privitoare la faptul ca monarhia absolutistă este necesară pentru a se evita „un război al tuturor contra tuturor”.

  Subliniem faptul că oferim mai multe exemple de sarcini de lucru pentru fiecare grupă doar ca model orientativ. Nu înseamnă că elevii ar trebui să le rezolve pe toate. Profesorul poate alege oricare sarcină sau elevii pot opta pentru una dintre ele. Regula este valabila, așadar, pentru toate cele 6 grupe.

  Ca baza de documentare profesorul propune elevilor consultarea următoarelor surse de documentare, absolut esențiale:

      Ø  William H. McNeill: „Ascensiunea Occidentului – o istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv”; – această lucrare este considerată, pe drept cuvânt  „Biblia istoriei universale;

Ø  S. Berstein, P. Milza: „Istoria Europei”

Ø  Jean Bodin: „Cele 6 cărți ale Republicii”, carte fundamentală pentru încercarea de a demonstra „originea divină a puterii monarhului”;

Ø „Cronica ilustrată a omenirii”, vol. 6, parțial vol.7 – o lucrare excepțională ce are avantajul de a fi un fel de manual, este foarte accesibilă elevilor în ceea ce privește conținutul informativ.

Încă o dată facem precizarea că am propus mai multe sarcini pentru fiecare grupă doar ca model orientativ! Profesorul și elevii pot alege rezolvarea unei anumite sarcini corespunzătoare fiecărei grupe, sau, de ce nu?, să le rezolve pe toate, aspect ce corespunde învățământului diferențiat, cerințelor curriculumului-nucleu extins pentru elevii atrași de istorie, doritori să cunoască mai multe.

  Din păcate, și la metoda Cubului observăm nevoia de mai multe ore. În contextul „deșertului” ce caracterizează orele de istorie/săptămână, profesorul rămâne esențial. El îi ghidează, îi asistă pe elevi, le oferă sursele selectate pentru a se economisi timp. Cu alte cuvinte, ar putea fi vorba de metode activ-participative, dar pentru alte țări cu 3-4 ore de istorie/săptămână, cazul Angliei, de exemplu, nu și pentru România. Ar fi necesar cel puțin 2 ore de istorie/săptămână la clasele de liceu, pentru ca aceste metode să se poată, cât de cât, aplica eficient.

  Se mai pot folosi ca resurse, pentru ambele conținuturi, lecțiile de pe site-ul „Didactica”, programul AEL sau diverse bloguri ale unor profesori universitari. De exemplu: blogul profesorului Ioan Aurel Pop de la Cluj. Se poate folosi și revista „Historia” cu variantele ei de pe rețelele de socializare, atât de îndrăgite de tinerii de azi, Facebook, Twitter, Linkedin etc..

  În privința evaluării competenței specifice 2.5, din secvența didactică avută în vedere, sunt adecvate două tipuri de itemi: întrebări-structurate, care pot conține și situații problemă și item eseu-structurat. Primul tip de itemi, întrebările-structurate, se poate folosi pentru evaluarea conținutului „State medievale în spatiul românesc” iar cel de-al doilea, eseul-structurat pentru conținutul „Absolutismul”. Este justificată folosirea celor doi itemi prin urmatoarelor acțiuni:

Ø  Itemul întrebări-structurate, care se poate echivala, uneori, cu itemul rezolvare de probleme, evaluează complet primul conținut printr-o serie de întrebări, cerințe sau rezolvare de probleme. Se pornește de la texte-suport, care-l ghidează pe elev în formularea răspunsurilor. Întrucât, poate conține cerințe de tip „rezolvare de probleme”, el dezvoltă gândirea divergentă, îi determină pe elevi să-și formeze strategii algoritmice  și euristice pentru rezolvarea problemelor. Este cu atât mai nimerit acest tip de item deoarece evaluarea are în vedere comportamente observabile, măsurabile ale elevilor și, conform unor autori ca Mayer, citat de Constantin Cucoș, ea nu poate verifica/evalua direct competențele specifice, ci competențele derivate din acestea. În situația dată, competența specifică 2.5. poate fi derivată într-o serie de competente operaționale/derivate cognitive, psihomotorii, atitudinale, care, într-adevăr, pot fi, apoi, evaluate prin întrebări, cerințe, rezolvare de probleme. Exemple de competențe derivate în cazul competentei 2.5. – elevii vor fi capabili:

                      –    să analizeze, pe baza surselor, „tradiția descălecatului”, stabilind în ce măsură aceasta este adevărată;

–                             –     să argumenteze asupra rolului jucat de diverse personalități, ex: Basarab I;

–                             –    să explice de ce statele medievale românești au apărut atât de târziu;

–    să lucreze în colaborare cu colegii pentru rezolvarea unor situații-problemă, exemplu: Analizați cauzele apariției târzii a statelor medievale românești”, etc..

  Ca texte-suport pentru acest item, profesorul poate folosi texte dintr-o serie de lucrări istorice, ca de exemplu: „O istorie sinceră a poporului român”- autor Florin Constantiniu; „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”- autor Neagu Djuvara; „Istorie și mit în conștiința românească” – autor Lucian Boia; „Tradiția istorică despre întemeierea statelor medievale românești” – autor Gh.I.Bratianu. 

Aplicație-model:

Citiți cu atentie următoarele surse/texte.

A.      „Determinant pentru apariția statelor medievale Țara Românească și Moldova a fost factorul transilvănean.”

B.       „Statele medievale românești apar târziu în istorie datorită factorilor externi: atacurile migratorilor cumani, de exemplu. Românii au trebuit să lupte contra acestor migratori, fiind împiedicați, astfel, să-și întemeieze state.”

C.       „Ideea că românii și-au constituit atât de târziu statele medievale pentru că au trebuit să apere Europa de atacurile diverșilor migratori este un mit național.”

Pornind de la aceste surse, rezolvați următoarele cerințe, situații-probleme:

       1.  În ce măsură a fost important factorul transilvănean? -10-puncte;

2. Considerați justificată afirmația conform căreia românii au trebuit să lupte împotriva diverșilor migratori și de aceea nu și-au putut întemeia state? Argumentați-vă răspunsul – 40 puncte;

3. Enumerați trei instituții medievale românești. Descrieți, în maxim 10-15 rânduri, una dintre acestea – 20 puncte;

4. Prezentați, pe scurt, o personalitate importantă în procesul de întemeiere a statelor medievale românești. -20 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

 Răspunsurile așteptate;

1.Factorul transilvănean a fost important în procesul de formare al statelor medievale românești, dar nu trebuie exagerat. Bogdan I, voievodul maramureșean care a întemeiat Moldova, nu putea reuși în acțiunile sale fără contribuția factorilor locali. În plus, acțiunea lui Negru-Voda din Făgăraș al cărui „descălecat” ar fi stat la originea formării Țării Românești nu poate fi susținută cu surse clare, de aceea, mulți istorici consideră acest descălecat o legendă.

2. Afirmația respectivă nu este corectă, ci reprezintă un „mit național”; și popoarele din vestul Europei au suportat atacurile foarte dure ale vikingilor și totuși, și-au format state. De asemenea, românii sud-dunăreni, -vlahii-, au format alături de bulgari, Imperiul Asăneștilor. Popoarele vecine, de altfel, și-au format state cu mult înaintea românilor nord-dunăreni. Dacă ar fi adevărat că românii au apărat Europa de atacurile diverșilor migratori, cum se explică faptul că vlahii și popoarele vecine și-au creat state? Pe aceștia tot românii nord-dunăreni i-au apărat? În realitate, cauza reală a acestei întârzieri istorice este următoarea: la retragerea aureliană din Dacia a plecat elita societății; timp de secole, populația de rând s-a retras într-o existență agro-pastorală, bazată, de altfel, pe obști sătești.

       3.  Trei instituții sunt: Domnia, Sfatul domnesc și Adunarea Țării.

Domnia este o creație politică originală românească. Deținătorul acestei funcții reunește calitatea de „domn, singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu” cu cea de voievod, adică, de conducător suprem al oștirii. Cu alte cuvinte, domnitorul avea întreaga putere în stat „din mila lui Dumnezeu”. Astfel: emitea hrisoave, confirma sau infirma exercitarea oricărui tip de proprietate, – ocine, în limbajul epocii -, era judecător suprem, bătea moneda, semna tratate, conducea oștirea, etc.. Puterea sa era absolută datorită moștenirii în spațiul românesc a concepției romane din timpul Dominatului, privitoare la autoritatea supremă în stat a împăratului, de altfel, termenul domn provine din „dominus”. Acest termen „dominus” ajunge în lumea romană să fie echivalent cu puterea unui zeu. Interesant este că-n spațiul românesc termenul „Domnul” se aplica atât domnitorului cât și lui Dumnezeu! S-a adăugat, la afirmarea acestei concepții și influența modelului politic bizantin.

4. Basarab I (1310-1352) este considerat întemeietorul oficial al Țării Românești. A reușit să unească un important teritoriu ce cuprindea, o parte a Banatului de Severin, Oltenia, Muntenia – fără un culoar spre Dunarea Inferioară aflat o vreme sub stăpânire maghiară, Basarabia – în fapt, Bugeacul de mai târziu -, un teritoriu de la nord la Delta Dunării, smuls tătarilor și care-i va păstra multă vreme, numele acesta de Basarab I!

Cel mai cunoscut act al întemeietorului este biruința de la Posada (1330) împotriva lui Carol Robert, regele Ungariei. Astfel, a înlăturat dependența față de Ungaria. A întemeiat dinastia Basarabilor, ce-i poarta numele, care va conduce, multe secole Țara Românească.

Ø  Itemul eseu-structurat este singurul tip de item, în opinia noastă, care poate evalua într-un mod valid, complet și fidel conținutul „Absolutismul”. Acest tip de item permite evaluarea capacității de exprimare a elevilor într-un limbaj specific istoriei, gândirii și creativității elevilor. Evaluarea acestui conținut prin eseu-structurat este recomandată a se face prin test de evaluare-periodică. Din păcate, acest tip de item este subiectiv, depinzând de judecățile evaluatorului. De aceea, pentru ca evaluarea să fie cât mai fidelă, evaluatorul trebuie să prezinte clar chestiunile pe care elevii trebuie să le atingă, trebuie să precizeze ce fel de fapte istorice, trăsături, are în mod special, în vedere, deoarece docimologia, știința examenelor, care se ocupă cu tehnicile și testele de evaluare, cu studierea comportamentelor evaluaților și evaluatorilor, arată că, în baremurile de corectare nu se pot evalua criterii de genul: „Se punctează orice trăsătura, orice fapt istoric etc..” Acest aspect duce la mărirea gradului de subiectivitate al testului de evaluare. Chiar și în situația în care eseul este de tip liber, este bine ca profesorul să ofere anumite îndrumări generale elevilor, în legătură cu ce așteaptă de la ei să atingă în eseu, chiar dacă, subliniem, ar fi vorba de eseu-liber și cerințele de atins nu apar în testul de evaluare prin eseul-liber.

Aplicație-model:

Elaborați un eseu structurat în maxim 2 pagini cu tema: „Absolutismul – trăsături fundamentale”, în care să atingeți următoarele chestiuni:

1.      Ideea „monarhiei de drept divin”; – 10 puncte;

2.      Caracteristicile puterii exercitate de monarhi; – 20 puncte;

3.      Prezentarea, pe scurt, a politicii a 2 monarhi absoluți; – 30 puncte;

4.      Argumentarea ideii conform căreia „absolutismul reprezintă prima formă de totalitarism în Epoca Modernă” -30 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu. 

Răspunsul așteptat: eseul de control: 

Absolutismul – trăsături fundamentale:

Absolutismul reprezintă etapa finală a unui proces istoric important în evoluția unor state europene, Franța, Anglia, Spania, Rusia, proces care a început cu centralizarea politică a statelor. Este caracteristic secolelor XVI-XVII.

El se bazează pe creșterea puternică a puterii monarhului în stat, justificată printr-o doctrină oficială. Această doctrină este cea a „monarhiei de drept divin”. Cu alte cuvinte, puterea monarhului provine direct de la Dumnezeu și nimeni de pe Pământ nu i se poate împotrivi. Aceasta idee a fost teoretizată, în epocă, de unii gânditori cum ar fi: cardinalul Mercurio Catinaro în Spania, Jean Bodin în Franța, cu celebra lui lucrare: „Cele 6 cărți ale Republicii”, Iacob I Stuart, în Anglia, cu lucrarea „Adevărata lege a monarhiilor libere”. Așadar, monarhul are autoritate deplină în stat. El este deasupra legilor. Voița statului este totuna cu voința monarhului, aspect ilustrat de celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței: „Statul sunt eu!”.

  Deși, prin unele aspecte, statul absolutist era încă unul de tip feudal prin prezența nobilimii, a relațiilor de iobăgie, totuși el este precursorul direct al statului modern. Acest aspect se datorează următoarelor trăsături: impozite permanente, sistem unitar de legi, economie dezvoltată într-un stat unitar – fapt care va duce, treptat, la apariția pieței naționale, esențială pentru apariția și dezvoltarea capitalismului. De altfel, statul absolutist, prin impunerea unei limbi standard, a unei culturi oficiale, va avea rolul determinant în apariția și afirmarea ideii de națiune.

  Totuși, prin unele caracteristici legate de puterea absolută a monarhului în stat, fapt care a dus la grave abuzuri, mai ales în Franța, Rusia, statul absolutist este considerat, pe drept cuvânt, prima formă de totalitarism din Epoca Modernă! De altfel, bolșevicii din Rusia sovietică îl considerau pe Petru I cel Mare drept un „precursor” al lui Lenin!! Așadar, prin controlul întregii puteri, a tuturor instituțiiillor de putere, prin anihilarea dură a opoziției – vezi Franta și cazul închisorii „Bastilia”, monarhii absoluți în marea lor majoritate, sunt primii dictatori din Epoca Modernă.

  Dintre monarhii absoluți, ne vom opri la prezentarea a doi dintre ei: Carol Quintul și Petru I cel Mare.

  Carol Quintul a fost rege al Spaniei (1510-1556) și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (1519-1556). Este reprezentant strălucit al Dinastiei de Habsburg. A fost permanent preocupat de idea „unirii Europei” sub forma unor monarhii universale catolice. A fost dușman declarat al Reformei protestante, declanșate de Martin Luther, în Germania, în 1517, dar, a trebuit, în cele din urmă, prin pacea de la Augsburg, din 1555, să recunoască libertatea de cult pentru principii protestanți. Prin politica sa a pus bazele unui imperiu uriaș, care cuprindea Spania, Germania, Țările de Jos, nordul Italiei, vaste teritorii din America Centrala și de Sud. 
  Petru I cel Mare (1682-1725) este cel mai de seamă reprezentant al Dinastiei Romanovilor. El a inițiat primele măsuri de modernizare, în stil occidental, a Rusiei. În 1697 a efectuat, spre a cunoște modelul occidental, „Marea Ambasadă”, care l-a purtat în Germania, Olanda, Franța. Revenit în Rusia, i-a obligat pe boieri să-și taie bărbiile lor caracteristice, ce aminteau de cele ale călugărilor. Țarul a guvernat cât se poate de absolutist, direct prin ucazuri/decrete, nemaiconvocând Adunarea Țării – Zemski Sobor. El a rămas în istorie și datorită întemeierii faimosului oraș Sankt-Petersburg. Acesta trebuia să fie fereastra deschisă spre Occident a Rusiei; în 1717 a devenit capitala Rusiei. Politica sa, măsurile sale pentru modernizarea Rusiei, l-au transformat într-un adevărat mit pentru istoria Rusiei. Bolșevicii îl vor considera „precursorul” lui Lenin și pretindeau, printre altele, că ei vor pune în practica „testamentul lui Petru” pentru ocuparea întregii Europe, sub masca, însă, a „revoluției mondiale” comuniste.

REZOLVAREA SUBIECTELOR DE LA EXAMENUL DE TITULARIZARE ISTORIE – 2016!

Varianta 1: 

Subiectul  I                                                                                                                                           (30 de puncte).

A.  Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Stalin s-a bucurat de triumful Wehrmacht-ului asupra Franței […]. Era de părere că

prăbușirea democrațiilor îi consolida pretențiile la compensații în plus în Europa de Est și de Nord, primite în schimb pentru că îi dădea lui Hitler mână liberă în Occident și în Africa […]. Așadar, când Molotov s-a dus la Berlin, la 12-13 noiembrie 1940, ca să aducă la zi pactul sovieto-nazist, Stalin i-a spus să pretindă, ca cerințe de bază, ca Finlanda, România și Bulgaria, plus strâmtorile din Marea Neagră, să fie alocate sferei de influență sovietice, iar ca cerințe ultime, Ungaria, Iugoslavia, vestul Poloniei, Suedia și o parte din ieșirile la Marea Baltică. La un loc, nu diferă foarte mult de ceea ce a cerut Stalin, și în majoritatea cazurilor a obținut, în urma victoriei, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.“ (P. Johnson, O istorie a lumii moderne (1920-2000)). 

 1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informații selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect).     1 punct. 

Pentru  rezolvarea  acestei  cerințe exista posibilitatea stabilirii, la alegere, a uneia dintre urmatoarele  relații de cauzalitate:

                      O primă variantă:

a.      Cauza: Stalin i-a cerut lui Molotov „să aducă la zi pactul sovieto -german și să pretindă ca cerințe de bază Finlanda, România, Bulgaria, plus strâmtorile din Marea Neagră să fie alocate sferei de influență sovietice, iar ca ultime cerințe, Ungaria, Iugoslavia, vestul Poloniei, Suedia și o parte din ieșirile la Marea Baltică.”

b.      Efect:  „în majoritatea cazurilor a și obținut în urma victoriei, la sfârșitul celui de-al Doilea Razboi Mondial”.

A doua variantă:

Cauza: Stalin credea ca Hitler nu va ataca U.R.S.S., mărginindu-se la Europa de Apus și Africa.

Efect:  El credea că putea avea mână liberă să-și impună hegemonia în Europa Răsăriteană, ceea ce se va și întâmpla la sfârșitul războiului.

             2. Menționați o cauză și două consecințe ale participării Statelor Unite ale Americii la al Doilea Război Mondial.                                                                                                    3 puncte.

a)     Cauza:  Atacul japonez de la Pearl Harbour din 7 decembrie 1941

b)     Consecințe : –  S.U.A. își va impune hegemonia în Apusul Europei

                                  –  Pentru o vreme S.U.A. va fi singura putere deținătoare a bombei atomice.

             3. Prezentați comparativ două fapte istorice desfășurate în relațiile internaționale din lumea interbelică, stabilind o asemănare și o deosebire dintre aceste fapte.                    8 puncte.

Două fapte istorice: a) Constituirea Societății Națiunilor în 1919;

                                  b)  Semnarea Pactului Briand Kellogg în 1928.

Înființarea  Societății  Națiunilor a fost propusă de Woodrow Wilson, având ca scop esențial împiedicarea izbucnirii unui nou conflict de proporții; propunerea făcea parte din cele „14 Puncte”. Era concepută ca o organizație care urma să descurajeze diplomația secretă și să asigure egalitatea tuturor statelor „mari și mici”.

Pactul Briand – Kellogg a fost semnat la propunerea miniștrilor de externe ai Franței și S.U.A., Aristide Briand și F. Kellogg, într-un moment de „reconciliere internațională” și de asigurare a „securității colective”.

Asemănarea: ambele își propun să împiedice o nouă conflagrație și să asigure „rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor dintre state.”

Deosebirea: deși ambele acțiuni au implicat participarea americană, la înființarea Societății Națiunilor, S.U.A. au ramăs la stadiul de propunător, în vreme ce la încheierea Pactului Briand-Kellogg americanii s-au dovedit activi. 

B      

 Elaborați, în 1-2 pagini, o sinteză referitoare la spațiul românesc în secolul al XIX-lea, având  în vedere:

– menționarea unei trăsături a culturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea;

– prezentarea a două fapte istorice desfășurate în viața politică internă în perioada 1859-1870 și

precizarea unei asemănări și a unei deosebiri dintre acestea;

– menționarea a două măsuri legislative adoptate de instituțiile politice din România în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și a câte unei caracteristici a fiecăreia dintre aceste măsuri.   

