CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a noua.

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a noua.

A. „Să-l caute pe Dumnezeu … și să-l găsească”; Pavel stabilește o bază comună de discuție și se adaptează auditoriului; Faptele 17:16-34:

 Pavel este foarte tulburat. El se află în Atena, un centru al culturii grecești, unde au predat cândva Socrate, Platon și Aristotel. Atenienii sunt foarte religioși și venerează o mulțime de zeități. Peste tot în jurul lui, în temple, în piețe și pe străzi, Pavel vede numai idoli. El știe bine cum privește adevăratul Dumnezeu, idolatria și și-a însușit acest punct de vedere (Ex. 20:4, 5). Prin urmare, fidelul apostol detestă idolii! Ceea ce vede Pavel când intră în piața publică, sau agora, este de-a dreptul șocant: lângă intrarea principală, nenumărate statui falice ale zeului Hermes străjuiesc colțul de nord-vest al pieței. În plus, piața este plină de sanctuare. Cum va putea să predice acest apostol zelos într-un oraș cufundat în idolatrie? Va reuși el să-și stăpânească indignarea și să găsească o bază comună de discuție cu oamenii de aici? Va reuși să ajute vreo persoană „să-l caute pe adevăratul Dumnezeu și să-l găsească”? Discursul lui Pavel în fața învățaților din Atena, consemnat în Faptele 17:22-31, este un model de elocință, de tact și de discernământ. Analizând exemplul lui Pavel, învățăm multe despre modul în care putem să stabilim o bază comună de discuție și să-i ajutăm pe oameni să gândească.

Învățând „în piață” (Faptele 17:16-21):

 Pavel a ajuns la Atena în a doua sa călătorie misionară, în jurul anului 50 d.H.. Sila și Timotei încă nu sosiseră din Bereea. Astfel, potrivit obiceiului său, el „a început să discute în sinagogă cu iudeii”. De asemenea, el a mers într-un loc unde putea să le predice și locuitorilor neevrei ai Atenei, și anume „în piață”, sau agora (Fap. 17:17). Situată la nord-vest de Acropole, agora din Atena se întindea pe o suprafață de aproximativ cinci hectare. Această piață era mai mult decât un loc în care se făcea comerț; era piața publică a orașului. Agora reprezenta, în fapt, centrul economic, politic și cultural al orașului. Atenienilor le plăcea să se adune aici pentru a purta discuții intelectuale. În piață, Pavel a întâlnit un auditoriu mai greu de abordat. Mulți dintre cei adunați acolo erau epicurieni și stoici, membri a două școli filozofice rivale. Epicurienii considerau că viața a apărut din întâmplare, iar esența viziunii lor asupra vieții era: „Nu este nevoie să te temi de Dumnezeu. În moarte nu există durere. Binele poate fi atins, răul poate fi îndurat”. Stoicii puneau accent pe rațiune și pe logică și nu credeau că Dumnezeu este o Persoană. În plus, nici epicurienii și nici stoicii nu credeau în înviere, așa cum credeau discipolii lui Hristos. În mod clar, concepțiile filozofice ale acestor două grupuri erau incompatibile cu adevărurile superioare ale creștinismului autentic, pe care îl predica Pavel. Dar cum au reacționat acei intelectuali greci la învățăturile prezentate de Pavel? Unii l-au numit „palavragiu”, folosind un cuvânt care literalmente înseamnă „ciugulitor de semințe” (Fap. 17:18). Inițial, cuvântul era folosit cu privire la o pasăre mică ce ciugulește semințe de peste tot. Mai târziu a ajuns să descrie o persoană care adună resturi de alimente sau alte lucruri aruncate prin piață. Apoi termenul a fost folosit în sens figurat cu privire la un om care adună frânturi de informații, îndeosebi unul care nu este în stare să facă legătura între ele. Prin urmare, acei învățați spuneau că Pavel era un ignorant care repeta ce a auzit de la alții. Însă, așa cum vom vedea, Pavel nu s-a lăsat intimidat de acest apelativ jignitor. Alții însă, când l-au auzit pe Pavel predicând în piață, au avut altă reacție. „Pare să fie vestitorul unor zeități străine”, au spus ei (Fap. 17:18). Pentru atenieni, acesta ar fi fost un lucru foarte grav. Cu secole în urmă, și lui Socrate i se adusese o acuzație asemănătoare, motiv pentru care fusese judecat și condamnat la moarte. Nu este de mirare că Pavel a fost dus la Areopag și i s-a cerut să explice acele învățături, care li se păreau ciudate atenienilor. Cum avea Pavel să-și apere mesajul în fața unor persoane care nu cunoșteau deloc Scripturile?

„Bărbați din Atena, după câte văd …” (Faptele 17:22, 23):

 Să ne amintim că Pavel era foarte tulburat de idolatria dezgustătoare a atenienilor. Totuși, el și-a ținut în frâu sentimentele și n-a atacat cu virulență închinarea la idoli. Plin de tact, Pavel s-a străduit să-și câștige auditoriul stabilind o bază comună de discuție. El a început prin a spune: „Bărbați din Atena, după câte văd, în toate lucrurile sunteți mai devotați zeităților decât alții” (Fap. 17:22). Cu alte cuvinte, Pavel le-a spus: Observ că sunteți foarte credincioși! Dovedind înțelepciune, el i-a lăudat pentru că aveau înclinații spirituale. Pavel era conștient că unii oameni orbiți de învățături false pot avea o inimă receptivă. La urma urmei, și el fusese cândva „în neștiință și acționase din necredință” (1 Tim. 1:13). Urmărind să-și clădească argumentația pe o bază comună, Pavel a adus în discuție un lucru ce dovedea că atenienii aveau înclinații religioase, și anume un altar dedicat „unui Dumnezeu necunoscut”. Grecii și alte popoare aveau obiceiul să dedice altare „unor Dumnezei necunoscuți” de teamă să nu-și atragă mânia vreunui zeu pe care l-ar fi omis în închinarea lor. Ridicând un asemenea altar, atenienii admiteau că există un Dumnezeu pe care nu-l cunoșteau. Pavel s-a folosit de acest lucru pentru a face trecerea la vestea bună. El le-a spus: „Ceea ce venerați voi fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu” (Fap. 17:23). Acest mod de abordare subtil a fost foarte eficient. El nu le vorbea despre un zeu nou sau străin, așa cum îl acuzaseră unii, ci despre acel Dumnezeu necunoscut lor, adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeu „nu este departe de niciunul dintre noi” (Faptele 17:24-28):

 Pavel a stabilit o bază comună de discuție, dar a reușit el oare să o păstreze pe tot parcursul discursului său? Știind că aceia care-l ascultau erau instruiți în filozofia greacă și nu cunoșteau Scripturile, el și-a adaptat argumentația în mai multe moduri. În primul rând, a prezentat învățăturile biblice fără a cita în mod direct din Scripturi. În al doilea rând, s-a identificat cu ascultătorii săi, folosind uneori persoana întâi plural. În al treilea rând, a citat din literatura greacă pentru a arăta că unele lucruri despre care le vorbea se regăseau și în scrierile lor. Să examinăm în continuare discursul plin de forță al lui Pavel. Ce adevăruri fundamentale le-a dezvăluit el atenienilor despre Dumnezeul pe care nu-l cunoșteau? Dumnezeu a creat Universul. Pavel a spus: „Dumnezeul care a făcut lumea și toate lucrurile din ea, El, care este Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini” (Fap. 17:24). Universul nu a apărut din întâmplare. Adevăratul Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor (Ps. 146:6 – T.M.). Spre deosebire de zeița Atena sau de ceilalți zei, a căror glorie depindea de temple, sanctuare și altare, Domnul Suveran al Cerului și al Pământului nu poate fi cuprins în temple făcute de mâini omenești (1 Regi 8:27). Mesajul lui Pavel era clar: Adevăratul Dumnezeu, care este atât de măreț, nu poate fi comparat cu un idol făcut de oameni, care este adăpostit în temple făcute de oameni. Dumnezeu nu depinde de oameni. Oamenii idolatri obișnuiau să-și îmbrace idolii cu veșminte scumpe, să le facă multe daruri costisitoare sau să le aducă mâncare și băutură – de parcă idolii aveau nevoie de astfel de lucruri! Totuși, unii filozofi greci din auditoriul lui Pavel considerau probabil că zeii nu aveau nevoie de nimic din partea oamenilor. Fără îndoială că aceștia erau de acord cu cele spuse de Pavel, și anume că Dumnezeu nu este „slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva”. Într-adevăr, oamenii nu-i pot da nimic material Creatorului. Dimpotrivă, Creatorul le dă oamenilor ceea ce au nevoie: „viață, suflare și toate lucrurile”, inclusiv soare, ploaie și pământ roditor (Fap. 17:25; Gen. 2:7). Așadar, Dumnezeu, Cel care dă, nu depinde de oameni, cei care primesc. Dumnezeu a creat omul. Atenienii se considerau superiori celor ce nu erau greci. Însă mândria de neam și rasială sunt în contradicție cu adevărul biblic (Deut. 10:17). Pavel a abordat această chestiune delicată cu tact și cu iscusință. El a spus că „(Dumnezeu) a făcut dintr-un singur om toate neamurile oamenilor”, ceea ce cu siguranță le-a dat de gândit celor prezenți (Fap. 17:26). Pavel se referea la relatarea din Geneza despre Adam, strămoșul comun al oamenilor (Gen. 1:26-28). Întrucât toți oamenii au același strămoș, nicio rasă și nicio naționalitate nu este superioară alteia. Aceasta era singura concluzie logică la care puteau ajunge ascultătorii lui Pavel. Dumnezeu doreşte ca oamenii să se apropie de El. Deși probabil dezbătuseră îndelung problema scopului vieții, filozofii din auditoriul lui Pavel nu reușiseră să găsească un răspuns satisfăcător. Pavel însă le-a arătat clar care este scopul Creatorului cu privire la oameni: „ca ei să-l caute pe Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să bâjbâie după el și să-l găsească, deși nu este departe de niciunul dintre noi” (Fap. 17:27). Acel Dumnezeu necunoscut atenienilor nu era imposibil de cunoscut. Dumnezeu nu este departe de cei care doresc cu adevărat să-L găsească și să-L cunoască (Ps. 145:18 – T.M.). Demn de remarcat este faptul că Pavel a folosit aici pronumele „noi”, incluzându-se astfel printre cei ce trebuiau „să-L caute” pe Dumnezeu și „să bâjbâie” după El. Şi oamenii ar trebui să dorească să se apropie de Dumnezeu. Pavel a spus că „avem viață, ne mișcăm și existăm” datorită lui Dumnezeu. Unii bibliști susțin că, prin aceste cuvinte, Pavel făcea referire la versurile lui Epimenides, poet cretan din secolul al VI-lea î.H. și personalitate marcantă în tradiția religioasă ateniană. Apoi el a adăugat: „Așa cum au zis unii poeți de-ai voștri: Căci și noi suntem urmașii săi” (Fap. 17:28). Astfel, Pavel a arătat că toți ar trebui să se simtă într-un fel înrudiți cu Dumnezeu, deoarece El l-a creat pe primul om din care descind toți oamenii. Să remarcăm că apostolul a prezentat mesajul într-o manieră atrăgătoare, citând din operele unor scriitori greci, apreciați cu siguranță de auditoriul său. Până în acest punct al discursului, Pavel le-a dezvăluit prin cuvinte bine alese ascultătorilor săi atenieni unele adevăruri fundamentale despre Dumnezeu. Dar ce trebuiau să facă atenienii odată ce au aflat aceste informații vitale? Pavel nu s-a reținut să le spună în continuarea discursului său.

„Toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Faptele 17:29-31):

 Pavel a fost gata să-și îndemne ascultătorii la acțiune. Pornind de la cuvintele pe care tocmai le citase, el a spus: „Așadar, pentru că suntem urmașii lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că Ființa Divină este asemenea aurului, a argintului sau a pietrei, asemenea vreunui lucru sculptat prin arta și imaginația omului” (Fap. 17:29). Într-adevăr, dacă omul a fost făcut de Dumnezeu, cum ar putea Dumnezeu să fie asemenea idolilor, care sunt făcuți de mâna omului? Prin acest raționament logic, Pavel a arătat cu tact cât de absurdă este închinarea la idoli (Ps. 115:4-8 – T.M.; Is. 44:9-20). Iar pentru a mai atenua impactul acestui adevăr, Pavel s-a identificat cu auditoriul său folosind persoana întâi plural. Apostolul a arătat clar că toți oamenii trebuie să facă ceva: „Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile unei astfel de neștiințe (când se credea că îi accepta pe cei ce se închinau la idoli), totuși acum El le spune oamenilor că toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Fap. 17:30). Probabil că acest îndemn la căință i-a șocat pe unii din auditoriul lui Pavel. Însă discursul său demonstrase cu prisosință că ei îi datorau viața lui Dumnezeu și, prin urmare, erau răspunzători înaintea Sa. Ei trebuiau să-l caute pe Dumnezeu, să învețe adevărul despre El și să-și schimbe modul de viață pentru a trăi în conformitate cu acest adevăr. Pentru atenieni, aceasta însemna să accepte că idolatria este un păcat și să renunțe la practicile lor idolatre. Pavel și-a încheiat discursul prin următoarele cuvinte pline de forță: „(Dumnezeu) a stabilit o zi în care urmează să judece cu dreptate pământul locuit, printr-un om pe care l-a numit. Și le-a dat o garanție tuturor oamenilor înviindu-l din morți” (Fap. 17:31). O Zi a Judecății! Iată un motiv cât se poate de serios pentru a-l căuta și a-l găsi pe adevăratul Dumnezeu! Pavel n-a specificat numele Judecătorului desemnat, însă a spus ceva surprinzător despre El: a trăit ca om, a murit și a fost sculat din morți de Dumnezeu. Această încheiere însuflețitoare are o semnificație profundă pentru creștinii de astăzi. Știm că Judecătorul desemnat de Dumnezeu este înviatul Iisus Hristos (Ioan 5:22). El va domni o mie de ani pe Pământ (Apoc. 20:4, 6), timp în care va aduce binecuvântări extraordinare celor ce vor fi trăi atunci. Dumnezeu a garantat împlinirea tuturor acestor lucruri prin cel mai mare miracol înfăptuit vreodată: învierea lui Iisus Hristos!

„Unii … au devenit credincioși” (Faptele 17:32-34):

 Discursul lui Pavel a stârnit reacții diferite. „Unii au început să-și bată joc” de el când au auzit despre înviere. Alții au fost politicoși și nimic mai mult. Ei au spus: „Despre asta te vom asculta altă dată!” (Fap. 17:32). Dar câțiva au reacționat favorabil: „Unii oameni i s-au alăturat și au devenit credincioși. Printre aceștia au fost și Dionisie, judecător la tribunalul Areopagului, o femeie pe nume Damaris și alții împreună cu ei” (Fap. 17:34).

SUPLIMENTAR: 1. ATENA, CENTRUL CULTURAL AL LUMII ANTICE:

 Acropola Atenei a fost o citadelă puternic fortificată cu mult înainte de primele consemnări istorice referitoare la oraș, din secolul al VII-lea î.H.. Atena a devenit cel mai important oraș al provinciei Atica, ajungând să exercite influență asupra unei zone de aproximativ 2 500 km.2, cuprinse între munți și mare. Numele orașului are legătură cu zeița Atena, considerată zeița protectoare a acestuia. În secolul al VI-lea î.H., un legislator atenian pe nume Solon a reformat sistemul social, politic, juridic și economic. El a îmbunătățit nivelul de trai al săracilor și a pus bazele unei forme de guvernare democratice. Însă această democrație era doar pentru cei liberi. Populația majoritară a orașului era formată din sclavi. După victoriile repurtate de greci asupra perșilor, în secolul al V-lea î.H., Atena a devenit capitala unui mic imperiu, ale cărui nave făceau comerț până în Italia și Sicilia, în vest, și până în Cipru și Siria, în est. În epoca sa de apogeu, Atena a fost centrul cultural al lumii antice, remarcându-se în domenii precum arta, teatrul, filozofia, retorica și științele exacte. La frumusețea orașului contribuiau multe clădiri publice și temple. Panorama sa era dominată de impozanta colină numită Acropole, pe care se afla Partenonul. Acesta adăpostea statuia de 12 m. din aur și fildeș a zeiței Atena. Orașul Atena a fost cucerit mai întâi de spartani, apoi de macedoneni, iar, în cele din urmă, de romani, care i-au jefuit bogățiile. Cu toate acestea, pe vremea lui Pavel, Atena continua să se bucure de un statut privilegiat datorită trecutului său glorios. De fapt, orașul n-a fost inclus niciodată în vreo provincie romană, ci avea autoritate juridică asupra propriilor cetățeni și era scutit de impozite față de Roma. Deși gloria orașului apusese, Atena era încă un centru universitar, unde erau trimiși la studii fiii celor bogați.

2. EPICURIENII ȘI STOICII:

 Epicurienii și stoicii erau adepții a două școli filozofice distincte. Nici unii, nici alții nu credeau în înviere. Epicurienii credeau în existența zeilor, dar considerau că aceștia nu arătau niciun interes față de oameni, nu-i răsplăteau și nici nu-i pedepseau. De aceea, din punctul lor de vedere, rugăciunile și jertfele erau inutile. Epicurienii susțineau că binele suprem în viață este plăcerea. Principiile morale erau excluse din gândirea și din acțiunile lor. Totuși, ei recomandau moderația, însă numai pentru a fi evitate consecințele neplăcute ale exceselor. Iar cunoștința era de dorit doar pentru a-l elibera pe om de superstiții și temeri religioase. Stoicii credeau că toate lucrurile erau parte integrantă a unei zeități impersonale și că sufletul uman provenea dintr-o astfel de sursă. Unii stoici considerau că, în final, sufletul va fi distrus împreună cu Universul. Alții susțineau că sufletul se va reintegra în cele din urmă în acea zeitate. În concepția filozofilor stoici, la fericire se putea ajunge printr-o viață trăită în armonie cu natura.

Notă: Pavel a citat, în discursul său, nu doar din Epimenides, ci și din poemul Phenomena, scris de poetul stoic Aratus. Cuvinte similare se regăsesc și în alte lucrări grecești, precum Imn lui Zeus, de scriitorul stoic Cleantes.

B. „Continuă să vorbești! Să nu taci”;Deși lucrează pentru a se întreține, Pavel pune lucrarea de predicare pe primul plan:

 Suntem spre sfârșitul anului 50. Apostolul Pavel se află în Corint, un centru comercial prosper, cu o populație numeroasă, alcătuită din greci, romani și evrei. Pavel nu a venit aici ca să facă negoț și nici ca să-și caute un loc de muncă. El are un scop mult mai nobil: să depună mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu. Pavel are nevoie de o locuință, dar nu vrea să fie o povară pe umerii fraților săi. El nu vrea să lase impresia că așteaptă să fie întreținut de alții fiindcă vestește Cuvântul lui Dumnezeu. Ce va face el? Pavel cunoaște o meserie: confecționarea de corturi. Aceasta nu este o îndeletnicire ușoară, însă el este gata să lucreze cu mâinile lui pentru a se întreține. Va găsi Pavel un loc de muncă în acest oraș aglomerat? Va găsi o locuință decentă? Deși se confruntă cu aceste griji ale vieții, Pavel nu neglijează principala sa activitate, lucrarea de predicare. Așa cum vom vedea în continuare, Pavel a rămas în Corint mai multă vreme, iar lucrarea sa aici a fost foarte rodnică.

„Meseria lor era facerea corturilor” (Faptele 18:1-4):

 După un timp de la sosirea sa în Corint, Pavel l-a întâlnit pe un evreu numit Aquila și pe soția lui, Priscila (Prisca). Aceștia se stabiliseră în Corint ca urmare a decretului dat de împăratul Claudius, potrivit căruia „toți iudeii (trebuiau) să plece din Roma” (Fap. 18:1, 2). Aquila și Priscila l-au primit cu ospitalitate pe Pavel, găzduindu-l în casa lor. Mai mult, l-au luat să lucreze împreună cu ei. Biblia spune: „Fiindcă aveau aceeași meserie, (Pavel) a rămas în casa lor și lucrau, pentru că meseria lor era facerea corturilor” (Fap. 18:3). Pavel a locuit în casa acestor oameni inimoși în toată perioada cât a predicat în Corint. Tot atunci, când a locuit la Aquila și Priscila, se pare că a scris unele dintre scrisorile/epistolele ce au devenit mai târziu o parte a canonului biblic. Dar cum de avea Pavel, un om care învățase „la picioarele lui Gamaliel”, o asemenea meserie? (Fap. 22:3) Se pare că evreii din secolul I nu considerau că era sub demnitatea lor să-și învețe copiii o meserie, chiar dacă aceștia aveau să urmeze și o instruire suplimentară. Pavel era din Tars, un oraș din regiunea Cilicia, cunoscută pentru o pânză din care se făceau corturi, numită cilicium. Astfel, el a învățat să confecționeze corturi încă din copilărie. Ce presupunea această meserie? Țeserea pânzei sau croirea și coaserea acestui material tare și aspru nu era deloc o muncă ușoară! Pavel nu considera confecționarea de corturi activitatea principală din viața sa. Pentru el, această îndeletnicire era doar un mijloc de a se întreține ca să poată anunța vestea bună „fără să coste nimic” pe nimeni (2 Cor. 11:7). Dar cum considerau Aquila și Priscila munca lor laică? Acești creștini aveau, fără îndoială, aceeași concepție ca Pavel. De fapt, când Pavel a plecat din Corint, în anul 52, ei au lăsat totul și au mers cu el. S-au mutat la Efes, iar acolo și-au pus locuința la dispoziție pentru întrunirile Bisericii locale (1 Cor. 16:19). Apoi s-au întors la Roma, după care au mers din nou la Efes. Aceste două persoane au  pus interesele Împărăției pe primul plan în viață și le-au slujit cu abnegație altora, astfel că „toate bisericile neamurilor” le erau recunoscătoare (Rom. 16:3-5; 2 Tim. 4:19).

„Mulți dintre corinteni … au crezut” (Faptele 18:5-8):

 Așadar, Pavel considera munca laică doar un mijloc pentru atingerea unui scop. Acest lucru s-a văzut clar și când Sila și Timotei au venit din Macedonia cu daruri generoase (2 Cor. 11:9). Atunci Pavel „s-a dăruit întru totul cuvântului” („și-a folosit tot timpul pentru a predica”, Noul Testament, Traducere în limba română modernă, 2000) (Fap. 18:5). Însă eforturile lui de a le anunța evreilor mesajul salvator despre Hristos au fost respinse cu înverșunare. Ca semn că își declină orice responsabilitate în privința lor, Pavel și-a scuturat veșmintele și le-a zis împotrivitorilor evrei: „Sângele vostru să cadă asupra capetelor voastre! Eu sunt curat. De acum înainte voi merge la oamenii din neamuri” (Fap. 18:6; Ezec. 3:18, 19). Unde avea să predice Pavel acum? Un bărbat pe nume Tițiu/Titius Iust, probabil un prozelit care locuia lângă sinagogă, și-a pus casa la dispoziție pentru ca Pavel să-și poată continua lucrarea. Astfel, Pavel n-a mai predicat la sinagogă, ci în casa acestuia (Fap. 18:7). Așadar, în perioada cât a stat în Corint, Pavel a locuit în casa lui Aquila și a Priscilei, însă și-a desfășurat activitatea de predicare în casa lui Iust. Să înțelegem oare din declarația lui Pavel, potrivit căreia avea să meargă la oamenii din neamuri, că el nu le-a mai predicat deloc evreilor și prozeliților, nici chiar celor receptivi? Nicidecum. De pildă, „Crisp, președintele sinagogii, a crezut în Domnul și, împreună cu el, toată casa lui”. În plus, se pare că mulți dintre cei care participau la întrunirile de la sinagogă au urmat exemplul lui Crisp, deoarece Biblia spune: „Mulți dintre corintenii care auzeau au crezut și s-au botezat” (Fap. 18:8). Astfel, în Corint s-a format o congregație, care se întrunea în casa lui Tițiu Iust. Ce concluzie putem trage de aici? Dacă evenimentele din Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic lui Luca, adică în ordine cronologică, atunci acei evrei și prozeliți s-au convertit după ce Pavel a făcut gestul de a-și scutura veșmintele. Toate acestea spun multe despre flexibilitatea lui Pavel.

„Am mulți oameni în acest oraș” (Faptele 18:9-17):

 Dacă Pavel a avut vreo îndoială în ce privește faptul de a continua să predice în Corint, aceasta i-a fost risipită în noaptea în care Iisus i s-a arătat într-o viziune și i-a spus: „Nu te teme, ci continuă să vorbești! Să nu taci, pentru că Eu sunt cu tine și niciun om nu te va ataca pentru a-ți face rău. Căci am mulți oameni în acest oraș” (Fap. 18:9, 10). Ce viziune încurajatoare! Iisus însuși l-a asigurat pe Pavel că-l va ocroti de cei ce voiau să-i facă rău și că avea mulți oameni merituoși în acel oraș. Ce a făcut Pavel? Biblia spune: „A rămas acolo un an și șase luni, predând cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul lor” (Fap. 18:11). După aproximativ un an de activitate în Corint, Pavel a primit o nouă dovadă a sprijinului lui Iisus. Despre ce este vorba? „Iudeii s-au ridicat cu toții împotriva lui Pavel și l-au dus înaintea scaunului de judecată”, numit béma (Fap. 18:12). Béma, – în opinia unora, o platformă înaltă de marmură albă și albastră împodobită cu sculpturi -, era, se pare, situată în apropiere de centrul pieței din Corint. În fața acestui scaun de judecată era o zonă deschisă, unde se putea strânge o mulțime considerabilă. Potrivit descoperirilor arheologice, se pare că béma se afla foarte aproape de sinagogă și deci și de casa lui Iust. Poate că, în timp ce se îndrepta spre scaunul de judecată, Pavel s-a gândit la Ștefan, numit adesea primul martir creștin. Pavel, cunoscut pe atunci ca Saul, privise cu încuviințare uciderea acestuia cu pietre (Fap. 8:1). Avea să i se întâmple și lui la fel? Nu, întrucât Iisus îi promisese: „Nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ți facă rău” (Fap. 18:10, Cornilescu, 1996).

„Spunând aceasta, i-a alungat de la scaunul de judecată” (Faptele 18:16):

 Ce s-a întâmplat când Pavel a ajuns în fața scaunului de judecată? Magistratul numit să judece era proconsulul Ahaiei, pe nume Gallio, fratele mai mare al filozofului roman Seneca. Evreii au adus împotriva lui Pavel următoarea acuzație: „Omul acesta îi convinge pe oameni să i se închine lui Dumnezeu într-un mod contrar legii” (Fap. 18:13). Evreii insinuau că Pavel făcea prozelitism ilegal. Însă Gallio și-a dat seama că Pavel nu comisese nicio „nedreptate” și că nu se făcea vinovat de „vreo mârșăvie crasă” (Fap. 18:14). Gallio nu voia să se amestece în controversele evreilor și de aceea, înainte ca Pavel să spună vreun cuvânt în apărarea lui, a respins cazul. Nemulțumiți, acuzatorii și-au vărsat mânia pe Sosten, probabil noul președinte al sinagogii, în locul lui Crisp. S-au repezit asupra lui și „l-au bătut în fața scaunului de judecată” (Fap. 18:17). De ce Gallio nu a împiedicat mulțimea să-l bată pe Sosten? Probabil el a considerat că Sosten era instigatorul gloatei și, prin urmare, primea ceea ce merita. Însă, indiferent că a fost sau nu așa, se pare că lucrurile s-au sfârșit cu bine. În prima sa scrisoare/epistolă către biserica din Corint, scrisă câțiva ani mai târziu, Pavel menționează un anume Sosten, numindu-l frate (1 Cor. 1:1, 2). Era acesta Sosten care fusese bătut în Corint? Dacă da,

„Dacă va vrea Domnul” (Faptele 18:18-22):

 Nu se știe dacă atitudinea lui Gallio față de acuzatorii lui Pavel a dus la o perioadă de pace pentru biserica creștină nou-formată din Corint. În orice caz, Pavel a mai stat „câteva zile” în Corint înainte de a-și lua rămas bun de la frați. În primăvara anului 52,  el s-a hotărât să plece spre Siria, urmând să se îmbarce din portul Chencrea, aflat la aproximativ 11 kilometri est de Corint. Dar, înainte de a părăsi Chencrea, Pavel „și-a tuns scurt părul capului fiindcă făcuse o făgăduință” (Fap. 18:18). Apoi, împreună cu Aquila și Priscila, a traversat Marea Egee pentru a merge la Efes, în Asia Mică. Pe parcursul călătoriei, Pavel a reflectat cu siguranță la timpul petrecut în Corint. Avea multe amintiri frumoase și multe motive de bucurie. După 18 luni de activitate, se înființase prima biserică creștină din acest oraș! Printre cei care deveniseră credincioși se numărau Iust, în locuința căruia se țineau întrunirile, Crisp și casa lui și mulți alții. Pavel îi îndrăgea foarte mult, întrucât chiar el îi ajutase să devină creștini. Mai târziu, când le-a scris, i-a numit „o scrisoare de recomandare, scrisă pe inima sa”. (2 Cor. 3:1-3). Ajuns la Efes, Pavel a început imediat să predice. „El a intrat în sinagogă și a discutat cu iudeii.” (Fap. 18:19) Cu această ocazie, Pavel a stat puțin timp la Efes. Și, deși ei l-au rugat să rămână mai mult, „el n-a fost de acord”. Luându-și rămas bun, le-a spus: „Dacă va vrea Domnul, mă voi întoarce din nou la voi” (Fap. 18:20, 21). Desigur, Pavel știa că era încă mult de lucru în Efes și chiar și-a propus să se întoarcă. Dar el a lăsat lucrurile în mâna Domnului. După ce s-a despărțit de Aquila și Priscila, care au rămas în Efes, Pavel s-a îmbarcat din nou și a mers la Cezareea. Apoi „a urcat”, se pare, la Ierusalim ca să salute biserica de aici, după care s-a întors în Antiohia Siriană, punctul lui de plecare (Fap. 18:22). Astfel, Pavel și-a încheiat cu succes a doua călătorie misionară. Dar ce îl aștepta în următoarea sa călătorie misionară, care avea să fie și ultima? Vom vedea în partea a zecea a acestui comentariu!

SUPLIMENTAR: 1. FĂGĂDUINȚA LUI PAVEL:

 În Faptele 18:18 se spune că, în Chencrea, Pavel „își tunsese scurt părul capului …  fiindcă făcuse o făgăduință”. Despre ce fel de făgăduință este vorba? În general, o făgăduință este o promisiune solemnă făcută lui Dumnezeu prin care o persoană se angajează de bunăvoie să întreprindă o acțiune sau să aducă o ofrandă ori prin care acceptă o anumită stare sau împrejurare. Unii consideră că Pavel și-a tuns scurt părul pentru a îndeplini o făgăduință de nazireat. Totuși, potrivit Scripturilor, la sfârșitul perioadei de serviciu special pentru Dumnezeu, un nazireu trebuia să-și radă capul „la intrarea cortului întâlnirii”. Se pare că o asemenea cerință nu putea fi îndeplinită decât la Ierusalim, nu în Chencrea, cum a fost în cazul lui Pavel (Num. 6:5, 18). Cartea Faptele nu spune când a făcut Pavel această făgăduință. Este posibil ca el să fi făcut promisiunea înainte de a deveni creștin. Relatarea nu spune nici dacă Pavel i-a făcut o cerere anume lui Dumnezeu. Prin urmare, s-ar putea ca Pavel să-și fi tăiat părul ca o expresie de recunoștință față de Dumnezeu pentru că l-a ocrotit și l-a ajutat să-și încheie cu bine lucrarea în Corint.

2. CORINT, STĂPÂNUL A DOUĂ MĂRI:

 Corintul antic era situat pe istmul ce unește Grecia continentală de peninsula sudică, Pelopones. În zona sa cea mai îngustă, acest istm măsura mai puțin de 6 km., motiv pentru care Corintul avea două porturi: portul Lechaeum, în golful Corint, de unde vasele porneau spre vest, spre Italia, Sicilia și Spania, și portul Chencrea, în golful Saronic, de unde vasele porneau spre bazinul Mării Egee, Asia Mică, Siria și Egipt. Întrucât, din cauza vânturilor puternice, era periculos să se navigheze pe lângă promontoriile din sudul Peloponesului, navigatorii preferau să ancoreze în unul dintre cele două porturi ale Corintului, să-și transporte încărcătura pe uscat și apoi să o încarce în celălalt port. Vasele ușoare puteau fi chiar traversate dintr-o parte în alta a istmului. Cum anume? Ele erau ridicate pe o platformă ce era trasă de la o mare la alta pe un drum pavat, prevăzut cu șanțuri. Astfel, datorită poziției sale, Corintul domina atât comerțul maritim pe direcția E-V, cât și comerțul pe uscat pe direcția N-S. Însă comerțul intens a adus în Corint nu numai bogății, ci și viciile caracteristice multor porturi. În vremea apostolului Pavel, Corintul era capitala provinciei romane Ahaia și un important centru administrativ. Diversitatea religioasă existentă pe atunci în oraș este atestată de vestigiile unui templu pentru cultul împăratului, ale unor sanctuare și temple dedicate multor divinități grecești și egiptene, precum și ale unei sinagogi evreiești (Fap. 18:4). În localitatea vecină Isthmia se țineau din doi în doi ani întreceri de atletism. Jocurile Istmice erau cele mai importante după Jocurile Olimpice. Se pare că apostolul Pavel a fost în Corint în timpul jocurilor din anul 51. În legătură cu acest lucru, un dicționar biblic făcea următorul comentariu: „Nu poate fi o simplă coincidență că într-o scrisoare trimisă la Corint face (Pavel) pentru prima oară o ilustrare în care folosește elemente specifice întrecerilor atletice” (1 Cor. 9:24-27).

3. SCRISORI/EPISTOLE ÎNCURAJATOARE SCRISE SUB INSPIRAȚIE DIVINĂ:

 Pe parcursul celor 18 luni petrecute în Corint, între anii 50 și 52, apostolul Pavel a scris cel puțin două scrisori care au devenit parte a Noului testament: 1 și 2 Tesaloniceni. Scrisoarea către galateni a scris-o fie în această perioadă, fie la scurt timp după aceea. Prima scrisoare către tesaloniceni este prima dintre scrierile inspirate ale lui Pavel. Apostolul a vizitat Tesalonicul în aproximativ 50, în timpul celei de-a doua călătorii misionare. Biserica formată aici s-a confruntat în scurt timp cu opoziție, motiv pentru care Pavel și Sila au fost nevoiți să părăsească orașul (Fap. 17:1-10, 13). Preocupat de bunăstarea noii biserici, Pavel a încercat de două ori să se întoarcă la Tesalonic, dar „Satan (i)-a stat în cale”. De aceea, Pavel l-a trimis pe Timotei să-i consoleze și să-i întărească pe frați. Probabil că, spre sfârșitul anului 50, Timotei s-a reîntâlnit cu Pavel în Corint și i-a adus vești bune despre biserica din Tesalonic. Pavel a scris scrisoarea după ce a aflat aceste vești (1 Tes. 2:17-3:7). A doua scrisoare către tesaloniceni a fost scrisă la scurt timp după prima, probabil în 51. În ambele scrisori, Timotei și Silvan (numit Sila în cartea Faptele) trimit salutări alături de Pavel, însă nu există dovezi că cei trei au mai fost împreună după perioada petrecută de Pavel în Corint (Fap. 18:5, 18; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1). De ce a scris Pavel această a doua scrisoare? Se pare că primise mai multe vești despre biserică, probabil de la persoana prin care trimisese prima scrisoare. Aceste vești l-au îndemnat să-i laude pe frații din Tesalonic pentru iubirea și perseverența lor, dar și să corecteze ideile unora care susțineau că a doua venire a Domnului este iminentă (2 Tes. 1:3-12; 2:1, 2). Din Scrisoarea către galateni reiese că Pavel i-a vizitat pe aceștia cel puțin de două ori înainte de a le scrie. În 47-48, Pavel și Barnaba au vizitat Antiohia din Pisidia, Iconium, Listra și Derbe, orașe aparținând provinciei romane Galatia. În 49, Pavel a revenit în zonă împreună cu Sila (Fap. 13:1-14:23; 16:1-6). Pavel le-a scris galatenilor deoarece, chiar după plecarea lui, au venit iudaizanții și au început să învețe că toți creștinii trebuiau să se circumcidă și să respecte Legea mozaică. Fără îndoială că el le-a scris imediat ce a auzit de această învățătură falsă. Este posibil ca Pavel să fi scris această scrisoare în Corint, dar la fel de posibil este ca el s-o fi redactat în Efes (unde a făcut un scurt popas în călătoria sa de întoarcere spre Antiohia Siriană) sau în Antiohia (Fap. 18:18-23).

FENOMENUL OZN – UNELE RELATĂRI INCREDIBILE!

FENOMENUL OZN – UNELE RELATĂRI INCREDIBILE!