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei cauză-efect, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvatrespectarea limitei de spaţiu.                                                                                                                            18 puncte.                                    

Constituirea Romaniei Moderne: 

În secolul al XIX-lea societatea românească a încercat racordarea la modernitatea apuseană; însă, în fapt, întregul secol a pendulat între deschiderea față de civilizația occidentală și autohtonism/tradiționalismul românesc. Acest aspect se poate observa mai ușor în  planul culturii.

În prima jumatate a secolului XIX, în cultura româna modernă observăm confruntarea de idei dintre cei care considerau cultura română „o anexă secundară” la cea occidentală, ex: bonjuriștii, și, cei care considerau că și cultura românească este suficient de dezvoltată, „ ca să nu trebuiască să găsim sujeturi de scris de la alții”- M. Kogălniceanu – discurs la inaugurarea cursului de istorie de la București. Din păcate, și unii și alții au alunecat în ridicol – „bonjuriștii” pentru că imitau cultura franceză, iar tradiționaliștii romantici pentru că exagerau cu mult importanța culturii și istorii  românilor – de exemplu N. Bălcescu îl vedea pe Mihai Viteazul drept promotorul medieval al unității naționale românești.

La fel, în plan politic se observă o confruntare între cei care erau „aserviți” Occidentului și cei care încercau să apere interesele națiunii române. Putem analiza, în acest sens, modul de elaborare a doua acte constituționale. Primul – „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” alcătuit de A.I. Cuza și cel de-al doilea – Constituția din 1866.

Primul act este de fapt prima constituție cu adevărat românească și restabilea autonomia Principatelor, încălcată de Marile Puteri prin Convenția de la Paris. Din păcate, ea instituia un regim autoritar-dictatorial, – după expresia lui Stelian Tănase, AL.I. Cuza dorind „să guverneze cum făcea protectorul său Napoleon al III-lea în Franța”.

Al doilea act este Constituția din 1866. Aceasta inaugurează oficial monarhia constituțională. La prima vedere este o constituție românească întocmai ca și Statutul, dar, în realitate, este o reproducere a Constituției Belgiene. Pendulează, asadar, între „tradiționalism românesc” și „occidentalism”. Proclama drepturi și libertăți cetățenești dar nu acorda drepturi evreilor. O altă deosebire este dată de aspectul că Statutul introduce dictatura iar Constituția din 1866, monarhia constituțională. La fel, în plan economic, în ultimele decenii (1881-1900) se pot analiza două legi importante, menite să asigure protejarea intereselor României în fața capitalului străin. Legea de protejare a industriei naționale, din 1866, prevedea importante scutiri de taxe și impozite pentru fabricile cu un capital minim de 50.000 de lei. Legea minelor, din 1895, prevedea trecerea în proprietatea statului a tuturor bogățiilor naturale, cu excepția petrolului fapt care pune, din nou, în evidență caracteristica evoluției societății românești în secolul XIX: pendularea între politica de apărare a intereselor naționale  și politica de promovare a deschiderii spre valorile civilizației occidentale. 

Subiectul al II-lea                                                                                            (30 de puncte) 

A.  Citiţi afirmaţia următoare: 

„Cucerirea de către romani a unor întinse teritorii dacice nord-danubiene și încadrarea lor în

sistemul social-economic, politic-administrativ și militar al vastei împărății romane marchează

începutul unei noi epoci în istoria Daciei.“ (Istoria Românilor)

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus.                                                        2 puncte

2. Argumentaţi, în 1-2 pagini, opinia exprimată, având în vedere:                               

– prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;                                                                13 puncte

– evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice a fapteloristorice, structurarea argumentării elaborate și respectarea limitei de spaţiu. 

Etnogeneza românească – aspecte esențiale: 

După cucerirea unei părți însemnate din teritoriul geto-dacilor de către romani, a început o nouă epocă în evoluția acestui spatiu, această evoluție ducând, în final, la apariția poporului român. În procesul de etnogeneză românească remarcăm rolul deosebit de important a doua fapte istorice. Un prim fapt îl constituie chiar romanizarea geto-dacilor. Romanizarea geto-dacilor are 3 etape:

– prima – înainte de cucerire; în aceasta etapă, limba latină s-a răspândit pe scară largă, printe geto-daci. Această situație ar putea explica și romanizarea dacilor liberi, adică acei daci care n-au fost niciodată cucerți de romani.

– a doua etapă este cea a romanizării propriu-zise; această etapă are loc în Moesia Inferior și Dacia Traiana; nu are loc în teritoriile „dacilor liberi”.

– a treia etapă a început după retragerea aureliană; romanizarea nu este oprită; dimpotrivă, ea va continua și se va extinde pe întregul teritoriu geto-dac, nu atât ca urmare a circulației libere din fosta provincie în celelalte teritorii, cât din pricina celui de-al doilea fapt istoric esențial, – creștinismul în limba latină.

Așadar, romanizarea geto-dacilor are trei etape, în fapt distingându-se tot atâtea trăsături esențiale.

Al doilea fapt este creștinismul și răspândirea lui în limba latină. Răspândirea creștinismului în limba latină este esențială pentru etnogeneza românească. Creștinarea geto-dacilor cunoaște o primă trasătură esențială: s-a făcut în mod liber, fără intervenția vreunui factor politic, ca la alte popoare.

A doua trăsătură a fost credința geto-dacilor în „nemurirea sufletului” care a facilitat răspândirea creștinismului, aspect atestat de scriitorul și apologetul creștin de limbă latină Tetullian în secolul al II-lea. A treia trăsătura esențială a acestui fapt istoric este deosebit de importantă și pentru romanizare: vocabularul creștin de bază din limba română este de origine latină. Este foarte important termenul „biserică” care provine din latinescul „basilica”. Acesta a fost moștenit de limba română dar nu și de limbile neolatine din Occident. Explicația este urmatoarea: în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a dat libertate de cult creștinismului, a impus folosirea temenului grecesc „ecclesia” pentru lăcașul de cult, până atunci fiind folosit termenul „basilica”. De aceea, limbile neolatine apusene vor prelua termeni derivați din „ecclesia”, ex: It. chiesa; fr. eglise; sp. iglesia. În schimb, daco-romanii nemaiaparținând de imperiu vor păstra termenul basilica. Acest aspect este important și pentru continuitatea daco-romanilor la nord de Dunare; dacă toți daco-romanii ar fi fost evacuați la sud de Dunare, limba română ar fi moștenit și termenul grecesc „ecclesia”.

În concluzie, suntem de acord cu opinia exprimată de autorii lucrârii „Istoria Românilor”; într-adevăr, putem conchide: cucerirea romană a însemnat începutul unei evoluții care va duce la nașterea poporului român, popor latin născut creștin. 

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„Pacea de la Augsburg marca un stadiu al Reformei la mijlocul drumului […], când

înțelegerea și liniștea au apărut preferabile continuării luptei și nesiguranței, dar bătălia era departe de a se sfârși: Calvin și adepții săi și papii care erau contra Reformei vor reaprinde în curând focul unui conflict sectarist.“ (K. Randell, Luther și Reforma în Germania 1517-55).

Răspundeţi următoarelor cerinţe:             

1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus.                                                        2 puncte

2. Argumentaţi, în 1-2 pagini, opinia exprimată, având în vedere:

– prezentarea a două fapte istorice (precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;

– evidenţierea relaţiei cauză-efect prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, structurarea argumentării elaborate și respectarea limitei de spaţiu.                         13 puncte. 

Reforma religioasă, o criză a conștinței europene:

Reforma protestantă, declașata în 1517 de călugărul augustinian Martin Luther, constituie, după cum se exprima istoricul american W.N.Mc. Neill, „o criză a conștinței europene”.

Putem susține și noi aceasă opinie prin două fapte istorice importante.

Un prim fapt este dat de învățătura lui Luther – „mântuirea prin credință”. Această învățătură a zguduit conștința creștină europeană obișnuita cu ideea că mântuirea se poate câștiga prin fapte bune. Învățătura lutheriană prezintă trei trăsături esențiale:

            Prima și cea mai importantă este chiar ideea mântuirii doar prin har, prin credință, nu prin fapte bune. Luther, bazându-se pe epistolele Sf. Pavel către Romani și Efeseni, argumentează pentru prima oară după multe secole, – primul a fost Sf. Augustin, dar învățătura acestuia fusese uitată, iar noi trebuie să observăm că M. Luther făcea parte din Ordinul monahal Augustinian, ce promova învățăturile lui Augustin – ușor de observant în cartea sa  „Confesiunile”, lucrarea de bază a lui Augustin -, că omul, în urma păcatului originar nu-și poate câștiga mântuirea prin fapte bune ci doar  prin credința în harul divin/grația divină; acesta îi este oferit gratis de Dumnezeu, dar condiționat de credința sinceră.

            A doua trăsătură a acestei învățături este ideea „preoției universale”. Luther s-a bazat pe Epistolele Sf. Petru unde se afirma despre toți creștinii că „sunt o preoție aleasă”. Astfel, prin credința lui proprie, fiecare creștin este preot și poate intra direct în legătură cu Dumnezeu fără intermedierea unei preoții clericale.

            A treia trăsătură se leagă într-un fel și de doctrina calvină,  – teologia lutherană a vocației muncii. Ce înseamnă acest lucru? Harul divin se acordă gratis credinciosului, dar acesta trebuie să ducă o viață activă, să muncească. Această concepție a dus la succesul capitalismului în țările protestante, după cum observă Max Weber în cartea „Etica protestantă și spiritul capitalismului”. Această învățătură va fi dezvoltată mai departe de Calvin.

            Al doilea fapt istoric îl constituie războaiele religioase. Prima trăsătură a acestora este intoleranța caracteristică și atunci, carcateristică și aziA doua trăsătura o reprezintă conflictele religioase care acoperă o arie teritorială foarte extinsă: Germania, Italia, Spania, Franța, Țările de Jos etc.; aria teritorială va fi aproape continentală odata cu războiul de 30 de ani (1618-1648), care a fost considerat aproape un prim razboi mondial. A treia trăsătură – unele conflicte religioase au încercat, în fapt, să ducă reforma religioasă până la extreme, adică reforme radicale în plan social. Astfel, războiul țărănesc german (1523-1524) condus de Thomas Munzer, a încercat să confiște averile Bisericii în favoarea țăranilor și să facă respectată libertatea religioasă pentru toți oamenii nu doar pentru elitele social-politice. Războiul va fi zdrobit de o coaliție catolico-protestantă deoarece chiar Luther nu putea concepe libertatea religioasă pentru plebe, prin aceasta dovedindu-se și el un „om medieval”.

            Ca o concluzie, în mare, împărtășim opinia autorului, dar nu suntem de acord cu formulările de genul „secte”, „sectarism” deoarece istoria, în lumina rolului ei prospector de a extrage învățături din faptele și evenimentele trecutului, nu trebuie să propage ura și intoleranța la adresa altor credințe sau puncte de vedere.

Subiectul al III-lea                                                                                                       (30 de puncte):

    Următoarea secvenţă face parte din Programa şcolară pentru disciplina istorie – clasa a VIII-a:

Competenţe specifice Conţinuturi

2.4. Rezolvarea unor situaţii-problemă, prin utilizarea adecvată a surselor istorice referitoare la fapte din istoria românilor, desfăşurate în […] secolul al XX-lea

3.7. Stabilirea unor relaţii între aspectele unui fapt istoric din […] secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice

ROMÂNIA DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Termeni istorici, concepte, probleme de atins:

– sovietizare, etatizare, colectivizare, industrializare forţată, “revoluţie culturală”, poliţie politică;

– deportare, muncă forţată, lagăr de muncă, deţinuţi;

– democraţie, societate civilă, practici democratice, constituţie; statutul minorităţilor;

– instituţii şi mecanisme de exercitare a puterii politice, represiunea comunistă, opozanţi şi disidenţe, rezistenţa anticomunistă, destalinizare şi desovietizare;

– etapele regimului comunist;

– revenirea la instituţiile democratice.

Conţinuturi:

• Evoluţii specifice ale regimului comunist 1945-1989

• Decembrie 1989. Context şi consecinţe

• Revenirea la democraţie

(Programe şcolare ISTORIE, clasele a V-a – a VIII-a, OMECI nr. 5097 / 09.09.2009 )

Pornind de la secvența dată, prezentați rolul surselor istorice în formarea/dezvoltarea și

evaluarea competențelor din programa școlară de istorie, având în vedere:

– precizarea unei categorii de surse istorice și menționarea a două avantaje și a două dezavantaje ale utilizării surselor istorice din această categorie în cadrul activităţii didactice specifice secvenței date;

– precizarea unei metode de predare-învăţare în care se pot utiliza sursele istorice pentru care

ați optat și exemplificarea formării/dezvoltării competenței 2.4. prin folosirea acestei metode

(menționarea a două caracteristici ale metodei, a Termenilor istorici, conceptelor, problemelor

de atins și a Conținuturilor utilizate, respectiv a trei sarcini de lucru date elevilor, referitoare la

surse istorice);

– proiectarea unui item de tip subiectiv care să evalueze ambele competențe din secvența dată;

– precizarea unei metode complementare/alternative de evaluare care poate fi utilizată pentru

competențele din secvența dată și menționarea a două criterii de evaluare specifice acestei metode.

Notă: Se punctează şi elaborarea răspunsului corespunzător itemului, respectiv corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice.

            Pentru învățarea istoriei, în contextul unui învățământ centrat pe competențe, sunt foarte necesare sursele isorice. Pentru conținuturile și competențele specifice din secvența didactică, ce face obiectul interesului nostru, sunt potrivite sursele bibliografice.

            Pentru nivelul clasei a VIII-a considerăm că nu sunt recomandate sursele documentare directe, deoarece elevii nu au suficient discernământ în selectarea și prelucrarea acestora. De altfel, sursele bibliografice conțin și analize asupra documentelor și surselor istorice directe, comentate, analizate de specialiști și istoriografie. Acest fapt este, de altfel, un prim mare avantaj al folosirii unor astfel de surse de către elevii clasei a VIII-a.

            Pentru secvența didactică dată putem folosi următoarele surse bibliografice: „Stalinism pentru eternitate” de Vladimir Tismăneanu; „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu; „Istoria românilor” de Vlad  Georgescu; „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” de Neagu Djuvara; „România – țară de frontieră a Europei” de Lucian Boia. Aceste surse bibliografice, pe lângă avantajul menționat, prezintă și un altul – puncte de vedere actualizate și diverse, asigurând respectarea principiului multiperspectivității cerut de programa școlară. Din pacate ele prezintă și dezavantaje. Un prim dezavantaj îl constituie chiar  analizele personale ale autorilor. Orice autor este influențat de modul său propriu de a privi lucrurile; elevii clasei a VIII-a vor trebui ghidați de profesori să nu-și însușească numaidecat aceste analize. Nu întotdeauna o analiză frumos argumentată este și corectă, autorul putând avea prejudecăți. De exemplu: Neagu Djuvara, dar și V. Tismaneanu văd perioada comunistă doar ca pe o epocă întunecată ce „ne-a stricat sufletul” – punctează cu hotărâre N. Djuvara. Totuși perioada comunistă a avut și unele puncte pozitive și elevii, prin atenta îndrumare a profesorului, vor înțelege sintagma des întâlnită în perioada postdecembristă „ne era mai bine înainte”. Al doilea dezavantaj este acela că autorii, pentru a-și confirma propriile puncte de vedere, selectează, de multe ori poate neintenționat, doar anumite surse documentare care le susțin aceste puncte de vedere. Profesorul va trebui să atragă atenția elevilor asupra acestui fapt.

            Pentru formarea competenței 2.4. din secvența didactică, profesorul poate folosi metoda/ tehnica  Știu/Vreau să știu/ Am învățat. Se poate folosi această metodă datorită următoarelor caracteristici:

–           nu impune un număr strict de sarcini de efectuat/ învățat și niciun număr strict al grupelor în care să fie împărțiți elevii deoarce metoda poate fi efectuată frontal, individual sau pe grupe;

–          elevii aduc în discuție tot ceea ce știu sau cred că știu despre anumite conținuturi. Pentru secvența noastră ei pot utiliza și cunoștintele dobândite în mediile educative informale – în familie, grupuri de prieteni, internet etc.. De exemplu: plecând de la expresia „era mai bine înainte”, ei pot enumera avantajele pe care cred ei că le avea perioada comunistă: locuri de muncă asigurate, locuințe, prețuri stabile etc..

Pentru competenta 2.4., profesorul de istorie poate atinge urmatoarele conținuturi cu această metodă: Evoluții specifice  ale regimului  comunist – 1946-1989; Revenirea la democrație – aici se poate adauga o comparație între România de dinainte de 1989, cu Romania dupa 1989. Se pot atinge următorii termeni istorici: sovietizare – cu tot ceea ce implica aceasta: etatizare, colectivizare, industrializare forțată, poliție politică, deportare, lagăr de muncă etc.; democrație, represiune comunistă, rezistență anticomunistă. Ca și concepte de atins, vom avea în vedere, de exemplu: sovietizarea în Romania, comunismul „romanesc”, democratizarea.

Competenta 2.4. impune rezolvarea de către elevi a unor situații problemă; de aceea, profesorul împarte elevii în 2 grupe, dupa un criteriu care poate fi aleatoriu sau îi poate împărți în 3 grupe care să cuprindă rândurile în care sunt așezați eleviii, presupunând existența unei clase cu 3 rânduri de elevi, sau împărțim în 3 grupe cu un număr egal de elevi – grupe formate prin decizia profesorului sau prin libera alegere a elevilor. În acest punct, marcăm și un dezavantaj al metodei: apariția unor conflicte între elevi. Acest dezavantaj este caracteristic nu doar acestei metode ci, în general, mai tuturor metodelor moderne. Pentru cele 3 grupe se vor preciza 3 situații-problemă, care vor implica folosirea surselor bibliografice prevăzute. Mai întâi, toate grupele vor prezenta ceea ce cred că știu despre conținuturile, termenii istorici și conceptele puse în dezbaterea/atenția elevilor. De exemplu: Știu:comunismul a fost impus cu forța, de către sovietici; a implicat distrugerea opoziției, înlăturarea monarhiei, impunerea modelului sovietic; cunoaștem că atât Dej cât mai ales N. Ceaușescu au impus un comunism național; știm că în decembrie 1989 s-au produs în România evenimente controversate, pe care unii le califică drept lovitură de stat iar alții revoluție; dupa 1989, în România a început tranziția la capitalism; în această perioadă, s-au pierdut locuri de munca, s-a declanșat inflația, a început migrația forței de muncă în Occident; România s-a integrat în N.A.T.O. și U.E., avantajele nefiind percepute încă de marea masă a populației, de aceea mulți oameni spun „ne era mai bine înainte”.

La rubrica „Vreau să știu”, fiecare grupă va trebui să rezolve o situație- problemă, astfel:  Grupa I – Vrem să știm în ce măsură, dupa 1955, regimul comunist din România a fost o variantă românească de comunism. Vom pleca de la afirmația lui Dej privind  „calea românească de construire a comunismului”. Vom folosi ca surse de documentare: „Stalinism pentru eternitate” de V. Tismăneanu și „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu.

Grupa a II-a: Vrem să știm care au fost caracteristicile „comunismului- național” al lui Ceaușescu – dacă a fost realmente un comunism-național sau regim neostalinist, cum îl caracterizează unii istorici. Vom folosi: „Stalinism pentru eternitate” de V. Tismăneanu; „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” de N. Djuvara; „Istoria românilor” de V. Georgescu.

Grupa a III-a: Vom încerca să vedem în ce măsură evoluția României după 1989 justifică lamentările de tipul „a fost mai bine înainte”. Vom avea în vedere: „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu; „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” de Neagu Djuvara; „România – țară de frontieră a Europei” de Lucian Boia.

Pentru prezentarea rezultatelor muncii elevilor se va stabili o oră de dezbatere și analiză. Din pacate, aplicarea metodelor moderne necesită mai multe ore. Programa de istorie prevede la clasa a VIII-a 2 ore/ săptămână; chiar și așa nu este posibilă aplicarea acestor metode întotdeauna.

Pentru evaluarea celor două competențe, profesorul va folosi ca item subiectiv – eseul structurat. Cerința pentru crearea acestuia poate fi formulată astfel:  – Alcătuiți un eseu structurat în maxim 2-3 pagini cu tema  „România postbelică”, în care veți avea în vedere următoarele chestiuni:

1. Sovietizarea României – 20 p;

2. Caracteristicile comunismului românesc, mai cu seamă ale național-comunismului – 20 p;

3. O apreciere globală asupra comunismului, cu aspectele sale pozitive și negative – 10 p;

4. Surprinderea unui fapt istoric intervenit după 1989 – 40 p.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

Competențele se ating astfel: competenta 2.4. – punctele 2, parțial 1; competenta 3.7 – punctele 3, 4, parțial 2.

România postbelică: 

Schița de idei:

1.      Instaurarea comunismului: – înțelegerile dintre Marile Puteri;

                                            – sovitizarea României

                        2.  Comunismul românesc:

                           – Declarația lui Gheorghiu- Dej din 1955;

                           – Tezele din aprilie 1971.

                        3. Evoluția României după 1989: – Tranziția la capitalism;

                                                                    – Declarația program a FSN – decembrie 1989;

                                                        – Programele de gurvernare ale guvernelor P. Roman; C.D.R.; Adrian Năstase, Alianța D.A..

Rezolvare:  În urma înțelegerilor secrete dintre Marile Puteri din Coaliția Națiunilor Unite, România a căzut în sfera de influență sovietică. Astfel, după 22 august 1944, Armata Roșie a ocupat militar întreaga Românie, devenind garantul transformării țării noastre într-un satelit sovietic.

Procesul de sovietizare al României s-a accentuat după înțelegerea de la Yalta din februarie 1945. În ciuda opoziției unor guverne, conduse de cătyre C.-tin Sănătescu și Nicolae Rădescu, comuniștii și-au intensificat presiunile pentru preluarea puterii. Regele Mihai I a fost forțat de Andrei Vâșinski să accepte instaurarea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, în caz contrar „România urmând să fie desființată ca stat independent” – A. I. Vâșinski. Chiar și așa, regale a încercat să se opună comunizării prin greva regală, dar, încurajat de recunoașterea din partea anglo-americanilor, guvernul P. Groza va iesi  „triumfător” forțându-l, în cele din urmă pe rege să abdice în decembrie 1947.

În perioada 1947-1955, comunismul în România a urmat, întocmai, linia sovietică. Astfel, au fost lichidate toate formele de opoziție, s-a trecut la colectivizarea agriculturii, proces încheiat în 1962; a început industrializarea forțată; a avut loc încercarea de rusificare a societii. După moartea lui Stalin și-n condițiile neîncrederii reciproce între N. Hrusciov și Gheorghiu- Dej, acesta din urmă se va pronunța în 1955, pentru „calea românească de construcție a socialismului”. Din acest moment, începe un proces de distanțare al comuniștilor români de U.R.S.S.. Acest proces va culmina cu „Declarația P.M.R. privind problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” din aprilie 1961; aici, pentru prima dată, comuniștii români subliniau idea egalității în drepturi cu P.C al U.R.S.S. și încercau o reconciliere cu poporul român.

De această politică, va profita N. Ceaușescu. Acesta va promova așa-numitul „național-comunism”, o încercare de identificare a comunismului cu istoria națională, care ar fi evolutat firesc spre communism, de impunere a valorilor naționale în dauna celor sovietice, dar care va evolua spre protocronism. Însă, în realitate, în afara afirmării unor interese naționale, național-comunismul lui Ceaușescu va aluneca, mai ales, după faimoasele Teze din aprilie 1971, spre cel mai autentic neostalinism, un regim caracterizat prin afirmarea unui cult al personalității lui Ceausescu la un nivel absurd, ce l-ar fi făcut invidios chiar pe Stalin. Regimul ceaușist va capăta forme insuportabile după 1981, odată ce dictatorul român impune dure privațiuni populației, în numele lichidării datoriei externe.

Totuși, putem observa și unele aspecte pozitive ale comunismului: locuri de muncă garantate, lichidarea analfabetismului, urbanizarea, prețuri stabile, locuințe gratuite etc.. Cu alte cuvinte, nu putem cădea în extrema în care au căzut mulți istorici, de exemplu V. Tismăneanu, de a considera și aprecia comunismul doar ca un regim odios, barbar care n-a avut nicio urmare benefică pentru români.

După evenimentele controversate din decembrie 1989, în România a început tranzitia la capitalism și democrație. Tranziția s-a dovedit a fi foarte dură pentru imensa majoritate a populației. În numele trecerii la economia de piață, al integrării în U.E. și N.A.T.O., au fost lichidate mii de întreprinderi, prețurile au explodat, a crescut șomajul care i-a obligat pe numeroși români să plece din țară. Confruntați cu foarte multe lipsuri, mulți oameni regretă regimul comunist: „era mai bine înainte” Chiar integrarea în U.E., la 1 ianuarie 2007, nu a adus românilor mult așteptata prosperitate. Ba mai mult, anul integrarii 2007 a coincis nefericit pentru români cu izbucnirea crizei economice mondiale, ce a afectat puternic țara noastră.

Ca o apreciere generală asupra României postbelice, putem observa că regimul comunist pare a fi adus României mai multă modernizare și prosperitate, decât regimul democrat instaurat după 1989. Pare paradoxal, dar realitatea este aceasta! Putem concluziona că românii și-au dorit mult libertatea, iar când au avut-o și-au bătut joc de ea!

O metodă complementară potrivită pentru evaluarea competențelor date este portofoliul. Acesta prezintă urmatoarele avantaje: evaluează capacitatea de exprimare a elevului într-un limbaj științific adecvat disciplinei; pune în evidență imaginația și creativitatea elevului; evaluează progresul în învățare, pe o perioadă mai lungă de timp, fiind și un instrument potrivit pentru evaluarea holistică, global a capacităților și competențelor elevilor la istorie!

Pentru secvența didactică avută în vedere se pot propune următoarele teme: Sovietizarea României; „Național-comunismul” în timpul lui Nicolae Ceaușescu; Evoluții în cadrul regimului comunist din România de la supunere la independență față de U.R.S.S.; Evenimentele din 1989; România dupa 1989. Ca surse de documentare se pot avea în vedere lucrările indicate mai sus.

Portofoliul mai este și o modalitate de evaluare specifică evaluării sumative, uneori periodice. Este, totuși, o formă de evaluare subiectivă, în opinia noastră, deoarece criteriile de evaluare nu sunt foarte clare. Pentru ca evaluarea să fie cât de cât obiectivă, profesorul trebuie să urmarească îndeaproape elaborarea portofoliilor; trebuie să aibă în vedere capacitățile de analiză și argumentareale ale elevilor; consistența punctelor de vedere exprimate; relevanța surselor folosite de elevi, aici facem precizarea necesității evitării de către elevi a Wikipedia, o enciclopedie on-line care cuprinde numeroase afirmații și puncte de vedere nedocumentate suficient și neasumate, în general,  de nimeni. Deși se pot indica și alte metode complementare, totuși considerăm că pentru clasa a VIII-a, și-n particular, pentru secvența didactică avută în vedere, cea mai indicată metoda rămâne portofoliul, deși există dezavantajul ca sarcinile cuprinse în cadrul lui să fie rezolvate/realizate de parinți.

Notă: varianta de rezolvare este un rezumat!

CE ESTE TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI?

CE ESTE TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI?

 Teologia Legământului nu este atât de mult o „teologie” în sensul unui set sistematic de doctrine, cât mai degrabă un cadru de interpretare a Scripturii. Este, de obicei, contrastat cu un alt cadru interpretativ al Scripturii, numit „Teologie Dispensaționalistă” sau „Dispensaționalism”. Dispensaționalismul este astăzi cea mai populară metodă de interpretare a Scripturii, mai ales în Bisericile Neoprotestante. Teologia Legământului, totuși, rămâne modalitatea majoritară de raportare pentru Protestanți, începând din vremea Reformei, și este sistemul preferat de cei cu convingeri reformate sau calviniste. În vreme ce dispensaționalismul vede Scriptura ca desfășurându-se într-o serie de (în mod curent) șapte „dispensații” (dispensația poate fi definită ca modalitatea specifică pe care Dumnezeu o folosește în relația cu omul și creația în timpul unei perioade specifice din istoria răscumpărării), Teologia Răscumpărării privește Scriptura prin cadrul legământului. Teologia Legământului definește două legăminte: legământul faptelor (LF) și legământul harului (LH). Un al treilea legământ este uneori menționat, numit legământul răscumpărării (LR), care precede în mod logic celelalte două legăminte. Vom discuta aceste legăminte în ordine. Lucrul important de reținut este că toate aceste legăminte descrise în Scriptură (ex.: legămintele cu Noe, Avraam, Moise, David și Noul Legământ) sunt manifestarea fie a legământului faptelor, fie a legământului harului. Să începem să examinăm diversele legăminte detaliate în Teologia Legământului, începând cu legământul răscumpărării, care precede în mod logic celelalte două legăminte. Potrivit Teologiei Legământului, LR este un legământ făcut între Cele trei Persoane ale Trinității, de a alege, ispăși pentru și mântui un grup ales de oameni pentru mântuire și viață veșnică. În legământul răscumpărării, Tatăl alege o mireasă pentru Fiul Său. În vreme ce LR nu este explicit menționat în Scriptură, Scriptura afirmă în mod explicit natura veșnică a planului salvării (Efeseni 1:3-14; 3:11; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9; Iacov 2:5; 1 Petru 1:2). De altfel, Iisus adesea a făcut referire la slujba Lui de a face voia Tatălui (Ioan 5:3, 43; 6:38-40; 17:4-12). Faptul că, mântuirea celor aleși a fost intenția lui Dumnezeu încă de la începutul creației nu poate fi pus sub semnul îndoielii; LR doar formalizează acest plan veșnic în limbajul legământului. Din perspectiva istoriei răscumpărării, legământul faptelor este primul legământ pe care îl vedem în Scriptură. Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a pus în Grădina Eden și i-a dat o poruncă simplă: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:16-17). Putem vedea limbajul specific unui legământ subînțeles în această poruncă. Dumnezeu îl pune pe Adam în Grădină și îi promite viața veșnică lui și urmașilor lui atâta timp cât este ascultător față de poruncile lui Dumnezeu. Viața este o răsplată pentru ascultare, iar moartea este pedeapsa pentru neascultare. Acesta este limbaj specific unui legământ. Unii erudiți văd în legământul faptelor o formă de legământ suzeran-vasal. În aceste tipuri de legământ, suzeranul (ex.: regele sau stăpânul) oferă termenii legământului vasalului (ex.: cel supus). Suzeranul oferă binecuvântarea și protecția în schimbul tributului vasalului. În cazul legământului faptelor, Dumnezeu (suzeranul) promite viața veșnică și binecuvântare omenirii (vasalul reprezentat de Adam, capul rasei umane), în schimbul ascultării omului față de stipulările legământului (ex.: să nu mănânce din pom). Vedem o structură similară în încheierea Vechiului Legământ prin Moise cu Israelul. Israel a făcut un legământ cu Dumnezeu la Sinai. Dumnezeu urma să îi dea Țara Promisă, un „Eden” reconstituit („o țară unde curge lapte și miere”), și binecuvântarea și protecția Sa împotriva tuturor dușmanilor, în schimbul ascultării stipulărilor legământului. Pedeapsa pentru încălcarea legământului a fost expulzarea din țară (care a avut loc prin cucerirea Împărăției de Nord, în 722 î.H. și a Împărăției de Sud, în 586 î.H.). Când Adam a eșuat în păstrarea legământului faptelor, Dumnezeu a instituit un al treilea legământ, numit legământul harului. În LH, Dumnezeu le oferă în mod liber păcătoșilor (cei care eșuează în a respecta LF) viața veșnică și mântuire, prin credința în Iisus Hristos. Vedem măsurile luate pentru împlinirea LH imediat după cădere, când Dumnezeu profețește despre „sămânța femeii” în Geneza 3:15. În timp ce legământul faptelor este condiționat și promite binecuvântarea în schimbul ascultării și blestemul în schimbul neascultării, legământul harului este necondiționat și este oferit liber, pe baza harului lui Dumnezeu. LH ia forma tratatelor antice, în care un rege îi oferea pământ unui beneficiar ca dar, fără nicio obligație. Cineva poate susține că există o condiție pentru legământul harului – credința. Există multe îndemnuri în Biblie pentru beneficiarii harului necondiționat al lui Dumnezeu de a rămâne credincioși până la sfârșit, astfel că, într-un mod foarte real, păstrarea credinței este o condiție a LH. Dar Biblia învață clar că până și credința salvatoare este un cadou de har de la Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Vedem legământul harului manifestat în diverse legăminte necondiționate pe care Dumnezeu le face cu oameni din Biblie. Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Avraam (ca El să-i fie Dumnezeu și Avraam și urmașii lui să fie poporul Său) este o extensie a LH. Legământul davidic (că un urmaș al lui David va domni întotdeauna ca rege) este, de asemenea, o extensie a LH. În cele din urmă, Noul Legământ este expresia finală a LH, căci Dumnezeu Își scrie legea pe inimile noastre și ne iartă complet de păcate. Un lucru care ar trebui să fie clar când ne uităm la aceste diverse legăminte din Vechiul Testament este că ele toate își găsesc împlinirea în Iisus Hristos. Promisiunea față de Avraam de a binecuvânta toate popoarele a fost împlinită în Hristos. Regele davidic care va domni veșnic peste poporul lui Dumnezeu a fost împlinit în Hristos, iar Noul Legământ a fost, evident, împlinit în Hristos. Chiar și în Vechiul Legământ sunt aluzii la LH, pentru că toate jertfele și ritualurile Vechiului Testament arată înspre lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Marele nostru Preot (Evrei 8-10). De aceea Iisus poate spune în Predica de pe Munte că El a venit nu să strice Legea, ci s-o împlinească (Matei 5:17). De asemena vedem LH în acțiune în Vechiul Testament, când Dumnezeu Își scutește poporul de judecata pe care păcatul lor repetat o merita. Deși stipulările Legământului Mozaic (o aplicare a LF) promiteau judecata lui Dumnezeu asupra Israelului pentru neascultarea poruncilor Lui, Dumnezeu lucrează cu răbdare față de poporul Său prin legământ. Acest lucru este, de obicei, amintit prin fraza „Dumnezeu Și-a amintit de legământul făcut cu Avraam” (2 Împărați 13:23; Psalmul 105 – T.M.; Isaia 29:22; 41:8); promisiunea lui Dumnezeu de a împlini legământul harului (care este, prin definiție, un legământ unilateral) adesea încălca dreptul Său de a impune legământul faptelor. Aceasta este o mică descriere a teologiei legământului și cum se interpretează Scriptura prin grila legământului. O întrebare care se ridică uneori cu privire la teologia legământului este dacă LH înlocuiește sau înlătură LF. Cu alte cuvinte, este LF învechit, de vreme ce Vechiul Legământ este învechit (Evrei 8:13)? Vechiul Legământ (Mozaic), în timp ce este o aplicație a LF, nu este LF. Din nou, LF merge înapoi în Eden, unde Dumnezeu a promis viața în schimbul ascultării și moartea în schimbul neascultării. LF este mai dezvoltat în Cele 10 Porunci, în care Dumnezeu promite, din nou, viața și binecuvântarea în schimbul ascultării și moartea și pedeapsa în schimbul neascultării. Vechiul Legământ este mai mult decât legea morală codificată în 10 porunci. Vechiul Legământ include regulile și regulamentele cu privire la închinarea față de Dumnezeu. De asemenea, include legea civilă care guverna națiunea lui Israel în timpul teocrației și al monarhiei. Odată cu venirea lui Iisus Hristos, Mesia promis al Vechiului Testament, multe aspecte ale Vechiului Legământ au devenit învechite, pentru că Iisus a împlinit simbolurile și figurile Vechiului Legământ (vezi Evrei 8-10). Vechiul Legământ a reprezentat „tiparul și umbra”, în timp ce Hristos reprezintă „substanța” (Coloseni 2:17). Din nou, Hristos a venit să împlinească Legea (Matei 5:17). Cum spune Pavel „În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea și „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20). Totuși, acesta nu abrogă legământul faptelor codificat în legea morală. Dumnezeu a cerut sfințire de la poporul Său în Vechiul Testament (Leviticul 11:44) și încă cere sfințire de la poporul Său în Noul Testament (1 Petru 1:16). Astfel, suntem în continuare obligați să împlinim stipulările LF. Vestea bună este că Iisus Hristos, ultimul Adam și Capul legământului nostru, a împlinit în mod perfect cerințele LF și acea neprihănire/îndreptățire perfectă este motivul pentru care Dumnezeu poate să extindă LH celor aleși. Romani 5:12-21 descrie situația dintre doi capi „federali” ai rasei umane. Adam reprezenta rasa umană în Grădină și a falimentat în ținerea LF, aruncându-se astfel pe sine și pe urmașii săi în păcat și moarte. Iisus Hristos stă ca reprezentant al omului, de la ispitirea Sa în pustiu până la Calvar, împlinind în mod perfect LH. De aceea Pavel poate spune că „După cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:22). În concluzie, Teologia Legământului privește Scriptura ca pe o manifestare fie a LF, fie a LH. Întreaga relatare a istoriei răscumpărării poate fi văzută ca Dumnezeu care oferă LH din fazele incipiente (Geneza 3:15) până la împlinirea sa în Hristos. Teologia Legământului este, astfel, o modalitatea cristocentrică de a privi Scriptura, pentru că vede Vechiul Testament ca promisiunea lui Hristos, iar Noul Testament ca împlinirea în Hristos. Unii au acuzat Teologia Legământului ca fiind o învățătură numită „Teologia Înlocuirii” (ex.: biserica înlocuiește Israelul). Acest lucru este, în parte adevărat. Astfel, spre deosebire de Dispensaționalism, Teologia Legământului nu vede o distincție acută între Israel și Biserică. Israelul a reprezentat oamenii lui Dumnezeu în Vechiul Testament, iar Biserica (care este alcătuită din evrei și neamuri) reprezintă poporul lui Dumnezeu în Noul Testament; ambele alcătuiesc un singur popor al lui Dumnezeu (Efeseni 2:11-20). Biserica este Israelul și Israelul este Biserica (Galateni 6:16). Toți oamenii care practică aceeași credință ca a lui Avraam sunt parte a poporului lui Dumnezeu prin legământ (Galateni 3:25-29). Multe alte lucruri pot fi spuse cu privire la Teologia Legământului, dar ce este important de reținut este că Teologia Legământului este un cadru de interpretare în înțelegerea Scripturilor. Teologia Legământului și Dispensaționalismul au multe diferențe, iar uneori conduc la concluzii opuse cu privire la doctrine secundare, dar ambele aderă la aceleași puncte esențiale ale credinței creștine: mântuirea este doar prin har, doar prin credința în Hristos și doar a lui Dumnezeu este gloria! Totuși, Teologia Legământului aplicată în mod extrem a dus, este adevărat, la Teologia Înlocuirii. Personal resping categoric această direcție a Teologiei Legământului!

CE ESTE … MOARTEA?

CE ESTE … MOARTEA?