 Fenomenul OZN își are rădăcinile în relatarea incredibilă a lui Kenneth Arnold. În 24 iulie 1947, la ora 02:00, la bordul avionului său personal, Kenneth Arnold decola de pe aeroportul Chegalis, Washington, îndreptându-se spre Yakima, Washington. După numai trei minute de zbor, pilotul a zărit în stânga, la nord de Mount Rainier, un lanț de obiecte zburătoare care evoluau de la nord spre sud, la circa 3.200 de metri înălțime. A estimat că dimensiunea obiectelor nu depășea două treimi dintr-un avion DC-4 și, cronometrând evolutia obiectelor între Mount Rainier și Mount Adams, a stabilit că acestea au parcurs o distanță de circa 80 de km. într-un minut și 42 de secunde, adică echivalentul a circa 2.600 km. pe oră.

Cazul Kenneth Arnold:

 Într-un interviu ulterior observatiei, Arnold descria obiectele ca similare unor farfurii plutind pe apă. Aceasta descriere a fost transformată ulterior de către ziariști în aceea de „farfurii zburătoare” și a generat, de atunci, un termen foarte popular. Concluzia specialiștilor din US Air Force a fost că observația fusese mai curând urmarea unui miraj, dar pentru mulți oameni, misterioasele obiecte pe care le zărise Arnold, nu puteau fi altceva decât nave extratereste. În noaptea de 2 iulie 1947, la opt zile după observația lui Kenneth Arnold a fost raportată prăbusirea unui OZN, la circa 100 km. nord de Roswell, New Mexico, autoritățile aviatice recuperând epava acestuia. A doua zi însă, senzationalele relatări făcute inițial de presă s-au transformat brusc într-o serie de relatări confuze, relevând că autoritățile se înșelaseră în privința provenienței obiectului. Presupusul OZN prăbușit ar fi fost, de fapt, resturile risipite ale unui balon meteorologic. Mulți dintre cei care au citit știrile prin care autoritățile negau capturarea unei farfurii zburătoare au sfârșit prin a surâde, ironic, la gândul ineficienței militarilor. Alții însă s-au întrebat cum de fusese posibil ca un personal specializat și excelent antrenat să confunde câteva bețe și bucăți de pânză cu un vehicul aeronautic terestru sau, și mai grav, cu o aeronavă extraterestră, capabilă să străbată Universul. Astfel au luat naștere semințele teoriei conspirației care rodesc și astăzi în privința mușamalizării guvernamentale a adevarulului despre fenomenul OZN. Din momentul când s-au publicat primele articole despre descoperirea, de către US Air Force, a unei farfurii zburătoare prăbușite, milioane de oameni au devenit convinși că Pământul este vizitat și/sau invadat de extratereștri veniți din spațiul cosmic. În multe privințe, anul 1947 a constituit un moment propice pentru ca asemenea teorii să ia amploare. Se împlineau aproape doi ani de când japonezii capitulaseră și Al Doilea Război Mondial se încheiase, cu distrugerile terifiante provocate de cele două bombe atomice aruncate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Puterea atomică îi ingrozea pe cei mai mulți dintre americani și mulți prevestitori ai Apocalipsei își înspăimântau auditoriul, tot mai numeros, cu mesajele lor sumbre, privitoare la iminentul sfârșit al lumii. Temerile erau accentuate de faptul că Uniunea Sovietică ridicase așa-numita „cortină de fier”, iar națiunile democratice ale lumii începuseră să se îngrijoreze din cauza amenințării comuniste, fără să-și fi revenit pe deplin din șocul provocat de Al Treilea Reich nazist. De fapt, unii credeau că farfuriile zburătoare constituiau, în fapt, o nouă armă secretă lansată împotriva Americii de naziști fanatici, refugiați în America de Sud. Alți „cunoscători” pretindeau că bizarele aeronave circulare erau arme noi, create de savanți germani răpiți de sovietici în ultimele zile ale războiului. Paranoia s-a dezlănțuit și, cu toate că unii savanți se amuzau pe seama noțiunii de „nave spațiale”, alții, părând la fel de bine informați, au adus argumente convingătoare în favoarea unei invazii extraterestre. Nu după mult timp, extratereștrii invadatori au început să apară pe ecranele cinematografelor, în filme precum The Day the Earth Stood Still (1951), The Thing from Another World (1951), Invaders from Mars (1954) și It Came from Outer Space (1953) și oamenii au început să declare că i-ar fi văzut chiar în curtea din spatele casei.

Fenomenul OZN – Relatarea incredibilă a lui Kathleen May:

 Kathleen May a descris creatura extraterestră, pe care ea și alți șapte localnici din Flatwoods, West Virginia, au văzut-o pe 12 septembrie 1952, ca arătând mai înfiorător decât monstrul Frankenstein. Atenția femeii fusese focalizată asupra farfuriei zburătoare de un grup de băieți, incluzându-i și pe fiii ei, care se aflau pe un teren de joacă din apropiere, când au zărit o farfurie zburătoare emițând un fel de gaze de eșapament, sub forma unor globuri roșii de foc. Potrivit relatărilor baietilor, OZN-ul aterizase dincolo de o culme de deal din spatele casei doamnei May. Femeia a declarat ulterior reporterilor că încercase să-i convingă pe copii că totul fusese cauzat de imaginația lor, dar ei insistau asupra faptului că văzuseră o farfurie zburătoare aterizând după deal. În cele din urmă, un adolescent mai voinic a luat o lanterna și a spus că merge să vadă despre ce era vorba. La îndemnul fiului ei, May a fost de acord să-l însoțească, iar ceilalți copii i-au urmat, la rândul lor. În timp ce urca dealul, femeia a început să-și schimbe părerea, în legătură cu ceea ce văzuseră băieții, întrucât a putut și ea zări o strălucire bizară, roșiatică, emanând din apropierea vârfului dealului. După aproape o jumătate de oră de mers prin desișuri au observat o creatură uriașă, umanoidă, având chipul de culoare sângerie și ochi fosforescenți, clipind des sub un fel de glugă țuguiată. În spatele monstrului se găsea „un glob strălucitor de foc, mare cât o casă”, care părea să-și schimbe intensitatea luminoasă la intervale regulate de timp. Grupul de vânători de farfurii zburătoare s-a risipit imediat. Ulterior, May avea să-și amintească de faptul că monstrul avea „gheare îngrozitoare”. Estimările asupra înălțimii acestuia mergeau de la 2,5 la peste 3 metri, dar matorii erau cu toții de acord în privința unei trăsături a creaturii, aceea că degaja o mireasmă insuportabilă ca de pucioasă.

Asaltul asupra fermei Sutton:

 În ziua de 21 august 1955, un OZN a aterizat într-o zonă rurală de lângă Kelly-Hopkinsville, Kentucky, din ea ieșind mai mulți invadatori extraterestri, care au fost observați de opt adulți și trei copii, care petreceau împreună seara acelei duminici. Reprezentanții forțelor aeriene, ai poliției locale și jurnaliștii au efectuat o investigație extinsă și bine documentată a ceea ce avea să devină o întâlnire clasică în analele studiului OZN. Adulții implicați în incident erau mai degrabă firi conservatoare, rezervate, genul de oameni prea puțin înclinați să inventeze o astfel de aventură incredibilă și neobișnuită de dragul publicității și al senzaționalului. Potrivit familiei Sutton, când fiul lor adolescent, Billy Ray, a ieșit din casă în acea seară de duminică, ca să scoată apă din fântână, acesta a zărit un obiect strălucitor aterizând nu departe de ferma lor. Spusele băiatului, vizibil emoționat, n-au stârnit interesul celorlalți membri ai familiei, până când aceștia au văzut mai mulți omuleți, înalți de circa 1,20 metri și având brațe lungi și capete imense, apropiindu-se de fermă. Invadatorii liliputani păreau niște monștri, cu combinezoanele lor de culoarea nichelului, ochii galbeni, fosforescenți și înfățișarea total nepământească.Temandu-se pentru vieților lor, fermierii au luat puștile și pistoalele aflate în fermă și au început să tragă asupra creaturilor extraterestre. Fermierii le-au declarat investigatorilor că acest atac n-a dus însă la niciun rezultat. Gloanțele păreau să se izbească de armura nichelată a creaturilor. Deși familia Sutton și vecinii ei erau siguri că trăseseră direct în acele ființe, micuții monștri, netulburați, se retrăseseră în beznă, doar pentru a se regrupa, în vederea unui nou asalt asupra celor din casă. Potrivit relatărilor făcute ulterior, ochii imenși ai creaturilor păreau a fi foarte sensibili la lumină. Toți martorii își exprimaseră convingerea că mai curând luminile din afara fermei, decât gloanțele lor, îi împiedicaseră pe invadatori să pătrundă în casă.

O luptă pe viață și pe moarte:

 Familia Sutton și vecinii lor s-au confruntat cu monștrii cei piperniciți, aparent invulnerabili, timp de aproape patru ore, înainte de a reuși să se suie la volanul mașinilor și să conducă, panicați, spre secția de poliție Hopkinsville, unde au cerut ajutor. Ofițerul Greenwell a fost convins de manifestările isterice ale celor trei copii și de teama evidentă a celor opt adulți, că aceștia înfruntaseră într-adevăr un inamic cu totul neobișnuit. Conduși de Greenwell, peste o duzină de polițiști au plecat să cerceteze afirmațiile fermierilor și, dacă era cazul, să se lupte cu invadatorii extratereștri. În drum spre locul incidentului, oamenii legii au remarcat ceea ce părea a fi o ploaie de meteoriți, venind din direcția fermei Sutton. Un ofițer își va aminti apoi că meteoriții scoteau un fel de „șuierat” trecând pe deasupra capetelor lor. Chiar dacă polițiștii nu au găsit nici urmă de extratereștri sau nave spațiale, aceștia au descoperit câteva „semne și indicii specifice” că în seara respectivă, la ferma Sutton, se întâmplase ceva neobișnuit. Simplu fapt că niște oameni sobri și rezervați, precum cei din familia Sutton și vecinii săi consideraseră că, indiferent ce îi amenințase, fusese îndeajuns de periculos pentru a-i determina să umple de gloanțe pereții fiecărui hambar și șopron din împrejurimile fermei, pleda pentru autenticitatea cazului. Capul familiei Sutton a declarat că nimerise în plin una dintre creaturi, doar pentru a o vedea apoi că tresare puțin, înainte de a se pierde în beznă. Taylor, unul dintre vecinii săi, le-a spus investigatorilor că folosise patru cutii de cartușe împotriva omuleților.

Teoria profesorului Lasswell:

 Astfel de povești au alimentat spaimele americanilor, tot mai convinși că ar fi neputincioși în fața unei invazii extraterestre. La sfârșitul perioadei anilor ‘60, Harold D. Lasswell, profesor de Drept și Științe Politice la Universitatea Yale, a făcut o serie de speculații asupra a ce s-ar fi putut întâmpla dacă civilizația umană ar fi fost confruntată cu o rasă extraterestră. Dacă acea civilizație era superioară tehnologic omenirii – lucru mai mult decât probabil, având în vedere că reușise să străbată spațiul, ajungând pe Terra – Lasswell credea că oamenii s-ar fi aflat în aceeași situație în care se găsiseră populațiile indigene confruntate, de-a lungul istoriei, cu coloniștii occidentali, posedând un armament superior. El considera că religiile, artele și științele umane ar fi fost tratate ca inferioare în fața doctrinelor și formulelor deținute de invadatori. În eventualitatea unei invazii extraterestre exista posibilitatea sumbră ca acea cultură superioară să-i selecteze pe cei mai inteligenți, sănătoși și promițători dintre copiii pământenilor și să-i despartă de părinții lor, spre a fi crescuți în mediul, superior din punct de vedere intelectual și tehnologic, al extratereștrilor. Dar o astfel de cultură ar fi putut fi benignă și paternală și i-ar fi putut obliga pe oameni să renunțe la comportamentul lor agresiv și să se dedice unor activități pașnice și estetice.

Isteria fenomenului OZN se extinde la nivel global:

 Dacă rasa extraterestră invadatoare ar fi fost comparabilă în general cu cea umană, în privința progreselor științifice și a dezvoltării tehnologice poate, fiind superioară doar în privința tehnologiei spațiale, Lasswell îi vedea pe pământeni puși într-o situație similară cu rivalitatea din timpul Războiului Rece, diversele națiuni terestre căutând să obțină favorurile noii civilizații dominante apărute pe scenă. Dacă invadatorii extratereștri sosiți pe Pământ ar fi fost uniți și puternici, concluziona Lasswell, oamenii s-ar fi aflat într-un mare dezavantaj. Milioane de bărbați și femei de pe tot cuprinsul globului, înspăimântați, simt că oamenii ar fi inferiori, în comparație cu vizitatorii din spațiu. Cu toate că nu există nici dovadă că vreuna dintre misterioasele nave zărite de acești oameni îngrijorați ar fi de proveniență extraterestră, un important segment de populație este convins că invadatorii din alte lumi dau târcoale Pământului. În iunie 2018, un sondaj CNN/Time a relevat faptul că 27% dintre americani cred că extratereștrii au vizitat deja Terra și 80% susțin că guvernul încearcă să ascundă adevărul în privința acestor vizite. În 8 iunie 2019, un sondaj realizat în comun de Institutul Național de Știință și Institutul Roper, pe un segment reprezentativ de femei și bărbați din Statele Unite, a arătat că 25% dintre americani credeau că OZN-urile sunt nave extraterestre, în timp ce 12% le consideră vehicule ale unei agenții guvernamentale secrete. Când cei chestionați au fost solicitați să-și imagineze cum anume ar reactiona opinia publică dacă s-ar dovedi că OZN-urile sunt de origine extraterestră, 25% au declarat că majoritatea populației ar intra în panică, 10% au spus că se tem de reacțiile iraționale ale oamenilor, 14% au sugerat că pământenii ar putea să aibă reacții stranii, 36% au considerat că mulți cetățeni ar fi îngrijorați de perspectiva unei iminente invazii extraterestre și doar 13% au estimat că majoritatea cetățenilor SUA ar avea o reacție calmă și rațională.

Bărbații în Negru:

 Mii de persoane acceptă posibilitatea unei vizite extraterestre, insistând asupra faptului că ar fi fost deja răpite și examinate fizic de către creaturi din alte lumi. În opinia multor ufologi, care cred în realitatea acestor răpiri, extratereștrii încearcă să-și folosească tehnologia avansată pentru a realiza experimente intergalactice de încrucișări între specii. Creaturile responsabile de asemenea examinări fizice sunt numite „cenușii”, fiind creaturi de talie mică și având înfățișarea unor reptilieni. Răpiții și contactații care s-au întâlnit cu acești „ozenauți” au declarat că au între 1,20 și 1,50 m. înălțime și pielea de culoare cenușie sau cenușiu-verzuie. Capetele le erau rotunde și foarte mari, disproporționate în raport cu ceea ce este caracteristic speciei umane, iar trăsăturile faciale erau dominate de ochii mari, strălucitori, lipsiți de pleoape, cu pupile reptiliene. Nu aveau buze vizibile, iar în locul nasului martorii aminteau doar existența unor fose nazale, aproape greu de distins în textura delicată a feței. Pe lângă teama de invazie sau de răpirea de către extratereștri, mulți oameni sunt cuprinși de frică la gândul „teoriei pământene” – acei infami „Oameni în Negru” (Men in Black – MIB), necunoscuți, amenințători, care par să cunoască multe lucruri despre enigma OZN, dar care nu au nimic de-a face cu seria de filme realizate în manieră comică și în care joacă Will Smith și Tommy Lee Jones. În numeroase cazuri, persoanele care au fost martore unui fenomen OZN, s-au plâns că ar fi fost apoi supuse unui tip specific de hărțuire. La început, au primit telefoane de amenințare, prin care voci abia șoptite îi avertizau pe martori sau pe cei care cercetau fenomenul OZN să uite cele văzute sau să pună capăt investigațiilor. Cei care fotografiaseră sau filmaseră un fenomen OZN au fost contactați de bărbați misteriosi, îmbrăcați complet în negru – adesea pretinzând o calitate oficială, guvernamentală – care le-au confiscat fotografiile, negativele, casetele video sau orice altă dovadă de care dispuneau. În majoritatea acestor cazuri, cei considerați „indezirabili” de către Barbații în Negru își descriau urmăritorii ca fiind de statură mai degrabă mică, adesea de 1.60 m. sau mai puțin, având tenul măsliniu și trăsături specifice cumva rasei asiatice. Solicitați să dea mai multe detalii, martorii au dezvăluit amănuntul că Bărbații în Negru purtau de obicei ochelari de soare cu lentile închise la culoare, lăsând să se vadă, în rarele situații când și-i dădeau jos, niște ochi îngustați, dar într-o maniera diferită de cea a asiaticilor. Începând cu 1947, la puțin timp după presupusul incident OZN de lângă Roswell, New Mexico, și până în zilele noastre, mii de martori, răpiți, contactați și investigatori ai fenomenului OZN, au pretins că ar fi primit vizita unor străini amenințători, îmbrăcați în negru, care le-au dat de înțeles într-o manieră cât se poate de amenințătoare că reprezintă o „forță” omniprezentă și omniscientă, menită să-i determine să pună capăt investigațiilor personale sau să predea orice fotografie, înregistrare video sau artifact legate de fenomenul OZN. Adesea, amenințările de acest fel sunt presărate cu afirmația că o astfel de cooperare ar fi esențială „pentru binele familiei, țării și planetei tale.” Cu toate că unii cercetători ai fenomenului OZN și mulți sceptici cred că astfel de relatări, referitoare la invadatori și răpitori extratereștri sau la Bărbați în Negru reprezintă doar folclor fantezist, accentuat de paranoia umană, chestiunea invadatorilor din alte lumi face parte, în mod evident, din examinarea fenomenelor necunoscute și inexplicabile.

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A CINCEA!

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A CINCEA!

21.DISTRUGEREA SODOMEI: 

 Sodoma era cea mai mândră dintre cetățile din valea Iordanului, așezat într-o câmpie care era „ca o grădină a Domnului” (Gen. 13,10) în ceea ce privește rodnicia și frumusețea ei. Vegetația luxuriantă a tropicelor era înfloritoare aici. În acest loc era patria palmierului, a măslinului și a viței de vie, iar florile își răspândeau parfumul lor în tot cursul anului. Holde bogate acopereau câmpiile, iar dealurile înconjurătoare erau pline de turme de oi și cirezi de vite. Arta și comerțul contribuiau la îmbogățirea îngâmfatei cetăți din câmpie. Comorile Orientului împodobeau palatele ei și caravanele deșertului aduceau tezaurele lor de lucruri prețioase, aprovizionând astfel piețele de negoț. Cu puțină gândire sau osteneală puteau fi satisfăcute toate nevoile vieții și tot anul părea un șir de sărbători. Belșugul care domnea în tot locul a dat naștere la lux și mândrie. Lenevia și bogăția împietriseră inimile care n-au fost niciodată apăsate de lipsă sau împovărate de întristare. Iubirea de plăceri era favorizată de bogăție și trândăveală, iar oamenii se lăsau în voia plăcerilor senzuale. „Iată”, spunea profetul, „care a fost nelegiuirea sorei tale, Sodoma: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare, ea și fiicele ei, și nu sprijineau mâna celui lipsit. Ele s-au semețit și au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am și nimicit, când am văzut lucrul acesta” (Ezech. 16,49.50). Nimic nu este mai de dorit între oameni decât bogăția și o viață fără muncă și tocmai acestea au dat naștere la păcatele ce au dus la nimicirea cetăților din câmpie. Viața lor nefolositoare și trăită în lenevie i-a făcut o pradă ușoară ispitelor lui Satana și au schimonosit chipul lui Dumnezeu. În loc să dea pe față caracterul divin, ei au ajuns satanici. Lenevia este cel mai mare blestem ce poate cădea peste oameni, căci viciul și crima vin pe urma ei. Ea slăbește mintea, pervertește judecata și înjosește sufletul. Satana stă la pândă, gata să-i nimicească pe aceia care n-au luat măsuri de apărare și a căror viață de lenevie îi dă prilejul să se strecoare sub o înfățișare atrăgătoare. Niciodată nu are el mai mult succes decât atunci când vine la oameni în orele lor de lenevie. Sodoma era plină de veselie și petreceri, de banchete și beție. Pasiunile cele mai josnice și cele mai brutale erau fără frâu. Oamenii Îl nesocoteau fățiș pe Dumnezeu și Legea Sa și se complăceau în fapte de violență. Deși aveau înaintea lor exemplul oamenilor de dinainte de potop și cunoșteau felul în care mânia lui Dumnezeu se manifestase în nimicirea lor, ei au mers pe aceeași cale a nelegiuirii. La data când Lot s-a mutat în Sodoma, corupția nu ajunsese generală și, în mila Sa, Dumnezeu a îngăduit ca raze de lumină să strălucească în mijlocul întunericului moral. Când Avraam i-a scăpat pe captivi din mâna elamiților, atenția poporului a fost îndreptată asupra credinței adevărate. Pentru locuitorii Sodomei, Avraam nu era un străin, iar faptul că se închina unui Dumnezeu nevăzut fusese un subiect de batjocură printre ei; dar biruința sa asupra unor forțe cu mult superioare și comportarea sa mărinimoasă față de prizonieri și în legătură cu prada de război au trezit uimirea și admirația. În timp ce erau lăudate îndemânarea și vitejia sa, nimeni nu putea scăpa de convingerea că o putere divină îl făcuse biruitor. Iar spiritul său nobil și neegoist, atât de străin locuitorilor Sodomei, a fost o altă dovadă a superiorității religiei pe care el o onorase prin curajul și credincioșia sa. Melhisedec, rostind binecuvântarea asupra lui Avraam, a recunoscut că Iehova este izvorul puterii lui și autorul biruinței: „Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale” (Gen. 14,19.20). Dumnezeu le vorbea oamenilor acelora prin providența Sa, dar ultima rază de lumină a fost respinsă, așa cum fuseseră respinse toate celelalte de mai înainte. Se apropia acum ultima noapte a Sodomei. Norii răzbunării își aruncaseră deja umbrele asupra cetății blestemate. Dar oamenii nu-și dădeau seama de faptul acesta. În timp ce îngerii se apropiau pentru împlinirea misiunii lor de nimicire, oamenii visau încă belșug și plăcere. Ultima zi a fost aidoma oricărei alte zile care a venit și a trecut. Seara se lăsa încet peste o scenă plăcută, care nu prevestea niciun pericol. Priveliștea, de o frumusețe neîntrecută, era scăldată de razele soarelui ce cobora spre apus. Răcoarea serii îi atrăsese afară pe locuitorii cetății, iar mulțimile căutătoare de plăceri umblau într-o parte și alta, dedate distracțiilor acelui ceas. În amurg, doi străini se apropiară de poarta cetății. După înfățișare, păreau că sunt călători care veneau să poposească peste noapte acolo. Nimeni nu întrezărea în călătorii aceștia umili pe puternicii vestitori ai judecății divine și puțin se gândea mulțimea nepăsătoare și veselă că, prin felul în care ei îi vor trata pe acești soli cerești, chiar în noaptea aceea, vor atinge apogeul vinovăției lor, care atrăgea nenorocirea asupra îngâmfatei lor cetăți. Dar s-a găsit acolo un om care a dat pe față o atenție plină de bunăvoință față de străini și care i-a invitat acasă la el. Lot nu cunoștea adevărata lor origine, dar politețea și ospitalitatea erau ceva obișnuit la el; ele erau o parte a religiei lui, învățături pe care le-a luat din exemplul lui Avraam. Dacă n-ar fi cultivat un spirit de curtoazie, ar fi fost lăsat să piară împreună cu restul Sodomei. Multe familii, închizând ușile în fața unui străin, au ținut afară pe solul lui Dumnezeu, care ar fi adus binecuvântare, speranță și pace. Fiecare domeniu al vieții, oricât de neînsemnat ar părea, are influență spre bine sau spre rău. Credincioșia sau neglijența în datoriile aparent cele mai mărunte poate deschide ușa spre cele mai bogate binecuvântări ale vieții sau spre cele mai mari nenorociri ale ei. Lucrurile mici sunt acelea care pun caracterul la probă. Dumnezeu Se bucură de faptele nepretențioase ale unei vieți de lepădare de sine, săvârșite cu o inimă voioasă și binevoitoare. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înșine, ci pentru alții. Și numai prin uitare de sine și prin cultivarea unui spirit iubitor și gata de a da ajutor putem face din viața noastră o binecuvântare. Micile atenții, neînsemnatele fapte simple de curtoazie ajută mult la realizarea fericirii vieții, pe când neglijarea acestora constituie – și nu în mică măsură – nenorocirea vieții omenești. Văzând abuzurile la care erau expuși străinii în Sodoma, Lot își făcuse o datorie din a-i apăra la intrarea lor în cetate, oferindu-le ospitalitate în casa sa. El stătea la poarta cetății când călătorii s-au apropiat și, văzându-i, el s-a ridicat de la locul său ca să-i întâmpine. Plecându-se în mod curtenitor, le spuse: „Domnii mei, intrați, vă rog, în casa robului vostru, ca să rămâneți peste noapte în ea” (Gen. 19,2). Părea că ei nu voiau să primească ospitalitatea sa, căci au zis: „Nu, ci vom petrece noaptea în uliță.” Răspunzând astfel, ei urmăreau două lucruri: să pună la probă sinceritatea lui Lot și să arate faptul că nu cunosc caracterul oamenilor din Sodoma, atunci când au considerat că nu este nicio primejdie să petreacă noaptea în stradă. Răspunsul lor l-a făcut însă pe Lot să fie și mai hotărât în a nu-i lăsa pe mâna gloatei ticăloase. El a stăruit până când ei au fost de acord să-l însoțească în casa sa. El sperase să-și ascundă intențiile față de cei ce trândăveau la poarta cetății, aducându-i pe străini la casa sa pe un drum ocolit; dar ezitările și întârzierile lor, cum și insistența lui stăruitoare au făcut să fie observați și, mai înainte ca să se culce, o gloată de oameni nelegiuiți s-au adunat roată în jurul casei. Era o mare mulțime: tineri și oameni în vârstă, aprinși de cele mai josnice patimi. Străinii se interesară cu privire la caracterul oamenilor din cetate, iar Lot i-a avertizat să nu cumva să se aventureze să iasă din casă în noaptea aceea, când chiotele și vorbele de ocară ale gloatei se auzeau, cerând ca bărbații să fie aduși afară la ei. Știind că, dacă ar fi fost provocați la violență, ar fi putut cu multă ușurință să intre cu forța în casă, Lot a ieșit afară la ei, încercând să-i convingă: „Fraților, vă rog”, spuse el, „nu faceți o asemenea răutate”, folosind expresia de „frați” în sensul de vecini și nădăjduind să-i liniștească și să-i facă să se rușineze de intențiile lor murdare. Dar cuvintele lui erau ca uleiul în foc. Furia lor ajunsese ca mugetul furtunii. Ei și-au bătut joc de Lot pentru că voia să se facă judecător peste ei și l-au amenințat că se vor purta mai rău cu el decât aveau de gând să se poarte cu oaspeții lui. S-au aruncat asupra lui și l-ar fi rupt bucăți dacă n-ar fi fost salvat de către îngerii lui Dumnezeu. Solii cerești au „întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă și au încuiat ușa” (Gen. 19,10). Evenimentele care au urmat au scos la iveală caracterul oaspeților pe care el îi primise în casă. „Pe oamenii care erau la ușa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, așa că degeaba se trudeau să găsească ușa” (vers. 11). Dacă n-ar fi fost loviți cu o îndoită orbire, fiind lăsați în voia inimii lor împietrite, pedeapsa cu care-i lovise Dumnezeu iar fi făcut să se teamă și să se oprească de la lucrarea lor cea rea. Acea ultimă noapte n-a fost marcată de păcate mai mari decât se făptuiseră în alte nopți mai înainte; dar îndurarea luată în râs atâta vreme încetase să mai mijlocească. Locuitorii Sodomei trecuseră de limitele răbdării dumnezeiești – tainicul hotar dintre răbdarea lui Dumnezeu și mânia Sa. Focul răzbunării Sale era gata să se aprindă în valea Sidim. Îngerii i-au făcut cunoscut lui Lot rostul misiunii lor: „Avem să nimicim acest loc, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului împotriva locuitorilor lui. De aceea ne-a trimis Domnul, ca să-l nimicim” (vers. 13). Străinii pe care Lot se străduise să-i ocrotească au făgăduit acum să-l apere pe el, să-i salveze pe toți membrii familiei lui care vor fugi împreună cu el din cetatea nelegiuită. Gloata obosise și plecase, iar Lot merse să-și avertizeze copiii. El le repetă cuvintele îngerilor: „Sculați-vă, ieșiți din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea” (vers. 14). Dar lor li se părea că el glumește. Fiicele lui erau influențate de soții lor. Ele erau destul de bine acolo unde se găseau. Nu puteau vedea nicio dovadă că s-ar fi aflat în vreun pericol. Totul era așa cum fusese mai înainte. Aveau averi mari și nu credeau că era posibil ca frumoasa Sodomă să fie nimicită. Lot se înapoie plin de tristețe acasă și relată vestea nereușitei sale. Atunci îngerii i-au poruncit să se scoale, să-și ia nevasta și cele două fiice care încă locuiau în casa sa și să părăsească cetatea. Dar Lot zăbovea. Deși era zilnic întristat văzând faptele de violență, el nu avea o înțelegere clară a nelegiuirii degradante și respingătoare care se practica în cetatea aceea ticăloasă. El nu-și dădea seama de categorica necesitate ca judecățile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Unii dintre copiii săi se alipiseră de Sodoma, iar soția sa refuza să plece fără ei. Gândul de a-i părăsi pe cei pe care-i prețuia cel mai mult pe acest pământ i se părea peste putință de suportat. Era greu să-și lase casa luxoasă și toată averea pe care o adunase din munca sa de o viață întreagă și să plece ca un pribeag sărac. Nemaiștiind ce să zică de durere, el zăbovea, venindu-i greu să plece. Dacă n-ar fi fost îngerii lui Dumnezeu, toți ar fi pierit în ruinele Sodomei. Solii cerești i-au luat de mână pe el, pe soția și pe fiicele lui și i-au scos afară din cetate. Îngerii i-au lăsat aici și s-au întors în Sodoma, pentru a aduce la îndeplinire lucrarea lor nimicitoare. Un Altul – Acela de care se rugase Avraam – Se apropie de Lot. În toate cetățile câmpiei nu s-au aflat nici chiar zece oameni neprihăniți; dar, ca răspuns la rugăciunea patriarhului, singurul om care se temea de Dumnezeu a fost smuls de la pieire. Cu o vehementă putere s-a dat porunca: „Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie; scapă la munte ca să nu pieri” (vers. 17). Acum, ezitarea sau întârzierea ar fi fost fatală. A arunca încă o privire asupra cetății blestemate, a zăbovi chiar și pentru un singur moment din cauza regretului de a părăsi un cămin așa de frumos i-ar fi costat viața. Furtuna judecății divine aștepta doar ca acești sărmani fugari să poată scăpa. Zăpăcit și îngrozit, Lot susținu că nu putea face așa cum i s-a cerut, ca nu cumva să i se întâmple ceva rău și să moară. Trăind în cetatea aceea stricată, în mijlocul necredinței, credința sa scăzuse mult. Prințul cerului Se afla lângă el și, cu toate acestea, el se îngrijora de viața sa ca și când Dumnezeu, care dăduse pe față atâta purtare de grijă și iubire față de el, nu l-ar mai fi apărat. El ar fi trebuit să se încreadă pe deplin în Trimisul ceresc, predându-și viața și voința în mâinile Domnului, fără pic de îndoială și fără să pună vreo întrebare. Dar, asemenea multora, el căuta să facă planuri pentru sine: „Iată, cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, și este mică. O! de aș putea să fug acolo … este așa de mică … și să scap cu viață!” (vers. 20). Cetatea amintită aici era Bela, numită mai târziu Țoar. Se afla la doar câțiva kilometric de Sodoma și, asemenea acesteia, era stricată și dată pieirii. Dar Lot s-a rugat să fie cruțată, susținând că cererea sa era mică; dorința i-a fost îndeplinită. Domnul l-a asigurat spunându-i: „Iată că-ți fac și hatârul acesta și nu voi nimici cetatea de care vorbești.” O, cât de mare este mila lui Dumnezeu față de creaturile Sale pline de greșeli! Din nou s-a dat porunca solemnă de a se grăbi, căci furtuna teribilă nu mai putea fi amânată decât foarte puțină vreme. Dar unul dintre fugari a îndrăznit să arunce o privire înapoi la cetatea blestemată și a devenit un monument al judecății dumnezeiești. Dacă Lot n-ar fi dat pe față ezitare în a asculta de avertizarea îngerilor, ci ar fi fugit cu toată hotărârea spre munți, fără să mai facă vreo rugăminte sau să rostească vreun cuvânt de împotrivire, atunci și soția sa ar fi reușit să scape. Influența exemplului său ar fi salvat-o de la păcatul ce i-a pecetluit soarta. Dar tărăgănarea și amânarea lui au făcut ca ea să nu ia în serios avertizarea divină. În timp ce trupul ei se afla pe câmpie, inima îi era agățată de Sodoma și a pierit împreună cu ea. Ea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că judecățile Lui au cuprins și averea și pe copiii ei, nimicindu-i. Cu toate că fusese atât de mult favorizată încât a fost chemată să părăsească cetatea nelegiuită, i s-a părut că a fost prea aspru tratată, deoarece averea, pentru care avusese nevoie de ani de zile ca s-o strângă, avea să fie lăsată pradă nimicirii. În loc să primească cu recunoștință eliberarea, ea privi sfidător înapoi, ca o manifestare a dorinței după viața acelora care au respins avertizarea divină. Păcatul ei a dovedit că nu era vrednică de viața pentru a cărei păstrare ea avea atât de puțină recunoștință. Ar trebui să ne ferim să tratăm cu ușurătate măsurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Sunt creștini care spun: „Nu am plăcere de mântuire dacă nu sunt mântuiți împreună cu mine soțul și copiii mei.” Ei consideră că cerul n-ar fi cer pentru ei fără prezența acelora care le sunt atât de scumpi. Dar oare au aceștia, care cultivă astfel de simțăminte, o concepție clară a legăturii lor cu Dumnezeu, având în vedere marea Sa bunătate și milă față de ei? Au uitat ei oare că sunt legați, prin cele mai puternice legături ale iubirii, ale onoarei și ale credincioșiei, să slujească Creatorului și Răscumpărătorului lor? Chemarea harului se adresează tuturor și, pentru că prietenii noștri resping iubirea stăruitoare a Mântuitorului, să o lepădăm oare și noi? Mântuirea sufletului este prețioasă. Hristos a plătit un preț nespus de mare pentru mântuirea noastră și niciunul dintre cei care apreciază valoarea acestui mare sacrificiu sau valoarea sufletului nu va disprețui harul pe care Dumnezeu îl oferă, doar pentru faptul că alții aleg să facă așa. Tocmai faptul că alții nu iau în seamă cerințele Lui drepte ar trebui să ne trezească la o mai mare stăruință, ca noi înșine să-L onorăm pe Dumnezeu și să-i conducem pe toți aceia pe care îi putem determina să primească iubirea Lui. „Răsărea soarele pe pământ când a intrat Lot în Țoar” (vers. 23). Razele strălucitoare ale dimineții păreau că vestesc numai prosperitate și pace pentru cetățile din câmpie. Forfota unei vieți active începu pe străzi; oamenii mergeau pe diferitele lor căi, preocupați de treburile sau plăcerile zilei. Ginerii lui Lot făceau haz de temerile și avertizările bătrânului slab de minte. Deodată și în mod neașteptat, ca și când un trăsnet ar bubui dintr-un cer fără nori, izbucni furtuna. Domnul a început să plouă foc și pucioasă din cer asupra cetăților și asupra câmpiei roditoare; palatele și templele ei, locuințele ei costisitoare, grădinile și viile, precum și mulțimile vesele și căutătoare de plăceri, care numai cu o noapte înainte îi insultaseră pe trimișii cerului – totul a fost mistuit. Fumul vâlvătăii se înălța asemenea fumului unui cuptor uriaș. Și minunata vale a Sidimului a ajuns un pustiu, un loc care nu mai avea să fie vreodată rezidit sau locuit – o mărturie pentru toate generațiile cu privire la certitudinea judecăților lui Dumnezeu asupra nelegiuirii. Flăcările care au consumat cetățile din câmpie își trimit lumina ca o avertizare până în zilele noastre. Ni se dă astfel teribila și solemna lecție că, și atunci când mila lui Dumnezeu îl suportă mult timp pe păcătos, există totuși o limită în a păcătui, dincolo de care oamenii nu pot trece. Când s-a ajuns la această limită, îmbierile harului se retrag și începe aplicarea pedepselor. Răscumpărătorul omenirii declară că sunt păcate și mai mari decât acelea pentru care au fost nimicite Sodoma și Gomora. Aceia care aud invitația Evangheliei cum îi cheamă pe păcătoși la pocăință și nu iau seama la ea sunt mult mai vinovați înaintea lui Dumnezeu decât au fost locuitorii din valea Sidim. Și mult mai mare este păcatul acelora care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui și care totuși Îl tăgăduiesc pe Hristos în caracterul și viața lor zilnică. În lumina avertizărilor Mântuitorului, soarta Sodomei este o mustrare solemnă nu numai pentru aceia care sunt vinovați de păcate fățișe, ci și pentru aceia care iau în mod ușuratic lumina și privilegiile date de Cer. Martorul Credincios spune bisericii din Efes: „Ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apoc. 2,4.5). Mântuitorul așteaptă un răspuns la chemările iubirii și ale iertării Sale, cu o bunătate mult mai gingașă decât aceea care mișcă inima unui părinte pământesc, pentru a ierta un fiu rătăcit și suferind. El strigă după cei rătăciți: „Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi” (Mal. 3,7). Dar, dacă cel greșit refuză cu încăpățânare să asculte de glasul care-l cheamă cu iubire milostivă și duioasă, el va fi lăsat în cele din urmă în întuneric. Inima care a disprețuit atât de mult timp mila lui Dumnezeu se împietrește în păcat și nu mai este deloc sensibilă la influența harului lui Dumnezeu. Teribilă va fi soarta acelui suflet despre care Mântuitorul, care îl îndemnase atâta vreme, va spune în cele din urmă: „S-a lipit de idoli; lăsați-l în pace” (Osea 4,17). Va fi mult mai ușor în ziua judecății pentru cetățile din câmpie decât pentru aceia care au cunoscut iubirea lui Hristos și care totuși s-au depărtat pentru a alege plăcerile unei lumi păcătoase. Înainte de nimicirea Sodomei, Dumnezeu i-a trimis lui Lot solia: „Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie; scapă la munte, ca să nu pieri.” Aceeași voce de avertizare a fost auzită de ucenicii lui Hristos înainte de distrugerea Ierusalimului: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el și cei de prin ogoare să nu intre în el” (Gen. 19,17; Luca 21,20.21). Ei nu trebuiau să zăbovească ca să ia ceva din bunurile lor, ci trebuiau să folosească cât mai bine acel prilej pentru a scăpa. Avea loc o ieșire, o categorică despărțire de cei nelegiuiți, o fugă pentru a scăpa cu viață. Așa a fost în zilele lui Noe; așa s-au petrecut lucrurile cu Lot; așa a fost cu ucenicii înainte de distrugerea Ierusalimului și așa va fi în zilele din urmă. Din nou vocea lui Dumnezeu se aude într-o solie de avertizare, îndemnând pe poporul Său, adevărații creștini, să se despartă de nelegiuirea ce predomină.  Asemenea locuitorilor din valea Sidimului, oamenii visează belșug și pace. „Scăpați-vă viața” este avertizarea din partea îngerilor lui Dumnezeu; dar alte glasuri se aud spunând: „Nu vă neliniștiți; nu este niciun motiv de îngrijorare.” Mulțimile strigă: „Pace și siguranță”, în timp ce Cerul spune că o nimicire grabnică urmează să se abată peste călcătorul de Lege. În noaptea dinaintea nimicirii lor, cetățile din câmpie se desfătau în plăceri și își băteau joc de temerile și avertizările solului lui Dumnezeu, dar batjocoritorii aceia au pierit în flăcări; chiar în noaptea aceea, ușa milei s-a închis pentru totdeauna pentru locuitorii cei nelegiuiți și nepăsători ai Sodomei. Dumnezeu nu poate fi batjocorit la infinit. El nu Se lasă să fie desconsiderat mult timp. „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu și va nimici pe toți păcătoșii de pe el” (Is. 13,9). Cea mai mare parte a locuitorilor lumii vor lepăda mila lui Dumnezeu și vor fi copleșiți de o pieire grabnică și fără scăpare. Dar aceia care iau seama la avertizare vor locui „sub ocrotirea Celui Preaînalt” și se vor odihni „la umbra Celui Atotputernic”. Adevărul Lui va fi scutul și pavăza lor. Pentru ei făgăduința sună: „Îl voi sătura cu viață lungă” (Ps. 91,1.4.16 – T.M.). Lot a locuit pentru scurtă vreme în Țoar. Aici predomina nelegiuirea ca și în Sodoma și el s-a temut să rămână acolo, ca nu cumva cetatea să fie și ea nimicită. Nu mult după aceea, Țoar a fost și ea nimicită, așa cum a intenționat Dumnezeu. Lot s-a îndreptat spre munți și a locuit într-o peșteră, lipsit de toate acele lucruri de dragul cărora el a îndrăznit să-și supună familia influențelor unei cetăți stricate. Dar blestemul Sodomei l-a urmărit chiar și aici. Purtarea păcătoasă a fiicelor sale a fost o urmare a întovărășirilor rele din locul acela stricat. Corupția morală din acel loc se întrețesuse atât de mult cu caracterul lor, încât n-au putut face deosebire între bine și rău. Singurii urmași ai lui Lot, moabiții și amoniții, au fost triburi stricate, idolatre, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu și vrăjmași înverșunați ai poporului Său. Ce mare deosebire a fost între viața lui Avraam și cea a lui Lot! Cândva ei fuseseră tovarăși, închinându-se la același altar, locuind unul lângă altul în corturile lor de peregrini; dar cât de departe erau acum unul față de celălalt! Lot își alesese Sodoma, pentru plăcerile ei și pentru câștig. Părăsind altarul lui Avraam și jertfele zilnice aduse viului Dumnezeu, el le îngăduise copiilor săi să se amestece cu niște oameni stricați și idolatri; cu toate acestea, el păstrase în inima sa temerea de Dumnezeu, deoarece Sfânta Scriptură îl declară ca fiind un om „neprihănit”; sufletul său drept era întristat de vorbirea nelegiuită ce-i supăra zilnic auzul și de violența și crimele pe care nu putea să le împiedice. În cele din urmă el a fost mântuit ca „un tăciune scos din foc” (Zah. 3,2), dar lipsit de averile lui, de soția și copiii săi, locuind în peșteri asemenea animalelor sălbatice, acoperit de rușine tocmai la bătrânețe; și a dat lumii nu un neam de oameni neprihăniți, ci două neamuri idolatre, în vrăjmășie cu Dumnezeu și războindu-se cu poporul Său, până când, cupa nelegiuirilor lor fiind umplută, au fost date nimicirii. Cât de teribile au fost rezultatele care au urmat unui pas neînțelept! Înțeleptul spune: „Nu te chinui ca să te îmbogățești, nu-ți pune priceperea în aceasta.” „Cel lacom de câștig își tulbură casa, dar cel ce urăște mita va trăi.” Iar apostolul Pavel declară: „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe om în prăpăd și pierzare” (Prov. 23,4; 15,27; 1 Tim. 6,9). Când a intrat în Sodoma, Lot a intenționat în mod categoric să se păstreze departe de nelegiuire și să poruncească familiei sale după el. Dar el a dat în totul greș. Influențele corupătoare din jurul său au avut efect chiar asupra credinței sale, iar legăturile copiilor săi cu locuitorii Sodomei au făcut ca, într-o măsură oarecare, interesele sale să fie identice cu ale lor. Urmările ne stau în față. Mulți fac și astăzi aceeași greșeală. În alegerea unui loc de locuit, ei privesc mai mult la avantajele trecătoare pe care le pot avea decât la influența morală și socială care îi va înconjura pe ei și familiile lor. Ei aleg un ținut frumos și roditor sau se mută într-un oraș înfloritor, în speranța strângerii unei averi mai mari; dar copiii lor sunt înconjurați de ispite și prea adesea își fac prietenii ce sunt nefavorabile creșterii evlaviei și formării unui caracter drept. Atmosfera unei moralități decăzute, a necredinței, a indiferenței față de cele religioase are tendința de a lucra împotriva influenței părinților. Exemple de răzvrătire împotriva autorității părintești și divine stau totdeauna înaintea tineretului; mulți ajung să aibă legături cu cei necredincioși și netemători de Dumnezeu și aleg să împărtășească soarta vrăjmașilor lui Dumnezeu. În alegerea unei locuințe, Dumnezeu dorește ca, mai întâi, să luăm seama la influențele morale și religioase care ne vor înconjura pe noi și familiile noastre. S-ar putea să fim aduși în situații dificile, căci mulți nu pot avea în jurul lor ceea ce ar dori să aibă; și oriunde ne cheamă datoria, Dumnezeu ne va ajuta să rămânem neatinși de stricăciune, dacă veghem și ne rugăm, încrezându-ne în harul lui Hristos. Noi însă nu ar trebui să ne expunem – fără să fie nevoie – influențelor nefavorabile formării unui caracter creștin. Dacă ne așezăm de bunăvoie într-o atmosferă lumească și de necredință, ajungem neplăcuți lui Dumnezeu și alungăm îngerii cei sfinți din căminul nostru. Aceia care strâng pentru copiii lor bogăție și onoare lumească cu prețul vieții veșnice vor descoperi în final că aceste avantaje sunt o pierdere îngrozitoare. Asemenea lui Lot, mulți își văd copiii pierduți și abia dacă ajung să se salveze pe ei înșiși. Osteneala întregii lor vieți este spulberată, iar viața lor … un trist eșec. Dacă ar fi dat pe față adevărata înțelepciune, atunci copiii lor poate că ar fi avut mai puține bunuri pământești, dar și-ar fi asigurat o moștenire nepieritoare. Moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este din lumea aceasta. Avraam n-a avut nicio stăpânire pe pământul acesta, „nici măcar o palmă de loc” (Fapte 7,5). El a avut o mare avere și a folosit-o spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor săi; dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să-i părăsească pe concetățenii săi idolatri, dându-i făgăduința țării Canaanului ca o stăpânire veșnică; și totuși nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu l-a primit. Când a avut nevoie de un loc de îngropăciune pentru soția sa moartă, Avraam a trebuit să-l cumpere de la canaaniți. Unica sa stăpânire în Țara Făgăduinței a fost acel mormânt săpat în stâncă din peștera Macpela. Dar Cuvântul lui Dumnezeu n-a dat greș; nici nu s-a împlinit în totul prin ocuparea Canaanului de către poporul iudeu. „Făgăduințele au fost făcute lui Avraam și seminței lui” (Gal. 3,16). Avraam însuși trebuia să fie părtaș la moștenire. Poate părea că împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu întârzie mult, căci „pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3,8); s-ar putea să pară că întârzie, dar, la timpul hotărât, „va veni și se va împlini negreșit” (Hab. 2,3). Darul făcut lui Avraam și seminței lui nu cuprinde numai țara Canaanului, ci tot pământul. Așa spune apostolul, că făgăduința că el va fi moștenitor al lumii n-a fost făcută lui Avraam sau seminței lui prin lege, ci prin îndreptățirea prin credință (Rom. 4,13). În Biblie ni se spune în mod clar că făgăduințele făcute lui Avraam urmează să fie împlinite prin Hristos. Toți cei ce sunt ai lui Hristos sunt „sămânța lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” – „la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, care nu se poate veșteji” (Gal. 3,29; 1 Petru 1,4), un pământ eliberat de blestemul păcatului. Căci „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt”; „cei blânzi moștenesc țara și au belșug de pace” (Dan. 7,27; Ps. 37,11 – T.M.). Dumnezeu i-a dat lui Avraam prilejul să vadă această moștenire nepieritoare și, cu nădejdea aceasta, el a fost mulțumit. „Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evr. 11,9.10). Cu privire la urmașii lui Avraam este scris: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ” (Evr. 11,13). Noi trebuie să locuim aici ca străini și călători, dacă vrem să câștigăm „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (vers. 16). Aceia care sunt copii ai lui Avraam vor umbla după cetatea pe care o aștepta și el, „al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu”. 