 Nimic nu poate fi mai teribil pentru cel necredincios decât moartea. Ea este pe drept şi scripturistic numită „împăratul spaimelor” (Iov 18:14 ). Este încheierea juridică a vieţii primului Adam. Ce este dincolo? Nu este la fel de simplu ca în cazul naturii animalelor, ci cu cât mai mult este privită în legătură cu natura morală a omului, cu atât devine mai teribilă. Orice lucru în care omul s-a implicat, căminul său, gândurile sale, întreaga lui fiinţă, se încheie şi piere pentru totdeauna. „El se întoarce în pământul lui; în aceeaşi zi planurile lui pier.” Psalmul 146:4 – T.M.. Omul găseşte în moarte un sfârşit al oricărei speranţe, al oricărui proiect, al tuturor gândurilor şi planurilor sale. Izvorul tuturor este curmat. Făptura în care el a existat s-a dus: nu mai poate conta pe nimic. Scena aglomerată pe care s-a desfăşurat întreaga lui viaţă nu îl mai cunoaşte. El însuşi se stinge. Nimeni nu mai are de a face cu el. Natura lui a cedat, neputincioasă în a rezista înaintea acestui stăpân căruia îi aparţine, şi care acum îşi revendică înspăimântătoarele drepturi. Însă aceasta este departe de a fi tot. Omul, ca om trăind pe acest pământ, se scufundă în neant. Dar de ce? Pentru că a intervenit păcatul. Iar o dată cu păcatul, conştiinţa. O dată cu păcatul, puterea lui Satan: încă şi mai mult, o dată cu păcatul, judecata lui Dumnezeu. Moartea este expresia şi martorul tuturor acestora. Este plata păcatului, groază pentru conştiinţă, puterea lui Satan prin judecata lui Dumnezeu, executor judecătoresc pentru criminal, şi dovada vinovăţiei sale înaintea judecăţii care vine. Cum poate fi altfel decât înspăimântător? Este pecetea asupra căderii şi ruinei şi condamnării primului Adam. Iar el nu are altceva decât această natură veche. El nu poate să dăinuiască înaintea lui Dumnezeu ca un om viu. Moarte este înscrisă pe el, căci el este păcătos, nu se poate elibera singur. Pe lângă aceasta el este vinovat şi condamnat. Urmează judecata. Dar Hristos a intervenit. El a venit în moarte – o adevăr binecuvântat, El, Prinţul vieţii! Ce este acum moartea pentru cel credincios? Remarcă, acum, întreaga forţă a acestei nespus de minunate intervenţii a lui Dumnezeu. Am văzut că moartea este slăbiciunea omului, descompunerea fiinţei sale, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu, plata păcatului. Dar toate acestea sunt în legătură cu primul Adam, a cărui parte, din cauza păcatului, este moarte şi judecată. Am văzut dublul caracter al morţii; falimentul vieţii, sau al puterii de viaţă în om, şi martorul judecăţii lui Dumnezeu şi cea care conduce în judecata lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi; El a suferit moartea, a trecut prin ea ca putere a lui Satan şi ca judecată a lui Dumnezeu. Moartea cu consecințele ei, a fost întâmpinată în orice aspect al ei de Hristos. Judecata lui Dumnezeu a fost pe deplin purtată de El mai înainte ca să vină ziua judecăţii. Prin moarte, ca plată a păcatului, a trecut El. Moartea şi-a pierdut puterea asupra credinciosului în întregime, în orice aspect, ca şi cauză a groazei pentru suflet. Faptul fizic ar putea avea loc; dar nu este obligatoriu – într-atât i-a îndepărtat Hristos puterea. „Nu toţi vom adormi, deşi toţi vom fi schimbaţi”. Dorind, spune apostolul, nu „să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.” Astfel este puterea vieţii în Hristos. Însă moartea a fost mai mult decât lăsată în urmă. Moartea este a noastră, spune apostolul, după cum sunt toate lucrurile (1. Corinteni 3:21-23 ). Prin binecuvântata intrare a Domnului în moarte pentru mine, moartea şi de asemenea judecata devin salvarea mea. Păcatul, a cărui plată era, a fost îndepărtat prin moartea însăşi. Judecata a fost purtată acolo pentru mine. Moartea nu este spaimă pentru sufletul meu; nu este semnul mâniei, ci este cea mai binecuvântată şi cea mai deplină dovadă a dragostei, deoarece Hristos a intrat în ea. Sunt eliberat de întreaga putere a legii împotriva mea, căci nu are putere asupra unui om decât atât timp cât trăieşte; dar în Hristos eu sunt deja mort faţă de lege. Dumnezeu, prin moarte, s-a ocupat deja de păcat şi judecată. Într-un cuvânt, Hristos, Cel fără păcat, venit în asemănarea cărnii păcătoase, şi pentru păcat, s-a ocupat de întreaga mea stare, în primul Adam, într-un aşa fel încât toate consecinţele ei au fost purtate în mod drept. Iar prin moarte omul cel vechi, puterea lui Satan, păcat, judecată, caracterul muritor însuşi, care sunt legate de omul cel vechi (sau păcătos), sunt lăsate în urmă şi problema lor este rezolvată. Acum trăiesc înaintea lui Dumnezeu într-Unul care este înviat, după ce a suferit pentru mine tot ce aparţinea omului vechi. Moartea m-a eliberat pentru totdeauna de orice aparţinea de omul cel vechi şi urma să vină asupra lui, fiind în viaţă. Mai întâi, condamnarea şi judecata sunt în întregime sfârşite, în problema acceptării sufletului. Înspăimântătoarea încercare a trecut, însă printr-un Altul – iar din ea rezultă eliberarea mea, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Valurile care i-au nimicit pe egipteni erau un zid pentru Israel, de o parte şi de alta, calea sigură pentru ieşirea din Egipt. Izbăvirea lui Dumnezeu era acolo. Egiptul şi puterea lui opresivă au fost lăsaţi în spate. Moartea ne este eliberare şi salvare. În al doilea rând, ce a devenit în practica? Sunt adus la viaţă, în puterea învierii lui Hristos. El devine viaţa mea. Mă lipsesc, dacă mă pot aventura să spun astfel, de viaţa omului vechi; o am pe cea a celui nou. Dar El Cel care, acum înviat, este viaţa mea, a trecut prin moarte. Eu mă recunosc pe mine însumi mort. Aşadar nu se spune niciodată că noi trebuie să murim faţă de păcat. Omul cel vechi nu face aceasta şi nici nu o doreşte. Ni se spune că suntem morţi, şi ni se porunceşte să ne recunoaştem morţi. „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Iisus” Romani 6:11 . „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” Coloseni 3:3 ; iar apoi ni se spune să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ, în puterea acestei vieţi noi şi a Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Atunci am dreptul să mă recunosc mort. Ce câştig este atunci moartea pentru mine, în acest aspect, dacă dorinţele omului cel nou sunt cu adevărat în mine! Da, ce eliberare şi ce putere! Ce este mort faţă de credinţă nu este decât omul cel vechi, păcătos, care împiedică şi hărţuieşte; în care, în responsabilitatea faţă de Dumnezeu, eram pierdut, şi nu eram în stare să Îl întâlnesc. „Atunci”, spune apostolul, „când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte” Romani 7:5 . Însă în Romani 8:9 se spune „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. Carnea nu este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. În ea noi ne-am recunoscut pierduţi şi în ruină. Aceasta era poziţia primului Adam, şi noi am fost în ea. Legea i-a hotărât moarte, judecată, însă acum eu nu mai sunt în ea, ci în ultimul Adam. Cu privire la porunci, apostolul spune „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” Pentru credinţă, în lume noi suntem morţi, nu vii. Aşadar, orice lucru care ne face să realizăm aceasta în mod practic: încercări, suferinţă, necaz, este un câştig. Face o realitate în sufletele noastre faptul că suntem morţi, şi astfel eliberaţi de omul cel vechi. „Prin aceste lucruri trăiesc oamenii şi în toate acestea este viaţa duhului meu” Isaia 38:16 . Este o despărţire şi o izbăvire de influenţa întunecoasă şi înăbuşitoare a omului vechi. Aceste suferinţe şi scindări ale vieţii sunt detalii ale morţii în aspectul moral. Însă ale morţii cui? A omului vechi. Totul este doar câştig. În al treilea rând, dacă moartea vine ca fapt – este moartea cărui lucru? A ceea ce este muritor, a omului vechi. Viaţa cea nouă, de înviere, moare? A trecut prin moarte cu Hristos, iar acest fapt a fost înfăptuit în noi. Nu poate muri. Este Hristos. Aşadar, prin faptul că moare, doar lasă moartea în urmă. Părăseşte ceea ce este muritor. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Anterior era legată exterior de ceea ce este muritor; nu mai este aşa. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Plecăm şi suntem cu Hristos. Credinţa adevărată este aceea care caută un triumf mai mare – noi vom fi „îmbrăcaţi”: totuşi aceasta este puterea lui Dumnezeu. Omul cel vechi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu înviază niciodată. Dumnezeu, datorită Duhului Sfânt care locuieşte în noi, va aduce la viaţă până şi trupurile noastre muritoare. Viaţa lui Hristos va fi arătată într-un trup glorios. Vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie Întâiul-născut printre mulţi fraţi. Aceasta este roada puterii divine. Dar între timp moartea însăşi este întotdeauna eliberare, deoarece având o viaţă nouă, aceasta înseamnă că suntem uşuraţi de povara omului cel vechi care împiedică şi stânjeneşte căile noastre. Este trăirea noastră cu Hristos. Cât de minunat şi de înviorător este acest gând! Dacă odată am înţeles diferenţa dintre vechiul şi noul om, realitatea vieţii noi pe care am primit-o în Hristos, moartea omului vechi va fi cunoscută şi simţită ca fiind adevărată şi un câştig real. Fără îndoială, timpul lui Dumnezeu este cel mai bun, pentru că El singur cunoaşte ce este necesar pentru ca prin disciplină şi exerciţiu să ne formeze sufletele şi să ne facă să cunoaştem puterea acestei vieţii în Hristos, ca astfel ceea ce este muritor să fie înghiţit fără ca noi să murim. Dar dacă moartea înseamnă încetarea omului vechi, nu înseamnă altceva decât încetarea păcatului, a piedicilor, a încercărilor. Am sfârşit cu omul cel vechi, în care suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, pe drept, pentru că Hristos a murit pentru noi – am sfârşit pentru totdeauna, pentru că trăim în puterea omului celui nou. Aşa este moartea pentru cel credincios. „Să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine”. În ceea ce priveşte judecata, a purtat-o Hristos; în ceea ce priveşte puterea păcatului, aceasta reprezintă moartea a însăşi naturii în care trăieşte. Ca moarte propriu-zisă, reprezintă eliberare faţă de ea pentru a fi împreună cu Hristos în omul cel nou care Îl savurează. Cine nu ar muri, potrivit câştigului ei? Dacă trăim ca să Îl slujim pe Hristos, se merită să trecem prin necazurile acestei lumi. Aceasta însă nu va însemna mai puţină suferinţă, oricare ar fi binecuvântarea care ne va îmbărbăta când vom trece prin ea. Pentru noi, a trăi este Hristos, a muri este câştig. Însă cel care moare este omul cel vechi; mai întâi suferinţa noastră, după aceea vrăjmaşul nostru. Desigur că aceasta presupune viaţa divină, iar în practică presupune ca inima să fie în altă parte decât în lucrurile în care trăieşte omul cel vechi.

ISUS SAU IISUS?

ISUS SAU IISUS?

 Cum se scrie corect numele Mântuitorului, Isus sau Iisus? Întrebarea aceasta pare să revină mereu și mereu în discuțiile interconfesionale (ortodocși, catolici, evanghelici). Credincioșii ortodocși preferă scrierea cu doi de „ii”, în vreme ce catolicii și evanghelicii rămân la scrierea cu un singur „i”. De pildă, în Biblia catolică Isus este scris cu un singur „i”. Problema, din păcate, nu se rezumă doar la „cine are dreptate”? Nu de puține ori, cei care scriu „Isus” sunt acuzați de faptul că „batjocoresc” numele Mântuitorului. Circulă și mitul că „Isus” scris cu un sigur „i” înseamnă „măgar”. Argumentul acesta este de-a dreptul jenant. Niciun cuvânt care desemnează animalul „măgar” în limba ebraică (hamor, ayir, athon, arod) sau în limba greacă (hupozugion, onarion, onos, polos) nu are vreo legătură cu numele „Isus”. Și, chiar dacă ar fi așa în vreo anumită limbă, noi scriem și vorbim în limba română! Mai mult, printre români circulă o concepție, destul de populară, că este „păcat” să citești dintr-o Biblie /Nou Testament în care Isus este scris cu un singur „i”.  Așa să fie, oare? În ce mă privește, nu îmi propun să fiu dogmatic și categoric cu privire la scrierea cu un singur „i” sau cu doi de „ii”. Mai degrabă, vreau să argumentez că, ambele variante sunt într-o largă circulație în scrierile de limbă română (scrierea cu un singur „i” nu aparține unui grup sectant, izolat). Nu trebuie să ne certăm pe acest subiect – nu există dovezi sută la sută clare și obligatorii pentru o variantă sau alta. În opinia mea, și a altora, există argumente suficient de convingătoare pentru a scrie Isus cu un singur „i”. Pentru a aborda cele trei puncte de mai sus voi folosi, în principal, câteva remarci făcute de Eugen Munteanu, eruditul profesor de la Catedra de Limbă Română și Lingvistică Generală a Facultății de Litere (Univeristatea Al. I. Cuza din Iași).  Așadar:

1. „Iisus” și „Isus” sunt ortografii de largă circulație – spre exemplu:

Editura POLIROM:

Publică Iisus, cu doi de „ii” în lucrări precum:

Patericul sau Apoftegmele părinților din Pustie, traducere de Cristian Bădiliță, Polirom, 2003.

LaCocque, Paul Ricoeur, Cum să înțelegem Biblia, traducere de Maria Carpov, Polirom, 2002.

Publică Isus, cu un singur „i” în:

Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi, grecești și latine, vol. I, traducere de H. Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Polirom, 2001.

Vladimir Petercă, Mesianismul în Biblie, Polirom, 2003.

Editura HUMANITAS:

Publică Iisus, cu doi de „ii” în următoarele:

Dumitru Stăniloae – cărți ale acestui teolog apărute la Humanitas.

R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, 2001.

Publică Isus, cu un singur „i” în:

Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Humanitas, 1995.

R. Patapievici, Zbor în bătaia săgeții, Humanitas, 1995.

 Concluzia este destul de evidentă: scrierea numelui Isus cu un singur „i” nu ține de incultura și ireverența unor „sectanți”, ci este practicată și publicată – în paralel cu scrierea cu doi de „ii” – de către autori și edituri de cea mai înaltă ținută academică.

 2. Nu există argumente ferme și incontestabile pentru o variantă sau alta:

 Eugen Munteanu justifică cele două opțiuni astfel: scrierea „Iisus” este justificată de „principul tradiției și impusă în tipăriturile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române și adoptată prin consens tacit de un larg spectru al pieței publicațiilor”. Scrierea „Isus” este „preferată de catolici și neoprotestanți” și „are la bază o aplicare riguroasă a principiului fonematic al ortografiei românești” (adică scrierea reproduce pronunțarea). Lingvistul este de părere că folosirea uneia dintre cele două variante nu ține atât de mult de rațiunile filologice, ci are „de cele mai multe ori o conotație confesională, adesea (implicit) polemică.” Ideea este că regulile limbii române nu te obligă neapărat la scrierea cu un „i” sau cu doi de „ii” (deși mai potrivit pare să fie cu un singur „i”), mai degrabă diferitele confesiuni creștine optează pentru una dintre variante pentru a indica prin aceasta identitatea lor denominațională.

 3. Este mai potrivit să scriem „Isus” cu un singur „i”:

 În limba greacă Numele Mântuitorului esteησούς.  Acest nume se citea în vremea Noului Testament „Iesus”, iar în greaca medie și în neo-greacă se citea „Iisus”. După cum se poate observa, diferența o face litera  eta (η), care a fost transliterată în limba latină folosindu-se litera „e”. În limba română numele Ἰησούς se transliterează Iesous. De ce recomandăm, totuși, scrierea cu un singur „i”? Deoarece în limba română cuvintele se scriu la fel cum se pronunță (principiul fonologic). Noi scriem și vorbim în limba română, nu în limba greacă! Este mai bine, deci, să scriem numele „Isus” cu un singur „i”, așa după cum îl și pronunțăm. Se păstrează un principiu al echivalenței: după cum diftongul ού este scris și pronunțat „u”, și nu „ou”, tot astfel, silaba Ἰη este bine să fie scrisă și pronunțată „I”, și nu „Ie” sau „Ii”. În concluzie, „Isus” este o scriere mai fidelă limbii române, dar nu putem spune că este o greșeală dacă cineva scrie „Iisus”, sau chiar „Iesus”, după cum argumentează unii care vor să indice și mai bine asemănarea cu greaca veche și cu scrierea celorlalte limbi europene  (engleză: „Jesus”, franceză: Jésus, portugheză: Jesus, polonă: Jezus etc.).  Modul în care scriem Numele Mântuitorul nu este unul esențial. Mai importantă este atitudinea noastră față de Persoana care poartă acest Nume! Trebuie să știm că Isus este Cristos, adică Salvatorul nostru. Și, să mai reținem că El este și Domnul nostru, Regele nostru.

O POSIBILĂ ISTORIE A LUMII FĂRĂ RELIGIILE DE ASTĂZI!

O POSIBILĂ ISTORIE A LUMII FĂRĂ RELIGIILE DE ASTĂZI!

De mai bine de 40 000 de ani, oamenii venerează entităţi supranaturale imaginate şi îşi menţin credinţa în viaţă de după moarte prin ceremonii specifice oricărei culturi. Poate că zeii sunt consideraţi nemuritori, dar religiile sunt muritoare. Un zeu este viu, permanent prezent şi nemuritor când oamenii cred în el. Dar când oamenii nu mai cred şi încetează să-l mai venereze, să se roage şi să-i mai poarte respect, acesta dispare, ca şi cum nu a existat niciodată. Astăzi, în spaţiul afroeuroasiatic şi în cel american, 3,9 miliarde de oameni (2,2 miliarde de creştini, 1,6 miliard de musulmani şi 14 milioane de iudaici) venerează un signur ZEU, asta în vreme ce 1 miliard de hinduşi venerează 33 milioane de zei, 376 milioane de budişti urmează calea lui Buddha, 394 de milioane de chinezi tradiţionalişti veenreaza peste 100 de zei. Pentru 3,9 miliarde de oameni, Dumnezeu/Allah/Yaweh este zeul creator al universului, o entitate imaterială, spirituală, omniprezentă, atotştiutoare, infinită, omnipotentă, omnibenevolentă şi eternă, fără de început şi sfârşit, Dar acum câteva mii de ani, acest ZEU nici nu era conceput în imaginaţia strămoşilor noştri. Acum câteva mii de ani, existau zeci de mii de zei care erau veneraţi şi respectaţi. Monoteismul, credința în existența unui unic zeu, a apărut prima dată la egipteni când era venerat Soarele pe vremea faraonului Akenaten, dar pentru o perioadă scurtă de timp. Evreii au fost cei care au pus bazele unei religii organizate de succes – iudaismul. Ulterior, spre sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, din rădăcina avraamică a iudaismului au încolţit două ramuri – creştinismul în vest şi islamul în est, religii care venerează acelaşi zeu, dar îl privesc din unghiuri diferite. Credinţa în acest zeu a schimbat definitiv cursul istoriei în spaţiul afroeuroasiatic şi în cel american. S-au organizat ceremonii religioase, dar s-au desfăşurat şi războaie în numele acestui zeu. S-au construit lăcaşuri de cult în care este omagiat şi venerat şi s-au scris cărţi considerate sfinte despre activitatea adepţilor zeului respectiv. Cum ar fi arătat lumea dacă pur şi simplu acest zeu nu ar fi fost niciodată venerat, religiile avraamice nu ar fi existat, iar religiile politeiste se menţineau în continuare? Dacă personalităţile legendare ca Avraam, Moise, Iisus şi Mahomed nu ar fi existat? Ar fi fost cursul istoriei diferit? Cum omul nu poate trăi fără să creadă în zei, în mod sigur religiile antice ar fi persistat sau ar fi fost create altele.