22. CĂSĂTORIA LUI ISAAC:

Avraam ajunsese acum înaintat în vârstă și se aștepta să moară curând; mairămăsese totuși să facă ceva pentru a asigura împlinirea făgăduinței făcuteurmașilor săi. Isaac era cel rânduit în mod providențial să-i urmeze capăstrător al Legii lui Dumnezeu și părinte al poporului ales, dar el era încă necăsătorit. Locuitorii Canaanului erau dedați la idolatrie, iar Dumnezeuinterzisese legăturile de căsătorie între poporul Său și ei, știind că astfel decăsătorii vor duce la apostazie. Patriarhul se temea de mediul stricat ce îlînconjura pe fiul său. Credința puternică a lui Avraam în Dumnezeu șisupunerea față de voința Sa se reflectau în caracterul lui Isaac; darsentimentele tânărului erau puternice, fiind înclinat spre duioșie șiîngăduință. Dacă s-ar fi unit cu cineva care nu se temea de Dumnezeu, atunciar fi fost în primejdie de a sacrifica principiul de dragul armoniei, al păcii. Înmintea lui Avraam, alegerea unei soții pentru fiul său era o problemă de mare însemnătate; el era nerăbdător să-l vadă căsătorit cu cineva care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu. În vremurile vechi, înțelegerile de căsătorie erau, în general, făcute de părinți și acesta era obiceiul și printre aceia care se închinau lui Dumnezeu. Nimănui nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care nu-l putea iubi; dar în dăruirea sentimentelor lor, tinerii erau călăuziți de judecata și experiența părinților lor temători de Dumnezeu. S-ar fi considerat o dezonoare pentru părinți, și chiar o crimă, dacă s-ar fi urmat o cale contrară acesteia. Isaac, încrezându-se în înțelepciunea și iubirea tatălui său, era mulțumit să lase în seama lui această problemă, crezând, de asemenea, că Dumnezeu Însuși îl va călăuzi în alegerea făcută. Gândurile patriarhului s-au îndreptat către rudele tatălui său din țara Mesopotamiei. Deși nu fuseseră lipsiți de influența idolatriei, ei păstrau totuși cunoașterea și închinarea față de viul Dumnezeu. Isaac nu trebuia să plece din Canaan pentru a merge la ei, dar s-ar fi putut ca printre ei să se găsească o tânără gata să-și lase căminul și să se unească cu el pentru a păstra curată închinarea la viul Dumnezeu. Avraam a încredințat această importantă problemă „celui mai bătrân rob”, un om evlavios, cu experiență și judecată sănătoasă, care-l slujise mult timp cu credincioșie. El i-a cerut acestui slujitor să facă un jurământ solemn înaintea Domnului, că nu îi va lua fiului său Isaac o soție dintre canaaniți, ci îi va allege o fată din familia lui Nahor din Mesopotamia. El i-a cerut să nu-l ia pe Isaac cu el acolo. Dacă nu s-ar fi găsit o tânără care să fie gata să-și părăsească rudeniile, atunci trimisul avea să fie dezlegat de jurământul său. Patriarhul l-a încurajat în lucrarea lui dificilă și delicată cu asigurarea că Dumnezeu avea să încoroneze cu izbândă misiunea sa. „Domnul, Dumnezeul cerului”, zicea el, „care m-a scos din casa tatălui meu și din patria mea … va trimite pe îngerul Său înaintea ta”. Solul trimis a plecat fără întârziere la drum. Luând cu el zece cămile, care aveau să folosească atât celor ce-l însoțeau, cât și alaiului care avea să însoțească mireasa ce urma să se întoarcă cu el, încărcate, de asemenea, cu daruri pentru viitoarea soție și prietenele ei, el a făcut călătoria cea lungă dincolo de Damasc și, de acolo mai departe, până la mănoasele câmpii ce ajung la marele râu al Răsăritului. Sosit în Haran, „cetatea lui Nahor”, el a poposit în afara zidurilor, în apropierea fântânii la care femeile din partea locului veneau seara să scoată apă. Pentru el a fost un timp de grijă chinuitoare. De alegerea pe care o făcea el depindeau rezultate importante nu numai pentru casa stăpânului său, ci și pentru generațiile viitoare; și cum putea el oare să facă o alegere înțeleaptă printre oameni ce-i erau cu totul străini? Aducându-și aminte de cuvintele lui Avraam, că Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său cu el, se rugă cu stăruință pentru o călăuzire încununată de succes. În familia stăpânului său fusese deprins cu manifestarea continuă a bunătății și ospitalității, și acum el se ruga ca semnul care să o arate pe tânăra aleasă de Dumnezeu să fie un act de bunăvoință. Nici nu terminase bine de rostit rugăciunea, că răspunsul a și venit. Printre femeile care erau strânse la fântână, purtarea plăcută a uneia dintre ele îi atrase atenția. Pe când aceasta se întorcea de la fântână, străinul îi ieși în întâmpinare, cerându-i apă din vadra pe care o purta pe umăr. Cererea a fost împlinită cu bunăvoință, la care s-a adăugat oferta de a scoate apă și pentru cămile, o lucrare ce era un lucru obișnuit chiar și pentru fiicele de prinți, când trebuiau să fie adăpate turmele și cirezile tatălui lor. În felul acesta, a fost dat și semnul dorit. Fata „era foarte frumoasă” și bunăvoința ei spontană dădea mărturie despre o inimă bună și o fire activă și energică. Până aici mâna Providenței fusese cu el. După ce a răsplătit bunătatea ei prin daruri bogate, trimisul a întrebat despre familia ei; luând cunoștință de faptul că ea era fiica lui Betuel, nepotul lui Avraam, el „a plecat capul și s-a aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului”. Omul s-a rugat să fie găzduit în casa tatălui ei și, în cuvintele lui de mulțumire, a dat pe față legătura lui cu Avraam. Întorcându-se acasă, tânăra povesti ce se întâmplase, și Laban, fratele ei, alergă îndată să-l aducă pe străin și pe cei ce-l însoțeau, ca să se bucure de ospitalitatea lor. Eliezer n-a vrut să mănânce până când n-a povestit despre însărcinarea pe care o primise, despre rugăciunea sa de la fântână, cu toate amănuntele legate de acestea. Apoi spuse: „Acum, dacă voiți să arătați bunăvoință și credincioșie față de stăpânul meu, spuneți-mi; dacă nu, spuneți-mi iarăși, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga”. Răspunsul a fost: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta stăpânului tău, cum a spus Domnul” (Gen. 24,33- 51). După ce a fost obținut consimțământul familiei, Rebeca însăși a fost întrebată dacă vrea să meargă la o depărtare atât de mare de casa tatălui său și să se căsătorească cu fiul lui Avraam. Ea a crezut, din cele ce s-au petrecut, că Dumnezeu a ales-o ca să fie soția lui Isaac și a răspuns: „Da, vreau”. Slujitorul, anticipând bucuria stăpânului său pentru faptul că misiunea lui a izbutit, era nerăbdător să plece; și, a doua zi dis-de-dimineață, au și pornit la drum spre casă. Avraam locuia la Beer-Șeba, iar Isaac, care avea grijă de turme în ținutul învecinat, se întorsese la cortul tatălui său ca să aștepte sosirea solului trimis în Haran. „Într-o seară, când Isaac ieșise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii și s-a uitat; și iată că veneau niște cămile. Rebeca a ridicat și ea ochii, a văzut pe Isaac și s-a dat jos de pe cămilă. Și a zis robului: Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp? Robul a răspuns: Este stăpânul meu! Atunci ea și-a luat maramă și s-a acoperit. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale” (Gen. 24,63-67). Avraam observase urmările căsătoriilor între cei ce se temeau de Dumnezeu și cei ce nu se temeau de El, din zilele lui Cain și până în zilele sale. Consecințele propriei căsătorii cu Agar, precum și legăturile de căsătorie ale lui Ismael și Lot îi stăteau înainte. Lipsa credinței din partea lui Avraam și a Sarei a avut ca rezultat nașterea lui Ismael, amestecul seminței celor neprihăniți cu cei netemători de Dumnezeu. Influența tatălui asupra fiului a fost zădărnicită de rudeniile idolatre ale mamei și de legăturile lui Ismael cu nevestele lui păgâne. Gelozia lui Agar și a nevestelor pe care ea le-a ales pentru Ismael a înconjurat familia sa cu o barieră pe care în zadar s-a străduit Avraam s-o îndepărteze. Învățăturile pe care Avraam i le-a dat din copilărie n-au rămas fără effect asupra lui Ismael, dar influența nevestelor lui a avut ca rezultat înscăunarea idolatriei în familia sa. Despărțit de tatăl său și amărât de certurile și nemulțumirile unui cămin lipsit de iubire și temere de Dumnezeu, Ismael a fost împins să aleagă viața sălbatică și prădalnică de șef de trib în pustie, „mâna lui fiind împotriva tuturor oamenilor și mâna tuturor oamenilor fiind împotriva lui” (Gen. 16,12). Spre sfârșitul vieții sale, el s-a pocăit de căile lui rele și s-a întors la Dumnezeul tatălui său, dar amprenta pe care a pus-o pe caracterul urmașilor săi a rămas. Neamul puternic care a coborât din el a fost un popor turbulent, păgân, care a constituit întotdeauna o îngrijorare și o durere pentru urmașii lui Isaac. Soția lui Lot a fost o femeie egoistă și nereligioasă, iar influența ei a dus la despărțirea soțului ei de Avraam. Dacă n-ar fi fost ea, Lot n-ar fi rămas în Sodoma, lipsit de sfatul înțelept al patriarhului temător de Dumnezeu. Influența soției sale și legăturile cu cetatea cea nelegiuită l-ar fi dus la înstrăinare de Dumnezeu, dacă n-ar fi fost învățătura credincioasă primită în tinerețe de la Avraam. Căsătoria lui Lot și alegerea de a locui în Sodoma au fost primele verigi într-un lanț de evenimente care au chinuit lumea timp de multe generații. Nimeni dintre cei ce se tem de Dumnezeu nu se poate uni cu cineva care nu se teme de El, fără să fie în primejdie. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?” (Amos 3,3). Fericirea și binele în căsătorie depind de unitatea celor doi; dar între cel credincios și cel necredincios există o radical deosebire în ceea ce privește gustul, înclinațiile și scopurile. Ei slujesc la doi stăpâni, între care nu poate fi nicio înțelegere. Oricât de curate și de corecte ar fi principiile cuiva, influența tovarășului necredincios va avea tendința de a-l îndepărta de Dumnezeu. Acela care a pășit în legământul căsătoriei pe când era neconvertit, prin pocăința sa, se așază sub obligații mai puternice pentru a fi credincios partenerului său, oricât de mult s-ar deosebi cu privire la credința religioasă; cu toate acestea, cerințele lui Dumnezeu trebuie să fie așezate mai presus de orice legături pământești, chiar dacă urmarea ar fi încercările și persecuțiile. Împreună cu un spirit de dragoste și blândețe, această credincioșie poate conduce la câștigarea celui necredincios. Dar căsătoria unui creștin cu un necredincios este interzisă de Sfânta Scriptură. Îndrumarea dată de Dumnezeu este: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Cor. 6,14.17.18). Isaac a fost foarte mult onorat de Dumnezeu atunci când a fost făcut moștenitor al făgăduințelor prin care lumea avea să fie binecuvântată; și cu toate acestea, când el avea patruzeci de ani, s-a supus judecății tatălui său, când acesta l-a rânduit pe slujitorul său cu experiență și temător de Dumnezeu să-i aleagă o soție. Și rezultatul acestei căsătorii, așa cum este el prezentat în Sfintele Scripturi, este un tablou duios și plin de frumusețea fericirii casnice: „Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.” Ce contrast între purtarea lui Isaac și aceea dată pe față de tinerii din zilele noastre, chiar și printre cei ce mărturisesc că sunt creștini! Prea adesea tinerii consideră că dăruirea sentimentelor lor este o problemă asupra căreia numai eul lor trebuie consultat, o problemă în care nici Dumnezeu și nici părinții lor n-ar trebui să se amestece. Cu mult înainte ca tinerii și tinerele să fi ajuns la maturitate, ei își închipuie că sunt capabili să facă singuri alegerea, fără ajutorul părinților lor. Câțiva ani de căsătorie sunt de obicei suficienți pentru a vedea greșeala, dar adesea este prea târziu pentru a opri urmările ei dezastruoase. Căci aceeași lipsă de înțelepciune și stăpânire de sine care a stat la baza unei alegeri grăbite i-a determinat să facă răul și mai mare, până când legătura căsătoriei a ajuns un jug chinuitor. Mulți și-au distrus astfel fericirea în această viață și nădejdea lor pentru viața viitoare. Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu grijă și în care sfatul persoanelor mai în vârstă și cu mai multă experiență ar trebui căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Biblia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci este cel dinainte de a face pasul care leagă oamenii laolaltă pentru toată viața. Părinții n-ar trebui niciodată să piardă din vedere răspunderea pe care o au privind fericirea viitoare a copiilor lor. Respectul lui Isaac pentru judecata tatălui său a fost rezultatul educației care îl învățase să iubească o viață de ascultare. În timp ce Avraam le cerea copiilor săi să respecte autoritatea părintească, viața sa zilnică dădea mărturie că acea autoritate nu însemna o stăpânire egoistă sau arbitrară, ci era întemeiată pe dragoste și avea în vedere binele și fericirea lor. Tații și mamele ar trebui să socotească ca o datorie a lor să îndrume sentimentele copiilor lor ajunși la vârsta căsătoriei, pentru ca ele să fie legate de persoane care le pot fi parteneri de viață corespunzători. Ei trebuie să-și dea seama că au datoria ca, prin învățătura și exemplul lor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să modeleze într-atât caracterul copiilor lor, chiar din cea mai fragedă vârstă, încât ei să fie curați și nobili și să fie atrași de ceea ce este bun și adevărat. Cei ce se aseamănă se adună; cei ce se aseamănă se prețuiesc între ei. Fie deci ca dragostea pentru adevăr, curăție și bunătate să fie sădită de timpuriu în suflet și tinerii să caute compania acelora care posedă aceste caracteristici. Părinții să caute, în propriul caracter și în viața căminului lor, să exemplifice iubirea și bunăvoința Tatălui ceresc. Căminul să fie plin de lumina soarelui. Aceasta va fi de o mai mare valoare pentru copiii noștri decât pământul sau banii. Iubirea pentru cămin să fie păstrată vie în inimile lor, ca ei să privească înapoi la căminul copilăriei lor ca la un loc al păcii și al fericirii, vecin cu cerul. Membrii familiei nu au toți aceleași trăsături de caracter și vor fi ocazii frecvente pentru exercitarea răbdării și a îngăduinței, dar, prin iubire și stăpânire de sine, toți pot fi legați laolaltă într-o strânsă unire. Adevărata iubire este un principiu înalt și sfânt, cu totul deosebit în caracter de acea iubire care se naște din impuls, dar care moare de îndată ce este greu încercată. Prin credincioșia față de datorie în casa părintească tinerii se pregătesc pentru propriile cămine. Aici trebuie să se practice renunțarea de sine și să se dea pe față bunătatea, curtoazia și simpatia creștină. În acest fel, iubirea va fi păstrată caldă în inimă și acela care iese dintr-un astfel de cămin ca să stea în fruntea propriei familii va ști cum să sporească fericirea aceleia pe care o va alege ca tovarășă a sa de viață. Căsătoria, în loc de a fi sfârșitul iubirii, va fi numai începutul ei.

23. IACOV ȘI ESAU:

 Iacov și Esau, fiii gemeni ai lui Isaac, prezintă un izbitor contrast, atât în caracter, cât și în viața lor. Această deosebire a fost profetizată de îngerul lui Dumnezeu înainte de nașterea lor, când, ca răspuns la rugăciunea îngrijorată a Rebecăi, el a declarat că îi vor fi dați doi fii, înfățișându-i viitorul lor, și anume că fiecare va deveni capul unui puternic neam, dar că unul va fi mai mare decât celălalt și că cel mai tânăr va avea întâietate. Esau a crescut iubind satisfacerea eului, concentrându-și tot interesul în prezent. Impulsiv în fața restricțiilor, se complăcea în libertatea sălbatică a vânătorii și, de timpuriu, a ales viața de vânător. Și, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul liniștit și iubitor de pace a fost atras de vigurosul și îndrăznețul său fiu mai mare, care străbătea fără teamă munții și pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru tatăl său și cu povestiri uimitoare din viața sa aventuroasă. Iacov, grijuliu, inteligent și prevăzător, gândindu-se totdeauna mai mult la viitor decât la prezent, a fost mulțumit să stea acasă, ocupându-se cu îngrijirea turmelor și cultivarea pământului. Perseverența sa răbdătoare, cumpătarea și prevederea erau apreciate de mama sa. Sentimentele sale erau profunde și puternice, iar noblețea și continua sa atenție adăugau cu mult mai mult la fericirea ei decât o făceau rarele și zgomotoasele dovezi de iubire ale lui Esau. Pentru Rebeca, Iacov era fiul cel mai scump. Făgăduințele făcute lui Avraam și întărite fiului său au fost păstrate de Isaac și Rebeca, ele fiind marele țel al dorințelor și speranțelor lor. Esau și Iacov erau familiarizați cu aceste făgăduințe. Ei au fost învățați să privească dreptul de întâi născut ca o problemă de mare importanță, căci el cuprindea nu numai o moștenire a unor bunuri pământești, ci și o superioritate spirituală. Cel care îl primea avea să fie preot al familiei sale și din urmașii săi direcți avea să se ridice Răscumpărătorul lumii. Pe de altă parte, erau și obligații care îi reveneau celui ce avea dreptul de întâi născut. Cel care avea să moștenească binecuvântările lui trebuia să-și consacre întreaga viață în slujba lui Dumnezeu. Asemenea lui Avraam, el trebuia să fie ascultător de cerințele divine. În căsătorie, în relațiile sale familiale, în viața publică, el trebuia să ceară sfat de la Dumnezeu. Isaac le-a făcut cunoscute fiilor săi privilegiile și condițiile acestea și a arătat în mod lămurit că Esau, fiind cel mai mare, era cel căruia i se cuvenea dreptul de întâi născut. Esau însă nu găsea nicio plăcere în consacrare, nu avea nicio înclinație spre o viață religioasă. Cerințele care însoțeau dreptul spiritual de întâi născut erau pentru el nedorite, ba chiar o restricție urâtă de el. Legea lui Dumnezeu, care era condiția legământului divin cu Avraam, era privită de Esau ca un jug al robiei. Hotărât să-și împlinească poftele, nu dorea nimic mai mult ca libertatea de a face ce-i place. Pentru el, puterea și bogăția, petrecerile și dezmățul constituiau fericirea. El se fălea cu libertatea neîngrădită a vieții sale sălbatice și hoinare. Rebeca își amintea cuvintele îngerului și citea cu o mai clară înțelegere caracterul fiilor săi decât o făcea soțul ei. Ea era convinsă că moștenirea făgăduinței divine îi era rânduită lui Iacov. Ea îi repetă lui Isaac cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau îndreptate asupra fiului său mai mare și el rămase neclintit în planurile lui. Iacov aflase de la mama sa descoperirea divină, și anume că dreptul de întâi născut avea să-i revină, și a fost umplut de o negrăită dorință după privilegiile pe care acesta i le-ar fi conferit. Nu averile tatălui erau acelea după care umbla el; obiectul dorinței lui înfocate era dreptul spiritual de întâi născut. Să comunice cu Dumnezeu, așa cum făcuse neprihănitul Avraam, să aducă jertfa de ispășire pentru familia sa, să fie părintele poporului ales și al lui Mesia cel făgăduit și să moștenească bunurile nepieritoare cuprinse în binecuvântările legământului – acestea erau privilegiile și onorurile car îi insuflau cele mai aprinse dorințe. Mintea sa alerga tot mereu înainte, în viitor, căutând să prindă binecuvântările lui nevăzute. Cu tainic dor, el asculta tot ceea ce tatăl său povestea cu privire la dreptul spiritual de întâi născut; el păstra cu grijă ceea ce aflase de la mama sa. Zi și noapte, subiectul acesta ocupa mintea sa, până când a devenit interesul care a absorbit întreaga sa viață. Dar, în timp ce prețuia binecuvântările veșnice mai mult decât pe cele trecătoare, Iacov nu avea o cunoaștere experimentală a lui Dumnezeu, pe care-L adora. Inima sa nu fusese reînnoită prin harul divin. El credea că făgăduința cu privire la el nu putea fi îndeplinită atâta timp cât Esau păstra dreptul de întâi născut și făcea mereu planuri cum ar putea ajunge să-și asigure binecuvântarea pe care fratele său o prețuia atât de puțin, dar care era atât de prețioasă pentru el. Când Esau, venind într-o zi acasă istovit și rupt de oboseală de la vânătoare, i-a cerut lui Iacov din hrana pe care o pregătea, acesta, pe care un singur gând îl stăpânea cel mai mult, a prins ocazia și s-a oferit să satisfacă foamea fratelui său cu prețul dreptului de întâi născut. „Iată-mă, sunt pe moarte”, strigă vânătorul nepăsător, gata totdeauna să-și împlinească poftele, „la ce-mi folosește dreptul acesta de întâi născut?” (Gen. 25,32). Și, pentru un blid de linte, el se despărți de dreptul său de întâi născut și întări tranzacția aceasta printr-un jurământ. Dacă ar fi răbdat puțin, el ar fi putut găsi hrană în corturile tatălui său, dar, pentru a-și satisface pe moment dorința, el și-a vândut moștenirea plină de slavă pe care Dumnezeu Însuși o făgăduise părinților săi. Tot interesul său era pentru prezent. El era gata să sacrifice cerul pentru cele pământești, să schimbe un viitor bun pentru împlinirea unor pofte trecătoare. „Astfel și-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut” (Gen. 25,34). După ce a scăpat de el, Esau a avut un simțământ de ușurare. Acum, nimeni nu-i mai putea sta în cale; acum, el putea să facă ceea ce dorea. Pentru această sălbatică plăcere, această libertate greșit înțeleasă, cât de mulți își vând dreptul la o moștenire curată, nepătată și veșnică în ceruri! Fiind și mai departe supus atracțiilor lumești, care izbesc privirile, Esau și-a luat două neveste dintre fiicele lui Het. Ele se închinau la zei falși, iar idolatria lor era o pricină amară de durere pentru Isaac și Rebeca. Esau călcase una dintre condițiile legământului, care interzicea căsătoria între poporul ales și păgâni; cu toate acestea, Isaac era neclintit în hotărârea sa de a-i da binecuvântarea de întâi născut. Argumentele aduse de Rebeca, dorința puternică a lui Iacov pentru binecuvântare și indiferența lui Esau față de îndatoririle pe care le cuprindea acest drept nu au avut niciun efect în a schimba planul tatălui. Anii au trecut, iar Isaac, bătrân și orb, așteptându-și moartea curând, hotărî să nu mai amâne acordarea binecuvântării fiului său mai mare. Dar, cunoscând opoziția Rebecăi și a lui Iacov, el se hotărî să aducă la îndeplinire în taină această solemnă ceremonie. Ținând seama de obiceiul ca la un asemenea prilej să se dea o masă, patriarhul îi ceru lui Esau: „Du-te la câmp și adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare cum îmi place mie … ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a muri” (Gen. 27,3.4). Rebeca a înțeles ce avea el de gând să facă. Ea era convinsă că faptul acesta era împotriva a ceea ce Dumnezeu le descoperise ca fiind voia Sa. Isaac era în primejdia de a-și atrage neplăcerea divină și de a-l lipsi pe fiul său cel mai mic de poziția la care îl chemase Dumnezeu. Ea a încercat să-l facă pe Isaac să înțeleagă acest lucru și se hotărî să se folosească de o stratagemă. De-abia plecase Esau să facă ce-i ceruse tatăl, că Rebeca se și apucă să aducă la îndeplinire planul ei. Ea îi spuse lui Iacov ce se întâmplase, stăruind asupra necesității de a acționa imediat pentru a împiedica darea binecuvântării, pentru totdeauna și fără putință de schimbare, lui Esau. Ea l-a asigurat pe fiul său că, dacă îi va urma sfatul, o va putea obține așa cum făgăduise Dumnezeu. Iacov n-a consimțit imediat la planul propus de ea. Gândul de a-l înșela pe tatăl său îl întrista foarte mult. El simțea că un asemenea păcat ar aduce mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Dar aceste scrupule ale sale au fost învinse, iar el porni să aducă la îndeplinire sugestiile mamei sale. Nu era intenția sa să spună în mod direct o minciună, dar, odată ajuns în prezența tatălui său, i s-a părut că a mers prea departe ca să mai poată da înapoi și obținu prin înșelăciune binecuvântarea dorită. Iacov și Rebeca au izbutit în planurile lor, dar au cules numai necazuri și întristare prin înșelăciunea lor. Dumnezeu declarase că Iacov avea să primească dreptul de întâi născut și cuvântul Său s-ar fi împlinit la timpul potrivit, dacă ei ar fi așteptat cu credință ca El să lucreze pentru ei. Dar, ca mulți care zic că sunt copii ai lui Dumnezeu, ei n-au binevoit să lase problema în mâinile Sale. Rebeca s-a căit amar de sfatul cel rău pe care i l-a dat fiului său; sfatul acesta a fost pricina despărțirii lui de ea și Rebeca nu i-a mai văzut niciodată fața. Din clipa în care a primit dreptul de întâi născut, Iacov a fost apăsat de propria condamnare. El păcătuise împotriva tatălui său, a fratelui său, împotriva propriului suflet și împotriva lui Dumnezeu. În câteva minute, el săvârșise o lucrare de care trebuia să se pocăiască o viață întreagă. Întâmplarea aceasta era vie înaintea lui în anii de mai târziu, când purtarea nelegiuită a fiilor săi îi apăsa sufletul. De-abia părăsise Iacov cortul tatălui său, când a intrat Esau. Deși își vânduse dreptul de întâi născut și întărise transferul acesta printr-un jurământ solemn, era acum hotărât să pună mâna pe binecuvântările lui, fără să mai țină seama de cerințele fratelui său. De dreptul spiritual erau legate și drepturile temporare ale titlului de întâi născut, care îi dădeau conducerea familiei și moștenirea unei părți duble din averea tatălui său. Acestea erau binecuvântările pe care el le putea prețui: „Tată, scoală-te”, a zis el, „și mănâncă din vânatul fiului tău, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău”. Tremurând de uimire și suferință, bătrânul părinte orb află de înșelăciunea căreia îi căzuse victimă. Speranțele cultivate cu drag vreme îndelungată fuseseră nimicite și simțea până în adâncul sufletului deznădejdea care trebuia să se fi abătut asupra fiului celui mai mare. Cu toate acestea, i-a străfulgerat prin minte convingerea că mâna providenței a fost aceea care nimicise planul său și împlinise chiar lucrul pe care el era hotărât să-l împiedice. El și-a adus aminte de cuvintele pe care îngerul i le adresase Rebecăi și, în ciuda păcatului de care Iacov se făcea acum vinovat, a văzut în el pe acela care era cel mai bine pregătit să aducă la îndeplinire planurile lui Dumnezeu. În timp ce cuvintele binecuvântării erau pe buzele sale, el simțise spiritul inspirației asupra sa; și acum, cunoscând toate împrejurările, el ratifică binecuvântarea rostită fără voie asupra lui Iacov: „L-am binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat” (Gen. 27,33). Esau a desconsiderat cu ușurință valoarea binecuvântării câtă vreme aceasta îi fusese la îndemână, dar el dorea s-o aibă acum când o pierduse pentru totdeauna. Întreaga putere a naturii lui impulsive, nestăpânite, se trezi, iar durerea și mânia lui au fost teribile. El strigă plângând amar: „Binecuvântează-mă și pe mine, tată!” „N-ai păstrat nicio binecuvântare pentru mine?” Dar făgăduința dată nu putea fi retrasă. Dreptul de întâi născut, pe care-l schimbase cu atâta nepăsare pe o mâncare, nu-l mai putea recâștiga acum. „Pentru o mâncare”, pentru satisfacerea de moment a apetitului care nu fusese niciodată înfrânat, Esau și-a vândut moștenirea, dar, când și-a văzut nebunia, a fost prea târziu ca să capete binecuvântarea. „Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe” (Evr. 12,16.17). Esau n-a fost lipsit de privilegiul de a căuta favoarea lui Dumnezeu prin pocăință, dar el n-a mai putut găsi niciun mijloc de a recâștiga dreptul de întâi născut. Durerea sa nu izvora din convingerea că a păcătuit; el nu dorea să se împace cu Dumnezeu. Lui îi părea rău de consecințele păcatului său, și nu de păcat în sine. Din cauza indiferenței sale față de binecuvântările și cerințele divine, Esau este numit în Sfintele Scripturi „lumesc” (Evr. 12,16.17). El îi reprezintă pe aceia care disprețuiesc valoarea mântuirii realizate pentru ei de către Hristos și sunt gata să sacrifice moștenirea lor cerească pentru lucrurile pieritoare de pe pământ. Mulți trăiesc pentru prezent, fără să se gândească sau să se îngrijească de viitor. Asemenea lui Esau, ei strigă: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” (1 Cor. 15,32). Ei sunt stăpâniți de pornirile lor firești și, în loc să practice tăgăduirea de sine, ei trec cu vederea cele mai de preț lucruri. Dacă trebuie să renunțe la ceva, la satisfacerea unui apetit stricat sau la binecuvântările cerului, făgăduite numai celui ce se tăgăduiește pe sine și se teme de Dumnezeu, cerințele apetitului biruiesc, iar Dumnezeu și cerul sunt în totul disprețuiți. Cât de mulți, chiar dintre cei ce mărturisesc a fi creștini, se agață de pofte care sunt dăunătoare sănătății și care tocesc sensibilitățile sufletului! Când li se arată datoria de a se curăți de toate întinăciunile cărnii și ale spiritului, desăvârșind sfințenia în temere de Dumnezeu, ei se simt ofensați. Ei își dau seama că nu pot să împlinească astfel de pofte dăunătoare, și totuși să câștige cerul, și atunci ajung la concluzia că, deoarece calea spre viața veșnică este atât de îngustă, nicidecum nu vor merge pe ea. Mulți sunt aceia care își vând dreptul de întâi născut pentru pofte trupești. Este sacrificată sănătatea, facultățile mintale slăbesc, iar cerul este pierdut; și toate acestea numai pentru o plăcere de o clipă – o patimă, care este în același timp și dăunătoare, și înjositoare în caracterul ei. După cum Esau s-a trezit pentru a-și da seama de nebunia schimbului făcut de el cu grabă, când era prea târziu ca să mai recupereze pierderea suferită, tot așa va fi și în ziua Domnului cu aceia care au schimbat dreptul lor de moștenitori ai cerului cu poftele lor egoiste.

24. FUGA ȘI EXILUL LUI IACOV:

 Amenințat cu moartea de mânia lui Esau, Iacov plecă din casa tatălui său ca fugar, dar luă cu el binecuvântarea tatălui. Isaac înnoise față de el făgăduința legământului și îl îndemnase, ca moștenitor al acestui legământ, să-și caute o nevastă din familia mamei sale din Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov porni la drum singuratic și cu inima adânc îngrijorată. Numai cu un toiag în mâinile sale, el trebuia să călătorească sute de kilometri printr-o țară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de remușcare și teamă, el căută să-I evite pe oameni, ca nu cumva fratele său mânios să-i afle urma. El se temea de faptul că pierduse pentru totdeauna binecuvântarea pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea; și Satana era acolo, prezent, ca să-l copleșească cu ispite. Seara celei de a doua zile îl găsi departe de corturile tatălui său. Avea simțământul că era un alungat dintre oameni și era conștient de faptul că tot necazul acela fusese adus asupra sa numai de comportarea sa greșită. Întunericul disperării apăsa greu asupra sufletului său și aproape că nici nu îndrăznea să se roage. Dar el era atât de singur, încât simțea nevoia unei protecții din partea lui Dumnezeu, așa cum nu simțise niciodată până atunci. Cu lacrimi și profundă umilință, el își mărturisi păcatul și ceru stăruitor o dovadă a faptului că nu era cu totul părăsit. Cu toate acestea, nu simți nicio ușurare de povara inimii sale. El pierduse orice încredere în sine și se temea că Dumnezeul părinților săi îl lepădase. Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins asupra servului său greșit și lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie – UN MÂNTUITOR. El păcătuise, dar inima sa era plină de recunoștință, când a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el putea fi readus în grația lui Dumnezeu. Obosit de drum, fugarul se culcă pe pământul gol, având drept căpătâi o piatră. În timp ce dormea, a văzut o scară strălucitoare și luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, iar vârful atingea cerul. Pe această scară urcau și coborau îngeri; deasupra ei era Domnul slavei, și din ceruri s-a auzit glasul Său zicând: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care era culcat ca un exilat și fugar i-a fost făgăduit lui și urmașilor săi, cu asigurarea: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta.” Această făgăduință le fusese dată lui Avraam și lui Isaac, iar acum îi era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte de mângâiere și de încurajare pentru singurătatea și durerea în care se găsea: „Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ți spun” (Gen. 28,15). Dumnezeu cunoștea influențele rele care aveau să-l înconjoare pe Iacov, precum și primejdiile la care avea să se expună. În mila Sa, El descoperi viitorul înaintea fugarului pocăit, pentru ca el să poată înțelege planul divin cu privire la el și să fie pregătit să reziste ispitelor care, cu siguranță, aveau să vină asupra lui atunci când urma să se afle singur printre oameni idolatri și porniți spre rele. El trebuia să aibă totdeauna înaintea sa înaltul ideal la care să țintească; iar cunoașterea faptului că, prin el, planurile lui Dumnezeu ajungeau să se împlinească trebuia să-l îndemne mereu să fie credincios. În această viziune, lui Iacov i-a fost prezentat Planul de Mântuire, dar nu pe deplin, ci acele părți ale lui care erau esențiale pentru el, pentru vremea aceea. Scara tainică care i-a fost descoperită în vis era aceeași la care S-a referit Hristos în convorbirea cu Natanael. El a zis: „Veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul omului” (Ioan 1,51). Până la data răzvrătirii omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, fusese o legătură deschisă între Dumnezeu și om. Dar păcatul lui Adam și al Evei a despărțit pământul de cer, astfel încât omul nu a mai avut nicio legătură cu Făcătorul său. Cu toate acestea, lumea n-a fost lăsată într-o singurătate dezolantă. Scara Îl reprezintă pe Iisus, mijlocul de legătură rânduit. Dacă n-ar fi făcut din meritele Sale un pod peste prăpastia pe care o făcuse păcatul, îngerii slujitori n-ar fi putut avea vreo legătură cu omul căzut. Hristos îl leagă pe om, în slăbiciunea și neajutorarea sa, de izvorul Puterii nemărginite. Toate acestea i s-au descoperit lui Iacov în visul său. Deși mintea lui a înțeles imediat o parte a descoperirii, adevărurile ei mari și tainice au constituit studiul vieții sale și s-au deschis din ce în ce mai mult înțelegerii sale. Iacov s-a trezit din somn în tăcerea adâncă a nopții. Înfățișările strălucitoare din viziunea sa au dispărut. Doar contururile neclare ale dealurilor singuratice și, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui. Dar avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. O prezență nevăzută umplea singurătatea. „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta”, zise el, „și eu n-am știut … Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului” (Gen. 28,16-22). „Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere-aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.” În armonie cu obiceiul privind comemorarea unor evenimente importante, Iacov a ridicat un monument al îndurării lui Dumnezeu, pentru ca, ori de câte ori el avea să treacă pe acolo, să se oprească în acel loc sfânt pentru a se închina lui Dumnezeu. El a numit locul acela Betel, sau „Casa lui Dumnezeu”. Cu profundă recunoștință, el a repetat făgăduința: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere-aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” (Gen. 28,20-22). În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună condiții lui Dumnezeu. Domnul îi făgăduise deja prosperitate, și acest vot a fost revărsarea unei inimi pline de recunoștință pentru asigurarea iubirii și a îndurării Sale. Iacov înțelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care trebuie să le recunoască și că dovezile speciale ale bunătății divine acordate lui cer un răspuns. Tot astfel, orice binecuvântare revărsată asupra noastră cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor. Creștinul trebuie să-și cerceteze adesea trecutul și să-și amintească plin de recunoștință prețioasele izbăviri ale lui Dumnezeu care l-au susținut în încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul pare întunecos și potrivnic și înviorându-l atunci când totul pare să se prăbușească. El ar trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor cerești. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să întrebe adesea cu o inimă supusă și recunoscătoare: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?” (Ps. 116,12 – T.M.). Timpul nostru, talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să fie consacrate cu sfințenie Lui, Aceluia care ne-a încredințat spre administrare aceste binecuvântări. Ori de câte ori se săvârșește o lucrare de salvare pentru noi sau ni se acordă favoruri noi și nesperate, trebuie să recunoaștem bunătatea lui Dumnezeu, nu doar exprimându-ne recunoștința prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin daruri și jertfe aduse cauzei Sale. Așa după cum primim continuu binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să și dăm fără încetare. „Îți voi da a zecea parte”, zise Iacov, „din tot ce-mi vei da” (Gen. 28,22). Oare noi, care ne bucurăm de lumină deplină și de privilegiile Evangheliei, să fim mulțumiți a-I da lui Dumnezeu mai puțin decât au dat aceia care au trăit în vechea și mai puțin favorizata dispensațiune? Nu, ci, întrucât binecuvântările de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem și noi obligații tot atât de mari? Dar cât de mică este prețuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu reguli matematice, timpul, banii și iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu neputință de măsurat și al unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! Zecime pentru Hristos! O, neînsemnată ofrandă, ce recompensă vrednică de ocară pentru ceea ce a costat atât de mult! De pe crucea Golgotei, Hristos cheamă la o consacrare fără rezerve. Tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem trebuie să fie devotat lui Dumnezeu. Cu o credință nouă și statornică în făgăduințele divine și asigurat de prezența și ocrotirea îngerilor cerești, Iacov și-a continuat călătoria spre „țara celor ce locuiesc în răsărit” (Gen. 29,1). Dar cât de deosebită a fost sosirea lui față de aceea a trimisului lui Avraam cu aproape o sută de ani mai înainte! Slujitorul venise cu o suită de slugi călare pe cămile, cu daruri bogate de aur și argint; fiul, însă, era un călător singuratic, cu picioarele rănite de drum, neavând altă bogăție decât toiagul său. Asemenea slujitorului lui Avraam, Iacov s-a oprit lângă o fântână și aici a întâlnit-o pe Rahela, fiica cea mai mică a lui Laban. De data aceasta, Iacov a fost acela care a făcut un serviciu, dând la o parte piatra de la gura fântânii și adăpând turmele. Făcându-și cunoscută legătura de rudenie, el a fost bine primit în casa lui Laban. Cu toate că venise fără avere și neînsoțit, în timp de câteva săptămâni, el a dat dovadă de hărnicie și pricepere și a fost rugat să rămână acolo mai departe. S-a făcut înțelegerea ca el să-i slujească șapte ani lui Laban pentru mâna Rahelei. În vremurile de demult, obiceiul cerea ca mirele, înainte de definitivarea unei înțelegeri de căsătorie, să plătească tatălui viitoarei soții o cantitate de bani sau echivalentul ei în bunuri, după starea economică a mirelui. Aceasta era considerată ca o garanție a căsătoriei. Părinții nu socoteau că este bine să încredințeze fericirea fiicelor lor unor bărbați care nu s-ar fi îngrijit de cele necesare întreținerii familiei lor. Dacă nu aveau destul spirit de economie și energia necesară ca să conducă bine treburile vieții, să aibă vite sau pământ, exista temerea că viața lor se va dovedi lipsită de orice valoare. Dar exista soluția pentru cei care nu aveau cu ce plăti pentru o soție să poată fi puși la probă. Unui astfel de pretendent i se îngăduia să muncească pentru tatăl a cărui fiică o iubea, durata timpului fiind hotărâtă în funcție de suma cerută. Dacă era credincios în slujirea sa și se dovedea vrednic și în alte privințe, pretendentul primea fata de soție; și, de obicei, banii primiți de tatăl erau dați fetei la căsătorie. În cazul Rahelei și al Leii, Laban, în mod egoist, a oprit totuși zestrea care trebuia să li se dea; ele s-au referit la acest lucru chiar înainte de a pleca din Mesopotamia, când au spus: „Ne-a vândut și ne-a mâncat banii” (Gen. 31,15). Obiceiul acesta vechi, deși uneori folosit în mod abuziv, ca și în cazul lui Laban, avea urmări bune. Atunci când i se cerea pretendentului să slujească pentru obținerea miresei sale, se evita astfel o căsătorie pripită și i se oferea ocazia de a demonstra cât de profunde erau sentimentele sale, precum și iscusința sa în a se îngriji de familie. În vremea noastră, multe rele rezultă din folosirea unei căi opuse acesteia. Se întâmplă adesea că, înainte de căsătorie, unele persoane au puține ocazii să cunoască obiceiurile și felul de a fi al celuilalt, iar în ceea ce privește viața de fiecare zi, ei sunt cu totul străini atunci când își unesc viața și interesele la altar. Mulți descoperă, prea târziu însă, că nu sunt potriviți unul pentru altul, iar rezultatul unirii lor este o viață întreagă de mizerie. Adesea, soția și copiii suferă din cauza indolenței și a nepriceperii sau din cauza obiceiurilor vicioase ale soțului/tatălui. Dacă s-ar fi cercetat mai înainte de căsătorie caracterul pretendentului, după vechiul obicei, s-ar fi evitat multă nefericire. Șapte ani a slujit cu credincioșie Iacov pentru Rahela și anii pe care i-a slujit „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Gen. 29,20). Dar zgârcitul și apucătorul Laban, dorind să păstreze un ajutor atât de valoros, a săvârșit o crudă înșelăciune, schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăși s-a învoit la această înșelăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela pentru alți șapte ani de slujire. Dar tatăl a insistat ca Lea să nu fie alungată, căci acest lucru ar fi adus ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea mai dureroasă și mai grea situație; în cele din urmă, el s-a hotărât să o păstreze pe Lea și să se căsătorească și cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna cea mai iubită; dar preferința lui pentru ea a dat naștere la invidie și gelozie, și viața i-a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori, soții ale sale. Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând în slujba lui Laban, care, neținând seama de legăturile de rudenie, căuta să strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea; iar în restul timpului care a mai rămas, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu toate acestea, Iacov și-a îndeplinit slujba cu hărnicie și credincioșie. Cuvintele adresate lui Laban la ultima lor întâlnire descriu în mod viu grija neobosită pe care o acordase intereselor pretențiosului său stăpân: „Am stat la tine douăzeci de ani; oile și caprele nu ți s-au stârpit și n-am mâncat berbeci din turma ta. Nu ți-am adus acasă vite sfâșiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig și-mi fugea somnul de pe ochi” (Gen. 31,38-40). Era nevoie ca păstorul să vegheze asupra turmelor sale zi și noapte. Ele erau în primejdie atât din cauza tâlharilor, cât și a fiarelor sălbatice, care erau foarte numeroase și feroce, pricinuind adesea mare prăpăd în turmele care nu erau bine păzite. Iacov avea multe ajutoare în îngrijirea întinselor turme pe care le avea Laban, dar el era răspunzător pentru toate. În unele părți ale anului, era necesar ca el personal să fie permanent cu turmele, să le ferească în sezonul secetos ca nu cumva să piară de sete, iar în timpul lunilor mai reci, ca să nu înghețe din cauza frigului mare din timpul nopții. Iacov era păstorul principal; slujitorii care erau în slujba lui erau ajutoarele lui. Dacă lipsea cumva vreo oaie, paguba o suporta păstorul principal; de aceea el le cerea celor cărora le-a încredințat grija turmei o strictă socoteală dacă turma nu era găsită într-o stare înfloritoare. Viața de muncă sârguincioasă și de purtare de grijă a păstorului și mila sa duioasă pentru creaturile neajutorate date în seama sa au fost folosite de către scriitorii inspirați ca să ilustreze unele dintre cele mai prețioase adevăruri ale Evangheliei. Hristos, în legătura Sa cu poporul Său, este asemănat cu un păstor. După cădere, El a văzut oile Sale condamnate la pieire pe căile întunecoase ale păcatului. Pentru a-i mântui pe acești rătăciți, El a părăsit onorurile și slava din casa Tatălui Său. El spune: „Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită și voi întări pe cea slabă”. „Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf … nu le vor mai mânca fiarele din țară” (Ezech. 34,16.22.28). Glasul său este auzit chemându-le la staulul Său, „umbrar împotriva căldurii zilei și … loc de adăpost și de ocrotire împotriva furtunii și ploii” (Is. 4,6). Grija Sa pentru turmă este neobosită. El întărește oaia slabă, alină suferințele, strânge mieii în brațele Sale și-i poartă la sânul Său. Oile Sale Îl iubesc. „Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10,5). Hristos spune: „Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10,11-14). Hristos, Marele Păstor, le-a încredințat slujitorilor Săi, ca ajutoare ale Sale, grija turmei Sale. El le poruncește să aibă același interes pe care l-a avut El și să simtă importanța sfântă a însărcinării pe care le-a dat-o. El le-a poruncit solemn să fie credincioși, să hrănească turma, să întărească oaia slabă, să o învioreze pe cea care este gata să cadă și să o ocrotească de lupii răpitori. Pentru a salva oile Sale, Hristos Și-a dat propria viață. El le atrage atenția slujitorilor Săi la o astfel de manifestare a dragostei, care să fie un exemplu pentru ei. Dar „cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui”, nu are un interes adevărat pentru turmă. El lucrează numai pentru câștig și nu se îngrijește decât de sine. El urmărește numai interesul său, în loc să îngrijească de ceea ce i-a fost încredințat; iar, în timp de primejdie, el va fugi, părăsind turma. Apostolul Petru îi îndeamnă astfel pe cei care sunt păstori-ucenici: „Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pildă turmei” (1 Petru 5,2.3). Pavel spune: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt priveghetori, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma” (Fapte 20,28.29). Toți aceia care consideră grija și povara care îi revin păstorului credincios ca o sarcină care nu le convine sunt mustrați astfel de către apostol: „Nu de silă, ci de bunăvoie; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine” (1 Petru 5,2). Pe toți acești servi necredincioși marele Păstor îi înlătură fără multă vorbă. Biserica lui Hristos a fost răscumpărată cu sângele Său și fiecare păstor ar trebui să-și dea seama că oile care se află în grija sa costă un sacrificiu nemărginit. El ar trebui să le socotească, pe fiecare, ca fiind de o valoare neprețuită și ar trebui să fie neobosit în eforturile lui de a le păstra într-o stare sănătoasă și înfloritoare. Păstorul care este pătruns de duhul lui Hristos va imita pilda Sa de lepădare de sine, lucrând neîncetat pentru binele celor dați în grija sa; iar turma va propăși ca urmare a grijii sale. Toți vor fi chemați să-I dea socoteală amănunțită lui Dumnezeu pentru lucrarea lor. Stăpânul îl va întreba pe fiecare păstor: „Unde este turma care-ți fusese dată, turma de care erai așa de mândru?” (Ier. 13,20). Cel care va fi găsit credincios va primi o bogată răsplătire. „Și când se va arăta Păstorul cel mare”, zice apostolul, „veți căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei” (1 Petru 5,4). Când Iacov, obosit să-i mai slujească lui Laban, a făcut planul să se întoarcă în Canaan, i-a spus socrului său: „Lasă-mă să plec, ca să mă duc acasă, în țara mea. Dă-mi nevestele și copiii, pentru care ți-am slujit, și voi pleca; fiindcă știi ce slujbă ți-am făcut.” Dar Laban stărui de el să rămână, spunând: „Văd bine că Domnul m-a binecuvântat din pricina ta” (Gen. 30,25-27). El a văzut că avutul lui a crescut sub purtarea de grijă a ginerelui său. Iacov spuse: „Puținul pe care-l aveai înainte de venirea mea a crescut mult și Domnul te-a binecuvântat oriîncotro am mers eu.” Dar, cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din cauza prosperității lui Iacov, care creștea tot mai mult: „S-a îmbogățit din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi și roabe, cămile și măgari” (Gen. 30,30.43). Fiii lui Laban au împărtășit gelozia tatălui lor, și cuvintele lor răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: el „a luat tot ce era al tatălui nostru și cu averea tatălui nostru și-a agonisit el toată bogăția aceasta. Iacov s-a uitat și la fața lui Laban; și iată că ea nu mai era ca înainte” (Gen. 31,1.2). Iacov și-ar fi părăsit rudeniile cele viclene cu mult mai înainte, dacă nu s-ar fi temut să se întâlnească cu Esau. Acum își dădea seama că era în primejdie din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forța. El se afla într-o mare încurcătură, într-un mare necaz, neștiind încotro s-o ia. Dar, amintindu-și de făgăduința plină de har de la Betel, el a înfățișat cazul său lui Dumnezeu, căutând îndrumare de la El. Întrun vis, El i-a răspuns la rugăciune: „Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere, și Eu voi fi cu tine.” Lipsa lui Laban de acasă a oferit ocazia de plecare. Turmele și cirezile au fost adunate în grabă și trimise înainte, iar el cu soțiile sale, cu copiii, cu slujitorii au trecut Eufratul, grăbindu-se spre Galaad, la hotarele Canaanului. După trei zile, Laban a aflat de fuga lor și a pornit să-i urmărească, ajungând grupul în a șaptea zi a călătoriei lor. Era aprins de mânie și hotărât să-i forțeze să se reîntoarcă, lucru de care nu se îndoia că-l putea face, deoarece ceata lui era cu mult mai puternică. Într-adevăr, fugarii erau într-o mare primejdie. Faptul că nu și-a adus la îndeplinire planurile sale vrăjmașe s-a datorat lui Dumnezeu Însuși, care a intervenit pentru apărarea slujitorului Său. „Mâna mea este destul de tare, ca să vă fac rău”, spuse Laban, „dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov.” (Gen. 31,29), adică să nu-l constrângă să se întoarcă și nici să nu-l determine prin făgăduințe amăgitoare. Laban reținuse zestrea cuvenită fiicelor la căsătorie și se comportase totdeauna față de Iacov cu viclenie și asprime; dar, cu obișnuita lui fățărnicie, îi reproșa acum plecarea lui pe ascuns, care nu-i oferise tatălui ocazia să dea o masă de despărțire și nici măcar să-și ia rămas bun de la fiicele sale și de la copiii acestora. Ca răspuns, Iacov i-a arătat clar lui Laban purtarea lui egoistă și acaparatoare și i-a cerut să fie chiar el martor pentru credincioșia și cinstea sa. „Dacă n-aș fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se temea Isaac”, spuse Iacov, „mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea și osteneala mâinilor mele, și ieri noapte a rostit judecata” (Gen. 31,42). Laban nu putea nega nimic din ceea ce spusese Iacov și veni cu propunerea să încheie un legământ de pace între ei. Iacov a fost de acord cu propunerea și au ridicat o movilă de pietre ca semn al încheierii legământului. Acestei movile Laban i-a dat numele de Mițpa, „veghere”, spunând: „Domnul să vegheze asupra mea și asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe altul” (Gen. 31,49). „Laban a zis lui Iacov: Iată movila aceasta și iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine și tine. Movila aceasta să fie martor și stâpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta și nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta și peste stâpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam și al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi. Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac” (Gen. 31,51-53). Pentru întărirea tratatului, părțile contractante au dat o masă. Noaptea a fost petrecută într-o comuniune prietenească iar în zorii zilei, Laban și cei ce-l însoțeau au plecat. Odată cu această despărțire a încetat orice urmă de legătură între copiii lui Avraam și locuitorii Mesopotamiei.

COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE – STUDIU. Prima parte.

COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE – STUDIU. Prima parte

Introducere: Cercetarea istoriei românilor, așa cum se face de obicei la noi, ca un fenomen izolat, local, a adus lumină asupra unor probleme de amănunt, dar ne-a lipsit de integrarea cunoștințelor despre trecutul nostru în cadrul istoriei universale. În special, necunoașterea instituțiilor din istoria universală, care sunt forme de viață socială ce trec peste granițele țărilor, neamurilor și religiilor, a fost o gravă lacună în istoriografia noastră. Credem că, dezvoltarea statului și neamului românesc apare într-altă lumină, dacă știm s-o integrăm în istoria instituțiilor Europei și a dezvoltării sale economice și sociale. Se cunoaște, în general, faptul că, feudalismul a avut o perioadă cu manifestările sale complete în Țările Române, iar Renașterea a fost și ea parte integrantă din cultura noastră veche. Un aspect caracteristic al istoriei Europei centrale și apusene la sfârșitul Evului Mediu este reprezentat de viața și civilizația comunelor urbane. Aceste orașe libere, cu o organizare economică și politică tipică, s-au întins peste toată Europa centrală și apuseană și chiar în Ardeal, prin orașele săsești. Orașele medievale, care apar și înfloresc începând cu epoca cruciadelor, au avut un rol hotărâtor in istoria economică (nașterea comerțului internațional și a capitalismului comercial), cea politică (sprijinul dat regilor împotriva feudalilor și nașterea monarhiilor unitare) și culturală (cultura burgheză în limba națională, cu spirit burghez și chiar arta gotică). Fenomenul orașelor în istoria noastră, și anume în cele două principate ale Moldovei și Țării Românești, în afară de merituoase monografii locale, nu a fost studiat în chip unitar. Cele câteva pagini închinate orașelor de N. Iorga și studiul lui C. C. Giurescu privesc, ca să zicem așa, aspectul exterior al problemei. Cunoaștem azi epoca în care apar orașele, naționalitatea vechilor locuitori, titlurile dregătorilor care le conduceau în trecut și cam atât. Viața economică și socială a orașelor în trecut este puțin cunoscută, problema imunităților, deloc. Mai ales rămâne de cercetat comparativ această istorie a instituției orașelor românești cu aceea a comunelor medievale din Europa apuseană și centrală. Se va vedea atunci că au fost și la noi comune medievale organizate întocmai și cu viață economică asemănătoare ca în comunele din Flandra sau din alte părți ale Europei. Avem a face, iar, cu un aspect al istoriei Europei care atinge și cuprinde istoria românilor. Nu ne referim în acest studiu la orașele ardelene, fondate de sași, care au o organizare occidentală recunoscută și studiată de istorici competenți, ci la principatele Moldovei și Țării Românești, care au dus o viață politică independentă și n-au încăput sub conducerea de tip occidental a Coroanei Sf. Ștefan. Totuși, în cele două state dunărene, socotite de obicei ca făcând parte din Orient, constatăm comune medievale cu statutul lor juridic și politic întocmai ca în Apus. Înainte de a purcede la prezentarea materialului și argumentelor care duc la această concluzie, trebuie să precizăm termenii cercetării noastre.

Ce este o comună orășenească? Ea nu trebuie confundată cu orice așezare urbană. Un oraș antic sau modern nu este o comună în sensul medieval al cuvântului, care ne preocupă în acest studiu. O comună medievală este un oraș ai cărui locuitori formează o comunitate autonomă, privilegiată și închisă, având nu numai drepturile de azi ale municipalităților, ci și drepturile politice, care acum fac parte din atribuțiile statului, adică vamă și fiscul propriu, justiție proprie, oaste și monedă proprie. Dreptul administrativ penal și civil al comunei nu este identic cu al țării în care se află, ci deosebit și rezervat numai pentru ea. Comuna este o enclavă juridică într-o re­giune cu drepturi feudale sau regale distincte de ale lor. În acest sens, ea se bucură de imunitate, ceea ce înseamna în Evul Mediu conducerea politică proprie, dar comunita­te specializată, care atrage în oraș anumiți funcționari ai stăpânirii ce-și exercită acolo oficiul. Aceste drepturi, ca orice drepturi în Evul Mediu, comunele le au în baza unor privilegii, numai că nu este vorba de un privilegiu personal sau de familie, ca pentru moșiile seniorilor, ci pentru o comunitate, pe care n-o leagă înrudiri de sânge ca ale moșnenilor, nici spirituale ca ale călugărilor din mănăstiri, ci interese economice. Aceste privilegii și organizarea politică și economică a orașelor, cu toată existența de tipuri deosebite în Europa, este foarte asemănătoare pentru tot continentul. Este chiar un mare fonomen al istoriei, această organizare orășenească cu forme identice la depărtări colosale, având în vedere greutățile de comunicație în Evul Mediu, de la Londra la Novgorod și de la Florența la Iași. Până și numărul membrilor consiliului comunal, 12, este același în toate aceste orașe, iar formulările privilegiilor sunt, în mare parte, la fel. Totuși, nu este o dovadă în plus a spiritului de imitație al omului, ci de o necesitate economică, ducând la forme de viață socială comune. Desigur că, în Principatele Române erau unele condiții economice deosebite de cele din Apus: economia păstorească și agricolă care predomina la noi. Totuși, împrejurări care cereau crearea orașelor există și la Dunărea de Jos, și anume dru­muri de negoț de interes european în țările noastre, în veacurile al XlV-lea și al XV-lea. Drumul Poloniei spre Marea Neagră, de la Lemberg spre Cetatea Albă, care ne lega spre nord de orașele hanseatice, spre sud, pe mare, de navigația orientală a flotelor Veneției și Genovei, este cel mai important. În Țara Românească este drumul de ma mică importanță al sașilor din Ardeal, pe de o parte spre Brăila, de alta spre Vidin legat cu comerțul Mării Negre și al Mării Adriatice. Pe un drum comercial, cu depozite de mărfuri, ca centre de schimb, adică iarmaroace, se nasc orașele, centre de negustori și meseriași, deci drumul de comerț dă naștere în chip necesar unor așezări de tip urban. Pe de altă parte, comerțul local, din pricina bogăției de vite a țărilor noastre și a bogăției în pește și ceară, a atras pe negustorii străini, care și-au căutat așezări și, în același timp, și libertăți, fără de care viața comercială nu este posibilă. Așadar, condițiile pentru existența unei vieți orășenești erau aceleași în țările noastre ca și în Apus, unde orașele s-au fondat pe drumurile de negoț, în încrucișarea lor, și la locurile de desfacere. Mai mult chiar, negustorii care întreprind în primă perioadă negoțul în țările noastre sunt aceiași ca și cei din Apus și Europa centrală: italienii din Veneția și Genova, germanii și flamanzii colonizați în Ardeal, armenii din Polonia. Nu este, așadar, de mirare că, formele vieții orășenești sunt și la noi aceleași ca în Europa catolică și mai ales în acest domeniu al instituțiilor trecutului nostru trebuie să ne așteptăm să aflăm asemănări izbitoare cu cele din restul continentului.