  1. Dacă Iudaismul nu ar fi existat! Evreii s-au considerat de-a lungul istoriei drept poporul ales de Yaweh. Regatul Israelului a fost de altfel singurul stat care avea religie monoteistă. Dar dacă evreii nu erau monoteişti şi nu se considerau popor divin, cum ar fi arătat istoria? Foarte probabil, nu ar mai fi existat nici creştinismul şi nici islamul, nu mai vorbim de sinagogi, cărţile sfinte, ceremoniile iudaice, sărbători precum Paştile, oraşul Ierusalim şi de conflictele religioase pentru acesta, şi de altfel, probabil că nici Holocaustul şi nici statul Israel n-ar mai fi existat. S-au făcut totuşi descoperiri arheologice care atestă că erau destui evrei politeişti şi care venerau o zeiţă care părea să fie nevasta lui Yaweh.
  2. Dacă Islamul nu ar fi existat! Islamul este cea de-a două mare religie la nivel global, având 1,6 miliarde de adepţi care îl venerează pe Allah şi profetul său, Mahomed în toată lumea, densitatea cea mai crescută fiind întâlnită în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa de Nord. Comunităţi musulmane se găsesc în regiunile sudice ale Rusiei şi în statele vecine, în Europa de Sud-Vest şi în nord-vestul peninsulii balcanice, precum şi în Indonezia. Coranul este în prezent cea mai citită carte sacră la nivel global. Dar dacă am presupune că Mahomed nu ar fi existat sau că pur şi simplu, acesta nu ar fi avut deloc revelaţia din peştera prin care un înger l-a învăţat să citească ? Cum ar fi arătat Orientul Mijlociu şi nordul Africii de azi fără Islam ? Simplu – Coranul, moscheile, Mecca şi Medina, Sharia, Jihad, califatele medievale, Imperiul Otoman, mişcările radicale şi atentatele comise de organizaţiile teroriste precum ISIS sau al-Qaida nu ar mai fi existat . Nicio altă religie din istorie nu a intenţionat să controleze fiecare aspect al societăţii şi să înfăptuiască convertirea în masă chiar şi cu forţa aşa cum a făcut-o Islamul de-a lungul istoriei. Dar probabil că n-ar mai fi existat nici cifrele arabe, universităţile, periuţa de dinţi, moară de vânt, narghileaua, cafeaua, algebra, instrumentele muzicale, optice sau chirurgicale etc. care sunt invenţii ale lumii musulmane sau îmbunătăţiri ale celor împrumutate de la bizantini, indieni şi chinezi. Cum ar fi arătat lumea de azi? În Egipt, religia antică şi cultele tradiţionale dedicate unor zei ca Isis, Amon-Ra sau Anubis erau menţinute. În Siria, Irak, Iran, Afghanistan, Pakistan şi în alte state din Asia Centrală, Zoroastrismul ar fi fost religia majoritară în care milioane de adepţi aprindeau focul sacru în cinstea lui Ahura Mazda şi Mithra, asta în vreme ce în peninsula arabă şi în Africa, cultele religioase şi tradiţionale locale ar fi persistat.

I. Egiptul ar fi fost precum India de azi!

90% din populaţia de azi a Egiptului este musulmană. Dar înainte de apariţia islamului, prin secolele III-VI, Egiptul era un mare centru al creştinismului ortodox. Cum ar fi arătat Egiptul dacă n-ar fi fost influenţat de cele două mari religii? În mod sigur ar fi avut o istorie diferită de cea reală. În istoria alternativă în care religiile monoteiste nu existau, în Egipt ar fi continuat să existe şi astăzi religia egipteană antică având în vedere că a supravieţuit tentativei faraonului Akenathen de a o suprima şi de a o înlocui cu o religie monoteistă, atât şi ocupaţiei romane. Zei precum Osiris ( zeu al vieţii de apoi cu pielea verde ce simbolizează fertilitatea), Isis-zeiţa magiei, dar şi cei cu capete de animale, ca Anubis ( zeul mumificării cu cap de şacal), Toth (zeul cărturar al scrierii şi aritmeticii cu cap de ibis), Horus ( zeul războinic protector cap de şoim), Bastet (zeiţa fecundităţii cu cap de pisica), Seth (zeul cu trup de ogar al deşertului) sau Hathor (zeiţa dragostei cu coarne de vacă). Zeul Amon-Ra ar fi fost în continuare cel mai venerat, fiind Zeul Soarelui, cel care transporta Soarele cu barca către cer noapte de noapte. Soarele şi Nilul ar fi fost elementele principale în jurul cărora se învârtea civilizaţia egipteană. Soarele aducea lumina şi căldură, Nilul (personalizat în zeul etern Nun) aducea fertilitatea şi hrană, potolind foamea şi setea. Egiptenii vedeau cosmosul altfel – Geb, pământul plat, şi Nut, zeiţă cerească aflată într-o poziţie arcuită, amândoi gata să se împreuneze, dar despărţiţi fiind de Shu, zeiţa aerului, pentru a menţine ordinea şi armonia. Pentru egipteni nu existau zei răi şi buni, ci doar concepţia de ordine (personalizată sub forma Zeiţei Maat) şi haosul (întruchipat într-un şarpe gigantic, Apophis). Cum ar fi arătat aşadar Egiptul modern din ziua de azi? Probabil că instituţia faraonică ar fi fost demult abolită şi s-ar fi ajuns tot la formă de guvernământ de republică semi-prezidenţială. Dar religios vorbind, fără Islam, practicile ar fi fost foarte diferite. În acel univers alternativ, la Cairo, dacă te-ai plimbă, ai întâlni nu la muzeu, ci în spaţiile publice şi în apropierea lăcaşurilor de cult statuile şi reliefurile colorate ale celor 2000 de zei egipteni, cele mai multe figurine având forme zoomorfe de ibis, şacali, babuini, lei, şoimi, pisici, crocodili, şerpi, tauri, vaci, aşa cum vezi prin Delhi statui cu zei indieni cu 3 capete şi 8 braţe. Obeliscurile şi sfinxii n-ar fi fost simple ruine uitate în istorie. Piramide nu s-ar mai fi construit (având în vedere că tehnica construirii piramidelor a fost oprită în secolul al VII-lea î.H.), dar cu siguranţă ai fi întâlnit la tot pasul temple uriaşe din granit în loc de moschei unde se organizau ceremonii şi jertfe. Egiptenii ar fi continuat să creadă în viaţa de după moarte ca şi în ziua de azi, dar aplicând practici funerare ca în Antichitate – mumificarea. Persoanele bogate şi-ar fi permis în continuare să dispună după moarte de ceremonii religioase complexe, de ritualuri de conservare şi mumificare şi de un loc de veci asigurat prin Valeea Morţilor unde erau înmormântaţi cu mâncare, vin, obiecte de valoare personale, animalele de companie precum pisicile, o parte din bogăţiile agonosite pentru a-şi plăti locul în paradis , în vreme ce indivizii săraci s-ar fi mulţumit să fie pur şi simplu înmormântaţi în deşert cu ceva obiecte rudimentare, a căror suflete puteau să-şi cântărească inima pe o balanţă pe care era aşezată până zeiţei Maat spre a demonstra că au fost drepţi şi cinstiţi în viaţă şi că merită o viaţă mai bună alături de Osiris. Cei răi mergeau în infernul cunoscut ca Duat. În cadrul slujbelor religioase, egiptenii întonau numeroase rugăciuni şi imnuri pentru zei ori aduceau ofrande. Festivaluri periodice se organizau în toată ţara, iar magia era strâns asociată cu religia oficială. Clasa preoţească ar fi fost şi în modernitate cea mai prestigioasă căci preoţii se considerau o punte dintre oameni şi zei. Festivaluri sacre ar fi avut loc şi în perioadele de revărsare a Nilului. Aşa cum hinduşii venerează Gangele din India în ziua de azi, la fel şi Nilul ar fi venerat de egiptenii de azi. Egiptenii de azi ar fi fost tradiţionalişti şi ar fi purtat haine de in şi peruci că în antichitate cu scop ceremonial. În istoria reală, religia egipteană a continuat să supravieţuiască până în epoca romană, fiind supusă elenismului şi sincretismului roman. Deşi egiptenii preluaseră zeii greci, în schimb, romanii începeau să o venereze pe zeiţa Isis, fiind constituite secte. Dar pentru că provincia era slăbită economic, iar centralizarea era absentă, practica religioasă a devenit una fragmentară, zeii fiind veneraţi mai mult local prin tradiţii şi ceremonii diferite, iar templele, abandonate fiind, s-au degradat. În secolele III-IV, creştinismul răspândit în Egipt, edictele imperiale şi iconoclasmul au erodat culturile tradiţionale locale considerate păgâne până când religia egipteană antică şi străvechii zei s-au stins încet. Practicile de mumificare au fost şi ele abandonate căci conform doctrinei creştine, omul în ţărână trebuia să se întoarcă după moarte. Totuşi, multe elemente din religia egipteană străveche au fost preluate de creştinism, precum conceptul de iad şi viaţă de apoi, Isis şi Horus au inspirat imaginea cu mama divină ţinându-şi pruncul mesianic în braţe, iar crezurile egiptene au dat naştere sistemelor de credinţă ezoterice, Egiptul devenind o sursă de înţelepciune mistică. De altfel, practicile funerare de conservare se mai practică şi în modernitate, în special dictatorii din statele comuniste fiind conservaţi după moarte şi depuşi în mausolee pentru a fi comemoraţi de popor şi veneraţi post-mortem. Faptul că în ziua de azi găsim un Sfinx şi o piramidă modernă construite la Las Vegas, medalioane cu Ankh sau ochiul lui Horus pe bancnotele americane demonstrează că oamenii moderni au fascinaţie pentru civilizaţia şi cultura Egiptului antic.

II. Zoroastrismul ar fi fost religia cu cei mai mulţi adepţi la nivel global!

Fondată în anii 2000 î.H. de către profetul Zarathustra, zoroastrismul s-a răspândit în Persia (Iranul de azi), Irak, în Asia Centrală şi în Azerbaidjan. Această religie se baza pe dualismul bine-rău. Cartea sacră a religiei era Avesta, o culegere de texte mitologice. Zeul suprem era considerat Ahura Mazda, creatorul universului, zeu al luminii şi focului, în antiteză cu Angra Mainyu, zeul întunericului. Conform mitologiei, zeii, pentru a-şi păstra nemurirea, consumau o băutură halucinogenă din plantă efedrei, iar asta o dobândeau numai din sacrificii oferite de muritori, care şi ei îşi puteau asigura o nemurire provizionala. Perşii adepţi ai religiei credeau în sfârşitul lumii, în ideea că forţele binelui vor învinge forţele răului şi că va avea loc mântuirea şi judecata de apoi. Se mai practica şi cultul focului, iar mulţi adepţi purtau talismane ce reprezentau scene de lupte dintre şerpi şi dragoni, între lumina şi întuneric. Ceremoniile aveau loc în sanctuarele în aer liber. Faravhar era unul dintre marile simboluri ale religie, înfăţişând un Fravashi, spirit protector. Dacă Islamul nu exista, probabil că Imperiul Sasanid, şi aşa decadent, nu s-ar fi prăbuşit brusc în secolul al VII-lea, iar istoria Orientului ar fi fost cu totul alta. În Siria, Irak, Iran, Afghanistan şi Pakistan, Ahura Mazda era zeul suprem venerat şi nu Allah, iar în loc de profetul Mahomed, era venerat Mithra, zeul luminii şi al soarelui care asigura ordinea universului şi succesiunea anotimpurilor, venerat şi de soldaţii romani în antichitate. Prin uciderea taurului, acesta îmblânzise natura şi lumea sălbatică. În loc de moschei se construiau ziggurate , sanctuare şi altare pe care era aprins focul dedicat zeului Ahura Mazda, iar în loc de Coran, era citită Avesta. Mecca şi Medina n-ar mai fi existat, în Arabia Saudită de azi fiind practicate culte religioase locale tradiţionale. Picturi, statui şi sculpturi în reliefuri ar fi fost realizate, demne de admirat in modernitate. Califatul Abbasid sau Imperiul Otoman n-ar fi existat niciodată, iar terorismul secolului XXI n-ar fi fost de natură religioasă. Probabil că Imperiul Bizantin ar fi avut o existenţa mai îndelungată. Iranul zoroastrist ar fi fost diferit faţă de Iranul de azi care este o republica teocratică islamică. Ideea de lupta dintre bine şi rău i-a captat pe oameni de-a lungul istoriei şi probabil că zoroastrismul ar fi avut astăzi sute de milioane de adepţi în spaţiul euroasiatic, poate chiar 1 miliard. De altfel, am putea urmări activităţile şi practicile comunităţii Parsi din India (o comunitate zoroastrica) pentru a deduce cum ar fi arătat lumea de azi în cazul în care zoroastrismul ar fi supravieţuit şi ar fi fost practicat la nivel global. Parsii moderni se declară monoteişti, poartă cămăşi albe cu o frânghie înnodată în jurul taliei şi veghează focurile sacre în cadrul purificărilor rituale din temple. Aceştia combat forţele răului prin gânduri, fapte şi cuvinte bune. Pare că zoroastrismul să fi fost o alternativă mult mai paşnică şi armonioasă în raport cu Islamul şi în mod sigur s-ar fi extins şi în Europa şi Africa în locul creştinismului. Dar dacă ar fi existat şi adepţii zeului întunericului şi al distrugerii, Angra Mainyu, a căror scop era să-i anihileze pe adepţii zeului Ahura Mazda, pentru a instaura o nouă ordine? Am fi avut oare lupte că cele de azi dintre şiiţi şi sunniţi? Ar fi intenţionat şi aceştia să convertească cu forţă alte civilizaţii vecine la religia acestora? Observăm că multe elemente din zoroastrism au supravieţuit, fiind preluate de creştinism, precum ideea de lupta dintre bine şi rău, conceptul de Mesia şi judecata de apoi. În istoria reală, zoroastrismul a fost înlăturat de musulmani în secolul al VII-lea după ce au cucerit şi islamizat teritoriile fostului Imperiu Sasanid. În Califatul Umaiad, adepţii zoroastrismului, declaraţi cetăţeni non-musulmani, aveau restricţii şi plăteau taxe, ulterior fiind hărţuiţi şi persecutaţi. Au fost islamizaţi în masă, şi în ziua de azi, mai există doar 2,6 milioane de adepţi în toată lumea, majoritatea în Iran şi India.

  1. Dacă Creştinismul nu ar fi existat? Să ne imaginăm că Iisus nu ar fi existat, automat nici mesajul său care transmitea iertare, iubirea aproapelui, egalitatea tuturor oamenilor indiferent de statut în faţa divinităţii şi speranţa în viaţa de după moarte. Europa ar fi fost foarte diferită faţă de cea de azi. Imperiul Roman tot ar fi intrat în declin şi ar fi colapsat chiar mult mai rapid fără o religie monoteistă care să menţină centralizarea şi loialitatea provinciilor faţă de autoritatea imperială pentru încă două secole. Europa ar fi fost mult mai divizată pentru că ar fi fost mai multe religii şi culte. Unii europeni ar venera zeităţi germanice şi celtice, alţi europeni ar venera zeităţi greco-romane. În al doilea rând, n-ar mai fi existat Papalitatea care să influenţeze deciziile regilor medievali sau să iniţieze Cruciade şi războaie sfinte pentru convertire. De asemenea, ne luăm adio şi de la Inchiziţie, concilii ecumenice, schisme şi reformele protestante. De creştinarea continentelor americane sau a celui african nu mai vorbim. Triburile s-ar fi menţinut în continuare după căderea Imperiului Roman, neexistând factorul catalizator (Papalitatea) care să influenţeze formarea unor state monarhice centralizate. Europa politeistă ar fi fost total diferită. Mai mulţi zei ar însemna mai multe regate şi naţiuni care ar fi fost divizate şi fragmentate. Ar mai fi existat războaie sfinte? Cu siguranţă că în fond, religia este doar o justificare a războaielor, nu o cauză, motivele fiind mai degrabă economice, din interese de profit sau din orgolii personale. De altfel, este greşit să presupui că religia creştină a încetinit dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică de-a lungul Evului Mediu când au existat destui inventatori, artişti şi savanţi creştini care au contribuit la dezvoltarea civilizaţiei europene. Ba chiar aş spune că, creştinismul a contribuit chiar foarte mult la răspândirea invenţiilor, ideilor is teoriilor, pentru că după cum susţineam anterior, creştinismul a contribuit la centralizarea şi unitatea regatelor europene. Este posibil chiar ca marile descoperiri geografice şi industrializarea să fi întârziat fără creştinism. Universităţile şi spitalele ar fi existat şi fără creştinism, şi în mod sigur şi democraţia, drepturile civile şi capitalismul. De altfel, nu trebuie să-i deconsiderăm pe antici şi să-i imaginăm drept oameni lipsiţi de empatie şi milostenie. Cum ar fi fost aşadar istoria Europei, a Africii şi a Americilor fără creştinism?

III. Europa Mediteraneană între Religia Greco-Română şi Mithraism:

În Italia, Spania, Portugalia şi sudul Franţei, religia greco-romană ar fi persistat şi după declinul Imperiului Roman. Locuitorii ţărilor respective i-ar fi venerat în continuare pe zei ca Iuppiter, zeul cerurilor şi fulgerelor, pe Marte, zeul războiului, pe Neptun, zeul marilor, pe Pluto, zeul infernului, pe Apollo, zeul Soarelui şi al artelor, pe Venus, zeiţă dragostei, pe Bacchus, zeul beţiei etc.. Se construiau temple în locul bisericilor, deşi probabil că s-ar fi făcut tranziţia la arhitectură romanică ulterior şi tot am fi avut catedralele medievale care ne încânta privirile. Roma ar fi devenit centrul religiei romane chiar şi în perioada marilor migraţii, condusă de un PONTIFEX MAXIMUS, marele preot din colegiul pontifilor, dar care puţin probabil ar fi avut autoritatea Papei. S-ar fi format noi regate ca regatul franc, regatul vizigot, regatul ostrogot, regatul alaman, care să ducă continuitatea romană mai departe. Probabil că între secolele V-IX, cursul istoriei ar fi fost cam acelaşi, doar că în loc de religia catolică era religia romană. În loc de Evul Mediu, perioada ar fi căpătat denumirea de Epoca Post-Clasică şi europenii ar fi recurs tot la construirea de cetăţi şi castele pentru că erau mai sigure, şi în mod sigur ar fi trăit acelaşi stil de viaţă feudal. Triada Capitolină Iupiter-Junona-Minerva ar fi fost în prim-plan. Hercule ar fi fost venerat ca principalul semizeu şi fiu al lui Jupiter/Iupiter şi peste tot ar fi avut statui închinate. Pe plan cultural şi social: luptele dintre gladiatori şi cursele cu care trase de cai ar fi fost menţinute ca principalele sporturi. S-ar fi menţinut arta greco-romană , mozaicul şi sculptură romană, iar limba latină ar fi fost cea mai vorbită de pe continentul european. Colegii preoţeşti ca Augurii, Fetiales , Flamines s-ar fi menţinut, iar vestalele virgine supravegheau focul sacru sub controlul lui Pontifex Maximus. Ar fi fost celebrate sărbători religioase. Pe 15 februarie se sărbătorea Lupercalia, pe 9 ianuarie – Agonalia, pe 13 februarie – Parentalia, luna martie îi era dedicată zeului Marte şi se organizau festivaluri, Veneralia pe 1 aprilie în cinstea lui Venus, pe 12 aprilie – Ceralia, festival agricol, 23 aprilie – Vinalia, festivalul vinului, 15 mai – Mercuralia, 7 iunie – Vestalia, luna iulie era dedicată lui Iulius Cezar, pe 6-13 iunie erau jocurile în cinstea lui Apollo, pe 23 iunie – Neptunalia, august era luna în care aveau loc ceremoniile de sacrificii de animale, pe 23 august era Vulcanalia, pe 28 august – jocurile din Circus Maximus în onoarea lui Sol, pe 1 septembrie îl celebrăm pe Iupiter Tonans, pe 4 octombrie o celebram iar pe Ceres, pe 4-17 noiembrie erau jocurile plebiene, iar în decembrie, erau sărbători de iarnă ca Saturnalia şi pe 25 decembrie Dies Natalis Solis Invicti-naşterea Soarelui. S-ar fi trecut rapid la Renaştere şi Umanism, încă de pe la 1000 când situaţia politică şi socială s-ar fi stabilizat. În mod sigur nu s-ar mai fi format un nou Imperiu Roman ca cel antic, însă tot ar fi existat regate europene care să-l imite. Tot am fi traversat perioada întunecată datorită situaţiei sociale şi politice, în care rata alfabetismului era scăzută. În Europa balcanică , nordul Africii şi Orientul Apropiat, adică pe teritoriile Imperiului Bizantin (care era grecizat unde se vorbea limba greacă) erau veneraţi zei greci ca Zeus, Ares, Hera, Atena, Apollo, Artemis, Afrodita, Poseidon, Hermes. Byzantion ar fi devenit centrul răsăritean datorită amplasării strategice , însă şi Antiohia, Atena şi Alexandria ar fi devenit centre religioase greceşti. Împăratului bizantin i s-ar fi dedicat un cult imperial şi ideologia universalistă, considerându-se „Zeus pe Pământ” sau „Sol Invictus” şi şi-ar fi luat titlul de Basileu-Autokaton-Hegemon, şi s-ar fi alcătuit o elită de arhonţi şi strategi. Pe plan cultural, în Imperiul Bizantin, Jocurile OIimpice ar fi fost ţinute din 4 în 4 ani, iar oracolul de la Delfi ar fi fost în continuare cel mai mare centru religios unde se înghesuiau mulţi pentru a li se profeţi viitorul. Arta şi sculptura greacă ar fi fost revitalizate. Probabil că ar fi urmărit aceeaşi evoluţie economică având în vedere că provinciile orientale erau mai bogate. Se celebrau sărbători ca Panathenea, festivalurile închinate lui Dyonisos, vara – Boedromia şi Thargelia în cinstea zeilor Apollo şi Artemis, festivalul Adonia în cinstea lui Adonis şi Afrodita, Thesmophoria – festival agricol în cinstea zeiţelor Persefona şi Demestra, Hermeia cu ceva concursuri de gimnastică, Heracleia care îl onora pe Heracles, fiul semizeu al lui Zeus, festivalurile cetăţeniei şi familiei. Jocurile Olimpice se desfăşurau din 4 în 4 ani. Nu ar fi existat acele lupte iconoclaste, lupte hristologice şi concilii ecumenice. Fiecare templu din spaţiul european era dedicat fiecărui zeu greco-roman şi ar fi avut simbolurile specifice pe acoperiş în loc de crucile de pe turlele bisericilor. În mod probabil, Mithraismul ar fi avut numeroşi adepţi pe continentul european.