Orașe și ocoale: Vechile așezări urbane din Țara Românească și Moldova, târguri sau orașe, erau centre în care locuiau negustori și unii meseriași, cu o organizare deosebită de a satelor moșnenești și boierești, Totuși, nu trebuie să ne închipuim că între oraș și sat era o completă deosebire în privința muncii sau a ocupațiilor locuitorilor, căci orașenii de la noi erau în mare parte și ei agricultori. Într-adevăr, orașele vechi românești din principate aveau, ca și satele, pe lângă vatră și locuințe, adică orașul propriu-zis, și țarinile orașului, cultivate de orășeni. Ca și sătenii, orășenii, sau măcar o parte a lor, mergeau la câmp peste marginile spațiului de locuințe: arau, semănau, secerau ca niște adevărați țărani. Marginile administrative ale comunelor, hotarele târgurilor, nu se opreau la perimetrul regiuni locuite de târgoveți, ci cuprindeau moșii adesea întinse de jur-împrejur, înglobând sate numeroase. Orașul vechi românesc era, deci, o unitate care se compunea din târgul propriu-zis și moșiile sale din jur. Astfel, Bucureștiul la 1636 avea moșii și vii și se menționa hotarul pus de Mircea Ciobanul în secolul precedent. Hotarul Bârladului cuprindea un diametru de circa 18 km., iar al Vasluiului era și mai mare. La 1532 domnul Țării Românești, într-un hrisov, vorbește de orașul Craiova cu satele, seliștele, țiganii, morile, bălțile și viile sale. Numărul satelor care intrau în hotarul orașului este destul de mare. Astfel, în Moldova, Bârladul, Vasluiul și Piatra-Neamț aveau numeroase sate – până la 15-20. În Țara Românească, în secolul al XVII-lea, Râmnicu-Sărat, Buzăul și Roșiorii aveau fiecare câte 12 sate. Orașul vechi românesc apare, așadar, ca o mică organizație, cuprinzând un centru urban înconjurat de moșii și sate, cu o conducere unică, deosebită de a județului și a ținutului. Regiunea dependentă de oraș, care se afla în jurul său, se numea în Moldova ocol, termen care arăta că este vorba de o moșie care ocolește de jur-împrejur târgul. În Țara Românească, el este înlocuit cu numele hotarului sau moșia orașului. Satele din ocolul orașului nu depindeau de administrația fiscala, militară sau judecătoreasca a ținutului în care se aflau, ci se cârmuiau deosebit prin autoritățile orășenești, despre care va fi vorba în paragraful următor. Actele vremii arată în chip precis această deosebire cu prilejul unor procese: „satul cutare umbla cu ocolul, nu umbla cu ținutul, pârcălabul ținutului să nu aibă niciun amestec”. Domnii Moldovei sau Munteniei, când dau hotărâri privitoare la satele ocolului, întrebuințează termenul „atârnător”: „satul cutare atârnător de ocolul târgului”. Era, deci, un hotar unic al orașului, cuprinzând sate și țarine, despărțit de moșiile și satele boierești sau mănăstirești de jur-împrejurul său. Moșia orașului era atârnată, adică supusă, administrației orășenești. Expresia de mai sus era, însă, înlocuită în alte porunci domnești (numai în Moldova) cu formula: „sat atârnător de curtea noastră din târgul cutare”, ceea ce înseamna același lucru cu sat de ocol orășenesc. Ne mulțumim deocamdată să constatăm că, ocolul orașului era într-o dependență oarecare, pe care rămâne s-o precizăm mai jos, de curtea domnească din fiecare târg, adică de autoritatea domnească prin reprezentanții ei așezati în târg. Țăranii din satele cuprinse în ocoalele târgurilor erau în genere șerbii orășenilor. Astfel, țăranii din Gănești, supuși ocolului de la Târgul Frumos, se plâng la 1672: „am plătit multele nevoi ale târgoveților, ba ne mai luau și vitele și ne băteau”’. Dar unii erau și răzeși: „răzeșii din Ruși, de la ocolul Botoșani”, adică uzufructuarii moșiilor. Despre ocoalele târgurilor face mențiune și un adaus târziu la cronica lui Grigore Ureche vornicul, la capitolul închinat lui Iuga Vodă, predecesorul lui Alexandru cel Bun: „au descălecat orașe prin țară, tot pre la locuri bune, și le-au ales sate și le-au făcut ocoale pren pregiur”. După cronicarul moldovean, înființarea ocoalelor se datorește unei inițiative domnești; Iuga Vodă, care n-a domnit decât câteva luni (1399-1400), ar fi cumpărat sau obținut numeroase moșii și sate în jurul tuturor târgurilor și le-ar fi alipit la acestea. Este sigur că unii domni moldoveni au făcut asemenea operații. Ștefan cel Mare a cumpărat pe seama sa un număr de sate, apoi le-a alipit la hotarele târgurilor Vaslui și Barlad. Dar este vorba aici de o adăugire și nicidecum de înființarea însăși a ocoalelor. Ștefan cel Mare confirma hotarul Bârladului la 1495: „care de veacuri s-a ținut de acel târg al Barladului”. Nu este vorba, așadar, de o fundație domnească. Existența moșiilor târgurilor și în Țara Românească arată că, era o situație generală, impusă de condițiile vieții orășenești la noi, nu rezultatul vreunei reforme făcute la un moment dat de Iuga Vodă sau de alt domn. În realitate, avem a face cu instituții ieșite din stravechea dezvoltare a societății și a vieții economice în țările locuite de români. Vechile orașe din Principatele Române erau, astfel, niște moșii mari, cu centru urban, dar și cu exploatare agricolă în jur. Spre deosebire de orașele flamande, prototipul organizării orașenești în Europa apuseană, limitate de zidurile lor, ce închideau un spațiu relativ strâmt, cele românești aveau moșiile lor. Tipul flamand nu era, însă, general pentru Europa; cele italiene, de pildă, aveau și ele moșii în jurul lor. De asemenea, și orașele săsești din Ardeal, Brașovul, Bistrița, Sibiul și altele, aveau ținutul lor dependent. Totuși, era o deosebire: orașele din Apus, ca și cele ardelene, erau înconjurate de ziduri, între oraș și ocol era zidul de despărțire, care delimita în chip clar terenul urban de cel rural, ultimul fiind o simplă anexă pentru hrana orașului, nu o parte integrantă a lui. În schimb, la noi, orașul era neîntărit și de la casele locuitorilor se trecea în chip firesc, ca într-un sat mare, la țarinile cultivate tot de orășenii plugari, alături de sătenii din satele ocolului. Desigur, în Moldova și în Țara Românească avem cetăți: Suceava, Romanul, Giurgiu etc, dar este vorba de cetăți și castele, în oraș sau la marginea lui, în niciun caz de întărituri ca la Carcassone, Nurnberg sau Sibiu, care să înconjoare toată vatra locuită a târgurilor cu casele ei. Totuși, sunt excepții; dacă orașenii nu puteau ridica întărituri de zid în jurul târgului lor, pentru că nu aveau, nici ei, nici domnia, mijloacele bănești ale marilor orașe apusene, totuși întărituri de lemn, palisade de pari, tot au existat și la orașele noastre în anume epoci. Cronicarul sas Ostermayer spune că, pe la 1550, Mircea Ciobanul, domnul Munteniei, a întărit Bucureștiul cu un șir de pari de lemn de jur-împrejur. Pe de altă parte, o relatare despre vestita luptă de la Baia dintre Ștefan cel Mare și Matei Corvin (1467), spune că acest târg moldovenesc, în care domnul Moldovei a surprins într-o noapte de iarna oastea ungurească, era pe atunci întărit cu palisade de lemn. Totuși, nu este mai puțin adevărat că strânsa legătură între ocol și orașul care cuprindea și agricultori, este o caracteristică de care trebuie să ținem seamă, mai ales că se întregește, cum vom vedea, și cu alte aspecte de viață sătească și de regim agricol ale orașelor românești. Chiar organizarea moșiilor orășenești, unde erau moșneni, amintește pe aceea a satelor moșnenești. Câmpulung (Muscel) era împărțit, în privința exploatării moșiei de către orașeni, pe 54 de bătrâni. Se știe că proprietățile moșnenești sunt împărțite pe bătrâni, ce reprezintă partea fiecăruia dintre străbunii fondatori, care este apoi cultivată în devălmășie de către toți urmașii lui. Orașul românesc vechi trebuie considerat, așadar, în primul rând, ca o moșie. Se pune, de aici, întrebarea, în chip logic: a cui era aceasta moșie? -, înțelegând, firește, proprietatea în sensul relativ, pe care-l are în Evul Mediu.

PARABOLELE DOMNULUI IISUS – STUDIU. Partea a patra.

PARABOLELE DOMNULUI IISUS – STUDIU. Partea a patra

12. Pilda cu ce se întâmplă când casa nu este ocupată? Matei 12:43-45, Luca 11:24-26: Matei 12:43-45:„Iar când spiritul necurat are să iasă din om, umblă prin locuri fără ape, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găseşte neocupată, fiind măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte spirite, mai rele decât el; şi intrând, locuiesc acolo. Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu generaţia aceasta cea rea”.Luca 11:24-26: „Când spiritul necurat are să iasă din om, trece prin locuri fără ape, căutând odihnă; dar negăsind, atunci zice: mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi venind, o găseşte neocupată; măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia pe lângă el alte şapte spirite mai rele decât el, şi intrând, locuiesc acolo; şi starea din urmă a omului acela se face, mai rea decât cea dintâi”.Domnul Iisus rostește aceste cuvinte în contextul în care după ce scoate demoni prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dovedind că Împărăția lui Dumnezeu este prezentă prin Împăratul Iisus, totuși cărturarii și fariseii cer un semn (Matei 12:39), El însă nu le dă decât semnul lui Iona (Matei 12:40), prezicând astfel că după 3 zile va învia din morții.El demască generația necredincioasă în mijlocul cărora a predicat și a făcut semne și minuni, arătând prin acest exemplu ce se va întâmpla cu ea, dacă nu va lăsa ca Duhul lui Dumnezeu prin care El făcea miracole să locuiască în ei. El îi avertizează: „Iar când spiritul necurat are să iasă din om, umblă prin locuri fără ape, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găseşte neocupată, fiind măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte spirite, mai rele decât el; şi intrând, locuiesc acolo. Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu generaţia aceasta cea rea”.Generația din timpul lui Iisus, avea o curățenie de suprafață, ei urmau exemplul liderilor religioși din acel timp, descriși de Domnul Iisus în Matei 23:5-7: „Iar toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni; pentru că lăţesc filacteriile lor, şi măresc ciucurii. Le place însă locul dintâi în sinagogi, şi saluturile în pieţe; şi să fie chemaţi de oameni: „Rabi”.Domnul Iisus descrie ce se întâmplă când un spirit necurat iese dintr-un om, principiu aplicat și la  generația din timpul Lui, și anume: demonul „umblă prin locuri fără ape, căutând odihnă, şi nu găseşte”. Acel loc fără apă este abisul (Apocalipsa 9:1-3), crezând că dacă merge în abis în adâncul locuinței morților va fi departe de fața lui Dumnezeu și se va putea odihni de mânia Lui (comp. cu Psalm 139:7-9 – T.M.). Dar mânia lui Dumnezeu este și în adâncul locuiței morților, de aceea demonul se întoarce, își revizitează după un timp casa, care este trupul omului, și venind în fosta sa casă, dacă o găsește măturată (eliberată de demoni), împodobită (acțiuni religioase exterioare ca ale fariseilor), însă: NEOCUPATĂ (lipsită de Duhul Sfânt care să o umple), acel demon merge „şi ia cu sine alte şapte spirite, mai rele decât el; şi intrând, locuiesc acolo. Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi”. Astfel acel om devine mai demonizat ca înainte de a se produce schimbarea și eliberarea temporară, el devine mai rău (Efeseni 2:12).Acest principiu era valabil pentru oamenii din generația lui Iisus care erau necredincioși, cu toate că Fiul lui Dumnezeu,  Iisus Hristos, a făcut în mijlocul lor lucrări puternice (dynamis), minuni (terata), semne  (semeia)-Fapte 2:22.Însă, ei nu aveau credință, pentru că erau „o generaţie rea şi adulteră” (Matei 12:39), care doar a măturat casa folosindu-se de legea lui Moise, dar nu a lăsat ca Dumnezeu prin Duhul Sfânt să le ocupe casa. Astfel starea lor a devenit „mai rea decât cea dintâi”, (comp. cu Ezechiel 18:24,Ezechiel 1:26), de aceea a fost și judecată acea generație după cum a fost profețit în Luca 11:49-51: „De aceea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: voi trimite la ei profeţi şi apostoli, şi pe unii dintre ei îi vor omorî şi îi vor persecuta; ca să fie cerut de la generaţia aceasta sângele tuturor profeţilor, cel vărsat de la întemeierea lumii: De la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia; cel omorât între altar şi casă. Da, vă zic! Va fi cerut de la generaţia aceasta” (vezi și Matei 23:36).Scopul acestei parabole sau exemplu cu omul demonizat, din care spiritul necurat pleacă este să arate ce se întâmplă cu această generație care nu și-a pregătit inima, a cărei inimă era împietrită așa cum a spus Domnul în Matei 13:14-15: „Şi cu ei este împlinită profeţia lui Isaia, cea zicând: cu auz veţi auzi, şi nicidecum nu aveţi să înţelegeţi; şi văzând, veţi vedea, şi nicidecum nu aveţi să pricepeţi; pentru că inima poporului acesta s-a împietrit, şi cu urechile au auzit greu, şi au închis ochii lor; ca nu cumva să vadă cu ochii, şi să audă cu urechile, şi să înţeleagă cu inima, şi să se întoarcă, şi să îi vindec”.Acea generație se mulțumea cu forme exterioare, dar interiorul lor nu era umplut cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, demonii care au venit au găsit casa lor neocupată și au intrat de aceea, versetul cheie este: „Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu generaţia aceasta cea rea”. Precizăm că, în unele traduceri, în loc de cuvântul „generație” se folosește cuvântul „neam”, fapt ce arată condamnarea necredinței manifestate de poporul everu față de Iisus ca Mesia.

13. Pilda comorii ascunse, şi pilda perlei de mare preţ – Matei 13:44-46.: „Împărăția cerurilor este asemănătoare unei comori ascunse într-un ogor, pe care găsind-o un om, a ascuns-o; şi de bucuria lui, merge şi vinde toate câte are, şi cumpără ogorul acela. Iarăşi: Împărăția cerurilor este asemănătoare unui comerciant, căutând perle frumoase; iar găsind o perlă de mare preţ, ducându-se, a vândut toate câte avea, şi a cumpărat-o.” – Matei 13:44-46.În Matei 13:44-46, Domnul dă două parabole asemănătoare ca scop, şi anume, El compară Împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă într-un ogor, pe care găsind-o un om, a ascuns-o; şi de bucuria ei, merge şi vinde toate câte are, şi cumpără ogorul acela.Apoi iarăşi, compară Împărăția cerurilor cu un comerciant căutând perle frumoase; iar găsind o perlă de mare preţ, ducându-se, a vândut toate câte avea, şi a cumpărat-o.Care este înţelesul parabolelor, scopul lor şi fraza cheie?În parabola privitoare la comoara ascunsă, Împărăția este comoara, în timp ce în cea cu perla de mare preţ, Împărăția este omul care caută perle!Împărăția  cerurilor este o comoară ascunsă, cel care găseşte ogorul unde se află comoara, de bucurie vinde tot şi cumpără ogorul, adică sacrifică tot pentru a cumpăra ogorul cu comoara (comp. cu Luca 14:33). În parabola cu perla de mare preţ, Împărăția este comerciantul care caută perle de mare preţ, el face parte din Împărăție (comp. cu Matei 21:43), el este un om care a cumpărat deja unele perle, el este deja comerciant, cu asta se ocupă (Matei 12:28-34), dar el caută perle de mare preţ; el însă nu a dat de esenţa Împărăției (Ioan 3:3-10). Comerciantul poate fi un iudeu, care a păzit legea (Romani 2:17-20), dar care încă nu la cunoscut pe Iisus, Perla de Mare preţ, care ne cere să ne lepădăm de toate, ca să câştigăm viaţa (Matei 16:24-26). Ca să obţină perla de mare preţ, – viaţa lui Iisus, comerciantul trebuie să vândă tot ce are, ca să o poată cumpără, în mod asemănător noi trebuie să renunţăm la toate averile ca să obţinem perla de mare preţ (Luca 14:33). Scopul parabolelor este acela de a le arăta oamenilor că nu putem câştiga Împărăția cerurilor printr-o lucrare religioasă de suprafaţă, ritualuri, tradiţii, forme, dar care nu îl fac pe om să dea TOTUL!Fraza cheie din parabola despre comoară este: „vinde toate câte are” iar fraza cheie din parabola cu perla este: „a vândut toate câte avea”.Deci, ca conluzie, se poate ridica întrebarea: vrei să găseşti comoara adică Împărăția? Dă totul şi o vei găsi! Vrei să fi parte din Împărăția cerurilor? Nu te opri la perle de mică valoare (legea lui Moise, împlinirea unor porunci) ci caută perla de mare preţ, sacrifică totul şi o vei găsi!

14. Pilda Năvodului – Matei 13:47-52: „Iarăşi: Împărăția cerurilor este asemănătoare năvodului aruncat în mare, şi aducând pești din orice soi. Care, când a fost umplut, trăgându-l pe ţărm, şi aşezându-se, au adunat pe cei buni în vase; iar pe cei stricaţi, i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul epocii: Îngerii vor ieşi şi vor despărţii pe cei răi din mijlocul celor drepţi, şi îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Aţi înţeles toate acestea? Ei I-au zis: Da! Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar, fiind făcut discipol pentru Împărăția cerurilor, este asemănător unui om, stăpân al casei, care scoate din comoara lui, lucruri noi şi vechi.” – Matei 13:47-52.Această parabolă o găsim consemnată în Matei 13:47-52; este demn de menţionat că aceasta este foarte asemănătoare cu cea despre grâu şi zizanie/neghină, deoarece în ambele ilustrări are loc o selecţie dintre buni şi răi la sfârşitul istoriei.Aici, Împărăția cerurilor este comparată cu un năvod care este aruncat în mare, acesta prinde tot felul de peştii, şi buni şi răi; este interesant că cei răi sunt luaţi din mijlocul celor buni şi sunt aruncaţi în cuptorul de foc, iar cei buni sunt adunaţi în vase, selecţia o vor face îngerii la sfârşitul istoriei.La revenirea Domnui cei strânşi în năvodul evangheliei: cei buni care ascultă de Cuvântul Domnului şi cei răi, care se prefac că ascultă, sunt adunaţi pentru judecată, iar îngerii vor da plata la cei drepţi şi pedeapsa la cei răi (Matei 13:38-42; Matei 24:31).Peştii buni vor fi strânşi în vase, faptul că sunt mai multe vase, indică faptul că Cerul are diferite camere şi poziţii (Ioan 14:2-3), totuşi, toţi peşti buni vor beneficia de nemurire şi fericire.Scopul parabolei este atenţionarea că nu toţi peştii din năvod vor ajunge în cer, şi astfel Domnul îi atenţionează pe toţi de pericolul ca la sfârşitul istoriei să fie aruncaţi în cuptor!De aceea, versetul cheie este: „Aţi înţeles toate acestea?” Aceste avertizări din parabole nu sunt lucruri de ignorat sau minimalizat, ci de înţeles şi de luat aminte!

15. Pilda cu oaia rătăcită, cu drahma pierdută, cu fiul risipitor – Matei 18:12-14, Luca 15:1-32: „Ce vi se pare? Dacă un om o să aibă o sută de oi, şi are să se rătăcească una dintre ele, nu va lăsa pe cele nouăzeci şi nouă pe munte, şi ducându-se, o caută pe cea rătăcită? Și dacă ar fi să o găsească, adevărat vă spun că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă; cele nefiind rătăcite. Tot aşa, nu este voinţa Tatălui vostru Cel ce este în ceruri, ca să piară unu dintre micuţii aceştia.” – Matei 18:12-14.„Dar de El s-au apropiat toţi vameşii şi păcătoşii, să asculte la El. Şi murmurau fariseii şi cărturarii, zicând: Acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă împreună cu ei. Iar El a zis către ei parabola aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi, şi pierzând una dintre ele; nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în deşert, şi se duce după cea pierdută, până are să o găsească? Şi găsind-o, o pune pe umerii lui, bucurându-se. şi venind acasă, chemă împreună prietenii şi vecinii lui, zicându-le: Bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit oaia mea cea pierdută. Vă zic: astfel va fi bucurie mai mare în cer pentru un păcătos, căindu-se; decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de căinţă. Sau care femeie având zece drahme, dacă are să piardă o drahmă, nu aprinde o lampă, şi mătură casa, şi caută cu grijă, până are să o găsească? Şi găsind-o, chemă împreună prietenele şi vecinele, zicând: bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit drahma pe care am pierdut-o. Vă zic: astfel se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos, căindu-se. Iar El a zis: un om oarecare avea doi fii. Şi cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui: Tată! Dă-mi partea cuvenită de avere; iar el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr, strângând toate, s-a dus într-o ţară îndepărtată; şi acolo a risipit averea lui, vieţuind destrăbălat. Dar cheltuind el toate, s-a făcut o foamete mare în ţara aceea; şi el a început să fie lipsit. Şi ducându-se, s-a alipit de unu dintre cetăţenii ţării aceia; şi el l-a trimis pe câmpurile lui, să păzească porcii. Şi dorea să se sature din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar niciunu nu i-a dat. Dar, venindu-şi în sine, a zis: câţi angajaţi ai tatălui meu sunt îmbelşugaţi de pâini, iar eu pier aici de foame! Ridicându-mă, voi pleca la tatăl meu, şi voi zice: Tată! Am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să fiu chemat un fiu al tău. Fă-mă ca pe unu dintre angajaţii tăi. Şi ridicându-se, a venit la tatăl lui. Dar, fiind el încă departe, l-a văzut tatăl lui, şi s-a înduioşat, şi alergând, a căzut pe gâtul lui, şi l-a sărutat. Fiul însă i-a zis: Tată! Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Nu mai sunt vrednic să fiu chemat fiul tău. Dar tatăl a zis către sclavii lui: aduceţi repede un veşmânt lung, pe cel dintâi, şi îmbrăcaţi-l şi daţi-i un inel în mâna lui, şi sandale în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat; junghiaţi, şi mâncând, să ne veselim. Pentru că fiul acesta al meu, era mort, şi iarăşi trăieşte; era pierdut, şi a fost găsit. Și au început să se veselească. Dar fiul lui cel mai bătrân/mai mare era la câmp; şi când a venit, şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi dansuri. Şi chemând pe unu dintre servitori, a întrebat ce să fie acestea. Iar el i-a zis: Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a primit înapoi sănătos. Dar el s-a mâniat şi nu a vrut să intre; însă tatăl lui, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, a zis tatălui său: iată! Eu de atâţia ani îţi servesc ca un sclav, şi niciodată nu am călcat o poruncă de-a ta; şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când a venit fiul acesta al tău, cel care a mâncat averea ta cu prostituate, i-ai junghiat viţelul cel îngrăşat. El însă i-a zis: copile! Tu eşti totdeauna cu mine, şi toate cele ale mele sunt ale tale. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm; pentru că fratele acesta al tău era mort, şi trăieşte; şi era pierdut, şi a fost găsit” – Luca 15:1-32. Domnul Iesus enunță trei parabole succesive, consemnate în Evanghelia după Luca. În aceste trei ilustrări, este redată expresiv, voinţa Tatălui ceresc de a nu pierde oamenii, ci de a-i recupera, îndrepta, restabili în turmă (oaia pierdută), respectiv în pungă (drahma pierdută), în familie (fiul pierdut).Tatăl nu doreşte moartea păcătosului, ci întoarcerea Lui (Ezechiel 18:23; Ezechiel 33:11). Ba mai mult, El este Păstorul care lasă cele 99 de oi, ce sunt ascultătoare, şi merge de caută oaia rătăcită. În Evanghelia după Luca, chiar precizează că: „Şi găsind-o, o pune pe umerii lui, bucurându-se. şi venind acasă, chemă împreună prietenii şi vecinii lui, zicându-le: Bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit oaia mea cea pierdută.”Motivul pentru care Domnul Iisus a spus aceaste ilustrări era acela de a corecta optica iudeilor legalişti, despre care relatarea precizează: „murmurau fariseii şi cărturarii, zicând: Acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă împreună cu ei.”Domnul Iisus Îl reprezintă corect pe Dumnezeu-Tatăl, fiindcă El nu-i repsinge pe vameşi şi păcătoşi!Apoi El predică corect pe Tatăl ceresc, ca fiind un Dumnezeu milos, care doreşte restabilirea păcătosului, nu pierderea Lui. El nu s-a bucurat când oaia s-a rătăcit, sau când moneda s-a pierdut, sau când fiul s-a pierdut într-o viaţă de destrăbălare; ci, dimpotrivă s-a bucurat când ele au fost recuperate!Fiul cel mare reprezintă pe evreii care păzeau legea şi care nu au căzut în păcate grave, dar aceştia aveau un păcat ascuns: dispreţul faţă de cei căzuţi, lipsa lor de milă, pe care Domnul o corectează arătând că cei drepţi nu trebuie să se supere sau să fie invidioşi pe dragostea Tatălui pentru cei căzuţi, deoarece tot ce are El este şi a lor, şi trebuie să înveţe să se bucure împreună cu cerul când un păcătos se întoarce de la calea lui cea rea.Versetul cheie în Evanghelia după Matei este: „Tot aşa, nu este voinţa Tatălui vostru Cel ce este în ceruri, ca să piară unu dintre micuţii aceştia”!Iar în Evanghelia după Luca, versetele-cheie sunt: „Vă zic: astfel va fi bucurie mai mare în cer pentru un păcătos, căindu-se, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de căinţă”, şi: „pentru că fiul acesta al meu, era mort, şi iarăşi trăieşte; era pierdut, şi a fost găsit”.

NEVOIA DE EDUCAȚIE PATRIOTICĂ!

NEVOIA DE EDUCAȚIE PATRIOTICĂ!

 Nu am să înțeleg niciodată de ce „Patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și chiar de dispreț și de ce „patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind „naționaliști”. Veți spune că și pe vremea lui Caragiale era așa, numai că atunci, gluma era glumă, iar țara era țară. Generația lui Caragiale, – incluzându-l aici pe dramaturgul însuși -, a construit România Întregită. Îmi vin în minte mereu, de câte ori aud astfel de remarci fără noimă, cuvintele lui Ion Creangă, din „Amintiri”: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. Nu numai că le-am citit și recitit mereu, dar le-am auzit și rostite de Mihail Sadoveanu, cu vocea sa inconfundabilă, păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. În 2020 și 2021, mi-a fost dat să aud, – pe fondul crizei provocate de un act violent și tragic, de rasism, din Statele Unite -, că nici Creangă și nici Sadoveanu, neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt actuali și că ar trebui ocoliți. Bine că, deocamdată, nu-i condamnăm post mortem! Creangă vorbește despre bucuria copilăriei petrecute în familie și cu familia: „Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa. Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta după râsul meu …””. Universul familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile educației se puneau în aceste universuri. În familie, se învățau primele noțiuni despre viață, credința și cuviința, dar, mai presus de toate, cum să deosebești binele de rău, cum să ocolești răul, ca să faci binele. Natural, copiii nu reușeau de la început să facă asta, dar atâta repetau până când reușeau. În familie învățau limba, obârșia moșilor, cutuma, tradiția, rânduiala locului și multe altele. Veți spune că lucrurile s-au schimbat mult azi, în era digitalizării, că familia și satul nu mai au aceeași coeziune, dar ce bine este pentru suflet să știm cum a fost odată! Poate descoperim în acea atmosferă, – care le poate părea unora idilică -, anumite constante, potrivite să fie activate astăzi. Școala adâncea această educație începută în familie, prin inocularea în mințile tinere a cunoștințelor sistematice despre țară și despre lume. Între aceste cunoștințe, un loc important era rezervat datelor despre România și despre poporul român. Școala, mai ales prin disciplinele numite identitare, – limba și literatura română, istoria, latina, geografia, religia etc. -, construia și înnobila conștiințe. Și ce oameni au ieșit din aceste școli, din moment ce au onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul acestui popor de la Dunăre, de la Carpați, de la Crișuri și de la Nistru! Ceva s-a rupt între timp din coarda sensibilă a națiunii române, iar pierderea aceasta s-a produs, în parte măcar, prin pervertirea educației. Rușinea pe care o resimt mulți intelectuali „subțiri și rafinați”, în special „intelectualii” băsisto-jphaniști, când vine vorba de România, de identitatea românească, de unitatea noastră politică, de ideea conservării valorilor naționale, de Eminescu și de Creangă (unul ajuns „cadavru în debara”, iar celălalt prea „țărănos, regional și arhaic”), de „calofilul” Coșbuc și de „naționalistul” Goga etc., ne plasează ca entitate etnică, ca națiune și ca țară într-un loc obscur, demn de compătimire și de dispreț. De altminteri, străinii veniți în ospeție pe la noi ne confirmă mereu răul pe care ni-l facem singuri noi, românii. Răul acesta nu poate fi egalat de denigrările niciunui străin, de nicio altă cârtire, de niciun denunț făcut de inamicii externi pe la înaltele curți europene și euro-atlantice (cum li se zice acum). Nu este vorba aici de critica criticii! Că ne criticăm singuri este foarte bine, numai că ne criticăm fără să punem nimic în locul relelor (reale ori imaginare) constatate și o facem cu o patimă demnă de o cauză mai bună. Ne autoflagelăm cu sete, cu înverșunare și cu ură față de țara aceasta, față de poporul acesta, față de tot și de toate de pe la noi. Se conturează astfel o hidoasă auto-lehamite generală față de lumea noastră românească. Ceea ce este mai trist este că nu a fost așa mereu! Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se înjoseau în limbaj colorat (la asta suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau și Ţara și Națiunea. Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică, – care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective -, ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General – un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), ierarhii celor două biserici românești din Ardeal și liderii laici de ambele confesiuni, – deși nu se iubeau deloc, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte -, au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la țară și la națiune. Azi ne prezentăm, din păcate, lumii, drept epigoni jalnici, antagonici, gata de bârfe mărunte și de delațiuni, de minciuni și de teribilisme, de contrafaceri și de șmecherii. Mai mult, ne mândrim cu răul făcut semenilor, ca indivizi și colectivități, ne exhibăm, – sub masca dreptății și sub pretextul onestității -, veninul, scoatem mereu la lumină urdori și întunecimi, combatem orice inițiativă de bine, tocăm mărunt până și ultimele instituții în care dezorientații români mai au o brumă de încredere. „Iarna vrajbei noastre” se prelungește – prin ingeniozitate românească – sine die, încât nu mai vedem nicio salvare. În această atmosferă încărcată de nemernicie, vin să vorbesc și eu, cel din urmă menit, despre nevoia educației chibzuite, din nou. Dar nu cred că se poate altminteri, fiindcă prea multe auzim și vedem despre hăul țării, ca să nu ne pese. Aflăm în fiecare zi lucruri năucitoare, de genul: trecutul ne este maculat și mincinos redat; provinciile istorice ne despart și nu ne unesc; diferențele regionale dintre români sunt și genetice (bazate pe A.D.N.!); prezentul este catastrofic; tinerii nu pot studia și nu se pot realiza decât afară; a te pune în serviciul acestei țări este o crimă; în România, doar hoții prosperă; imnul național este prost; ziua națională este nepotrivită; limba română este bună numai pentru înjurături; viitorul devine pe zi ce trece tot mai sumbru etc.. În acest cadru, a îndemna la luciditate și la schimbări în bine apare, pentru unii falși profeți, drept dovadă de ramolisment și de sechele comuniste. Din toate acestea, spectatorii atenți, subiecții, adică românii de rând, nu pot înțelege decât un singur lucru: că vine apocalipsa și nu avem altceva mai bun de făcut decât să lăsăm totul baltă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară” (ca-n „Oltul”, de Octavian Goga). Cu alte cuvinte, lumea noastră românească este iremediabil rea, atât de rea încât, – vorba unei femei simple, de la țară, evocate de un mare actor -, „mă mir că dimineața se mai face ziuă”! Poate nu suntem demni decât de veșnicul întuneric care va să ne lovească nu peste mult. Cu toate acestea, dacă mai există educație (educație vie și nu făcută prin aparate) pe lumea aceasta, popoarele și patriile trebuie să fie cunoscute și prețuite. Aceasta înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate. Ce poate să însemne concret aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică. Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc.. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația? A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism, care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni, – valori intrate în cotidian și considerate eterne -, au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse. Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național, – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei -, a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc.. Eu nu laud neapărat aceste „reînvieri”, pentru că ele, dacă nu există vigilența instituțiilor democrației, pot deveni primejdioase. Dar sunt dator să constat că națiunile nu sunt (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de Dumnezeu, de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul. În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii – universal și național -, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează. Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului, – destul de distonant în acest moment -, al Europei și al lumii. Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală. Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe. Fals! Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă este așa, – și așa este -, oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât cele bune. Disciplinele școlare clasice sunt valabile, pentru că sunt verificate de experiența istorică. Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente. De când este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate. Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale. Fără ele nu se poate face școală, adică pregătire pentru viață. Dar haideți să nu renunțăm la umanioare și să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.! Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre. Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale. Iar istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut. Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași. De ce s-o acoperim de ignoranță? Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm. Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală serioasă? Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.  Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la școli de mare tradiție pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții. Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe. Corifeii generației Marii Uniri aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte centre din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor. Ei ne-au învățat, – cum ar fi spus Vasile Pârvan -, „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori, – dincolo de cunoștințe -, dar transmite mai ales încredere și speranță. Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum mai bine de un secol, au făcut România Întregită au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă speranță și mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut. Secretul reușitei lor a fost munca, în acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini natura, sine magno labore, dat). Ar fi bine să le urmăm pilda întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim, nu să dărâmăm. Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna. Înaintea plăcerii și a confortului trebuie puse munca și stăruința, iar înaintea egoismului trebuie să stea dăruirea pentru aproapele nostru. Numai că, din această dăruire generală, nu ne putem exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem români, nu vom fi nimic decât frunze în bătaia vântului. Părinții și dascălii trebuie să-i învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană, dar unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși de valori, fără de care nu avem cum să înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici omenirea în ansamblul ei. Orice pădure trăiește prin arborii ei, așa cum lumea globală există prin concertul națiunilor sale. Să facem ca „muzica” acestui concert să aibă acorduri divine, capabile să exprime „Oda bucuriei”!

O MARE DRAMĂ NAȚIONALĂ – SACRIFICAREA ELITEI ROMÂNEȘTI.

O MARE DRAMĂ NAȚIONALĂ – SACRIFICAREA ELITEI ROMÂNEȘTI

 Una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost includerea ţării noastre în sfera de influenţă şi ocupaţie stalinistă. Pentru ceea ce s-a petrecut în această perioadă,  responsabilitatea o poartă regimul comunist instaurat în România, cu liderii de la vremea respectivă Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroşi, Iosif Chişinevchi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Botnăraş ş.a., controlat, din toate punctele de vedere,  de regimul de ocupaţie stalinist sovietic, până la retragerea din România în anul 1958.  Acest regim a avut o influenţă decisivă până la sfârşitul anului 1964. Odată ce sovieticii începeau să piardă din controlul asupra României, în anul 1964 s-a dat amnistia generală prin care toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori. Pentru foarte mulţi dintre aceştia a fost, însă,  prea târziu întrucât au decedat în timpul detenţiei. Vârfurile de lance ale comunizării în partea Europei aflată sub ocupaţia sovietică, inclusiv în România,  au fost armata de ocupaţie sovietică, serviciile secrete staliniste (în principal NKVD) şi comuniştii locali conduşi de cei care fuseseră înstruiţi la Moscova. De altfel, în faimoasa Directivă a NKVD-ului din 2 iunie 1947 (valabilă pentru toate ţările aflate sub ocupaţia sovietică), se menţiona, între altele, că  toate rolurile cheie trebuie  să revină  oamenilor care aparţin serviciilor secrete sovietice!  Prin urmare, este limpede că instituţiile de forţă create de noul regim şi care vor avea un rol bine definit în arestările, anchetele, torturile inimaginabile, condamnările politice viitoare şi regimul de detenţie monstruos, au fost  dirijate şi controlate de ocupantul stalinist. Faptul că aşa s-au întâmplat lucrurile în ţara noastră  este demonstrat şi prin aceea că Gheorghe Pintilie (Pantelimon Botnarenko), prin funcţia pe care o avea în  C.C. al P.C.R., a orientat Direcţia Poliţiei de Siguranţă exclusiv spre combaterea adversarilor politici ai comuniştilor. Totodată, a înţesat instituţia cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România – Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Mihailo Nedelciu, Serghei Nicolau şi alţii -, prin care Siguranţa a fost transformată treptat în Securitate. La 30 august 1948, când a fost înfiinţată oficial Direcţia Generală a Securităţii Poporului, a devenit primul ei şef, sub gradul de general locotenent, şi, în colaborare cu consilierii sovietici, a structurat-o după modelul N.K.V.D..  Anii în care a condus-o au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică petrecute vreodată în România. În calitate de prim locţiitor al ministrului de Interne, s-a ocupat direct de ancheta în cazul liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu (care, aflat la Cluj, în 1946, a făcut  celebra  afirmaţie: „înainte de a fi comunist sunt român” şi tot atunci a luat atitudine faţă de neorevizionismul maghiar, declarând că „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime”.).  Ca personaj, Gheorghe Pintilie, zis Pantiuşa, era un tip grobian şi cvasi-analfabet, nu stăpânea scrisul şi vorbea aproximativ româneşte. A condus Securitatea în perioada 1948-1962, în anii marii terori staliniste din România. De altfel, Liviu Pleşa publica un studiu detaliat în Caietele CNSAS, nr. 1-2 din 2011, în care este semnalată realitatea că „la 27 aprilie 1945, Emil Bodnăraş a primit sarcina de a coordona toate serviciile de informaţii din ţară. În subsidiar, Bodnăraş s-a ocupat şi cu numirea în funcţiile cheie din aceste structuri a agenţilor sovietici şi a ofiţerilor acoperiţi ai N.K.V.D. sau I.N.U.. În subordinea lui Bodnăraş se aflau Lucian Stupineanu, apoi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), dar şi Alexandru Nicolschi, numiţi în perioada următoare în fruntea S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii), respectiv a Corpului Detectivilor. Lucian Stupineanu a avut legături cu mişcarea comunistă în perioada interbelică, iar după revenirea în ţară s-a apropiat de Emil Bodnăraş, ajutându-l la organizarea Formaţiunilor de Luptă Patriotice. În baza acestor servicii, ca şi a legăturilor sale cu N.K.V.D., la 12 iulie 1945 Bodnăraş l-a numit director general al S.S.I., funcţie pe care a deţinut-o până la 9 ianuarie 1947. Atât Bodnăraş, cât şi Nikonov, Nicolschi sau Pintilie fuseseră anterior condamnaţi şi deţinuţi în România pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, iar Stupineanu a dezertat la sovietici pe frontul de răsărit şi a fost folosit ca translator de către N.K.V.D., cu care a şi venit în Bucureşti. La rândul său, Emil Bodnăraş primea directive de la şeful delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control ce se afla în România, Dmitri Fedîcikin (1944-1947). În afara celor menţionaţi anterior, au fost încadraţi şi alţi agenţi sovietici trimişi în România în perioada interbelică. Fiind descoperiţi de Siguranţă şi arestaţi, aceştia au fost colegi de detenţie cu liderii comunişti din închisori, inclusiv cu Gheorghiu-Dej. Pentru a oferi câteva nume, îi amintim aici pe Piotr Goncearuc şi Vania Didenko, care au fost implicaţi chiar şi în lupta pentru putere din P.C.R., având, printre altele, sarcina de a-i supraveghea pe Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Lui Goncearuc i s-a încredinţat apoi conducerea structurii de Contraspionaj din S.S.I. şi apoi M.A.I., pe care a deţinut-o până în 1953. Un alt agent sovietic, Valeriu Bucicov, a fost numit în 1948 în fruntea Direcţiei a VI-a din D.G.S.P., care răspundea de paza demnitarilor, fiind plasat aşadar în imediata apropiere a lui Gheorghiu-Dej şi a liderilor comunişti români. Din 1950, la conducerea Direcţiei Securităţii Capitalei s-a aflat col. Stancu Aurel, care urmase un curs de spionaj în U.R.S.S. şi fusese încadrat în N.K.V.D. în perioada 1942-1946. Înlocuitorul lui Nikonov în fruntea D.I.E. a fost gen.mr. Vâlcu Vasile, care era şi ofiţer acoperit al I.N.U.. Col. Iszak Adalbert, locţiitor al şefului D.I.E. din 1951, era şi el fost spion sovietic, se pare chiar ofiţer I.N.U.. De asemenea, tot spion sovietic era şi gen.mr. Mazuru Vladimir, cel care a coordonat politica de cadre a Siguranţei şi Securităţii în perioada 1947-1952. În această perioadă, s-a desfăşurat şi acţiunea de decapitare a intelectualităţii româneşti. Prioritar, au fost vizaţi din rândul acesteia şi marii istorici români patrioţi, susţinători şi apărători ai statului naţional român. Dar şi în cazul acestora selecţia a fost diabolică urmărindu-se de la început lichitarea fizică a celor care contribuiseră prin activitatea lor şi participaseră la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi care ulterior au dezvoltat în activitatea lor didactică şi de cercetare istorică ştiinţifică problematica fundamentală a continuităţii şi unităţii naţiunii române în teritoriul său străvechi de formare! Este necesar să se reţină, între altele, şi o realitate care exemplifică motivaţia acestei selecţii: între cei care s-au opus cu înverşunare Marii Unirii au fost  şi bolşevicii  din Comintern  (Internaţionala a III-a) care urmăreau desfiinţarea  statelor naţionale formate  după prima conflagraţie mondială. În viziunea oficială a  Cominternului, România era un stat imperialist multinaţional  în interiorul căruia drepturilor minorităţilor ar fi fost eliminate. De altfel, din aceste considerente aberante, PCR, membru al Comintern, nu a recunoscut la vremea respectivă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care PCR a fost scos în afara legii, în anul 1922!  Prin urmare, ajunşi la putere după anul 1944,  comuniştii stalinişti, prin capii lor, în principal Ana Pauker (Hana Rabinsohn),  fostă instructoare a Cominternului,  Alexandru Moghioros  (Mogyorós Sándor), fost agent al Comintern-ului, Iosif Chișinevschi sau Kișinevski (Jakob Roitman) agent al Cominternului, Vasile Luca  (Laszlo Luka) care  a făcut parte ca şi combatant din Divizia Secuiască, condusă de Károly Kratochvil, care a luptat împotriva armatei române angajate în Primul Război Mondial pentru desăvârşirea unităţii sale statale şi Teohari Georgescu, şi el fost activist al Internaționalei Comuniste, au trecut la distrugerea  partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi, în primul rând,  marii lideri politici reprezentativi ai acestei sfinte Zile din istoria românilor. Au fost masacraţi ţărănişti, liberali, social-democraţi, preoţi şi ierarhi ortodocşi şi greco-catolici, militari, ţărani şi elita intelectuală. Amintim în continuare o mică parte dintre marii istorici ai României vânați de către comuniști:

Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), istoric, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi om politic. La 18 ani, se înrolează voluntar, iar în  1917 ia parte  la lupta de la Cireşoaia, unde a fost rănit. Ulterior, revine ca şi combatant pe frontul din Bucovina.  În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, fost mobilizat  iar în anul 1942 participă la luptele de pe frontul din Crimeea.  Activitatea sa didactică universitară a gravitat în jurul celor două mari centre universitare româneşti, Iaşi şi Bucureşti. Între anii 1924-1940, a fost profesor la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din anul 1940, la pensionarea lui Nicolae Iorg,a a devenit profesor la Universitatea din Bucureşti. Gheorghe I. Brătianu a fost un specialist în istorie medievală de talie internaţională. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1942 este ales în calitate de membru titular. Timp de trei ani a avut domiciliu forţat, între 1947-1950,  iar în mai 1950 este arestat şi încarcerat la penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, unde a decedat în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953. Nu a fost niciodată judecat şi condamnat! Soarta lui Gheorghe I. Brătianu a fost tragică, iar în jurul cauzelor morţii sale au fost vehiculate mai multe variante. Una dintre acestea este aceea că refuzul său categoric de a retracta, la solicitarea ocupantului sovietic, în scris, teoriile sale anterioare referitoare la drepturile istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei şi de a susţine că acestea ar aparţine de drept URSS i-a adus moartea. Ca urmare, i s-a refuzat tratamentul medical, el fiind grav bolnav şi suferind şi în urma torturilor şi bătăilor cumplite la care a fost supus. O altă variantă a fost oferită de marele istoric Constantin C. Giurescu, aflat şi el în detenţie la Sighetul Marmaţiei  la aceea dată: „În după-amiza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate – cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare” şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop”. „Ce cauţi acolo?”, răsună vocea acestuia din urmă, „Unde ţi-am spus eu să te duci?”. „Aici mi-aţi spus”, răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai. „Aici, hai?” replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. „Paştele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt eu ţie!”, „Mişcă sus”, spune tot „Pithecantropul”, după câteva secunde. Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi califiactive triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii – noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 – Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului.” (Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române, Bucureșt, 1994).