IV. Religia celtică în Europa de Vest:

Situaţia ar fi fost ceva mai complicată prin Franţa, Benelux, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda, Germania, unde triburile celtice ar fi continuat să se menţină. Multe dintre ele ar fi rămas adepte ale religiei romane, altele ar fi fost influenţate de credinţele migratorilor germanici, iar altele şi-ar fi păstrat cultele şi credinţele autohtone. În istoria reală, miturile celtice din Marea Britanie şi Irlanda chiar au pătruns în cultură medievală, supravieţuind până în prezent sub formă creștinată. Amintim de legende despre eroul irlandez Cuchulainn, colecţia de proză galeză Mabinogion, de legenda regelui Arthur. Credinţa în elfi, hobbiţi, orci, dragoni etc. ar fi fost mai intensificată. De altfel, şi în cultură populară modernă de azi, influenţele celtice s-au menţinut vii în universul lui J.R. Tolkien (Stăpânul Inelelor). Animalele erau venerate căci erau considerate făpturile ce-i însoţeau pe zei, asociaţi cu pădurile, vântul, munţii, râurile şi lacurile. În Franţa , Anglia, Scoţia sau Irlanda de azi erau venerate divinităţi că Teutates – zeul războiului, Talanis – zeul fulgerelor, Belenos – zeul focului, Belisama – zeiţa metalurgiei, Epona – zeiţă cailor etc.. Se organizau ceremonii periodice şi festivaluri ori întruniri ritualice în care se aduceau ofrande zeilor. Se practicau jerfte animale, dar şi sacrificii umane, căci se credea că o viaţă nouă renaşte din moarte. Probabil că sacrificiile umane ar fi fost practicate în Evul Mediu la scară largă ca şi în Antichitate, poate chiar şi în ajunul Modernităţii. În Irlanda, oamenii credeau în existenţa tărâmului elfilor, Tir na nOg, unde locuitorii acestei insule erau mereu tineri şi fericiţi. Druizii, o clasa preoţească, supravegheau sacrificiile, făceau prevestiri, judecau, interpretau visele. Deşi clasa acestora a fost suprimată de romani în anul 14, aceştia au revenit în forţă din secolele XVIII-XIX. În Marea Britanie, prin anii 50, s-a dezvoltat cultul vrăjitoarelor, Wicca, care venerează spiritele naturii. Probabil că datorită diviziunii şi fragmentării, triburile şi statele ar fi fost izolaţioniste şi tradiţionaliste, iar absenţa unor legături intensificate ar fi însemnat o întârziere a industrializării şi dezvoltării. Probabil că Modernitatea ar fi început nu în 1700-1800, ci câteva sute de ani mai târziu.

V. Religia vikingă în Europa de Nord:

În Europa nordică, pe toată durata epocii post-clasice, s-ar fi menţinut religia nordică, în care erau întâlniți zei ca Odin, Thor, Loki, Heimdall, Freya, Tyr, Baldr, Njord, Braji sau Forseti. Relgia nordică s-ar fi răspândit din Danemarca de azi prin spaţiul german, şi prin intermediul anglo-saxonilor, religia nordică ar fi fost răspândită în Britania pe la 790-900. Pe la 900-1000, spaţiul german s-ar fi convertit la religia română şi s-ar fi format Sacrul Imperiu Roman, în timp ce în Britania, pe la 1070, normanzii ar fi convertit Anglia la religia romană. Doar regatele scandinave şi-ar fi păstrat credinţă în zeii nordici. Ceremoniile funerare de incinerare a morţilor s-ar fi menţinut în continuare pe durata evului mediu. Pentru nordici şi germani, intrarea în Valahlla după moarte pricinuită într-o bătălie era dorinţa cea mai arzătoare.

VI. Religie folclorică în Europa de Est:

În Europa răsăriteană, în spaţiul baltic şi cel polonez se menţineau religii pe baza folclorului, precum cultul Romuva care celebra solistitiul de iarnă sau echinocţiul de vară. Ungurii s-ar fi convertit la religia romană, bulgarii şi slavii la religia greacă. în spaţiul României de azi, populaţia locală romanizată s-ar fi convertit la religia greacă. Prin intermediul bizantinilor, slavii erau alfabetizaţi şi convertiţi la religia greacă. Ar fi existat pe teritoriul Rusiei de azi zeci sau sute de culte păgâne tradiţionale menţinute din antichitate, multe dintre ele moştenite de la sciţi. A se observa faptul că, în Mitologia românească mai sunt ţărani care încă cred în superstiţii şi în legende despre balauri, căpcăuni, iele, Mumă Pădurii, Sânziene, Strigoi, Zmei, Făt-Frumos. De altfel, multe tradiţii practicate de sărbătoriile creştine sunt de origine păgână!

VII. Religia în spaţiile extraeuropene:

Probabil că, în mod sigur, descoperirea Americii ar fi fost realizată tot de europeni divizaţi, dar aflaţi în plină competiţie. Europenii nordici ar coloniza America de Nord şi şi-ar răspândi religia acolo, însă ar fi fost mai toleranţi cu nativii nord americani şi credinţele acestora. Puţin probabil să mai fi existat Statele Unite ale Americii. În ce priveşte America de Sud, putem presupune că spaniolii de religie romană ar fi colonizat America de Sud, dar nu putem ştii dacă s-ar mai fi ajuns la anihilarea amerindienilor şi a civilizaţiilor aztece şi incaşe. De fapt, acestea au dispărut datorită aducerii bolilor, dar chiar şi aşa, spaniolii romani ar fi fost mai toleranţi cu credinţele băştinaşilor amerindieni decât au fost spaniolii creştini din istoria reală. Credinţele şi religiile maiase, incaşe şi aztece s-ar fi menţinut şi în mod probabil, sacrificiile umane erau desfăşurate în continuare pentru a îndură zeii să aducă ploaia înperioadele de seceta. În Extremul Orient (China, India, Japonia), cât şi în Australia şi în sudul Africii, religiile animiste şi cultele tradiţionale locale s-ar fi menţinut, dar probabil că, colonizarea europeană tot ar fi avut loc la un moment dat. Religii că Budismul, Hinduismul sau Șintoismul ar fi prosperat chiar mai mult în absenţa Islamului şi Creştinismului care aveau intenţii misionare şi expansioniste. Probabil că tot la cele două războaie mondiale, testarea unor ideologii totalitare, la societatea consumeristă, epoca informaţiei şi la globalizare s-ar fi ajuns în cele din urmă. Observăm că multe elemente păgâne s-au menţinut vii în cultura creştină.

  1. New Age-renaşterea păgânismului? Un nou curent spiritual şi-a făcut apariţia la jumătatea secolului XX. Acesta este New Age. Obiectivul? Să înlăture religii monoteiste tradiţionale şi să readucă la viaţă vechile religii politeiste, adaptate la vremurile noastre. Adepţii curentului susţin că omenirea va intră în Era Vărsătorului, o eră a păcii, armoniei, a împlinirii spirituale şi a dezvoltării tehnologice. Este o viziune a lumii ce include şi ştiinţa şi spiritualitatea. Sunt practicate diferite forme de ocultism, şamanism, ezoterism, paranormal, astrologie, hipnoză, medicină alternativă, spiritism, ufologie. Majoritatea adepţilor cred în reîncarnare. De asemenea, împrumută credinţele din budism, hinduism şi taoism. Până la urmă, credinţele păgâne încă sunt moştenite şi s-au menţinut. De altfel, mulţi dintre cei care se declara creştini sau musulmani încă mai țin practici păgâne, poate fără intenţie.

CE ESTE DISPENSAȚIONALISMUL?

CE ESTE DISPENSAȚIONALISMUL?

 Nu este o altă problemă în toată situaţia dispensaţionalismului decât definiţia. Prin aceasta mă refer nu numai la ajungerea la o singură propoziţie de definiţie a cuvântului, ci şi la formularea unei definiţii/descriere a conceptului. Aceasta necesită o examinare a folosirii scripturale a cuvântului, o comparare a cuvântului dispensaţie cu alte cuvinte similare, ca de exemplu, perioadă, un studiu al folosirii cuvântului în istoria bisericii şi unele observaţii cu privire la caracteristicile şi numărul de dispensaţii. A spune că este o mare lipsă de gândire limpede cu privire la această problemă a definiţiei ar fi o declaraţie incompletă. Şi dispensaţionaliştii şi non dispensaţionaliştii sunt adesea vinovaţi de lipsă de claritate. Mulţi din ambele grupuri sunt satisfăcuţi să folosească bine cunoscuta definiţie ce apare în notele originale ale Scofield Reference Bible: „Dispensaţia este o perioadă de timp în cadrul căreia omul este testat cu privire la supunerea faţă de o anumită revelaţie a voinţei lui Dumnezeu. Şapte astfel de dispensaţii sunt distinse în Scriptură.” Dispensaţionaliştii folosesc această definiţie fără a se gândi mai departe la implicaţiile ei în legătură cu perioada de timp, de exemplu, şi fără a examina vreodată bazele ei sau lipsa de baze în revelaţia scripturală. Nondispensaţionaliştii o folosesc ca pe o scăpare convenabilă şi folositoare, numai pentru că (şi nu poate în doar două propoziţii) nu precizează tot ce este implicat în conceptul de dispensaţie. Dacă această definiţie concisă este tot ce Scofield a avut de spus despre dispensaţie, atunci ar fi corect să ne concentrăm pe un atac asupra ei, dar dacă are mai multe de spus (şi nu are), atunci nu este corect. New Scofield Bible, deşi începe nota despre dispensaţie cu aceeaşi propoziţie ca şi originalul Scofield, continuă cu patru paragrafe de elaborare. Între alte situaţii, acele paragrafe adăugate se concentrează pe conceptul de (1) un depozit al revelaţiei divine, (2) responsabilitatea de administrare a omului faţă de acea revelaţie, şi (3) perioada de timp în care o dispensaţie operează. De asemenea, este făcut clar faptul că dispensaţiile nu sunt căi separate de salvare; ci este doar o singură salvare – „prin harul lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos … la cruce”. Nondispensaţionalişti mai recenţi par a prefera să nu interacţioneze cu această definiţie/descriere lărgită, în discuţiile lor despre dispensaţionalism. Pentru a face o analogie în altă zonă doctrinară, un conservator, când este presat să facă o declaraţie concisă a acestei teorii a Ispăşirii, va răspunde: „Eu cred în ispăşirea substituită.” Aceasta este pe de-a-ntregul acurat şi probabil cel mai bun şi concis răspuns ce poate fi dat. Dar liberalii sunt bine cunoscuţi pentru folosirea acestei declaraţii simple ca un mijloc de ridiculizare, deoarece ei subliniază faptul că lucrarea lui Hristos nu poate fi limitată la un aspect singular ca substituirea. Aceasta este adevărat, şi conservatorii recunosc că întreaga lucrare a lui Hristos nu poate fi deplin exprimată într-o singură substituire de cuvânt. Totuşi, toată lucrarea lui Hristos se bazează pe jertfa Sa. În aceeaşi manieră, nondispensaţionaliştii subliniază unele lipsuri în definiţia veche Scofield şi cu o mişcare de mână ei resping dispensaţionalismul pe baza superficialităţii definiţiei! Poate că definiţia anterioară nu distinge dispensaţia de perioadă de timp, dar un astfel de eşec nu înseamnă că nu pot fi distinse de alţii. Şi cu certitudine, nu înseamnă că întregul sistem este condamnat. John Wick Bowman recurge la această strategie, când declară: „Cuvântul tradus ca „dispensaţie” în Biblia greacă nu înseamnă şi nu face referire la o perioadă de timp ca aceasta, cum pretinde definiţia lui Scofield.” Deşi acurateţea declaraţiei lui Bowman poate fi pusă sub semnul întrebării de către versetele din Efeseni 1:10 şi 3:9, fiind o provocare împotriva definiţiei lui Scofield, Bowman încearcă să discrediteze întreg sistemul. Popularitatea Scofield Reference Bible a concentrat destulă apreciere asupra definiţiei din notele sale şi a făcut-o ţinta principală de atac din partea non dispensaţionaliştilor. Totuşi, învăţaţii care nu critică dispensaţionalismul ar trebui să recunoască faptul că Scofield nu este singurul care a definit cuvântul , iar dacă sunt lipsuri în această definiţie, ei trebuie să recunoască că revizuitorii şi alte persoane au oferit definiţii mult mai largi. În orice caz, orice critică din partea unui învăţat trebuie să ia în considerare mai multe definiţii dacă sistemul trebuie să fie reprezentat corect. De exemplu, L. S. Chafer nu a accentuat aspectul timpului la o dispensaţie, în conceptul lui, şi cu mult timp în urmă, scriitorul a definit dispensaţia, în întregime, în termeni economici, nu ai perioadei. Orice critic trebuie să ţină cont de astfel de definiţii, ca şi de cea a lui Scofield.

ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DISPENSAŢIE”:

 Cuvântul „dispensaţie” este o formă derivată din latinescul dispensatio, pe care Vulgata îl foloseşte pentru a traduce cuvântul grec. Verbul latin este o compunere, însemnând „a cântări sau a dispensa”. Trei idei principale sunt legate de sensul cuvântului: (1) „Acţiunea de a distribui”; (2) „Acţiunea de a administra, ordona, guverna; sistemul prin care lucrurile sunt administrate”; şi (3) „Acţiunea de a dispensa o cerere”. În definirea ulterioară a cuvântului din punct de vedere teologic, se spune că, dispensaţia este „un stadiu într-o revelaţie progresivă, adaptată expres la nevoile unei naţiuni particulare sau unei perioade de timp; de asemenea perioada sau vremea în timpul căreia un anumit sistem a dominat.” Este interesant de observat, în lumina criticilor obişnuite ale definiţiei lui Scofield, că în teologia de astăzi, definiţiile dispensaţie şi perioadă sunt apropiate. Grecescul oikonomia vine de la verbul ce înseamnă a administra, regla, guverna şi planifica. Cuvântul însuşi este un compus ale cărui părţi înseamnă ad literam „a divide, a porţiona, a administra sau guverna afacerile unei case locuite.” Persoana (oikonomos) care administra o dispensaţie, era numită director/manager al unei proprietăţi, sau trezorier. Astfel, ideea centrală a cuvântului dispensaţie, este aceea de administrare, guvernare a afacerilor unei case. 

FOLOSIREA SCRIPTURALĂ A CUVÂNTULUI „DISPENSAŢIE”:

Folosirea cuvântului:

 Formele diferite ale cuvântului dispensaţie apar în NT de 20 de ori. Verbul oikonomeo este folosit o dată în Luca 16:2, unde se traduce cu „a fi iconom/ispravnic/administrator.” Substantivul oikonomos apare de 10 ori (Luca 12:42; 16:1, 3, 8; Rom. 16:23; 1 Cor. 4:1, 2; Gal. 4:2; Tit 1:7; 1 Petru 4:10) şi se traduce de obicei „iconom/administrator” sau „manager (dacă preferăm o înțelegere modernă a termenului)”; dar  se traduce „trezorier” în Rom. 16:23). Substantivul oikonomia este folosit de 9 ori (Luca 16:2, 3, 4; 1 Cor. 9:17; Efes. 1:10; 3:2, 9; Col. 1:25; 1 Tim. 1:4). În aceste exemple, este tradus în mod diferit (administrare, dispensare, lucrare, comision).

Trăsăturile arătate:

 Înainte de a încerca orice definiţie formală, ar fi de folos să observăm unele din trăsăturile conectate cu cuvântul aşa cum apar în NT. Acestea nu sunt neapărat trăsături ale schemei dispensaţionale, ci sunt simple conexiuni observabile, în care este folosit cuvântul. În învăţăturile lui Hristos, cuvântul este limitat la două parabole din Luca (12:42; 16:1, 3, 8). În ambele cazuri, parabolele se referă la administrarea unei case de către un ispravnic sau manager, dar parabola din Luca 16 oferă unele caracteristici importante ale administrării sau ale unui aranjament dispensaţional. Aceste caracteristici includ următoarele: 

1. La bază sunt două părți: una a cărei autoritate delegă îndatoririle şi cea a cărei responsabilitate este de a îndeplini aceste îndatoriri. Bogatul şi administratorul (sau managerul) joacă aceste roluri în parabola din Luca 16 (v. 1).

2. Sunt responsabilităţi specifice. În parabolă, administratorul a eşuat în îndatoririle pe care le avea, când a risipit bunurile stăpânului (v 1).

3. Răspunderea, la fel ca şi responsabilitatea, este parte a aranjamentului. Un administrator poate fi chemat să dea socoteală şi să predea administrarea oricând, deoarece este prerogativul stăpânului de a primi supunere credincioasă faţă de îndatoririle predate administratorului.(v 2).

4. O schimbare poate avea loc oricând se descoperă necredincioşia în administrarea curentă (nu mai poate fi administrator).

 Aceste patru trăsături ne oferă o idee despre ce era implicat în conceptul de aranjament dispensaţional, aşa cum era folosit cuvântul în vremea lui Hristos. Alte menţionări ale cuvântului se găsesc în scrierile Noului Testament, cu excepţia referirii din 1 Petru 4:10. Anumite trăsături ale conceptului sunt evidente din aceste folosiri, anume: 

1. Dumnezeu este Cel faţă de care oamenii sunt responsabili în administrarea obligaţiilor lor. În trei situaţii , această relaţie cu Dumnezeu este menţionată de Pavel (1 Cor. 4:1,2; Tit 1:7).

2. Credincioşia este necesară la cei cărora li se dă responsabilitatea dispensaţională (1 Cor. 4:2). Aceasta este ilustrată de Erastus, care avea importanta poziţie de trezorier (administratorul financiar/vistiernicul) al oraşului (Rom. 16:23).