Silviu Dragomir(1888-1962)-istoric, specialist în istoria medievală şi modernă. Monografiile despre Avram Iancu şi Ioan Buteanu, editate pentru prima dată în anul 1924 şi respectiv 1928 rămân până azi repere obligatorii pentru personalitatea eroilor noştri naţionali. Numeroasele sale studii şi lucrări referitoare la istoria socială, politică şi naţională a românilor din secolele XVIII-XIX au făcut din Silviu Dragomir o autoritate de necontestat în domeniu. Aportul său a fost deosebit  de însemnat şi la cercetarea istoriei religioase a românilor ardeleni, prin publicarea unor lucrări fundamentale referitoare la relaţiile şi problematica religioasă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea. „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII” şi „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, au rămas până în zilele noastre lucrări fundamentale fără de care scrierea istoriei ar fi incompletă. A fost profesor universitar la Universitatea din Cluj, și, a fost ales membru titular al Academiei Române în anul 1928. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, în calitate de secretar al adunării şi membru în Marele Sfat al Ţării. Arestat în luna iulie 1949, întemniţat în închisorile de la Sighet şi Caransebeş până în anul 1955, moare  în anul 1962 la Cluj, unde a locuit după eliberarea din detenţie. Timp de doi ani, până în anul 1957, Silviu Dragomir este lipsit de pensie şi locuinţă. Aşa a înţeles regimul comunist stalinist din România acelor vremi să aprecieze personalitatea acestui mare român a cărui activitate, atât ştiinţifică, dar şi politică, s-a aflat permanent în slujba interesului naţional al statului român. Trebuie reţinut că numai susţinerea  tenace, curajoasă şi insistentă din partea unor mari personalităţi istorice româneşti ale vremii (Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea) a făcut ca Silviu Dragomir să fie reabilitat, permiţându-i-se să activeze ca cercetător ştiinţific  la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj.  Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi: „Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”.

Ioan Lupaş (1880-1967) a fost istoric, preot şi protopop, om politic, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, membru în Marele Sfat al Ţării şi demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române în anul 1914 şi membru titular în 1916. A fost preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române între anii 1932-1935 şi fondator al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920). Este autorul a numeroase lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei. Întrucât a fost susţinător al intrării României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, în scopul unirii Transilvaniei cu România, a fost arestat de autorităţile austro-ungare în anul 1916 şi întemniţat la Sopron (Ungaria) unde a fost deţinut timp de un an şi şapte luni. A avut domiciliu forţat până în anul 1917, la Sopron şi la Budapesta. A activat ca profesor universitar, între anii 1919-1946,  la Universitatea din Cluj. A fost arestat  în luna mai 1950, iar detenţia a executat-o la penitenciarul din  Sighet. A fost eliberat la 5 mai 1955.  Ca un amănunt,  a stat în aceeaşi celulă cu Silviu Dragomir, fostul său coleg de la Universitatea din Cluj, şi cu Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj.  A trecut la cele veşnice la 3 iulie 1967 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Pe piatra sa de mormânt se află înscris crezul său: „Istoria ne ajută sa cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”.

 Aceşti corifei ai istoriei naţionale au fost întemniţaţi pentru că au slujit cauza românească. Întreaga lor activitate de cercetare ştiinţifică, didactică universitară şi politică a fost subordonată intereselor fundamentale ale naţiunii române. Parte dintre ei au fost participanţi activi la Marea Unire de la 1 Decembrie de la Alba Iulia, ceea ce a reprezentat şi o încununare a activităţii lor, de până la acel mare moment,  depusă în slujba desăvârşirii statului naţional român. Ulterior, ei au militat pentru apărarea acestui act fundamental al Istoriei Românilor.  Pentru toate acestea, marii noştri istoricii patrioţi, întemeietori de şcoală istorică românească, au fost supuşi din partea regimului comunist stalinist  unei politici de exterminare fizică. Urmarea trebuia să fie, în concepţia ocupantului stalinist, înlocuirea istoriei naţionale a românilor, cu accent pe continuitatea românilor în spaţiul său de formare şi pe caracterul naţional şi unitar al statului român cu o nouă istorie măsluită, sovietizată, prin care erau atacate în primul rând aceste două coordonate majore ale istoriei românilor.

 O întrebare firească se impune: dacă marele nostru istoric Nicolae Iorga ar fi fost în viaţă la vremea respectivă ar fi avut şi el aceaşi soartă dramatică, ar fi fost întemniţat şi supus torturilor demenţiale din timpul detenţiei şi expus exterminării fizice?!  

TEXTE APOCRIFE – CARTEA A DOUA A LUI ADAM ȘI A EVEI.

TEXTE APOCRIFE – CARTEA A DOUA A LUI ADAM ȘI A EVEI

Cap. I: 1 Când a auzit Luluva spusele lui Cain, a bufnit în plâns şi a plecat săi anunţe pe tatăl şi mama sa şi să le spună cum Cain la omorât pe fratele său Abel. 2 Atunci cu toţi au plâns în hohote şi şi-au dat palme peste obraji şi şi-au turnat praf peste cap şi şi-au rupt hainele şi au plecat la locul unde zăcea Abel, mort. 3 Şi l-au găsit mort întins pe pământ, iar fiarele erau împrejurul lui; şi au plâns ei şi au jelit, căci era fiul lor cel drept. Iar din trupul său, din cauza purităţi sale, a ieşit un miros plăcut de mirodenie. 4 Şi Adam l-a luat pe mâini, iar din ochii lui s-au scurs şiroaie de lacrimi şi au venit la peştera Comorilor, unde l-au aşezat şi l-au uns cu mirodenii şi mir. 5 Şi Adam şi Eva au fost în jale timp de o sută patruzeci de zile. Abel a avut cinsprezece ani şi jumătate, iar Cain şaptesprezece şi jumătate. 6 În ceea ce-l priveşte pe Cain, cum s-a făcut de dimineaţă, a luat-o pe sora sa Luluva şi s-a însurat cu ea, fără a cere consimţământ de la tatăl şi mama sa; căci ei nu l-au putut opri din cauza jalei în care se găseau. 7 Apoi el a coborât pe la poalele muntelui, departe de Grădină, în apropiere de locul unde l-a omorât pe fratele său.  Şi acolo au fost mulţi pomi fructiferi şi pădure. Sora lui i-a născut un fiu, care la rândul său s-a însurat şi au umplut acel loc. 9 Dar în cei priveşte pe Adam şi Eva, ei nu s-au mai împreunat după moartea lui Abel timp de şapte ani. Iar după aceasta, Eva a rămas însărcinată; şi până să rămână gravidă, Adam i-a zis ei: „Haide să mergem să aducem o ofrandă şi să-i cerem lui Dumnezeu să ne de-a un fiu în dreptate, în care să ne găsim pacea şi să-l însurăm cu sora lui Abel.” 10 Atunci au pregătit ei ofranda şi au pus-o peste altar şi au oferit-o în faţa Domnului şi l-au implorat pe El să accepte prinosul de la ei şi să le ofere un urmaş drept. 11 Şi Dumnezeu l-a auzit pe Adam şi a acceptat oferta lui. Apoi au slujit Adam şi Eva şi fica lor şi s-au coborât la peştera Comorilor şi au aprins o candelă, să ardă zi şi noapte, lângă capul neânsufleţit al lui Abel. 12 Apoi Adam şi Eva au continuat a posti şi a se ruga, până la vremea de naştere a Evei, când ea a zis: „Mi-a ajuns vremea să merg în peşteră să nasc.” 13 Şi Adam i-a zis: „Mergi şi ia-ţi fica cu tine să vegheze asupra ta, dar eu voi rămâne în această peşteră a Comorilor, lângă trupul fiului meu Abel.” 14 Şi a dat Eva ascultare şi ea şi fica ei au plecat. Iar Adam a rămas în peştera Comorilor.

Cap. II: 1 Şi a născut apoi Eva şi a adus pe lume un prunc frumos la chip şi cu o înfăţişare plăcută. Frumuseţea sa era asemenea tatălui său Adam, ba chiar mai frumos. 2 Iar când l-a văzut Eva, s-a liniştit şi a rămas opt zile în peşteră, iar apoi a trimis pe fica sa la Adam să-i spună să vină să vadă pruncul şi să-i dea nume; în vreme ce fica lor a rămas să stea lângă corpul neînsufleţit al fratelui său, până Adam se va întoarce; şi aşa a făcut.  3 Şi când a venit Adam şi a văzut frumuseţea fiului său şi chipul lui perfect, s-a bucurat foarte şi a fost consolat de lipsa lui Abel. Apoi el l-a numit pe fiu Set, ceea ce înseamnă, „Dumnezeu a auzit rugăciunea mea şi m-a scăpat de necazul meu” dar, mai înseamnă si „putere şi tărie.” 4 Iar după ce Adam a dat nume fătului, s-a întors la peştera Comorilor, pe când fica lor a plecat la mama ei. 5 Şi a stat Eva în acea peşteră până la împlinirea celor patruzeci de zile, iar apoi s-a întors la Adam, ea, fica lor şi fătul. 6 Au mers apoi la râul cu apă, unde Adam şi fica lui s-au spălat, căci erau în jale pentru Abel, iar Eva şi fătul s-au spălat şi ei pentru purificare. 7 Apoi când s-au întors, au luat şi au adus ofrandă pe munte, pentru făt, Iar Dumnezeu a acceptat ofranda lor şi i-a binecuvântat pe ei şi pe fiul lor Set; după care s-au întors în peştera Comorilor. 8 Iar Adam n-a mai cunoscut-o pe nevasta lui, Eva, până la sfârşitul vieţi lor; nici n-a mai născut ea vreodată, ci doar cei cinci: Cain, Luluva, Abel, Achila şi Set, care s-a născut singur. 9 Dar Set a crescut şi s-a întărit şi a început a posti şi a se ruga firesc.

Cap. III: 1 La şapte ani de la separarea lui Adam de Eva, i s-a arătat Satana, care a căutat al îndemna a se împreuna din nou cu ea. 2 Atunci Adam, s-a ridicat şi a venit în peştera Comorilor şi a rămas acolo să doarmă seară de seară, de deasupra peşteri. Însă în fiecare dimineaţă el a coborât în peşteră să se roage şi să se binecuvânteze în ea. 3 Dar cum s-a lăsat noaptea, el a urcat pe tavanul peşteri, unde a dormit singur, nefiindu-i teamă de Satana, că-i va da târcoale. Şi a continuat aşa să procedeze, timp de treizeci şi nouă de ani. 4 Atunci Satana, cel urâtor de dreptate, când l-a văzut singur pe Adam, rugându-se şi postind, s-a arătat înaintea lui sub formă de femeie frumoasă, care a venit şi a stat în faţa lui, în noaptea celei de-a patruzecia zi şi i-a zis: – 5 „Adame, din timpul în care tu ai început să locuieşti în această peşteră, noi am năzuit multă pace de la tine şi rugăciunile tale ne-au îndemnat şi ne-au consolat mult în privinţa ta. 6 Însă acum, Adame, după ce-ai trecut noaptea să dormi pe tavanul peşteri, noi ne-am îndoit de tine şi mare supărare a căzut peste noi, din cauza separări tale de Eva; şi mai mult, când tu eşti aici pe tavan, rugăciunile tale nu sunt ascultate, iar inima ta rătăceşte de ici colo. 7 Însă până să fi în peşteră, rugăciunile tale, s-au înălţat ca un foc împreunat şi a ajuns până jos la noi, iar tu ţi-ai găsit odihna. 8 Apoi îmi pare rău şi de copii tăi, care s-au înstrăinat de la tine, iar supărarea mea este mare, de moarte fiului tău Abel; căci el era drept şi când e vorba de cei drepţi, fiecăruia îi pare rău. 9 Însă bucuria mea a fost mare, când s-a născut fiul tău Set; totuşi peste puţin timp mi-a părut rău din cauza lui Eva, fiindcă ea este sora mea. Căci la momentul când Dumnezeu a trimis somnul acela profund peste tine şi a scos-o din partea ta, El atunci m-a făcut şi pe mine. Însă El pe ea a adus-o la tine, pe când eu am rămas necunoscută. 10 Eu m-am bucurat că sora mea este cu tine. Însă Dumnezeu mi-a făcut o promisiune înainte şi mi-a zis: Nu te îngrijora că Adam s-a urcat pe tavan şi stă acolo noaptea şi s-a separat de Eva, nevasta sa; căci Eu te voi trimite pe tine la el, să te împreuni cu el şi să-i naşti cinci copii, precum a făcut Eva. 11 Şi iată! Promisiunea lui Dumnezeu s-a împlinit acum; căci El este cel care m-a trimis la tine spre căsnicie; căci dacă tu te vei împreuna cu mine, eu îţi voi naşte mai buni şi mai frumoşi fii decât acei ai lui Eva. 12 Căci tu încă eşti tânăr şi nu trebuie să fi separat şi singur, ci tinereţea ta s-o cinsteşti cu veselie şi plăcere. Căci zilele repede trec, iar judecata ta este măreaţă. Întăreşte-te şi bucură te de zilele care ţi-au mai rămas în această lume. Căci plăcerea mea este în tine, iar tu te vei bucura de mine, în aceast fel, fără frică. 13 Ridică-te şi îndeplineşte porunca Dumnezeului tău;” şi s-a aşezat ea aproape de Adam şi l-a îmbrăţişat. 14 Dar când a văzut Adam aceasta, s-a rugat cu multă râvnă la Dumnezeu să-l scape de ea. 15 Apoi Dumnezeu a trimis Cuvântul Său la Adam, spunând: „Adame, acea arătare, este cel ce ţi-a promis divinitate şi mărire şi cel ce ţi-a arătat ţie toate formele; o dată ca femeie, apoi ca înger, apoi în formă de şarpe, apoi în asemănarea lui Dumnezeu, dar toate acestea le-a făcut numai ca să-ţi nimicească sufletul tău. 16 Prin urmare, Adame, înţelege-ţi inima ta, căci de multe ori te-am scăpat din mâna lui, ca să-ţi arăt că Eu sunt Dumnezeu şi că Eu îţi vreau binele şi nu vreau să te ruinez.” 

Cap. IV: 1 Apoi i-a poruncit Dumnezeu lui Satana, să se arate în adevărata sa formă hidoasă. 2 Iar când l-a văzut Adam, s-a speriat şi a început să tremure, căci era foarte urât. 3 Iar Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Uită-te la acest diavol şi la privirea lui hidoasă şi să şti că el este cel ce te-a făcut să cazi din starea ta divină, în întuneric, de la pace şi odihnă, la trudă şi nenorocire. 4 Şi uiă-te la cel ce-şi zice că este Dumnezu! Poate Dumnezeu să fie negru? Ar lua Dumnezeu formă de femeie? Este cineva mai puternic decât Dumnezu? Poate El să fie întrecut? 5 Vezi că nu poate pleca din prezenţa ta şi nu poate fugi! De aceea Eu îţi spun ţie, nu-ţi fie frică de el, ci mai de grabă ai grijă şi te fereşte de el, în orice ar încerca să-ţi facă.”6 Atunci l-a depărtat Dumnezeu pe Satana din faţa lui Adam, iar apoi l-a întărit şi consolat pe Adam, zicându-i: „Mergi jos în peştera Comorilor şi nu mai sta separat de Eva; Eu voi înăbuşi în tine toată pierzarea trupească.” 7 Din acea oră, el i-a lăsat pe Adam şi Eva, iar ei s-au bucurat în odihna lor de la toate poruncile lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu i-a eliberat şi pe urmaşi lui Adam, ci numai pe Adam şi Eva. 8 Atunci Adam i-a slujit şi i-a mulţumit lui Dumnezeu, că l-a eliberat şi a avut răbdare cu el; şi el a coborât şi a intrat în peşteră şi a stat cu Eva la un loc, ca la început.9 Şi cu aceasta s-a sfârşit ce-a de-a patruzecea zi de la separarea lui de Eva. 

Cap. V: 1 Dar în ceea ce-l priveşte pe Set, la vârsta sa de şapte ani a ştiut binele şi răul şi a stat mereu a posti şi a se ruga şi a petrecut nopţile în conjurarea lui Dumnezeu, pentru milă şi iertare. 2 El la fel a postit în fiecare zi înainte de-aşi aduce ofranda, mai mult decât tatăl său, căci el a fost de o înfăţişare cinstită, asemeni unui înger al lui Dumnezeu. Deasemenea a avut o inimă bună, care i-a purtat sufletul curat; din această cauză, el a adus oferte în fiecare zi. 3 Iar Dumnezeu a fost mulţumit de ofrandele, dar la fel şi de puritatea lui. Astfel el a persistat în a face voia lui Dumnezeu, dar şi a tatălui şi mamei sale, până la vârsta de şapte ani. 4 După aceea, coborând jos de pe altar, căci şi-a terminat de adus oferta, Satana i s-a arătat, sub forma unui înger strălucitor, cu un pumnal la fel în mână, înfăşat cu un brâu sclipitor. 5 Şi l-a salutat pe Set cu un zâmbet plăcut, începând al ademeni prin vorbe alese, spunându-i: „Set, de ce locuieşti atât pe munte? Căci este dur şi plin de pietre, de nisip şi de pomi neroditori, pustietate goală, fără locuitori şi fără oraşe, fără locuri plăcute şi este cald, năduf şi neplăcut.” 6 Şi a mai adăugat el: „Căci noi stăm în locuri plăcute, în altă lume decât aceasta pământeană. Lumea noastră este o lume de lumini, iar condiţiile noastre de trai sunt minunate; femeile noastre sunt mai frumoase ca toate şi a-şi dori să te însori cu una; căci am văzut că eşti prea cinstit, iar pe pământul acesta, nu se găseşte nicio femeie destul de bună pentru tine. Pe lângă aceasta, aceste femei de aici au doar cinci simţuri. 7 Însă în lumea noastră, sunt foarte mulţi oameni şi foarte multe tinere, una mai frumoasă decât alta. De aceea doresc să te muţi la noi, ca tu să vezi puterea mea şi să te însori cu oricare vei vrea din ele. 8 Şi vei locui acolo în pace şi vei fi plin de splendoarea lumini, precum suntem noi. 9 Tu vei putea să rămâi în lumea noastră şi te vei odihni de această lume şi de nenorocire şi nu vei mai simţi vreo dată leşin şi trudă. Acolo nu mai este nevoie să aduci ofrande şi să ceri milă, fiindcă nu vei mai păcătui, nici că vei mai fi dus în ispită. 10 Iar dacă îmi vei da ascultare, tu te vei însura cu una din ficele mele, căci la noi aceasta nu este păcat să faci, nici nu este socotit ca lăcomie trupească. 11 Căci noi în lumea noastră nu avem Dumnezeu, ci noi toţi suntem dumnezei şi toţi suntem din lumină divină, puternici şi plini de slavă.”

Cap. VI: 1 Când a auzit aceste lucruri Set, a rămas uimit, iar inima sa a înclinat spre aceste îndemnări ale lui Satana şi i-a zis lui: „Spui tu că mai există şi altă lume, decât aceasta şi alte făpturi mai frumoase decât cele din lumea asta?” 2 Iar Satana i-a spus: „Da, precum ai auzit de la mine, iar eu o reprezint, după cum ţi-am spus.” 3 Şi Set a zis către el: „Spusele tale m-au fascinat şi descrierea frumoasă pe care mi-ai făcut-o. 4 Însă eu nu pot merge cu tine azi, până nu voi merge la tatăl meu Adam şi la mama mea Eva, să le spun lor tot ce mi-ai spus mie. Apoi dacă ei vor fi de acord să mă lase, eu voi merge.” 5 Şi iarăşi a mai spus Set: „Mie, îmi este frică orice să fac fără acordul tatălui şi a mamei mele, ca să nu fiu pierdut ca fratele meu Cain şi tatăl meu Adam, care a neglijat porunca lui Dumnezeu. Dar fiindcă tu cunoşti aceste lucruri, vino şi ne vom întâlni aici mâine dimineaţă.” 6 Când Satana a auzit acestea, i-a zis lui Set: „Dacă-i spui tatălui tău Adam ce ţi-am zis eu, el nu te va lăsa să vi cu mine. 7 Ci ascultă-mă pe mine, nu-i spune tatălui şi mamei tale ce ţi-am spus eu ţie, ci vino cu mine astăzi, în lumea noastră, unde vei vedea frumuseţi multe şi unde te vei delecta, iar fii mei îţi vor revela despre lucrurile de acolo şi te vei umple de veselie şi te vei ferici din ce în ce mai mult. Apoi eu te voi întoarce în acest loc mâine dimineaţă, dar dacă nu vei vrea să te întorci, atunci fie să rămâi acolo să locuieşti.” 8 Atunci Set i-a răspuns: „Sufletele tatălui şi mamei mele atârnă de mine şi dacă mă voi ascunde de ei o zi, ei vor muri, iar Dumnezeu mă va învinovăţi pe mine că am păcătuit împotriva lor. 9 Căci înafară de-a aduce ofrande în locul acesta, noi nu ne despărţim nicio oră; nici eu nu merg în altă parte, decât dacă ei mă lasă. Dar ei mă tratează amabil, căci eu mă întorc la ei repede.” 10 Atunci a zis Satana: „Ce ţi se va întâmpla ţie dacă te vei ascunde de ei o noapte şi te vei întoarce la ei dis de dimineaţă?” 11 Însă văzând Set că el continuie să vorbească şi că nu-l lasă să plece – a urcat în grabă pe altar şi şi-a ridicat mâinile la Dumnezeu, cerând mântuire de la El. 12 Atunci Dumnezeu şi-a trimis Cuvântul Său şi l-a blestemat pe Satana, care a fugit. 13 Dar urcând Set pe altar, s-a gândit în inima sa: „Altarul este loc pentru ofrandă şi Dumnezeu este acolo, iar focul divin va consuma ofranda, iar Satana nu-mi va putea face niciun rău şi nu mă va lua cu el.”14 Apoi Set a coborât de pe altar şi a plecat la tatăl şi mama sa, pe care i-a găsit în drum căutându-l plini de dorul lui, iar el fiind puţin cam speriat. 15 Atunci a început el a le povesti cele întâmplate lui din partea Satanei, care s-a transformat în înger. 16 Dar când Adam a auzit aceasta, l-a sărutat pe obraz şi l-a avertizat de acel înger, spunându-i că a fost Satana care i-a venit lui. Apoi, Adam l-a luat pe Set şi au plecat la peştera Comorilor, fericiţi că totul s-a sfârşit cu bine. 17 Iar din ziua aceea Adam şi Eva, nu s-au mai depărtat niciodată de el, oriunde ar merge, nici când a avut de adus ofranda. 18 Aceasta s-a întâmplat lui Set când a avut vârsta de nouă ani.

Cap. VII: 1 Când Adam a văzut că Set este un fiu de-o inimă curată, a căutat să-l însoare, căci s-a gândit că duşmanul să nu-i mai apară altă dată şi să-l ademenească. 2 Aşa că Adam a zis către fiul său Set: „Dorinţa mea fiule este ca tu să te însori cu sora ta Achila, sora lui Abel, ca ea să-ţi nască copii, care să umple pământul; în acord cu promisiunea lui Dumnezeu, făcută nouă. 3 Nu-ţi fie frică fiule, căci în aceasta nu este disgraţie. Doresc să te însori, ca duşmanul să nu te ademenească pe tine.”4 Set oarecum n-a vrut să se însoare, dar din supunere faţă de tatăl şi mama sa, el n-a scos niciun cuvânt. 5 Aşa că Adam l-a însurat pe el cu Achila, la vârsta de cinsprezece ani. 6 Iar la vârsta de douăzeci de ani a primit un fiu, pe care l-a numit Enos; iar apoi a mai avut şi alţi copii. 7 Enos a crescut şi s-a însurat şi l-a avut pe Cainan. 8 Cainan la fel a crescut şi s-a însurat şi l-a avut pe Mahalalel. 9 Şi toţi aceşti fii s-au născut până Adam era în viaţă şi au locuit în peştera Comorilor. 10 Şi când zilele lui Adam au fost de nouăsute treizeci de ani, cele ale lui Mahalalel o sută. Mahalalel, când a crescut, a iubit postul şi rugăciunea şi a muncit din greu până ce zilele de pe urmă ale părintelui nostru Adam, nu s-au apropiat. 

Cap. VIII: 1 Când părintele nostru Adam a văzut că sfârşitul lui este aproape, l-a chemat pe fiul său Set, să vină la el în peştera Comorilor şi i-a zis: – 2 „Set, fiul meu, adu-i la mine pe fii tăi şi pe fiii fiilor tăi, să-i binecuvântez pe ei, înainte de moarte.” 3 Atunci Set auzind aceste spuse de la tatăl său Adam, a mers şi i-a adus cu lacrimi în ochii şi i-a adunat pe toţi fii săi şi pe fiii fiilor săi şi i-a adus la tatăl său Adam. 4 Dar când Adam i-a văzut pe toţi în preajma sa, a plâns căci a trebuit să se despartă de ei. 5 Iar ei când l-au văzut că plânge, au plâns şi cu toţi laolaltă, zicându-i: „Cum vei fi tu despărţit de noi, părinte al nostru? Cum te va primi pământul şi te va ascunde de ochii noştri?” Şi spunând aceasta, s-au zbuciumat cu toţi la un loc şi au plâns. 6 Atunci părintele nostru Adam i-a binecuvântat pe toţi şi i-a zis lui Set, după ce i-a binecuvântat: – 7 „O Set, fiul meu, tu cunoşti această lume – că este plină de necazuri şi de trudă şi şti toate ce ni s-au întâmplat nouă, de chinurile noastre. De aceea îţi poruncesc în felul următor: Să-ţi păstrezi inocenţa, să fi pur şi drept şi să ai credinţă în Dumnezeu; dar să nu înveţi nimic din spusele lui Satana, nici să nu dai crezare arătărilor lui. 8 Ci păzeşte aceste porunci pe care ţi le-am dat ţie şi apoi spunele mai departe fiului tău Enos, iar el să le spună fiului său Cainan, iar Cainan lui Mahalalel; ca ele să se menţină în permanenţă printre fiii şi urmaşi voştri. 9 Set, fiul meu, după moartea mea, să iei trupul meu şi să-l ungi cu mir, aloe şi smirnă şi aşează-l aici în peştera Comorilor, în care sunt toate aceste semne, pe care Dumnezeu ni le-a dat din grădină. 10 Căci fiule, după o vreme va veni un potop care-i va îneca pe toţi şi care va lăsa în viaţă numai opt suflete. 11 Însă fiule, aceia care vor trăi atunci printre urmaşi voştri, să i-a trupul meu cu ei din această peşteră, în arcă; până ce apele nu se vor potoli şi vor ieşi din ea. 12 Apoi după ce se vor salva de la ape, să i-a trupul meu şi să-l aşeze în mijlocul pământului. 13 Căci locul în care vor aşeza trupul meu va fi mijlocul pământului. De acolo va veni Dumnezeu şi ne va salva pe toţi cei de felul nostru. 14 Dar acum, Set, fiul meu, pune-te căpetenie peste poporul tău; îngrijeşte-i şi veghează asupra lor în teamă de Dumnezeu şi poartă-i pe calea ce-a bună. Porunceşte le să postească până la Dumnezeu şi fă-i să înţeleagă, să nu-i dea ascultare lui Satana, căci el îi va nimici. 15 Atunci iarăşi desparte-i pe fii tăi şi pe fiii fiilor tăi, de fiii lui Cain; să nu se amestece nicio dată cu ei, nici să nu se apropie de ei vreo dată, nici cu vorba nici cu fapta.” 16 Apoi Adam şi-a dat binecuvântarea sa decentă lui Set şi fiilor săi şi fiii fiilor săi. 17 Apoi s-a întors către fiul său Set şi către nevasta sa Eva şi le-a zis: „Păstraţi acest aur, tămâia şi mirul, pe care Dumnezeu ni le-a dat ca semne, căci în timpul potopului, toată creaţia va fi nimicită. Iar cei ce vor urca în arcă, vor lua cu ei aurul, tămâia şi mirul, la un loc cu trupul meu şi trupul meu, aurul, tămâia şi mirul, le vor pune în mijlocul pământului. 18 Căci după aceea, după multă vreme în oraşul în care va fi găsit trupul meu, aurul, tămâia şi mirul, vor fi jefuite. Însă prada nu se va pierde, ci se va păstra până la venirea Cuvântului lui Dumnezeu în trup de om, când regi le vor lua şi le vor aduce lui ofertă. Aur, ca semn că El este rege, tămâia, ca semn că El este Dumnezeu în cer şi pe pământ şi mirul ca semn a suferinţelor sale. 19 Aurul mai este semn că El îl va învinge pe Satana şi pe toţi duşmani noştri; tămâia ca semn că el va învia din morţi şi se va ridica deasupra de toate care sunt în cer şi pe pământ; şi mirul ca semn că el va bea fiere amară şi va suferi suferinţele locuinței morților de la Satana. 20 Iar acum Set, fiul meu, fiindcă ţi-am relevat aceste taine ascunse, pe care Dumnezeu mi le-a relevat mie; păzeşte poruncile mele pentru tine şi pentru poporul tău.”

Cap. IX: 1 După ce a terminat Adam poruncile sale către fiul său Set, membrele lui s-au muiat, mâinile şi picioarele lui şi-au pierdut puterea, gura lui a rămas mută, iar limba sa a încetat a mai vorbi. El a închis ochii şi şi-a dat duhul. 2 Dar văzând fii săi că el a murit, s-au aruncat peste el, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, plângând. 3 Adam a trăit nouă sute treizeci de ani pe pământ şi-a murit în ziua a cinsprăzecia de Barmudeh, conform socoteli făcute după epacta solară, la ora nouă. 4 A fost ziua de Vineri, în aceiaşi zi când a fost creat şi în care s-a odihnit şi ora la care el a murit a fost aceiaşi cu ora când a ieşit din grădină. 5 Atunci, Set l-a uns cu multe mirodenii din pomii cei sacri de pe Muntele Sfânt şi l-a înfăşat şi i-a aşezat trupul în partea de răsărit, în peşteră, unde era situată tămâia, iar în faţa lui a pus o candelă care ardea permanent. 6 Apoi fii săi au stat înaintea lui plângându-l şi jelindu-l pe el toată noaptea până la răsăritul de soare. 7 Atunci Set şi fiul său Enos, au ieşit din peşteră şi au căutat să aducă ofrandă bună Domnului şi au dat a urca la altarul lui Adam. 8 Dar Eva le-a zis lor: „Aşteptaţi să întrebăm mai întâi pe Dumnezeu să primească ofranda noastră şi să ţină El sufletul lui Adam slujnicul Său şi să-l i-a sus pentru odihnă. 9 Şi cu toţi s-au ridicat şi s-au rugat.

Cap. X: 1 Şi după ce au terminat rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu a venit la ei şi i-a consolat din privinţa lui Adam. 2 După aceea ei au adus ofranda pentru ei şi tatăl lor. 3 Iar după ce-au terminat de adus, Cuvântul lui Dumnezeu a venit la Set, ca fiind cel mai vârsnic dintre toţi şi i-a zis: „Set, Set, Set, de trei ori. Precum am fost cu tatăl tău, la fel voi fi cu tine, până la împlinirea legământului, pe care l-am făcut cu el – tatăl tău, când i-am zis: Eu voi trimite Cuvântul Meu şi El te va scăpa pe tine şi seminţia ta. 4 Dar păstrează poruncile pe care ţi le-a dat tatăl tău Adam şi nu te alipi de seminţia lui Cain, fratele tău.” 5 Şi Dumnezeu a luat Cuvântul Său de la Set. 6 Atunci Set, Eva şi fii lor au coborât de pe munte spre peştera Comorilor. 7 Adam a fost primul care a cunoscut moartea în ţara Edenului, în peştera Comorilor; căci nimeni până atunci, în afară de Abel, care a fost omorât, n-a cunoscut moartea. 8 Atunci toţi urmaşi lui Adam s-au ridicat şi l-au plâns pe părintele lor Adam şi au adus oferte lui, timp de o sută patruzeci de zile.