3. O administrare poate lua sfârşit la un timp stabilit (Gal. 4:2). În această referinţă, încheierea administrării a avut loc datorită unui scop diferit ce a apărut. Referirea mai arată că dispensaţia este legată de timp.

4. Dispensaţiile sunt legate de tainele lui Dumnezeu, adică de revelaţia specifică din parte lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1; Efes. 3:2; Col. 1:25).

5. Dispensaţia şi timpul sunt idei legate, dar cuvintele nu sunt tocmai sinonime. De exemplu, Pavel declară că revelarea dispensaţiei prezente a fost ascunsă „de veacuri” , ceea ce înseamnă doar o perioadă lungă de timp. (Efes. 3:9). Acelaşi lucru se spune în Colos. 1:26. Deoarece o dispensaţie operează în cadrul unei perioade de timp, conceptele sunt legate. 

6. Cel puţin trei dispensaţii (înţelese comun în învăţăturile dispensaţionale) sunt menţionate de Pavel. În Efeseni 1:10 el scrie: „să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor,” ceea ce este o perioadă viitoare. În Efes. 3:2 el desemnează „isprăvnicia” (dispensaţie, KJV) harului lui Dumnezeu, care era accentul predicilor lui din acea vreme. În Coloseni 1:25,26 este implicată o altă dispensaţie ce precedă pe cea prezentă, în care este descoperit misterul prezenţei lui Hristos în credincios.

 Este important de observat că în primele două din aceste situaţii, nu există nicio îndoială că Biblia foloseşte cuvântul dispensaţie exact în acelaşi fel în care îl folosesc dispensaţionaliştii. Chiar şi Bowman admite aceasta: „De fapt, din toate cele şapte dispensaţii acceptate de Scofield şi colegii lui, sunt doar două (Harul şi Plinătatea timpului) în legătură cu care cuvântul dispensaţie este folosit.” Umbra aruncată de declaraţia lui Bowman nu trebuie să acopere importanţa acestui punct. Biblia numeşte două dispensaţii în acelaşi fel cu dispensaţionaliştii (şi implică un al treilea). Nu le numeşte pe toate şapte, dar, deoarece numeşte două din ele, poate că este ceva în această învăţătură, numită dispensaţionalism. Aproape toţi oponenţii dispensaţionalismului încearcă să pretindă că Scriptura nu foloseşte acest cuvânt în sensul teologic şi tehnic ca şi schema de învăţătură dispensaţională. Două fapte trebuie subliniate ca răspuns la această provocare. Primul a fost deja declarat în paragraful anterior: Scriptura, cu cel puţin două ocazii, foloseşte cuvântul în acelaşi mod ca şi dispensaţionaliştii. Deci acuzaţia nu este adevărată. În al doilea rând, este perfect valid să se ia un cuvânt biblic şi să fie folosit în sens teologic, atâta timp cât sensul teologic nu este nebiblic. Toţi conservatorii fac aceasta provitor la cuvântul „ispăşire”. Este un cuvânt care nu se găseşte în NT, dar teologic, toţi îl folosesc pentru a explica ce implică moartea lui Hristos. Biblic, cuvântul „ispăşire” nu este folosit în conexiune cu moartea lui Hristos, dar, deoarece este folosit pentru a semnala acoperirea păcatelor în VT, nu este nebiblic să i se dea un sens teologic, care, în realitate, este mult mai inclusiv decât folosirea strict biblică. Dispensaţionalistul face acelaşi lucru privitor la cuvântul „dispensaţie”. Folosirea cuvântului şi trăsăturile cuvântului, subliniate mai sus, dovedesc faptul că dispensaţionalistul nu a folosit în niciun caz cuvântul cu un sens nebiblic, când îl foloseşte ca desemnare a sistemului lui de învăţături. Chiar şi Daniel Fuller admite: „Acest ultim sens oferă o ridicare a folosirii teologice perfect valide a cuvântului dispensaţie, pentru a denota o perioadă de timp când Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.”

Definiţii:

 Cât despre folosirea cuvântului în Scriptură, dispensaţia poate fi definită ca şi administrare, isprăvnicie, guvernare a proprietăţii altuia. După cum am văzut, aceasta implică responsabilitate, răspundere, credincioşie din partea administratorului. Definiţia teologică a cuvântului se bazează pe folosirea biblică şi caracteristici. Definiţia lui Scofield a fost citată: „Dispensaţia este o perioadă de timp în vremea căreia omul este testat cu privire la supunerea faţă de anumite revelaţii specifice ale voinţei lui Dumnezeu.” După cum s-a văzut, critica obişnuită a acestei definiţii este că nu ar fi adevărată, în sensul oikonomia, deoarece nu spune nimic despre administrare, ci accentuează aspectul cu perioada de timp. Dar observaţi că Fuller admite validitatea aceleiaşi definiţii, că acest cuvânt poate fi folosit „pentru a denota o perioadă de timp în care Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.” Totuşi, critica are o anumită justificare, deoarece o dispensaţie este în primul rând un aranjament de administrare şi nu o perioadă de timp (deşi, evident că aranjamentul va exista în timpul unei perioade de timp). Perioadă de timp şi dispensaţie nu sunt sinonime ca sens, deşi pot coincide în istorie. Dispensaţia este de fapt aranjamentul implicat, nu timpul implicat, şi o definiţie corectă ar ţine cont de aceasta. Totuşi nu există niciun motiv de alarmă dacă o definiţie pune o perioadă de timp la o dispensaţie. O definiţie concisă a dispensaţiei este aceasta: Dispensaţia este o economie/administrare distinsă în lucrarea scopului luiDumnezeu.Dacă cineva ar descrie o dispensaţie, ar include alte lucruri ca ideea revelaţiei distincte, responsabilitatea, testarea, eşecul şi judecata. Dar în acest punct, căutăm o definiţie, nu o descriere. În folosirea cuvântului „economie”ca şi centru al definiţiei, accentul cade pe sensul biblic al cuvântului. „Economie” sugerează şi faptul că anume trăsături ale diferitelor dispensaţii pot fi aceleaşi sau similare. Economii politice sau economice diferite nu sunt complet diferite, dar se poate distinge o diferenţă. Economiile capitaliste sau comuniste sunt diferite şi totuşi sunt funcţiuni, trăsături şi situaţii în aceste economii opuse, care sunt asemănătoare. La fel, în economii diferite când Dumnezeu conduce afacerile lumii, anumite trăsături sunt similare. Totuşi, cuvântul distinct din definiţie, arată că unele trăsături sunt distincte la fiecare dispensaţie şi le marchează diferit ca dispensaţii diferite. Acestea sunt conţinute în revelaţii particulare, distincte pentru fiecare dispensaţie. Fraza „lucrările scopului lui Dumnezeu” din definiţie ne aminteşte că punctul de vedere în distingerea dispensaţiilor este cel al lui Dumnezeu, nu al omului. Dispensaţiile sunt economii instituite şi aduse la concluzia stabilită de Dumnezeu. Trăsăturile distincte sunt prezentate de Dumnezeu, trăsăturile similare sunt reţinute de Dumnezeu, şi scopul total, combinat al întregului program este slava lui Dumnezeu. Erich Sauer declară: „O perioadă nouă începe întotdeauna când din partea lui Dumnezeu este prezentată o schimbare în compoziţia principiilor valide până la acea vreme, adică atunci când din partea lui Dumnezeu concurează trei lucruri:

1. o continuare a anumitor decrete valide până atunci;

2. o anulare a altor reguli valide până atunci;

3. o introducere nouă a unor principii noi, care nu au mai fost valide.” 

 Pentru a sumariza: Dispensaţionalismul vede lumea ca pe o casă condusă de Dumnezeu. Dumnezeu, în casa Lui, dispensează sau administrează afacerile conform cu voia Sa şi în diferite stadii de revelare în trecerea timpului. Aceste stadii diferite marchează economiile distincte în lucrarea scopului Său total, şi aceste economii diferite constituie dispensaţiile. Înţelegerea economiilor diferite ale lui Dumnezeu este esenţială pentru o interpretare potrivită a revelaţiei Sale în acele economii diferite. Înainte de a părăsi subiectul definiţiilor, ar fi de ajutor să adăugăm şi alte definiţii folositoare ale dispensaţiei. W Graham Scroggie, un scriitor şi pastor scoţian cunoscut, a oferit această definiţie: „Cuvântul oikonomia are o semnificaţie şi înseamnă „o administrare”, fie a unei case, sau proprietăţi a unui stat sau naţiuni sau ca în studiul de faţă, administrarea rasei umane sau a unei părţi din ea, la orice vreme. Aşa cum un părinte îşi guvernează casa în moduri diferite, conform cu necesităţi diferite, niciodată pentru un singur scop, la fel Dumnezeu are la momente diferite de-a face cu oamenii, în feluri diferite, în funcţie de necesitatea cazului, dar tot timpul pentru un scop mare.” Harry Ironside, „prinţul” predicatorilor dispensaţionalişti a definit-o astfel: „O economie este o condiţie ordonată a lucrurilor. Sunt diferite economii în Cuvântul lui Dumnezeu. O dispensaţie , o economie, este acea ordine particulară sau condiţie a lucrurilor ce prevalează într-o anumită perioadă, şi nu neapărat în altă perioadă.” Clarence E. Mason Jr., decan pentru mulţi ani la Philadelphia College of Bible, include trăsături descriptive ale dispensaţiilor în definiţiile sale: „Cuvântul dispensaţie înseamnă ad literam administrare sau economie. Deci, în folosirea biblică, dispensaţia este o administrare stabilită divin a unei revelaţii particulare a minţii lui Dumnezeu şi a voinţei Lui, ceea ce adaugă responsabilitate întregii rase umane sau acelei părţi a rasei căreia i se dă revelaţia în particular, de către Dumnezeu. Asociate cu revelaţia, pe de o parte, sunt promisiunile răsplătirii sau binecuvântării pentru cei ce răspund cu supunerea credinţei, iar pe de altă parte, sunt avertismente cu judecata pentru cei ce nu răspund cu supunerea credinţei faţă de acea revelaţie particulară. Totuşi, deşi perioada de timp se sfârşeşte, anumite principii ale revelaţiei (dispensaţiei sau administrării) trec în perioadele de timp următoare, deoarece adevărul lui Dumnezeu nu încetează de a mai fi adevăr, şi aceste principii devin parte a trupului cumulativ al adevărului  pentru care omul este responsabil în desfăşurarea progresivă a revelaţiei scopului de răscumpărare a lui Dumnezeu.” O altă definiţie include elemente descriptive: „o dispensaţie este metoda distinctă a lui Dumnezeu de guvernare a omenirii sau a unui grup de oameni pe o perioadă din istoria omenirii, marcată de un eveniment crucial, un test, un eşec sau o judecată. Din punct de vedere divin, este o administrare, o regulă de viaţă sau o responsabilitate de a administra afacerile lui Dumnezeu în casa Lui. Din punct de vedere istoric, este un stadiu în progresul revelaţiei.” Diferenţa între punctele de vedere în această definiţie este o distincţie care ajută. O dispensaţie este din punctul de vedere al lui Dumnezeu, o economie, dar din unghiul uman, este o responsabilitate şi raportat la revelaţia progresivă, este un stadiu în cadrul ei. Mişcarea recentă care se numeşte dispensaţionalism include diferenţe importante faţă de dispensaţionalismul normativ. Deşi aderenţii săi nu vor să fie restricţionaţi de sine qua non, ei recunosc sensul direct al cuvântului: „cuvântul dispensaţie se referă la un aranjament particular prin care Dumnezeu reglează felul în care oamenii se raportează la El.” Totuşi, ei se distanţează de dispensaţionaliştii clasici, descriindu-se ca înţelegând „dispensaţiile nu numai ca aranjamente diferite între Dumnezeu şi omenire, ci ca aranjamente succesive în revelaţia progresivă şi realizarea răscumpărării.”

RELAŢIA DINTRE DISPENSAŢII ŞI REVELAŢIA PROGRESIVĂ:

 Revelaţia progresivă este recunoaşterea faptului că mesajul lui Dumnezeu pentru om nu a fost dat într-un singur act, ci s-a desfăşurat în serii de acte succesive şi prin minţile şi mâinile multor oameni, cu trecut diferit. Ca să spunem aşa, este o vedere teistă despre revelaţie, nu una deistă. Paginile Bibliei prezintă nu expunerea unei revelaţii complete, ci înregistrarea unei revelaţii în progres. Părţile şi trăsăturile ei se pot vedea, nu aranjate după evoluţia lor, ci aranjându-se singure în cursul dezvoltării lor, şi crescând, prin stadii ce pot fi marcate şi prin accesiuni ce pot fi măsurate, în forma perfectă pe care o vor avea la final. Principiul revelaţiei progresive este evident în Scriptură. Pavel a spus   la Atena că, înainte Dumnezeu le-a trecut cu vederea ignoranţa, dar acum El le porunceşte să se pocăiască (Fapte 17:30). Deschiderea maiestuoasă a Cărţii Evreilor subliniază sensurile diferite ale revelaţiei progresive (Evrei 1:1,2). Unul din versetele cele mai uluitoare care arată diferitele căi ale tratării omenirii de către Dumnezeu, este Ioan 1:17: „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” Alte exemple pot fi găsite în Ioan 14:16,17; 14:26; şi 16:24. Adevărul lui Dumnezeu nu era dat tot deodată, evident, şi stadiile diferite de revelaţie ne arată că El a lucrat în căi diferite în timpuri diferite. Interpretul Bibliei trebuie să observe cu atenţie această evoluţie progresivă a revelaţiei, iar dispensaţionalismul ajută la promovarea acurateţei în acest domeniu. În această problemă a observaţiei corecte şi a interpretării progresului revelaţiei vedem apropiata legătură dintre dispensaţionalism şi hermeneutică.  O definiție standard în hermeneutică sună astfel: „Cu fiecare noi serii de generaţii, este dată o nouă promisiune, sau un scop mare al lui Dumnezeu este adus la lumină”. Marcarea acestor stadii din revelaţia scopului lui Dumnezeu este baza abordării dispensaţionaliste a interpretării scripturale. Chiar şi Bernard Ramm, care s-a mutat ulterior de la o poziţie dispensaţionalistă, a admis faptul că o realizare mai limpede a revelaţiei progresive s-a datorat în mare „influenţei benefice a dispensaţionalismului”. Interpreţii nondispensaţionalişti (de la şcoala de teologie a legământului) s-au făcut vinovaţi de citirea inversă (uneori forţată) a învăţăturilor NT în VT, în efortul de a găsi o bază pentru doctrina lor de salvare din VT. Dispensaţionaliştii, pe de altă parte, fac uneori nişte distincţii atât de dure între perioade şi trăsături ale diferitelor dispensaţii, încât au vorbit, de exemplu, foarte puţin despre har în VT. Totuşi teologii legământului au o interpretare greşită ca rezultat al unui defect inerent din sistem (deoarece include totul de la Cădere sub un sigur legământ al harului), în vreme ce lipsa dispensaţionaliştilor nu este în sistem, ci în explicarea lui. Teologia legământului permite şi chiar cere aşezarea NT în VT. Teologia dispensaţionalistă recunoaşte distincţiile, dar susţine unitatea de bază a planului lui Dumnezeu, ce se desfăşoară în Scriptură. Cu toate acestea, dispensaţionaliştii nu au susţinut întotdeauna această unitate, cum ar fi trebuit, astfel devenind un lucru comun să acuzăm dispensaţionalismul în această problemă. „Dispensaţionalismul distruge unitatea Bibliei” este strigătul, datorită schemei dispensaţionaliste, declară un scriitor „Biblia nu mai este un întreg auto-consistent”. „Această teorie,” spune Louis Berkhof, „este şi divizibilă cu tendinţa de a dezmembra organismul scriptural, cu rezultate dezastruoase.” Mai popular, această obiecţie este exprimată de acuzaţia că dispensaţionaliştii nu văd nicio valoare în Slujba de pe Munte sau că nu se roagă rugăciunea „Tatăl nostru”. Un fapt istoric interesant: în a doua ediţie a Scofield Reference Bible (1917, şi New Scofield, 1967) o secţiune nouă, intitulată „Vedere panoramică a Bibliei” a fost adăugată „pentru a se arăta unitatea din Biblie”, unde s-au listat mai multe puncte ale acestei unităţi. Chiar dacă dispensaţionaliştii nu au comunicat clar învăţăturile sistemului lor împreună cu aceste linii, trebuie să ne amintim că sistemul nu este greşit. Numai dispensaţionalismul are un principiu larg şi unificator pentru a face dreptate unităţii progresului revelaţiei, pe de o parte, şi distincţia diferitelor stadii în acel progres, pe de altă parte. Teologia legământului poate doar accentua unitatea şi făcând aceasta, o supraaccentuează până devine singura categorie guvernantă de interpretare. Orice aparentă lipsă de unitate în schema dispensaţională este superficială şi în realitate, se simte că mult publicatele conflicte ale dispensaţionalismului există în minţile teologilor legământului şi sunt agravate de abordarea lor negarantată bazată pe unitatea forţată a Scripturilor. Varietatea poate fi oparte esenţială a unităţiiAceasta este adevărat în creaţia lui Dumnezeu, în revelaţia lui Dumnezeu şi numai dispensaţionalismul poate da socoteală adecvat de economiile distincte sau dispensaţiile din (şi nu în afara) lucrarea scopului lui Dumnezeu. Pentru a sumariza: revelaţia progresivă vede Biblia nu ca un text de teologie ,ci ca dezvăluirea continuă a revelaţiei lui Dumnezeu, dată prin diferite mijloace, în epoci succesive. În această desfăşurare există stadii diferite de revelare, când Dumnezeu introduce lucruri noi pentru care omul devine responsabil. Aceste stadii sunt economii, administrări sau dispensaţii în desfăşurarea scopului Lui. Deci, dispensaţionalismul recunoaşte şi unitatea scopului Lui şi diversitatea în desfăşurarea lui. Teologia legământului accentuează unitatea până la punctul de a forţa interpretării negarantate, inconsistente, şi interpretări contradictorii ale Scripturii. Numai dispensaţionalismul poate menţine unitatea şi diversitatea în acelaşi timp şi să ofere un sistem consistent de interpretare. 

CARACTERISTICI ALE DISPENSAŢIEI:

Caracteristici primare:

 Ce marchează diferitele economii în lucrarea scopului lui Dumnezeu şi le distinge una de alta? Răspunsul are două puncte: (1) diferitele relaţii de guvernare cu lumea în care Dumnezeu intră din fiecare economie; şi (2) responsabilitatea rezultată asupra omenirii în fiecare din aceste relaţii diferite. Aceste caracteristici sunt vital legate de diferite revelaţii pe care Dumnezeu le dă de-a lungul istoriei şi arată din nou legătura dintre fiecare dispensaţie şi diferitele stadii din progresul revelaţiei. Fără dorinţa de a prejudicia întrebarea „câte dispensaţii sunt?”, să vedem dacă acest răspuns este valid, folosind mai multe dispensaţii nesupuse întrebărilor, ca ilustrare. Înainte ca păcatul să intre în lume la căderea omului, relaţia lui Dumnezeu de guvernare faţă de Adam şi Eva, era directă. Responsabilitatea lor era de a menţine acea părtăşie directă cu El şi aceasta implica specific, îngrijirea grădinii şi abţinerea de la a mânca fructele pomului cunoştinţei binelui şi răului. După ce păcatul a intrat la Cădere, relaţia lui Dumnezeu nu mai era directă, deoarece o barieră se pusese între Dumnezeu şi om. La darea legii israeliţilor, prin Moise, guvernarea lui Dumnezeu a fost mediată prin diferite categorii de legi. Aceasta nu înseamnă că El nu a mai vorbit niciodată direct, ci înseamnă că principalul lui mod de guvernare a fost codul mozaic, care era ceva nou introdus la acea vreme. Mai înseamnă că responsabilitatea omenirii era în conformitate cu acel cod – din nou o altă responsabilitate, deoarece înainte de darea legii, oamenii nu erau ţinuţi responsabili de ceva ce nu exista. După venirea lui Hristos, relaţia de guvernare a lui Dumnezeu cu omenirea, nu mai era prin legea mozaică. Aceasta ne este arătată de sistemul de jertfe. Observaţi diferenţa notabilă în relaţie cu îndreptăţirea, sumarizată de Pavel în predica din Antiohia din Pisidia: „şi oricine crede, este iertat (îndreptăţit) prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi (îndreptăţit) prin Legea lui Moise.” (Fapte 13:39). Aici este fără îndoială o cale diferită de conducere a afacerilor lumii, cu privire la responsabilitatea omului în relaţie cu cea mai importantă arie de îndreptăţire. Oricare ar fi fost responsabilitatea lui sub legea mozaică, rămâne nespecificată în prezent (vezi cap. 6), dar cu venirea lui Hristos, necesitatea îndreptăţirii a devenit credinţa în El. Aceasta este evident o altă treaptă în progresul revelaţional. Deci, concluzionăm că o nouă dispensaţie a fost inaugurată, deoarece economia şi responsabilitatea s-au schimbat şi a fost dată o nouă revelaţie. Astfel, caracteristicile distincte ale unei noi dispensaţii sunt: (1) o schimbare în relaţia de guvernare a lui Dumnezeu cu omul (printr-o dispensaţie ce nu trebuie să aibă trăsături noi pe de-a-ntregul); (2) o schimbare rezultantă în responsabilităţile omului; şi (3) revelaţia corespondentă necesară pentru a efectua schimbarea (care este nouă şi este o treaptă în progresul revelaţiei prin Biblie).