Cap. XI: 1 După moartea lui Adam şi a lui Eva, Set a separat pe fii săi şi pe fiii fiilor săi, de fii lui Cain; căci Cain şi seminţia sa au coborât jos şi s-au stabilit în partea de vest, în apropiere de locul unde el şi-a ucis pe fratele său Abel. 2 Pe când Set şi fii lui, au locuit în partea de nord, pe munte în jurul peşteri Comorilor, ca să fie aproape de părintele lor Adam. 3 Iar Set bătrânul, înalt şi bun, cu un duh minunat şi cu o minte dreaptă, a stat în fruntea poporului său, îngrijindu-i în inocenţă, căinţă şi blândeţe, nelăsând pe niciunul dintre ei să coboare jos în vale la fiii lui Cain. 4 Căci din puritatea lor, ei au fost numiţi „Fii lui Dumnezeu”, căci ei au fost cu Dumnezeu, în ciuda mulţimi îngerilor căzuţi; ei au continuat în rugăciuni şi au dat slavă lui Dumnezeu şi au cântat psalmi Lui în peştera lor, în peştera Comorilor. 5 Atunci Set s-a pus în faţa tatălui său Adam şi a mamei sale Eva şi s-a rugat zi şi noapte, cerând milostivire pentru el şi fii săi; iar când s-au iscat unele dificultăţi cu vreun fiu, Dumnezeu l-a consolat. 6 Şi fiilor lui Set nu le plăceau lucrurile lumeşti, ci au fost întorşi către lucurile cereşti; căci alte gânduri nu aveau, decât slavă, cinste şi psalmii lui Dumnezeu. 7 De aceea ei tot timpul auzeau voci de îngeri, cântând cinste şi mărire lui Dumnezeu, din Grădină, sau când erau în misiunea lui Dumnezeu, sau când urcau la cer. 8 Căci Set şi fii săi din cauza purităţi lor, au auzit şi au văzut acei îngeri. În plus, Grădina nu era prea departe deasupra lor, ci doar la circa cinsprezece cubi duhovniceşti. 9 Dar un cub duhovnicesc, coincide cu trei cubi omeneşti, la un loc patruzeci şi cinci de cubi. 10 Deci Set şi fii săi locuiau pe munte în apropiere de Grădină; ei n-au semănat nici n-au cules; căci ei n-au lucrat pentru hrană, nici măcar grâu, ci doar pentru ofrande. Ei au mâncat fructe aromate din pomi care au crescut pe muntele pe care ei locuiau. 11 Atunci Set postea des, la patruzeci de zile, precum făcea şi fiul său cel mai vârsnic, căci familia lui Set, simţeau mireasma plăcută care venea din Grădină, când bătea vântul înspre ei. 12 Ei au fost fericiţi şi inocenţi, fără frică neaşteptată; printre ei n-a existat gelozie, nic fapte rele, nici ură nici duşmănie. Nu aveau pasiuni lumeşti, iar din gurile lor nu ieşeau vreo dată vorbe rele şi blestemuri, nici fraude. Căci ei nu s-au jurat în timpul acela; da chiar dacă se întâmpla vreo dată ca cineva să fie nevoit să jure, ei au jurat pe sângele nevinovat al lui Abel. 13 Şi ei i-au constrâns pe fii şi femeile lor în fiecare zi în peşteră, să postească şi să se roage şi să-i slujească Celui Prea Înalt; şi s-au binecuvântat prin trupul părintelui lor Adam cu care s-au consolat. 14 Şi aşa au trăit ei până ce zilele lui Set nu s-au apropiat de sfârşit.

Cap. XII: 1 Apoi Set, cel drept, a chemat pe fiul său Enos şi Cainan, fiul lui Enos şi pe Mahalalel, fiul lui Cainan şi le-a zis: – 2 „Fiindcă sfârşitul meu este aproape, doresc să construiesc un acoperiş peste altarul de ofrande.” 3 Şi au dat ei ascultare poruncilor lui şi au ieşit cu toţi şi bătrâni şi tineri şi s-au supus la lucru şi au ridicat un acoperiş frumos peste altar. 4 Iar Set a gândit că binecuvântare vor primi pentru această faptă şi s-a gândit ca înainte de moarte, să aducă ofrande pentru ei. 5 Apoi după ce zidirea acoperişului a fost terminată, el le-a poruncit să aducă ofrande/jertfe. Şi au adus cu sârguinţă toate cele necesare şi le-au adus la Set, tatăl lor, care le-a luat şi le-a pus pe altar şi s-a rugat lui Dumnezeu să le primească şi să aibe milă de sufletele fiilor lui şi să nu-i dea pe mâna lui Satana. 6 Dumnezeu a primit ofranda lui şi şi-a trimis binecuvântarea Sa asupra lui Set şi asupra fiilor lui. Apoi Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Set, zicând: „La sfârşitul celor cinci mii şi jumătate de ani, după cum Am promis ţie şi tatălui tău, Eu voi trimite Cuvântul Meu şi El te va salva pe tine şi seminţia ta.” 7 Apoi Set şi fii săi şi fii fiilor săi, s-au întâlnit laolaltă şi au coborât de la altar şi s-au îndreptat spre peştera Comorilor – unde s-au rugat şi s-au binecuvântat şi s-au uns prin trupul lui Adam. 8 Dar Set a rămas în peştera Comorilor pentru câteva zile, unde a suferit chinurile morţi. 9 Atunci Enos, primul său fiu născut, a venit le el cu Cainan, fiul lui Enos şi Mahalalel, fiul lui Cainan şi Iared fiul lui Mahalalel şi Enoh, fiul lui Iared cu nevestele şi fii lor, au venit să primească binecuvântarea de la Set. 10 Atunci Set s-a rugat pentru ei şi i-a binecuvântat şi i-a conjurat prin sângele lui Abel cel drept, spunând: „Vă rog pe voi, fii mei, să nu lăsaţi pe niciunul dintre voi să coboare de pe acest Munte Sfânt şi pur. 11 Nu vă aliaţi cu fii lui Cain, ucigaşul şi păcătosul, care şi-a omorât fratele; căci voi ştiţi fiii mei, că noi toţi am fugit de ei, căci ei umblă în păcate.” 12 Iar după ce-a spus asta, Set l-a binecuvântat pe Enos, primul său născut şi i-a poruncit ca pe poporul său să-l poarte în puritate în preajma părintelui Adam, toate zilele vieţi lui; precum şi să aducă ofrande la timp pe altarul pe care l-a reconstruit Set; şi i-a mai poruncit să-şi poarte poporul său în dreptate şi în puritate, toate zilele vieţi lui. 13 Atunci membrele lui Set s-au lăsat în jos, mâinile şi picioarele lui şi-au pierdut puterea, gura sa a amurţit şi n-a mai vorbit şi şi-a dat duhul şi a murit la o zi după împlinirea vârstei de nouă sute doisprăzece ani; în ce-a de-a douăzeci şi şaptea zi a luni Abib; Enoh a fost atunci de douăzeci de ani. 14 Atunci ei i-au uns cu atenţie trupul lui Set cu mirodenii şi l-au înfăşat şi l-au aşezat în peştera Comorilor, de partea dreaptă a tatălui său Adam şi l-au plâns timp de patruzeci de zile; şi au oferit daruri pentru el pe altar, la fel cum au făcut pentru Adam. 15 După moartea lui Set, Enos a devenit căpetenia lor, pe care i-a purtat cu dreptate şi bunătate, precum i-a poruncit tatăl său. 16 În timpul în care Enos a avut optsute douăzeci de ani, Cain a avut o numeroasă seminţie; căci ei s-au însurat des, fiind dedaţi la lăcomiile lumeşti, până ce colţul de lume din jurul muntelui nu s-a umplut de ei.

Cap. XIII: 1 Iar în zilele acelea a trăit Lameh cel orb, care era din fiii lui Cain. el a avut un fiu pe nume Atun, iar ei au avut vite multe. 2 Dar Lameh a avut un obicei, să le pască un păstor tânăr, care să aibe grija lor; iar acesta când s-a întors seara de la păşune acasă, s-a plâns în faţa bunicului, şi în faţa tatălui său Atun şi a mamei sale Hazina, zicându-le: „Eu nu mai pot paşte vitele acelea de unu singur, căci cineva îmi va fura din ele, s-au mă va omorâ, ca să fure.” Căci printre fii lui Cain au existat multe tâlhări, omoruri şi păcate. 3 Atunci Lameh s-a milostivit de el şi i-a zis: „Într-adevăr, el singur poate fi atacat de oameni de pe alocuri.” 4 Şi Lameh s-a ridicat şi a luat arcul cu săgeţi, pe care l-a avut încă din tinereţea lui, de când era orb; şi şi-a luat multe săgeţi şi pietre şlefuite şi praştia pe care a avut-o şi a ieşit pe câmp cu tânărul păstor; şi s-a pus el şi a stat în spatele vitelor, iar tânărul le-a supraveghiat; şi aşa a făcut Lameh multe zile. 5 Între timp Cain, pe care Dumnezeu l-a alungat şi l-a blestemat să tremure şi să chinuie; din care cauză el de atunci nu şi-a găsit nici pace, nici nu s-a putut stabili undeva, ci a hoinărit din loc în loc. 6 Într-o zi a ajuns el la nevestele lui Lameh şi le-a întrebat de el. Iar ele i-au răspuns: „El este pe câmp cu vitele.” 7 Atunci Cain a mers să-l caute pe el, dar cum a intrat pe câmp, tânărul păstor a auzit zgomote, iar turma de vite când l-a văzut s-a înspăimântat. 8 Atunci el a mers şi i-a zis lui Lameh: „Stăpâne, să fie aceea vreo fiară sălbatică s-au vreun tâlhar?” 9 Iar Lameh i-a zis: „Arată-mi încotro este.” 10 Apoi Lameh şi-a luat arcul şi săgeata şi şi-a pus o piatră în praştie şi când Cain s-a arătat la vedere, păstorul i-a zis lui Lameh: „Trage înainte, căci el vine înspre noi.” 11 Şi Lameh a tras cu săgeata în Cain şi l-a nimerit. Apoi l-a lovit din praştie, care l-a nimerit în obraz şi i-a scos amândoi ochii şi Cain a căzut jos şi a murit pe loc. 12 Apoi Lameh şi tânărul păstor au venit la el şi l-au găsit cum zace întins pe pământ. Iar tânărul păstor i-a zis lui Lameh: „Este Cain, bunicul nostru, pe care tu l-ai omorât, stăpâne!” 13 Atunci lui Lameh i-a părut rău pentru el şi a avut mustrări şi regrete şi l-a prins de cap pe tânăr cu palmele sale şi i-a răsucit capul, iar acesta a căzut ca mort; dar Lameh a gândit că se preface, aşa că a luat o piatră şi l-a lovit cu ea şi i-a spart capu şi l-a omorât.

Cap. XIV: 1 Când a împlinit Enos nouă sute de ani, toţi fiii lui Set şi ai lui Cainan şi primul lui născut, cu nevestele şi copiii lor, s-au adunat în jurul lui, cerând de la el să-i binecuvânteze. 2 Atunci el s-a rugat pentru ei şi i-a binecuvântat şi i-a conjurat pe sângele lui Abel cel drept, zicând: „Niciun fiu de-al vostru să nu coboare jos de pe acest Munte Sfânt şi nici să nu se alăture fiilor lui Cain, ucigaşul. 3 Apoi Enos l-a chemat pe fiul său Cainan şi i-a zis lui: „Vezi fiul meu şi îndreaptă-ţi inima spre poporul tău şi poartă-i în dreptate şi inocenţă, ca să nu se îndepărteze de la trupul părintelui nostru Adam, în toate zilele vieţi tale.” 4 După aceasta Enos a purces la odihnă, la vârsta de nouăsute optzeci şi cinci de ani, iar Cainan l-a înfăşat în peştera Comorilor şi l-a aşezat în partea stângă a lui Adam şi a adus ofertă pentru el, după obiceiul înaintaşilor lor.

Cap. XV: 1 Iar după moartea lui Enos, Cainan a stat în fruntea poporului său în dreptate şi inocenţă, după cum i-a poruncit tatăl său şi a continuat să slujească înaintea trupului lui Adam, în peştera Comorilor. 2 Apoi Cainan a trăit nouă sute zece ani, după care nişte suferinţe au venit asupra lui. Înainte de a purcede spre odihnă, toţi părinţi cu nevestele şi fii lor, au venit la el, iar el i-a binecuvântat şi i-a conjurat pe ei pe sângele lui Abel cel drept, spunându-le lor: „Niciunul din voi să nu coboare de pe acest Munte Sfânt şi să nu se împreune cu fiii lui Cain, ucigaşul.”3 Mahalalel, primul său născut, a primit poruncile tatălui său, care l-a binecuvântat şi apoi a murit. 4 Atunci Mahalalel, l-a uns cu mirodenii plăcute la miros şi l-a aşezat în peştera Comorilor, cu părinţi lui. Apoi au adus ofrande pentru el, după obiceiul înaintaşilor lor.

Cap. XVI: 1 Atunci Mahalalel a stat în fruntea poporului său şi i-a purtat în dreptate şi inocenţă şi i-a vegheat să nu se împreune cu fiii lui Cain. 2 Şi el a continuat tradiţia în peştera Comorilor, rugându-se şi slujind înaintea trupului lui Adam; cerând lui Dumnezeu milă pentru el şi pentru poporul său, până la împlinirea vrstei de optsute şaptezeci de ani, după care s-a îmbolnăvit. 3 Apoi toţi urmaşi săi s-au adunat laolaltă ca să-i binecuvânteze, până ce nu va părăsi această lume. 4 Şi Mahalalel s-a ridicat stând pe patul său, iar lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji şi l-a chemat pe fiul său cel mai vârsnic, Iared, care a venit la el. 5 Apoi l-a sărutat pe el pe obraz, zicându-i: „Iared, fiul meu, te conjur pe tine prin Cel ce-a făcut cerul şi pământul, să veghezi asupra poporului tău şi să-i porţi în dreptate şi inocenţă; pe niciunul din ei să nu-i laşi să coboare de pe acest Munte Sfânt la fii lui Cain, căci vor pieri laolaltă cu ei. 6 Ascultă fiule, căci va veni vremea unei mari nimiciri pe faţa pământului din pricina lor; căci Dumnezeu va fi supărat pe lume şi-i va nimici prin ape. 7 Căci deasemenea ştiu că fiii tăi nu-ţi vor da ţie ascultare, ci se vor coborâ jos de pe munte şi se vor împreuna cu fiii lui Cain şi vor pieri cu ei. 8 Fiule! Învaţă-i şi veghează asupra lor, ca să nu se învinovăţească şi să li se alăture lor.” 9 Mahalalel a mai zis fiului său Iared: „După ce voi muri, unge trupul meu şi aşează-l în peştera Comorilor alături de părinţi noştri. Apoi stai în faţa trupului meu şi roagă te lui Dumnezeu şi ai grijă de tot şi îndeplineşte-ţi misiunea ta în faţa lor, până nu vei purcede şi tu la odihnă.” 10 Mahalalel apoi i-a binecuvântat pe toţi fii săi, apoi s-a întins pe patul său şi a purces spre odihnă, la fel ca părinţi lui. 11 Dar când Iared a văzut moartea tatălui său Mahalalel, a plâns şi a suferit şi la îmbrăţişat şi i-a sărutat mâinile şi picioarele şi aşa au făcut toţi urmaşi lui. 12 Apoi l-au uns cu atenţie fii lui şi l-au aşezat lângă părinţi lui; şi s-au ridicat şi l-au plâns timp de patruzeci de zile.

Cap. XVII: 1 Apoi Iared a păzit poruncile tatălui său şi l-a purtat ca un leu pe poporul său şi l-a condus în dreptate şi inocenţă şi le-a poruncit ca nimic să nu facă fără a se consulta mai întâi cu el. Căci lui îi era frică ca ei să nu se ducă la fiii lui Cain. 2 De aceea le-a repetat în continuu aceste lucruri, până la vârsta sa de patru sute optzeci şi cinci de ani. 3 Iar la finea/sfârșitul acestor ani, s-a arătat printre ei acest semn. Până ce Iared stătea ca un leu în faţa părinţilor săi, rugându-se şi avertizând poporul său, Satana l-a invidiat pe el şi i s-a arătat; fiindcă Iared n-ar fi lăsat pe niciun fiu de-ai lui să coboare jos de pe munte, fără al consulta pe el. 4 Şi Satana i s-a arătat lui laolaltă cu încă treizeci de slujnici ai săi, în formă de bărbaţi frumoşi. Satana fiind cel mai vârsnic dintre ei şi cel mai înalt având barbă. 5 Ei s-au oprit la gura peşteri şi l-au chemat pe Iared să iasă. 6 El a ieşit la ei şi i-a văzut ca bărbaţi frumoşi, cum se arătau plini de lumină; şi s-a mirat el de frumuseţea şi de arătarea lor şi s-a gândit în sinea lui, că poate n-or fi din fiii lui Cain. 7 Căci şi-a mai zis în inima lui: „Fiii lui Cain nu pot urca aici, pe înălţimile muntelui şi niciunul dintre ei nu sunt aşa frumoşi ca aceştia, dar nici din oameni mei nu sunt, ci trebuie să fie nişte străini.” 8 Apoi Iared şi cu ei şi-au dat salutare şi el l-a întrebat pe cel mai vârsnic dintre ei, spunând: „Părinte, lămureşte-mă de această nelămurire şi spune-mi cine sunt aceştia cu tine, căci mi se par a fi nişte străini.” 9 Atunci cel mai vârsnic dintre ei a început a plânge şi ceilalţi laolaltă cu el şi i-a zis lui Iared: „Eu sânt Adam, primul făcut de Dumnezeu, iar acesta de lângă mine este Abel, fiul meu, care a fost ucis de fratele său Cain, căci Satana i-a pus aceasta în inimă lui. 10 Iar acesta este fiul meu Set, pe care l-am cerut de la Dumnezeu să mi-l dea, ca să mă consoleze în locul lui Abel. 11 Apoi acesta este fiul meu Enos, fiul lui Set, iar acesta este Cainan, fiul lui Enos şi acesta este Mahalalel fiul lui Cainan, tatăl tău.” 12 Şi Iared a rămas uimit la toate acestea şi de spusele bătrânului. 13 Apoi bătrânul a zis către el: „Nu te minuna, fiul meu, căci noi trăim în partea de nord a grădini; pe care Dumnezeu a creat-o înainte de lume. dar El nu ne-a lăsat să trăim acolo, ci ne-a aşezat în Grădina aceasta din apropierea voastră. 14 Dar după aceea am păcătuit şi el m-a pus să ies din Grădină; şi am fost lăsat să locuiesc în această peşteră, unde multe necazuri şi chinuri m-au păscut; unde moartea m-a pândit şi am poruncit fiului meu Set să-şi poarte poporul său cu dreptate şi aceste porunci ale mele să fie transmise din tată în fiu, până la sfârşit. 15 Însă Iared, fiul meu, noi trăim într-un loc de slavă, până ce voi trăiţi aici în suferinţe; precum mi-a zis şi tatăl tău Mahalalel, care mi-a spus că un mare potop va veni şi va îneca pământul întreg. 16 De aceea, fiul meu, m-am ridicat şi am venit cu fii mei, căci îmi este frică pentru voi; şi am venit să vă văd, pe tine şi fii tăi; dar te-am găsit plângând în această peşteră, iar pe fii tăi împrăştiaţi pe acest munte, în căldura soarelui şi în suferinţe. 17 Dar fiule, noi când am venit aici, am rătăcit din drum şi am găsit pe alţi oameni prin împrejurul acestui munte, care trăiesc într-o ţară minunată, plină de pomi fructiferi şi verdeaţă de tot felul. Este ca şi o grădină, căci văzându-i pe ei noi am gândit că aceia voi sunteţi, până ce tatăl tău Mahalalel, nu mi-a spus că nu aceştia sunteţi voi. 18 Acum fiule, ascultă sfatul meu şi mergi jos la ei, tu şi fiii tăi. Căci acolo te vei odihni de toate suferinţele tale; dar dacă nu vei voi să mergi printre ei, atunci ridică-te şi ia-ţi pe fii tăi şi vino cu noi în grădina noastră, căci vei trăi acolo într-o ţară frumoasă şi te vei odihni de toate aceste necazuri, pe care tu şi fii tăi acum le suferiţi.” 19 Dar Iared când a auzit acest discurs de la bătrân, s-a mirat şi a mers pe ici-colo, dar la momentul acela, el n-a găsit pe niciun fiu de-ai săi.  20 Apoi a întrebat pe bătrân: „De ce te-ai ascuns tu până în zilele astea?” 21 Iar bătrânul a răspuns: „Dacă tatăl tău nu ne-ar fi spus nouă, noi n-am fi ştiut.” 22 Atunci Iared a dat crezare acestor auzite. 23 Aşa că bătrânul i-a mai zis lui Iared:„Unde umbli ici şi colo?” Iar el a răspuns: „Caut pe vreunul dintre fii mei, să le spun că voi merge cu voi şi să le spun despre ce mi-aţi spus voi mie.”  24 Iar când bătrânul a auzit intenţiile lui Iared, i-a zis: „Lasă aceasta acum, ci vino cu noi, să vezi ţara noastră; iar dacă locul nostru îţi va place ţie, noi cu tine la un loc, ne vom întoarce aici şi apoi vom lua şi familia ta cu noi. Dar dacă ţara noastră nu-ţi va place ţie, tu te vei întoarce la locul tău de aici.” 25 Apoi bătrânul l-a grăbit pe Iared să meargă cu ei până ce vreunul dintre fii lui nu vor veni la el să-l consulte ca de obicei. 26 Şi Iared a ieşit din peşteră şi a plecat cu ei şi printre ei. Iar ei l-au consolat până ce n-au ajuns pe vârful de munte unde erau fiii lui Cain. 27 Atunci bătrânul a zis către unul din ai săi: „Noi am uitat ceva la gura peşterii, iar aceea este haina ce-a aleasă cu care să-l îmbrăcăm pe Iared.” 28 Şi a mai zis el către unul din ai săi: „Du-te înapoi, iar noi te vom aştepta aici până te vei întoarce. Atunci noi îl vom îmbrăca pe Iared, iar el va fi ca noi, bun, frumos şi vrednic să meargă în ţara noastră, cu noi.” 29 Atunci acela s-a întors înapoi. 30 Dar când a ajuns la scurtă distanţă de aici, bătrânul l-a chemat şi i-a zis: „Zăboveşte până voi urca şi voi vorbi cu tine.” 31 Apoi el a aşteptat, iar bătrânul s-a întors şi a zis către el: „Noi am uitat încă ceva la peşteră, să scoatem afară candela ce arde deasupra trupurilor, care sunt înăuntru. Apoi întoarce-te la noi repede.” 32 Şi a plecat acela, iar bătrânul s-a întors la ai săi şi la Iared; şi au coborât de pe munte şi Iared cu ei şi s-au oprit lângă o fântână cu apă, în apropiere de casele fiilor lui Cain şi au aşteptat pe cel plecat, după haina lui Iared. 33 Iar când s-a întors acela, a luat candela şi i-a adus o fantomă în loc de haină, pe care i-a arătat-o. Iar când a văzut Iared, s-a mirat de frumuseţea şi splendoarea ei şi s-a bucurat în inima lui, crezând că totul este adevărat. 34 Şi până ce au stat acolo, trei dintre ei, au intrat într-o casă a fiilor lui Cain şi au zis lor: „Aduce-ţi ne nouă, ceva mâncare lângă fântâna cu apă.” 35 Iar când au văzut pe ei fiii lui Cain, s-au mirat de ei, spunând: „Aceasta este plăcut la vedere, căci aşa ceva noi n-am mai văzut până acum.” Aşa că ei s-au ridicat şi au venit la fântână să-i vadă şi pe ceilalţi. 36 Şi i-au găsit a fi foarte frumoşi, aşa că au strigat şi la alţi să vină să vadă asemenea făpturi frumoase. Şi s-au adunat împrejurul lor bărbaţi şi femei. 37 Atunci bătrânul le-a zis lor: „Noi suntem străini în ţara voastră, aduceţine-ţi ceva mâncare bună şi băutură şi femeile voastre, ca să ne împrospătăm cu ele.” 38 Când au auzit fiii lui Cain aceste vorbe ale bătrânului, fiecare din fii lui Cain şi-a adus nevasta, iar alţi ficele lor, aşa că s-au adunat o mulţime de femei la ei; toate adresându-se lui Iared pentru ei s-au pentru neveste, toţi la un loc. 39 Iar când Iared a văzut ce-au făcut ei, sufletul său curat s-a scârbit de ei; şi n-a vrut să mănânce nici să bea de la ei. 40 Dar bătrânul văzându-l pe Iared că s-a întors de la ei, i-a zis: „Nu fi trist, căci eu sânt bătrânul cel slăvit, după cum m-ai văzut, acomodează-te.” 41 Atunci el şi-a întins mâna şi a luat-o pe o femeie şi cinci din ai săi, au făcut la fel, în faţa lui Iared, ca şi el să facă precum ei. 42 Dar când a văzut Iared această neruşinare a plâns şi şi-a zis în mintea lui: „Tatăl meu nici când n-ar fi făcut aceasta.” 43 Şi şi-a ridicat măinile şi s-a rugat cu multă râvnă şi cu multe lacrimi şi l-a implorat pe Dumnezeu să-l scape din mâinile lor. 44 Nu s-a rugat el mult, că bătrânul şi amicii lui au şi fugit; căci ei nu puteau sta în vreun loc unde cineva se ruga.  45 Atunci Iared a privit dar nu i-a mai văzut pe ei, ci s-a aflat în mijlocul fiilor lui Cain.  46 Atunci el a plâns şi a zis: „Dumnezeule, nu mă nimici pe mine cu această rasă, de care tatăl meu m-a avertizat; căci am crezut Doamne Dumnezeul meu, că aceia care mi s-au arătat, au fost părinţi mei. Dar i-am găsit a fi diavoli, care m-au ademenit prin arătarea lor frumoasă pe care şi-au luat-o şi le-am dat crezare. 47 Dar îţi cer Ţie, Dumnezeule să mă scapi de această rasă, între care mă găsesc acum, la fel cum m-ai scăpat Tu de la acei diavoli. Trimite îngerul Tău să mă scoată din mijlocul lor, căci singur nu am putere să mă scap de ei.” 48 Când a terminat această rugăciune Iared, Dumnezeu a trimis un înger de-ai Săi în mijlocul lor, care l-a luat pe Iared şi l-a lăsat pe munte şi i-a arătat drumul şi l-a sfătuit, iar apoi s-a depărtat de la el.

Cap. XVIII: 1 Iar fii lui Iared au venit între timp să-l viziteze oră după oră, să primească binecuvântare de la el şi să-i ceară sfaturi pentru toate ce făceau; şi când aveau de lucrat, ei făceau la fel. 2 Însă de data aceasta când ei au venit la Iared, nu l-au găsit acolo ci au găsit candela scoasă afară din peşteră. Moaştele părinţilor erau doborâte, iar prin ele nişte voci de la Dumnezeu se auzeau, prin puterea Sa divină, spunând: „Satana în forma sa l-a înşelat pe fiul nostru, căutând să-l distrugă pe el, pe cum l-a distrus pe Cain.” 3 Şi au mai spus la fel: „Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului, l-a scăpat pe fiul nostru din mâna Satanei, care şi-a făcut falsă arătare înaintea lui.” Şi au mai vorbit acele voci şi despre alte lucruri, prin puterea lui Dumnezeu. 4 Dar când fii lui Iared au auzit aceste voci, i-a cuprins spaima şi au început a plânge pentru tatăl lor, căci ei n-au ştiut ce s-a întâmplat cu el. 5 Au plâns ei după el în ziua aceea, până la apus de soare. 6 Atunci a apărut Iared cu o înfăţişare tristă, cu o minte şi un trup nefericit şi supărat, căci a fost separat de moaştele părinţilor săi. 7 Dar cum s-a apropiat el de peşteră, fii lui l-au văzut şi s-au grăbit să-l întâmpine şi l-au îmbrăţişat, plângând şi zicând către el: „Tată, unde ai fost tu, de ce ne-ai părăsit, căci tu nu voiai să faci aceasta?” Şi iarăşi: „O, tată, până tu ai dispărut, candela părinţilor noştri a fost scoasă afară, iar moaştele lor au fost doborâte jos, iar nişte voci au ieşit din ele.” 8 Când Iared a auzit aceasta, s-a întristat foarte şi a intrat în peşteră şi a găsit moaştele lor doborâte jos şi candela scoasă afară; iar părinţii însuşi s-au rugat pentru scăparea sa din mâna lui Satana. 9 Atunci Iared s-a aruncat peste moaşte şi le-a îmbrăţişat, spunând: „O, părinţi mei, prin intermediul vostru, Dumnezeu m-a scăpat pe mine din mâna Satanei! Şi vă rog pe voi să-i cereţi lui Dumnezeu să mă ţină şi să mă ascundă de el până în ziua morţi mele.” 10 Atunci toate vocile au încetat, în afară de ce-a a lui Adam, care prin puterea lui Dumnezeu, i-a zis lui: „Iared, fiul meu, adu daruri şi oferă lui Dumnezeu, căci te-a scăpat din mâna lui Satana şi adu ofrande pe altarul meu, pe care eu am adus oferte. Tot la fel fereşte-te de Satana; căci el m-a amăgit de multe ori pe mine cu arătările sale, căutând să mă distrugă; dar Dumnezeu m-a scăpat din mâna lui. 11 Porunceşte poporului tău să se ferească de el şi nu înceta niciodată să aduci ofrande lui Dumnezeu.” 12 Atunci vocea lui Adam a tăcut şi Iared şi fii lui s-au mirat de aceasta. Apoi au aşezat moaştele precum au fost înainte şi Iared şi fii săi au stat şi s-au rugat toată noaptea aceea, până nu s-a crăpat de ziuă. 13 Apoi Iared a făcut şi a adus ofrande pe altar, aşa cum i-a zis Adam; şi urcând pe altar, s-a rugat lui Dumnezeu pentru milă şi iertare de păcate, consimţând şi pentru candela care a fost scoasă afară. 14 Atunci Dumnezeu i s-a arătat lui Iared pe altar şi l-a binecuvântat pe el şi pe fii săi şi a primit ofrandele; şi a poruncit lui Iared să i-a din focul cel sacru de pe altar şi cu el să aprindă candela care a luminat trupul lui Adam.

Cap. XIX: 1 Atunci Dumnezeu i-a revelat din nou legământul Său făcut cu Adam şi i-a explicat lui despre cei cinci mii cinci sute de ani şi despre taina veniri Sale pe pământ. 2 Şi Dumnezeu i-a zis lui Iared: „Precum ai luat din focul de pe altar să aprinzi candela cu el, acel foc să fie cu voi să vă ilumineze trupurile voastre şi să nu mai laşi să fie scos din peşteră până ce trupul lui Adam nu va fi scos. 3 Ci ai grijă Iared de flacără, ca să sclipească în candelă; să nu fie scoasă din peşteră, precum a fost, până ce nu vei primi poruncă printr-o viziune şi nu prin arătarea văzută de tine. 4 Apoi porunceşte din nou poporului tău, să nu se împreune cu fiii lui Cain şi să nu înveţe căile lor; căci Eu sunt Dumnezeu, care nu iubeşte ura şi ticăloşia.” 5 Şi a mai dat Dumnezeu multe porunci lui Iared şi l-a binecuvântat. Iar apoi a luat Cuvântul Său de la el. 6 Atunci Iared s-a apropiat cu fii săi şi a luat din focul de pe altar şi au coborât la peşteră şi au aprins candela din faţa moaştelor lui Adam. Apoi a poruncit poporului tot ce Dumnezeu i-a poruncit lui. 7 Acest semn i s-a arătat lui Iared, la sfârşitul a patru sute cincizeci de ani ai săi; precum s-a mai întâmplat şi multe alte minuni, de care noi nu mai amintim. Căci am scris doar aceste fapte scurte ca să nu lungim naraţiunea noastră. 8 Şi a continuat Iared să înveţe pe fii săi, încă optzeci de ani; însă după aceea ei au început a se înlătura de la poruncile pe care el le-a dat lor şi să facă multe lucruri, fără a se sfătui cu el. Au început să se coboare ei de pe Muntele Sfânt, unul după altul şi să se împreune cu fiii lui Cain în toată urâciunea. 9 Cauza din care fii lui Iared au coborât de pe munte, sunt următoarele pe care noi vi le vom revela vouă.

Cap. XX: 1 După ce Cain a coborât pe pământul cel negru şi fiii săi s-au înmulţit acolo, a fost unul dintre ei pe nume Genun, fiu al lui Lameh cel orb, care l-a ucis pe Cain. 2 Iar în Genun, Satana a intrat încă din copilăriea lui; iar el a făcut diferite trompete şi goarne şi instrumente cu coarde, cimbale şi psalterioane şi lire şi harfe şi flaute. Şi el a cântat din ele tot timpul şi oră de oră. 3 Şi când cânta el la instrumente, Satana venea printre ei şi asculta acele cântări frumoase şi plăcute, ce încântau inima. 4 Apoi el a adunat pe mulţi prieteni de-ai săi, să cânte la ele; şi cântând, ei plăceau mult fiilor lui Cain, care s-au umplut de păcate printre ei, arzând ca focul; până ce Satana le inflama inimile lor, unul contra altuia şi a sporit lăcomia şi pierzarea printre ei. 5 Satana i-a zis deasemenea lui Genun, să toarne băutură tare de cereale; şi să adune mulţime mare pe la casele de băutură; şi acolo le-a servit tot felul de fructe şi flori şi ei au băut la un loc pe toate. 6 Astfel a făcut acest Genun sporind în păcate excesiv; şi a umblat în mândrie zicând fiilor lui Cain să comită tot felul de slăbiciuni şi urâciuni, pe care nici ei nu le ştiau; şi i-a îndemnat la toate păcatele pe care ei până atunci nu le cunoşteau. 7 Atunci când a văzut Satana că ei îi dau ascultare lui Genun şi se supun poruncilor sale, s-a bucurat foarte, iar apoi l-a pus pe Genun să-i îndemne să facă arme din fier pentru război. 8 Iar când erau beţi, se duşmăneau şi se omorau între ei; un om folosind violenţa asupra altuia; ca să-i înveţe răutate şi păcate pe fii lor. 9 Apoi cei ce au fost cuceriţi de alţi şi au fost învinşi şi bătuţi, au venit la Genun, ca să se refugieze la el, iar el şi i-a făcut de confidenţi. 10 Şi au crescut păcatele printre ei enorm; până ce un om nu s-a însurat cu propria lui soră, sau fică, sau mamă şi altele; sau fica cu tatăl surori ei; aşa că n-a mai fost deosebire de relaţii între ei şi ei n-au mai ştiut de dreptate, ci toate urâciunile le-au făcut şi pământul a fost cuprins de păcate; şi s-a mâniat pe ei Dumnezeu Judecătorul, care i-a făcut pe ei. 11 Iar Genun a adunat mulţime peste mulţime; care au cântat la goarne şi alte instrumente la poalele Muntelui Sfânt; şi au făcut ei astfel ca fiii lui Set de pe munte să-i audă. 12 Iar când fii lui Set au auzit zgomotele lor, ei s-au mirat şi s-au adunat pe munte să-i vadă pe aceştia; şi au făcut aşa un an întreg. 13 Iar la finea/sfârșitul acelui an, Genun a văzut că ei au auzit puţin câte puţin şi Satana l-a anunţat şi i-a spus să-şi vopsească hainele în diverse culori şi să se sulemenească şi înroşească şi multe altele. 14 Iar fiii lui Cain care au făcut toate acestea şi s-au arătat cu această arătare frumoasă şi ademenitoare, s-au adunat la poalele muntelui în alaiul lor; cu goarne şi haine împodobite şi făceau curse de călăreţi, îndeplinind toate faptele înfiorătoare. 15 Între timp, fiii lui Set, care erau pe Muntele Sfânt, se rugau şi lăudau pe Dumnezeu; în locul unde mulţimile de „îngeri” au căzut; căci înainte Dumnezeu îi chema pe ei îngeri, căci El avea plăcere în ei. 16 Însă după aceasta, ei n-au mai păzit poruncile Lui, nici nu s-au mai ţinut de legământul făcut de Dumnezeu cu părinţi lor, ci s-au retras de la post şi rugăciuni şi de la sfatul lui Iared, tatăl lor. Au continuat doar a se aduna la un loc pe marginea muntelui, să privească asupra fiilor lui Cain; de dimineaţa până seara; şi asupra faptelor lor şi a hainelor lor împodobite şi ornate. 17 Apoi fiii lui Cain au privit de jos şi i-au văzut pe fiii lui Set, stând la un loc pe vârful de munte; şi i-au chemat pe ei să coboare. 18 Iar fiii lui Set au răspuns de sus: „Noi nu ştim calea.” Atunci Genun, fiul lui Lameh auzind aceasta, s-a gândit cum să-i aducă jos. 19 Atunci Satana a venit la el noaptea, spunându-i: „Nu este nicio cale ca să coboare de pe muntele pe care locuiesc ei; dar când se va face de ziuă, spune-le să meargă prin partea de vest a muntelui, că acolo vor găsi calea, la râul cu apă curgătoare, între cele două dealuri; spune-le, pe acolo să coboare la voi.” 20 Apoi cum s-a făcut de ziuă, Genun a suflat în goarne şi a bătut în tobe pe lângă munte, căci aşa voia el. Iar când fiii lui Set au auzit, au venit să vadă, aşa cum obişnuiau. 21 Atunci Genun le-a zis lor de jos: „Mergeţi, spre partea de vest a muntelui, acolo veţi afla calea să coborâţi jos.” 22 Şi când fiii lui Set au auzit aceste spuse, de la el, ei au intrat în peşteră la Iared, să-i spună tot ce-au auzit. 23 Iar când Iared a auzit aceasta, s-a supărat, căci el a ştiut că ei vor păcătui. 24 După aceasta o sută de oameni ai fiilor lui Set s-au adunat laolaltă şi şi-au zis între ei: „Haideţi să coborâm jos la fiii lui Cain şi să vedem ce fac ei şi să ne distrăm la un loc cu ei.” 25 Dar Iared când a auzit de cei o sută de inşi, sufletul său s-a întristat şi supărat. S-a ridicat cu mare ardoare şi s-a pus în mijlocul lor şi i-a conjurat pe ei pe sângele lui Abel cel drept, spunând: „Niciunul din voi să nu coboare jos de pe acest munte sfânt şi pur, pe care părinţi noştri ne-au poruncit să trăim.” 26 Iar când Iared a văzut că ei nu vor să-i dea ascultare, le-a zis: „O fii mei buni şi inocenţi şi sfinţi; odată ce veţi coborâ de pe acest munte sfânt, Dumnezeu nu vă va mai lăsa să vă întoarceţi aici.” 27 Şi iarăşi i-a implorat pe ei şi le-a zis: „Vă conjur pe moartea părintelui nostru Adam şi pe sângele nevinovat al lui Abel, a lui Set, a lui Enos şi Cainan şi Mahalalel, să-mi daţi ascultare şi să nu coborâţi jos de pe acest munte sfânt, căci din momentul în care veţi coborâ, voi veţi fi rupţi de la viaţă şi de la milostivire; şi voi nu vă veţi mai numi fiii lui Dumnezeu, ci fii de diavol.” 28 Însă ei n-au vrut să dea ascultare spuselor sale. 29 Iar Enoh, care la vremea aceea era deja matur în râvna sa pentru Dumnezeu, s-a ridicat şi a spus: „Ascultaţimă-ţi, o voi fii ai lui Set, mici şi mari – când vă veţi întoarce de la poruncile părinţilor noştri şi veţi coborâ de pe muntele nostru sfânt – aici nu veţi mai urca în veci.” 30 Însă ei s-au ridicat împotriva lui Enoh şi nu i-au dat ascultare, ci au coborât de pe Muntele Sfânt. 31 Şi când au privit ei asupra ficelor lui Cain, la frumuseţea cu care au fost sulemenite; la mâinile şi picioarele lor vopsite cu farduri şi tatuate cu podoabe pe feţele lor, focul păcatului s-a stârnit asupra lor. 32 Atunci Satana le-a făcut să arate şi mai frumoase, în faţa fiilor lui Set, precum şi pe ei în ochii ficelor lui Cain, astfel că ele au lăcomit la ei, ca nişte fiare fioroase, deasemenea şi fiii lui Set după ficele lui Cain, până ce n-au comis păcate cu ele. 33 Iar după ce-au căzut în aceste păcate, ei au căutat să se întoarcă pe unde au coborât şi au încercat să urce pe Muntele Sfânt; dar n-au putut, fiindcă stâncile muntelui li s-au arătat lor din foc arzător; şi din acest motiv, ei n-au mai putut urca. 34 Căci Dumnezeu s-a supărat şi nu s-a milostivit de ei, căci au coborât din slavă şi şi-au pierdut puritatea şi inocenţa şi au căzut în păcat. 35 Atunci Dumnezeu a trimis Cuvântul Său la Iared, spunându-i: „Aceşti fii ai tăi, pe care tu i-ai numit fiii Mei – s-au întors de la poruncile Mele şi au coborât jos la locul pierzări şi a păcatului.Trimite un mesager la cei rămaşi, ca ei să nu meargă jos să piară.” 36 Atunci Iared a plâns în faţa Domnului şi i-a cerut milă şi iertare. Căci a vrut mai bine să moară, decât să audă aceste cuvinte de la Dumnezeu, despre fiii cei care au coborât de pe Muntele Sfânt. 37 Şi el a urmat poruncile lui Dumnezeu şi le-a zis lor să nu coboare de pe muntele sfânt* şi să nu se împreune cu fiii lui Cain. 38 Însă ei n-au auzit spusele lui şi n-au mai luat în seamă sfatul său. (*Este vorba probabil de îngerii căzuţi de pe muntele Hermon ai lui Semiaza – de citit cartea lui Enoh cap.XVIII.).