Caracteristici secundare:

 Până acum nu s-a spus nimic despre caracteristicile obişnuite ale unei noi dispensaţii: un test, un eşec, o judecată. Testul este la fel ca responsabilitatea umană. Evident, oricând Dumnezeu dă o revelaţie cu privire la metoda Sa de conducere a afacerilor lumii, dă şi o responsabilitatea corespondentă sau un test pentru oameni, dacă ei se vor alinia sau nu la economia lui Dumnezeu şi la revelarea ei. Oponenţii dispensaţionalismului, care insistă că astfel de testări din partea lui Dumnezeu îl fac un experimentator care nu cunoaşte cum vor evolua lucrurile, nu înţeleg scopul testării în general. Un test dispensaţional nu este diferit de testele despre care se vorbeşte în Iacov 1. Astfel de teste nu sunt pentru luminarea lui Dumnezeu, ci pentru a scoate la lumină ce se află în oameni, credinţă sau eşec. Într-un fel, fiecare dispensaţie conţine acelaşi test: va răspunde o persoană favorabil faţă de responsabilitatea unei economii particulare sub care trăieşte? Acest test general este particularizat în fiecare dispensaţie de natura revelaţiei pe care Dumnezeu o dă de fiecare dată cu privire la responsabilitatea omului. De fapt, fiecare parte a revelaţiei ce aparţine unei dispensaţii este parte a unui test şi totalitatea revelaţiei este testul. Dispensaţionaliştii au încercat adesea în scrierile lor să izoleze testul particular al fiecărei dispensaţii. Este eşecul o parte necesară a fiecărei dispensaţii? Este un fapt al istoriei biblice că omenirea a eşuat de-a lungul tuturor perioadelor de timp. Fiecare dispensaţie este plină de eşecuri, deoarece istoria este plină de ele. Eşecurile sunt în cel puţin două domenii – economia guvernamentală şi salvarea. În ambele arii nu au eşuat toţi oamenii, dar majoritatea au eşuat. Păcatul ajunge întotdeauna la un punct culminant în istoria umană şi astfel de puncte culminante marchează sfârşitul diferitelor dispensaţii. Crucificarea lui Hristos a fost un punct culminant al răzvrătirii naţiunii căreia i s-a dat privilegiul legii şi slujba Domnului. A mai marcat şi sfârşitul unei dispensaţii. Era prezentă va avea punctul culminant cu rebeliunea şi întoarcerea de la Dumnezeu în forţă. Împărăția Mileniului va avea punctul culminant în rebeliune împotriva domniei personale a lui Hristos regele/împăratul (Apoc 20:7,9). Fiecare dispensaţie are o judecată? De fapt se poate ca fiecare să aibă mai multe judecăţi, mai multe teste şi mai multe eşecuri. Dar dacă este un eşec maxim, este şi o judecată maximă. Deşi situaţiile cu testarea, eşecul şi judecata nu sunt bazele ce marchează dispensaţiile, ele par a fi parte din ele. Dacă nu este un test decisiv, poate fi un aranjament dispensaţional. Dacă nu sunt eşecuri maxime şi judecăţi, tot se poate să fie o schimbare în aranjamentul dispensaţional. Prezenţa unui test, eşec şi judecată nu este sine qua non (absolut esenţial) un aranjament dispensaţional.

Obiecţii:

 Nu par aceste caracteristici să disece istoria şi să îi compartimenteze erele? Dintr-un punct de vedere, dispensaţionalismul pare a face acest lucru. Această perspectivă secţională a schemei dispensaţionale este vederea prezentată de obicei în hărţile dispensaţionale. Deşi nu este nimic eronat, nu este întreaga poveste. Mai este şi ceea ce se numeşte perspectiva longitudinală sau spirală a dispensaţionalismului. Aceasta include principiile continue prin toate dispensaţiile, care dau coerenţă întregului curs istoric. Aranjamentul guvernamental distinct ce distinge diferite dispensaţii nu este în niciun fel conflictual cu unitatea scripturală. Perspectiva longitudinală, de exemplu, accentuează faptul că Dumnezeu este, a fost şi va fi un Dumnezeu al harului. Perspectiva secţională accentuează administrarea harului ce prevalează astăzi. Perspectiva longitudinală este cea a progresului revelaţiei, cea secţională este cea a oricărui moment din timp. Ambele perspective sunt valide şi necesare în înţelegerea revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel, ar fi o obiecţie nefondată să se spună „Dumnezeu este mereu plin de har, este confuz a se distinge o perioadă anume printr-un termen care caracterizează toate perioadele”. Cineva ar putea întreba dacă Dumnezeu nu a fost întotdeauna un Dumnezeu al legii. Şi dacă da, este greşit să se delimiteze o perioadă numită Lege? Nu face Dumnezeu însuşi, prin Ioan, aceste distincţii (Ioan 1:17)? Obiecţia se bazează pe o premisă falsă pe care Fuller o arată în declaraţia sa: „Este imposibil să ne gândim la diferite grade de har, deoarece Dumnezeu este sau nu este plin de har.” Faptul este că sunt diferite grade ale revelaţiei harului lui Dumnezeu, chiar dacă este mai puţină revelaţie, Dumnezeu nu este mai puţin plin de har, faţă de atunci când este multă revelaţie a harului Său. Altfel, Dumnezeu nu ar fi foarte sfânt şi drept când amână sau suspendă o judecată imediată şi dreaptă. El îşi arată mânia mai specific în anumite vremuri din istoria umană, decât în altele. Dar perioadele de tăcere nu Îl fac mai puţin drept, la fel cum o revelaţie ascunsă a harului nu Îl face mai lipsit de har. Numai dispensaţionalismul cu perspectivele sale secţionale şi longitudinal/spiral poate recunoaşte bogăţia, mobilitatea şi complexitatea istoriei conducerii de către Dumnezeu a situaţiilor lumii. Înainte de dezvoltarea sistemelor legământului sau cel dispensaţional, Calvin a scris aceste cuvinte potrivite: „Nu se potriveşte să spunem că Dumnezeu, întotdeauna auto-consistent, ar trebui să permită o aşa mare schimbare, apoi să nu fie de acord cu ce a poruncit şi a încredinţat. Replic că Dumnezeu nu trebuie considerat schimbător numai pentru că a permis diferite forme în diferite perioade, cum a ştiut El că este mai bine pentru fiecare. Dacă un fermier dă diferite sarcini iarna casei lui, şi altele vara, nu îl vom acuza bazat pe aceasta, de inconstanţă sau să gândim că nu respectă regulile agriculturii, care sunt în concordanţă cu ordinea continuă a naturii. În aceeaşi manieră, dacă un părinte îşi instruieşte copiii într-un fel în copilărie, în alt fel în adolescenţă şi în alt fel la tinereţe, nu o să îl numim instabil şi capricios şi să spunem că şi-a abandonat scopul. De ce atunci îl etichetăm pe Dumnezeu ca fiind inconstant pentru că a făcut distincţie între mai multe perioade?” Teologia legământului, cu tot legământul atot-cuprinzător a harului sare peste epoci mari şi momente culminante ale istoriei, ca să nu deranjeze „unitatea scripturală” şi prezintă ceva atât de distinct, încât o dispensaţie trebuie recunoscută. Este adevărat mai ales în legătură cu Biserica ca şi entitate nouă. Vederea secţională accentuează importanţa distinctă a fiecărui eveniment în aşezarea lui istorică şi cu un scop particular, vederea longitudinală aşează toate evenimentele în relaţia lor corectă, în progresul revelaţional. Dispensaţionalismul evită confuzia şi contradicţia şi în acelaşi timp uneşte toate părţile într-un întreg. Caracterul distinct dar progresiv al dispensaţiilor interzice ca acestea să fie amestecate sau confundate, ele fiind cronologic succesive. Dar s-a presupus că aceste caracteristici ale testării, eşecului şi judecăţii formează un model repetat, ciclic al istoriei, ca la grecii păgâni. De exemplu, Kraus spune „Filozofia istoriei este în esenţă conceptul grec al ciclurilor, fiecare ciclu sfârşind în apostazie şi judecată. Dumnezeu nu este reprezentat ca împlinindu-Şi planul în procesul istoricci apărând intermitent, pentru a începe un nou ciclu prin intervenţie supranaturală.” Totuși, numai dispensaţionalismul prezentă o filozofie optimistă a istoriei. Mai mult, modelul dispensaţional nu numai că formează o imagine ciclică repetitivă, ci şi o spirală ascendentă. Erich Sauer, ale cărui cărţi combină atât de bine perspectivele secţionale şi longitudinale ale dispensaţionalismului, sumarizează situaţia astfel: „Un început divin nou nu este o întoarcere la vechi. În fiecare reformare născută din colaps, sunt în acelaşi timp şi sămânţa unui program de viaţă pentru viitor. Revelaţia şi dezvoltarea nu sunt opuse, în niciun caz, ci aparţin împreună. În sfera Bibliei, ca şi în alte locuri, este o urcare de jos în sus, de la tulbure la lumină.” Acest concept al spiralei se vede prin imaginarea confuziei invertirii ordinii dispensaţionale şi aşezând Mileniul mai întâi. La fel de ilogic ar fi inversarea legii cu harul (sau ce nume doriţi să ataşaţi la ce a dat prin Moise şi prin Hristos). Dispensaţionalismul revelează lucrarea planului lui Dumnezeu în procesul istoric, într-o revelare progresivă a harului Său. Magnifică harul lui Dumnezeu, deoarece recunoaşte că adevăratul progres poate veni numai de la intervenţia plină de har a lui Dumnezeu în societatea umană. Dacă nu ar fi avut loc intervenţii ciclice, atunci cursul istoriei ar merge în jos şi ar fi pesimist. În concluzie: caracteristica principală a dispensaţiei este aranjamentul economic şi responsabilitatea pe care Dumnezeu o revelează în fiecare dispensaţie. O astfel de responsabilitate este un test în sine. Majoritatea oamenilor eşuează la test şi urmează judecata. Schema dispensaţională are două perspective: una secţională (care uneori este înţeleasă greşit ca ciclică, când este în realitate o spirală) şi cea longitudinală (care accentuează desfăşurarea progresului revelaţiei şi principiile continue prin vremurile dispensaţiilor). 

SINE QUA NON-UL DISPENSAŢIONALISMULUI:

 Ce marchează o persoană ca fiind dispensaţionalist? Ce este sine qua non (partea absolut indispensabilă) a sistemului? Deşi anumite discuţii ulterioare trebuie anticipate pentru a răspunde la această întrebare, ni se pare potrivit să dăm un răspuns acum. Teoretic, sine qua non trebuie să se afle în recunoaşterea faptului că Dumnezeu are economii distincte de guvernare a situaţiilor lumii. Teologii legământului susţin că există diferite dispensaţii (şi chiar folosesc cuvântul) în lucrarea legământului harului. Charles Hodge, de exemplu, a crezut că sunt patru dispensaţii după Cădere – de la Adam la Avraam, Avraam la Moise, Moise la Hristos, şi Hristos la final. Berkhof scrie: „Am văzut, numai despre două dispensaţii de bază – vechea şi noua”, dar în cea veche vede patru perioade şi toate acestea sunt revelaţii ale legământului harului! Cu alte cuvinte, o persoană poate crede în dispensaţii şi le poate vedea în relaţie cu revelaţia progresivă, fără a fi dispensaţionalist. Este esenţa dispensaţionalismului în numărul de dispensaţii? Nu, deoarece nu este o situaţie majoră în sistem. Nu înseamnă că, dacă,  Scofield are şapte dispensaţii, iar Hodge numai patru, acest lucru îl face pe primul dispensaţionalist iar pe ultimul nu. Poate situaţia premilenialismului este cea determinantă? Răspunsul este din nou negativ, căci sunt mulți care sunt premilenişti şi care clar nu sunt dispensaţionalişti. Premileniştii legământului au conceptul legământului harului şi scopul central soteriologic a lui Dumnezeu. Ei reţin ideea Regatului Mileniului, deşi are puţin sprijin în profeţiile VT. Regatul, după părerea lor, este diferit de cel al dispensaţionaliştilor, deoarece îşi pierde mult din caracterul evreiesc, datorită promisiunilor VT cu privire la Împărăţie. Mulţi premilenişti ai legământului sunt şi posttribulaţionişti, şi aceasta pare a fi o însoţire logică a abordării nondispensaţionaliste. În orice caz, a fi premilenist nu te face neapărat dispensaţionalist. (dar reversul este adevărat – a fi dispensaţionalist te face şi premilenist). Ce este atunci sine qua non al dispensaţionalismului? Răspunsul are trei părţi:

1. Un dispensaţionalist face diferenţă între Israel şi Biserică. Aceasta este declarată în diferite feluri şi de prietenii şi de duşmanii dispensaţionalismului. Fuller spune că „premisa de bază a Dispensaţionalismului sunt cele două scopuri pe care le-a exprimat Dumnezeu prin formarea a doi oameni care sunt diferiţi etern.” A. C. Gaebelein a vorbit despre diferenţa dintre evrei, neamuri şi Biserica lui Dumnezeu. Chafer a sumarizat astfel: „Dispensaţionalistul crede că, de-a lungul vremurilor, Dumnezeu urmăreşte două scopuri distincte: unul legat de pământ, cu oameni şi obiective pământeşti, ceea ce este iudaismul; în vreme ce alta este legată de cer, cu oameni cereşti şi obiective cereşti, care este creştinismul. Dispensaţionalistul parţial, deşi observă vag unele distincţii, îşi bazează interpretarea pe supoziţia că Dumnezeu face doar un lucru, separarea generală a binelui de rău şi în ciuda confuziei pe care această teorie limitată o creează, că oamenii pământeşti devin cereşti, că programul pământesc trebuie interpretat spiritual sau neglijat total.” Acesta este probabil testul teologic de bază dacă o persoană este sau nu dispensaţionalistă, şi este fără îndoială cel mai practic şi conclusiv. Cel ce nu face distincţie între Israel şi Biserică, nu se va ţine de distincţiile dispensaţionaliste, iar cel ce o face se va ţine. Deşi scopul lui Dumnezeu pentru Israel şi scopul lui Dumnezeu pentru Biserică primesc aceeaşi atenţie în Scriptură, Dumnezeu are scopuri şi pentru alte grupuri. El are un scop şi un plan pentru îngeri, care nu se amestecă cu scopul lui pentru Israel sau Biserică (2 Petru 2:4; Apoc. 4:11). El are un scop pentru cei ce îl resping, care este diferit de alte scopuri (Prov. 16:4). El are un plan pentru naţiuni, care continuă în Noul Ierusalim (Apoc. 22:2), şi acele naţiuni sunt diferite de mireasa lui Hristos. Dumnezeu are mai mult de două scopuri, deşi El revelează mai multe despre scopul lui pentru Israel şi Biserică, decât pentru alte grupuri. Dispensaţionaliştii progresivi încurcă această distincţie, spunând că acest concept nu se află în aceeaşi clasă cu ceea ce se spune despre neamuri, Israel, şi evrei. Ce înseamnă aceasta nu este foarte clar. Dar pare a sugera că distincţia clasică Israel/Biserică, nu este foarte clară.

2. Această distincţie între Israel şi Biserică s-a născut dintr-un sistem de hermeneutică ce este de obicei numit interpretare literală. Deci, al doilea aspect al sine qua non-uluidispensaţionalismului este hermeneutica istoric-gramaticală. Cuvântul literal poate nu este la fel de bun ca normal sau comun, dar este interpretare ce nu spiritualizează sau alegorizează ca şi interpretarea nondispensaţională. Spiritualizarea poate fi practicată cu un grad mai mic sau mai mare, dar prezenţa ei într-un sistem de interpretare indică faptul că se face o abordare nondispensaţională. Literal sau comun, interpretarea indică o abordare dispensaţionalistă la interpretarea Scripturii. Şi această consistenţă – puterea interpretării dispensaţionaliste – pare a obosi pe nondispensaţionalişti şi devine obiectul ridiculizării lor. Interpretarea literal/istorică/gramaticală nu este singura practică a dispensaţionaliştilor, dar folosirea ei în toate ariile de interpretare biblică este. Aceasta nu împiedică sau exclude înţelegerea corectă a tipurilor, ilustrărilor, apocalipselor şi a altor genuri din modelul de bază al interpretării literale.

3. Un al treilea aspect al sine qua non-ului dispensaţionalist este o situaţie tehnică ce priveşte scopul nevăzut al lui Dumnezeu în lume. Teologii legământului, în practică, cred că acest scop este salvarea (deşi teologii legământului accentuează puternic slava lui Dumnezeu în teologia lor), iar dispensaţionalistul spune că scopul este mai larg de atât; anume slava lui Dumnezeu. Progresivii au un centru hristologic, aparent pentru a susţine accentul pus de ei pe legământul davidic şi pe Hristos, domnitorul davidic din cer. Pentru dispensaţionalistul normativ, programul soteriologic sau de salvare a lui Dumnezeu nu este singurul program, ci unul din mijloacele din programul total prin care Dumnezeu se glorifică pe Sine. Scriptura nu se centrează pe om, ca şi când salvarea este tema principală, ci se centrează pe Dumnezeu, deoarece slava Lui este în centru. Biblia însăşi ne învaţă că, salvarea, aşa importantă şi minunată cum este, nu este un capăt în sine, ci un scop, spre atingerea finalului –  glorificarea lui Dumnezeu (Efes.. 1:6, 12, 14). John F. Walvoord, succesorul lui Chafer la Seminarul Teologic Dallas, se exprimă astfel: „Scopul mai mare a lui Dumnezeu este manifestarea gloriei Sale cu scopul ca fiecare dispensaţie, fiecare revelaţie succesivă a planului lui Dumnezeu pentru perioade, felul în care tratează pe cei aleşi şi pe cei care nu sunt aleşi să se combine, să manifeste gloria divină.” În alt loc el spune: „Toate evenimentele lumii create sunt desemnate să manifeste gloria lui Dumnezeu. Eroarea teologilor legământului este că ei combină multele faţete ale scopului divin în într-un singur obiectiv al împlinirii legământului harului. Din punct de vedere logic, aceasta este eroare reductivă – folosirea unui aspect al întregului ca element determinant.” Esenţa dispensaţionalismului, este deci, distincţia între Israel şi Biserică. Aceasta reiese din angajarea consistentă a dispensaţionalistului, a acceptării interpretării gramatical- istorice sau normală sau comună şi reflectă o înţelegere a scopului de bază a lui Dumnezeu în relaţiile Lui cu omenirea, ca aceea de a Se glorifica prin salvare şi alte scopuri.

 În ceea ce mă privește, eu mă declar dispensaționalist și privilegiez așa-numita interpretare istorico-profetică a Bibliei, deși, uneori, accept și interpretările dispensaționalist-istoriciste!