Cap. XXI: 1 Apoi o nouă mulţime s-a adunat şi au coborât şi au păţit la fel; şi aşa unii după alţii s-au adunat şi au coborât, până ce au mai rămas doar câţiva. 2 Atunci Iared a plâns de supărare, atât de mult că ziua morţi sale s-a apropiat. 3 Atunci a chemat el pe Enoh, fiul său cel mai vârsnic şi pe Metuselah, fiul lui Enoh şi pe Lameh, fiul lui Metuselah şi pe Noe, fiul lui Lameh. 4 Când au venit ei, el s-a rugat pentru ei şi i-a binecuvântat şi le-a zis: „Voi sunteţi drepţi şi inocenţi, fiilor; voi să nu coborâţi jos de pe acest munte sfânt; căci fiii voştri şi fiii fiilor voştri au coborât de pe acest Munte Sfânt şi s-au înstrăinat de la munte, prin pierzarea lor cumplită şi înstrăinarea lor de la poruncile lui Dumnezeu. 5 Dar eu ştiu, prin puterea lui Dumnezeu că El nu vă va lăsa pe voi pe acest munte, căci fiii voştri au păcătuit împotriva poruncilor Lui şi ale părinţilor noştri, pe care noi le-am primit de la ei. 6 Ci fiilor mei, Dumnezeu vă va duce pe un pământ străin şi nu vă veţi mai întoarce să vedeţi cu ochii voştri această Grădină şi acest munte sfânt. 7 De aceea fiilor mei, întoarceţivă-ţi inimile către voi înşivă şi păziţi poruncile lui Dumnezeu, care sunt în voi. Iar când veţi pleca de pe acest munte sfânt, în ţara ce-a străină, pe care voi n-o cunoaşteţi, luaţi cu voi moaştele părintelui nostru Adam şi cele trei daruri şi oferte, aurul, tămâia şi mirul; şi puneţile-ţi în locul unde va fi pus trupul lui Adam. 8 Iar celor din voi care vor mai rămâne, fiilor mei, va veni Cuvântul lui Dumnezeu; şi când el va ieşi din acea ţară, va lua cu el trupul părintelui nostru Adam şi-l va aşeza în mijlocul pământului, în locul de unde slava noastră va fi să vină.” 9 Atunci Noe a zis către el: „Cine dintre noi este cel ce va rămâne?”10 Şi Iared i-a răspuns: „Tu vei fi acela; şi tu vei lua trupul părintelui nostru Adam din peşteră şi-l vei pune cu tine în arcă, când potopul va veni. 11 Iar fiul tău Sem care va ieşi din coapsele tale; el va fi acela care va aşeza trupul părintelui nostru Adam în mijlocul pământului, în locul de unde va veni slava.” 12 Apoi Iared s-a întors la fiul său Enoh şi i-a zis lui: „Tu fiule, vei locui aici în peşteră şi cu diligenţă vei sluji în faţa moaştelor lui Adam, toate zilele vieţi tale; şi vei purta poporul tău în dreptate şi inocenţă.” 13 Şi Iared n-a mai zis nimic. Mâinile lui s-au lăsat, ochii i s-au închis şi a purces spre odihnă, precum au făcut părinţi lui. Moartea lui s-a întâmplat în cel de-al treisute şaizecilea an al lui Noe, la vârsta sa de nouă sute optzeci şi nouă de ani, pe doisprăzece Tahsas, în ziua de Vineri. 14 Murind Iared, lacrimile s-au vărsat pe obraji săi, din cauza supărări sale pentru fiii lui Set, care au căzut în zilele acelea. 15 Atunci Enoh, Metuselah, Lameh şi Noe, ei patru l-au plâns pe el, l-au uns cu atenţie şi l-au aşezat în peştera Comorilor. Atunci s-au ridicat şi l-au plâns patruzeci de zile. 16 După ce s-au terminat aceste zile de jale, Enoh, Metuselah, Lameh şi Noe, au rămas cu supărarea în inimă pentru că tatăl lor s-a depărtat de la ei şi nu l-au mai văzut.

Cap. XXII: 1 Dar Enoh a păzit poruncile lui Iared, tatăl său şi a continuat să slujească în peşteră. 2 Este acel Enoh, căruia i s-a întâmplat multe lucruri minunate şi care a lăsat scrisă o carte; însă acestea nu pot fi spuse aici. 3 Apoi, după aceasta, fiii lui Set s-au înstrăinat şi au căzut şi ei şi fii lor şi fiii fiilor lor şi nevestele lor. Dar când i-au văzut Enoh, Metuselah, Lameh şi Noe, le-a suferit inima din pricina căderi lor şi a necredinţei acelora; şi au plâns ei şi au cerut lui Dumnezeu să-i ferească pe ei şi să-i scoată din acele slăbiciuni. 4 Enoh a slujit înaintea Domnului trei sute optzeci şi cinci de ani, iar după aceea el a fost depărtat prin slava lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a vrut să-l i-a pe el de pe pământ. 5 Atunci a spus el către fii săi: „Ştiu că Dumnezeu vrea să aducă potopul pe pământ, ca să nimicească credinţa noastră. 6 Iar voi sunteţi ultimile căpetenii peste acest popor de pe munte; căci ştiu că nimeni n-o să mai fie lăsat să nască prunci pe acest munte sfânt, căci nimeni nu va mai fi lăsat după voi aici.” 7 Şi le-a mai zis Enoh lor: „Vegheaţi peste sufletele voastre şi ţineţivă-ţi cu putere şi frică de Dumnezeu ca slujnici ai Lui; în credinţă dreaptă şi dreptate şi inocenţă şi cu judecată; în căinţă şi deasemenea în puritate.” 8 Când a terminat aceste porunci, Enoh către ei, Dumnezeu l-a luat de pe acel munte şi l-a dus în locul vieţi, în lăcaşul celor drepţi şi celor aleşi, în Raiul cel plăcut, în lumina cea ce se întinde peste cer; lumina cea care este înafara luminii acestei lumi, căci este lumina lui Dumnezeu, care umple lumea întreagă, pe care nimeni n-o poate conţine. 9 Aceasta fiindcă Enoh a umblat în lumina lui Dumnezeu; el s-a eliberat de moarte, până când Dumnezeu nu va vrea să-l lase să moară. 10 Iar pe munte n-a mai rămas niciun părinte sau fii ai lor, decât cei trei, Metuselah, Lameh şi Noe. Căci toţi ceilalţi au coborât de pe munte şi au căzut în păcat cu fiii lui Cain. De aceea, le-a fost lor cu neputinţă să urce; ci acolo au rămas doar cei trei oameni.

ORIGINEA VIEȚII – studiu; partea a cincea!

ORIGINEA VIEȚII – studiu; partea a cincea!

„Oamenii-maimuţe” – ce au fost ei?

 Mulți ani la rând mijloacele de informare în masă au adus la cunoştinţa publică descoperiri de vestigii fosile ale unor oameni cu trăsături asemănătoare cu ale maimuţelor. Literatura ştiinţifică abundă cu reprezentări grafice ale acestui gen de creaturi. Este oare vorba de verigi de legătură sau intermediare în linia evolutivă care duce de la animal la om? Sunt oare aceşti „oameni-maimuţe” strămoşii noştri? Savanţii evoluţionişti răspund afirmativ. Iată de ce se pot citi adesea‚ mai ales în revistele ştiinţifice‚ titluri ca acesta: „Cum a devenit maimuţa om?”⁠ Desigur‚ unii evoluţionişti consideră că aceşti strămoşi ipotetici ai omului pe nedrept sunt numiţi „maimuţe”. Dar unii dintre colegii lor nu sunt chiar atât de exigenţi.⁠ Stephen Jay Gould spune: „Oamenii au evoluat din strămoşi asemănători maimuţelor.” Iar George Gaylord Simpson scrie: „Acest strămoş comun ar fi numit în mod cert maimuţă în limbaj curent de către toţi cei care l-ar vedea. Termenii maimuţă şi maimuţă antropoidă fiind termeni definiţi prin întrebuinţare curentă‚ strămoşii omului au fost maimuţe obişnuite sau antropoide.” De ce sunt atât de importante pentru evoluţionişti documentele fosile‚ în efortul de a demonstra că oamenii au avut strămoşi similari maimuţelor? Pentru că nimic din lumea vie de astăzi nu vine să confirme această idee. Cum am arătat în partea a patra‚ există o enormă prăpastie între oameni şi oricare animale existente astăzi‚ inclusiv familia maimuţelor mari. Dat fiind faptul că lumea vie nu furnizează veriga intermediară între om şi antropoide‚ evoluţioniştii speră să o găsească în documentele fosile. Din punctul de vedere al teoriei evoluţioniste‚ prăpastia evidentă care îl separă pe om de maimuţe este surprinzătoare. Potrivit acestei teorii‚ cu cât mai sus se află animalele pe scara evoluţiei‚ cu atât mai apte au devenit ele pentru a supravieţui. Dacă aşa stau lucrurile‚ atunci de ce familia maimuţelor „inferioare” este încă bine reprezentată‚ în timp ce nu există niciun singur exemplar din pretinsele forme intermediare care‚ teoretic‚ erau mai evoluate? Există astăzi cimpanzei‚ gorile şi urangutani‚ dar niciun „om-maimuţă”. Este logic oare ca toate „verigile”‚ mai recente şi‚ în principiu‚ mai evoluate‚ dintre creaturile asemănătoare maimuţelor şi omul modern să fi dispărut‚ dar să fi supravieţuit maimuţele „inferioare”?

Sunt oare numeroase dovezile fosile?

 Judecînd după lucrările ştiinţifice sau după ceea ce ni se arată în muzee sau la televiziune‚ ar părea că există nenumărate dovezi că oamenii au evoluat din creaturi asemănătoare maimuţelor. Dar‚ în realitate‚ aşa stau oare lucrurile? Spre exemplu‚ ce documente fosile existau în zilele lui Darwin? Şi-a formulat el teoria sa fiindcă dispunea de dovezi fosile? O revistă ştiinţifică‚ „The Bulletin of the Atomic Scientists”‚ comentează: „Dacă se studiază cu atenţie primele teorii asupra evoluţiei umane‚ ele sunt într-adevăr foarte ciudate. David Pilbeam a spus că ele erau „lipsite de fosile”. Iată deci teorii asupra evoluţiei umane‚ care‚ în mod normal‚ ar fi trebuit să pretindă unele dovezi fosile. Dar‚ în realitate‚ sau au existat atât de puţine fosile încât nu au influenţat cu nimic teoria‚ sau nu au existat deloc fosile. Astfel‚ între pretinşii părinţi apropiaţi ai omului şi primele fosile umane nu a existat decât imaginaţia savanţilor secolului al nouăsprezecelea.” Această publicaţie ştiinţifică explică şi motivul: „Trebuia să se creadă în evoluţie‚ în evoluţia omului‚ şi aceasta a influenţat concluziile muncii lor.” Dar astăzi‚ după mai bine 130-140 de ani de cercetări‚ câte mărturii fosile avem cu privire la existenţa „oamenilor maimuţă”? Richard Leakey a declarat: „Cei care lucrează în acest domeniu dispun de atât de puţine dovezi pe care să-şi întemeieze concluziile‚ încât sunt obligaţi să şi le schimbe foarte frecvent.”⁠ Iar „New Scientist” face următorul comentariu: „Judecând după cantitatea mărturiilor pe care se bazează studiul omului fosil nu merită să fie luat câtuşi de puţin în considerare mai mult decât ca o simplă subdiviziune a paleontologiei sau a antropologiei. Colecţia este teribil de incompletă‚ iar exemplarele înseşi sunt adesea fragmentare şi neconcludente.” În aceeaşi ordine de idei‚ cartea „Origins” admite: „Cu cât înaintăm mai mult pe drumul evoluţiei‚ care duce la om‚ înaintarea devine tot mai nesigură‚ tot datorită rarităţii documentelor fosile.” Iar revista „Science” adaugă: „Mărturiile ştiinţifice de bază nu sunt decât o deplorabilă colecţie de oase pe baza cărora trebuie reconstruită evoluţia omului. Un antropolog a comparat această sarcină cu aceea care ar consta în reconstituirea intrigii din „Război şi pace” cu ajutorul a 13 pagini ale cărţii‚ alese la întâmplare.” Dar chiar atât de rare sunt documentele fosile privitoare la „oamenii-maimuţe”? Observaţi ce scrie „Newsweek”: „„Aţi putea pune toate fosilele pe o singură masă de birou”‚ a declarat Elwyn Simons‚ de la Universitatea Duke.”” „The New York Times” a scris următoarele: „Vestigiile fosile cunoscute ale strămoşilor omului ar încăpea pe o masă de biliard. Aceasta este o bază foarte limitată pentru a străbate negura câtorva milioane de ani care au trecut.” Şi „Science Digest”scrie: „Este remarcabil faptul că toate dovezile materiale de care dispunem cu privire la evoluţia umană le-am putea pune într-un singur sicriu şi încă tot ne-ar mai rămâne spaţiu! Spre exemplu‚ marile maimuţe actuale par a veni de nicăieri. Ele nu au niciun trecut şi nici arhive fosile. Cât despre adevărata origine a omului modern‚ cu staţiune bipedă şi verticală‚ nud‚ cu creier voluminos‚ constructor de unelte‚ este‚ dacă suntem cinstiţi faţă de noi înşine‚ la fel de misterioasă.” Omul modern‚ cu capacitatea sa de a raţiona‚ de a prevedea‚ de a inventa‚ de a construi pornind de la cunoştinţele dobândite şi de a utiliza un limbaj complex‚ apare brusc în documentele fosile. Gould‚ în cartea sa „The Mismeasure of Man”‚ scrie: „Nu avem nicio dovadă a unei transformări biologice în capacitatea sau structura creierului de la apariţia lui Homo sapiens în arhivele fosile‚ în urmă cu circa cincizeci de mii de ani.”⁠ Cartea „The Univers Within” ridică întrebarea: „Ce anume a determinat evoluţia să producă‚ întocmai ca peste noapte‚ un om modern‚ cu creierul său excepţional?”⁠ Teoria evoluţiei nu dă niciun răspuns. Dar răspunsul nu ar fi oare crearea unei creaturi deosebite şi foarte complexe?

Unde sunt „verigile” intermediare?

 Totuşi‚ nu au găsit savanţii oare „verigile” indispensabile care ar fi făcut legătura dintre animalele asemănătoare maimuţelor şi om? Faptele răspund că: Nu. Revista „Science Digest” vorbeşte despre „absenţa unei verigi intermediare pentru a explica relativa instantaneitate a apariţiei omului modern”.⁠ „Newsweek” face următoarea remarcă: „Veriga ce lipseşte între om şi maimuţele mari este pur şi simplu cea mai fascinantă din întreaga ierarhie a creaturilor fantome. În documentele fosile verigile lipsă sunt o regulă.” Din cauza absenţei acestor verigi intermediare‚ a fost nevoie să se fabrice „creaturi fantome”‚ pornind de la indicii foarte neînsemnate‚ şi să fie făcute aşa ca să poată să treacă drept creaturi care ar fi existat în realitate. Aşa se explică această contradicţie pe care revista „Science”a relatat-o în felul următor: „Oamenii au evoluat în mod progresiv de la strămoşii lor asemănători maimuţelor şi nu‚ cum pretind anumiţi savanţi‚ de la o formă la alta‚ prin salturi bruşte. Dar alţi antropologi‚ bazându-şi studiile pe aceleaşi informaţii‚ au ajuns‚ după cât se pare‚ la o concluzie diametral opusă.” Astfel‚ noi putem înţelege mai bine următoarea remarcă a renumitului anatomist Solly Zuckerman‚ care a scris în „Journal of the Royal College of Surgeons of Edinburgh”: „Căutarea proverbialei „verigi lipsă” sfântul Gral al unei secte veşnic vii de anatomişti şi biologi‚ permite speculaţiei şi mitului să prospere tot atât de mult astăzi ca şi în urmă cu mai bine de optzeci de ani.”⁠ Zuckerman a remarcat că: „Mult prea frecvent‚ faptele sunt ignorate‚ pentru a fi sprijinit mai degrabă ceea ce se bucură la un moment dat de popularitate‚ în ciuda faptului că toate dovezile sunt împotrivă.”

„Arborele genealogic” al omului:

 Drept urmare a celor arătate mai sus‚ „arborele genealogic”‚ atât de frecvent desenat pentru a ilustra pretinsa evoluţie a omului din animale inferioare‚ se schimbă încontinuu. Astfel Richard Leakey a declarat că descoperirea unei fosile mai recente „demolează ideea potrivit căreia fosilele mai vechi pot fi aranjate conform unei ordini consecutive indicând schimbări evolutive”.⁠ Comentînd această descoperire‚ ziarul „The Times” scria: „Toate cărţile ce tratează probleme de antropologie‚ toate articolele privitoare la evoluţia omului şi toate desenele arborelui genealogic al omului ar trebui aruncate la coş. Ele sunt evident false!” Arborele genealogic ipotetic care reprezintă evoluţia omului este o harababură de vechituri care erau considerate odinioară „verigi” intermediare. Un editorial din „New York Times” observa că ştiinţa evoluţionistă „lasă atât de mult loc presupunerilor încât teoriile privitoare la modul în care a apărut omul tind să spună mult mai mult despre autorii lor decât despre subiectul lor. Cel care descoperă un nou craniu dă adesea impresia că redesenează arborele genealogic al omului‚ plasându-şi descoperirea sub ramura centrală care duce la om‚ iar craniile descoperite de ceilalţi sub ramurile secundare‚ care nu duc nicăieri.” Recenzând cartea evoluţioniştilor Niles Eldredge şi Ian Tattersall‚ intitulată „The Myths of Human Evolution”‚ revista „Discover” face observaţia că autorii au suprimat orice arbore genealogic evolutiv. De ce? După ce reţine ideea că „verigile cu care se stabileşte filiaţia speciei umane nu pot fi decât rodul ghicitului”‚ această publicaţie declară: „Eldredge şi Tattersall afirmă că zadarnic îşi caută omul strămoşul. Dacă ar exista probe‚ spun ei‚ ar fi de aşteptat‚ cu deplină încredere‚ ca istoria evoluţiei umane să devină cu atât mai clară cu cât se găsesc mai multe fosile de hominide. Însă‚ dacă se obţine vreun rezultat‚ atunci acela este exact cel contrariu.” „Discover” desprinde această concluzie: „Specia umană şi toate celelalte specii vor rămâne oarecum orfane‚ identitatea părinţilor lor fiind pierdută în negura timpului.”⁠ Ea este pierdută din punctul de vedere al evoluţioniştilor‚ dar Geneza‚ cealaltă alternativă‚ nu i-a „găsit” oare pe părinţii noştri‚ aşa cum sunt ei în realitate în documentele fosile: oameni compleţi‚ întocmai ca şi noi? Documentele fosile dezvăluie faptul că oamenii şi maimuţele superioare au o origine distinctă‚ separată. Iată de ce nu se găseşte nicio probă a existenţei unei verigi intermediare între om şi animalele asemănătoare maimuţelor. În realitate‚ nu au existat niciodată asemenea verigi.

Ce înfăţişare aveau?

 Dar dacă strămoşii omului nu au fost creaturi asemănătoare maimuţelor‚ de ce atunci cărţile ştiinţifice şi muzeele lumii întregi sunt pline de desene şi de reconstituiri ale „oamenilor-maimuţe”? Pe ce se bazează ele? Cartea „The Biology of Race” dă acest răspuns: „Carnaţia şi părul acestui gen de reconstituiri sunt rodul imaginaţiei.” Ea adaugă: „Culoarea pielii‚ culoarea‚ forma şi distribuţia părului; trăsăturile; faţa; noi nu ştim absolut nimic despre acestea‚ indiferent de care om preistoric este vorba.” „Science Digest” spune‚ de asemenea: „Imensa majoritate a planşelor desenate se întemeiază mai degrabă pe imaginaţie decât pe fapte. Artiştii trebuie să creeze ceva care să se situeze între o maimuţă superioară şi o fiinţă umană; cu cât este considerat mai vechi un specimen‚ cu atât i se dă o înfăţişare mai apropiată de aceea a maimuţei.”⁠ Donald Johanson‚ paleontolog‚ recunoaşte: „Nimeni nu poate şti cu exactitate cum arăta un hominid dispărut.” De altfel‚ „New Scientist” recunoştea că nu există „destule dovezi în arhivele fosile pentru a scoate teoria noastră din domeniul imaginarului.” După cum a recunoscut evoluţionistul Robert Green‚ reconstituirile de „oameni-maimuţe” nu sunt deci decât „pură ficţiune în cele mai multe privinţe‚ pură invenţie”.⁠ Astfel‚ în cartea sa „Aber Gott war da”‚ Ivar Lissner făcea acest comentariu: „Întocmai aşa cum începem să învăţăm că omul primitiv nu era un sălbatic‚ ne rămâne să ne convingem‚ tot la fel‚ că oamenii din pleistocen nu erau nişte brute şi cu atât mai puţin nişte semi-maimuţe cu un psihism rudimentar. Iată de ce reconstituirile care pretind că reprezintă omul din Neandertal sau chiar omul din Peking (pitecantropul) sunt groteşti.” Anumiţi savanţi‚ dornici să găsească dovada că „oamenii-maimuţe” au existat în realitate‚ au căzut chiar victime unor adevărate înşelăciuni. Cităm‚ spre exemplu‚ cazul cu omul de Piltdown‚ din 1912. Timp de circa 40 de ani el a fost acceptat ca autentic de majoritatea evoluţioniştilor. Dar în cele din urmă‚ în anul 1953‚ înşelătoria a fost descoperită‚ atunci când tehnicile moderne au permis să se stabilească faptul că era vorba de oase de maimuţă şi de om care au fost asamblate şi îmbătrânite artificial. Altă dată‚ a fost desenată şi prezentată în presă o „verigă lipsă” cu trăsături asemănătoare maimuţei. Mai târziu s-a recunoscut că „dovada” consta dintr-un singur dinte care aparţinuse unei specii de porc‚ astăzi dispărută.⁠

Ce erau ei în realitate?

 Dacă reconstituirile de „oameni-maimuţe” nu erau valabile‚ atunci ce erau acele creaturi ale trecutului‚ ale căror oase fosilizate au fost găsite? Printre primele mamifere care figurează în linia evolutivă care duce la om a existat un animal asemănător unui mic rozător‚ care ar fi trăit acum 70 de milioane de ani. În cartea lor „Lucy: The Beginning of Humankind”‚ Donald Johanson şi Maitland Edey scriu cu privire la aceste mici animale: „Ele erau patrupede-insectivore‚ a căror talie şi morfologie se apropia de aceea a veveriţelor.” Richard Leakey vorbeşte despre acest mamifer ca despre un „primat‚ asemănător unui şobolan”. Dar există oare dovezi solide că aceste animale minuscule au fost strămoşii omului? Nu‚ – aceasta nu este decât pură speculaţie. Nu există nicio formă intermediară care să le lege de altceva decât exact de ceea ce erau şi ele: mici mamifere asemănătoare rozătoarelor. Pe lista general acceptată a strămoşilor omului vine la rând‚ după un „gol” evaluat la circa 40 de milioane de ani‚ un specimen fosil găsit în Egipt‚ căruia i s-a dat numele de Aegyptopithecus‚ – egiptopitecul sau maimuţa de Egipt. Această creatură ar fi trăit cu 30 de milioane de ani în urmă. Reviste‚ ziare şi cărţi au publicat desene ale acestei creaturi‚ însoţite de legende de felul acesta: „Această creatură asemănătoare maimuţei a fost strămoşul nostru” (Time)⁠. „Primat african asemănător maimuţei‚ identificat drept strămoş comun al omului şi al maimuţelor superioare” (The New York Times)⁠. „Aegyptopithecus este un strămoş comun al omului şi al maimuţelor superioare din present” (Origins)⁠. Dar unde sunt verigile intermediare între acest animal şi rozătorul care îl precedă şi între această creatură simiană şi cele care o urmează în linia evolutivă? Nu s-a găsit niciuna.

Ascensiunea şi declinul „oamenilor-maimuţe”:

 După un alt gol enorm în documentele fosile‚ un nou specimen fosil a fost prezentat drept primul mare simian hominid. S-a spus că el ar fi trăit cu circa 14 milioane de ani în urmă şi a fost numit ramapitecul‚ maimuţa lui Rama (un prinţ indian legendar). Rămăşiţele lui fosile au fost descoperite în India acum mai bine de optzeci de secol. Din aceste rămăşiţe fosile a fost reconstituită o creatură simiescă cu staţiune bipedă şi verticală. Iată ce se poate citi în acest sens în cartea „Origins”: „În stadiul actual al cunoştinţelor noastre‚ el este probabil primul reprezentant al familiei umane.” Pe baza căror dovezi fosile s-a tras o asemenea concluzie? Aceeaşi lucrare spune: „Informaţiile privitoare la ramapitecus sunt considerabile‚ – chiar dacă în termeni absoluţi‚ ele rămân‚ vai‚ deziluzionant de neînsemnate: fragmente ale maxilarului superior şi inferior‚ plus o serie de dinţi.” Consideraţi oare că asemenea „informaţii” sunt suficient de „considerabile” pentru a permite reconstituirea unui „om-maimuţă” biped care ar fi strămoşul omului? Şi totuşi‚ această creatură foarte ipotetică a fost desenată cu trăsăturile unui „om-maimuţ㔂 asemenea desene invadând literatura evoluţionistă‚ – şi toate acestea pe baza unor fragmente de maxilar şi a câtorva dinţi! Cu toate acestea‚ după cum spune „New York Times”‚ timp de mai multe decenii‚ ramapitecus „a stat‚ pe cât de sigur posibil la baza arborelui evolutiv al omului.” Însă lucrurile nu mai stau astfel.Vestigii fosile mai complete‚ descoperite recent‚ au demonstrat că ramapitecul semăna mult cu maimuţele superioare actuale. Astfel‚ acum „New Scientist” declară:„Ramapitecul nu a putut fi primul membru al liniei umane.”⁠ Aceste noi informaţii au determinat revista „Natural History” să ridice această întrebare: „Cum a putut ramapitecul‚ reconstituit doar pe baza unor dinţi şi maxilare‚ – fără să se ştie nimic despre oasele sale pelviene‚ craniene sau despre membrele sale – să se strecoare în procesiunea care duce la om? În mod evident‚ trebuia ca evoluţioniştii să-şi ia propriile dorinţe drept realităţi‚ pentru ca să determine faptele să spună ceea ce ele‚ în realitate‚ nu spun.” O altă prăpastie de mari proporţii separă apoi această creatură de următorul „om-maimuţă” prezentat drept strămoş al omului. Acesta din urmă a primit numele de australopitecus‚ maimuţa sudică. Rămăşiţe fosile ale acestei creaturi au fost găsite pentru prima dată în Africa în anii 1920. Ea avea o cutie craniană de volum mic‚ comparabilă cu cea a maimuţelor‚ iar maxilarele ei erau proeminente. Ea a fost reprezentată umblând în picioare‚ înclinată în faţă‚ foarte păroasă şi cu trăsături de maimuţă. Se afirmă că şi-a făcut apariţia cu circa trei sau patru milioane de ani în urmă. Pe rând‚ aproape toţi evoluţioniştii au ajuns s-o considere drept un strămoş al omului. Spre exemplu‚ cartea „The Social Contract” nota: „Cu o excepţie sau două‚ aproape toţi specialiştii în acest domeniu apreciază astăzi că australopitecii sunt adevăraţii strămoşi ai omului.”⁠ „New York Times” scria: „Australopitecul este acela care în final a evoluat pentru a deveni Homo sapiens‚ omul modern.”⁠ Ruth Moore a declarat: „Totul dovedeşte că omul şi-a găsit‚ în sfârşit‚ primii strămoşi‚ rămaşi necunoscuţi atât de mult timp.” Şi ea şi-a întărit cu emfază spusele: „Faptele sunt de necombătut. S-a găsit în sfârşit veriga lipsă.” Însă când faptele prezentate în sprijinul unei afirmaţii oarecare sunt prea neînsemnate sau inexistente‚ ori chiar întemeiate pe o înşelătorie‚ atunci afirmaţia îşi pierde orice valabilitate. Acesta a fost cazul cu numeroase declaraţii anterioare privitoare la pretinşii „oameni-maimuţe”. Aşa a fost şi cu australopitecul. Cercetări mai noi au dezvăluit că, cutia sa craniană se deosebea de cea a omului în multe alte privinţe şi nu numai în privinţa capacităţii.⁠ Anatomistul Zuckerman scrie: „Comparată cu cea a oamenilor şi cu a simienilor (maimuţelor)‚ cutia craniană a australopitecului apare în mod incontestabil simiană şi nu umană. A afirma contrariul ar fi totuna cu a spune că negrul este alb.”⁠ El a mai declarat: „Potrivit cercetărilor noastre‚ nu există nici cea mai mică îndoială că australopitecul seamănă nu cu Homo sapiens ci cu maimuţele şi cu antropoizii actuali.”⁠ Iar Donald Johanson a spus şi el: „Australopitecii nu erau oameni.”⁠ La rândul său‚ Richard Leakey recunoştea „dificultatea de a admite că predecesorii noştri direcţi ar fi descendenţii evoluţionari ai australopitecului. Dacă s-ar descoperi astăzi vreun australopitec viu‚ el ar fi pus într-o grădină zoologică‚ împreună cu alte maimuţe superioare. Nimeni nu l-ar numi „maimuţă-om””. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la alţi „verişori” fosili care seamănă cu el‚ cum este „Lucy”‚ un tip ceva mai mic de australopitec. Iată ce spune Robert Jastrow despre el: „Creierul nu era prea mare în dimensiune absolută; el avea doar o treime din volumul unui creier uman.”⁠ În mod evident‚ şi în acest caz este vorba despre o simplă „maimuţă”. De fapt‚ „New Scientist” declara că „Lucy” avea un creier „foarte asemănător cu al unui cimpanzeu.” O altă fosilă a primit numele de Homo erectus‚ – omul vertical. Volumul şi forma creierului său fac ca el să fie considerat la limita inferioară a familiei omului modern. „Encyclopaedia Britannica” a remarcat că „oasele membrelor descoperite până acum nu se diferenţiază de cele ale lui Homo sapiens. Totuşi‚ nu se ştie dacă‚ într-adevăr‚ era un om sau nu. Dar dacă într-adevăr era un om‚ atunci el aparţinea pur şi simplu unei ramuri dispărute a familiei umane.”

Familia umană:

 Omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din Germania‚ unde a fost descoperită prima fosilă) a fost‚ indiscutabil‚ om. La început el a fost reprezentat încovoiat de spate‚ cu un aer stupid‚ foarte păros şi cu o faţă ca de maimuţă. Astăzi se spune că această reconstituire eronată s-a bazat pe un schelet fosil deformat de boală. De atunci au fost găsite numeroase fosile ale omului de Neandertal‚ confirmând că el nu a fost prea deosebit de omul modern. În cartea sa „Ice”‚ Fred Hoyle a declarat: „Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă în vreo privinţă.” Iată de ce reconstituirile mai recente ale omului de Neandertal iau o înfăţişare mult mai modernă. O altă fosilă care se întâlneşte frecvent în literatura ştiinţifică este omul de Cro-Magnon. Lui i s-a dat numele locului din sudul Franţei‚ unde au fost descoperite pentru prima dată oase ale acestui om. Aceste specimene „au fost atât de greu de deosebit de cele de astăzi‚ încât chiar şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane”‚ spune cartea „Lucy”.⁠ Faptele arată, așadar, cu claritate că, credinţa în existenţa „oamenilor-maimuţe” nu este fondată. Dimpotrivă‚ oamenii prezintă toate caracteristicile unor indivizi care au făcut obiectul unei creaţii separate şi deosebite de a oricărui animal. Oamenii s-au reprodus şi se reproduc numai în cadrul şi potrivit speciei lor. Toate creaturile cu înfăţişare de maimuţă care au trăit în trecut nu au fost nimic altceva decât maimuţe‚ fie ele antropoide sau nu‚ şi nici într-un caz oameni. Descoperirea de fosile umane‚ uşor deosebite de omul modern‚ dovedeşte‚ pur şi simplu‚ că în sânul speciei umane există o mare varietate‚ care se poate constata că există încă şi astăzi între oameni. Unii depăşesc doi metri înălţime‚ alţii sunt foarte mici‚ ca‚ de pildă‚ pigmeii; forma şi talia scheletului lor sunt‚ de asemenea‚ diferite. Dar toţi aparţin „specie” umane şi nu „specie” animale.

Ce putem spune despre metodele de datare?

 Cronologia biblică lasă să se înţeleagă că s-au scurs circa 6.000 de ani de la crearea omului. Atunci de ce se vorbeşte adesea de perioade mult mai lungi în legătură cu apariţia fosilelor atribuite tipului uman? Oare datele obţinute prin datarea cu radiocarbon‚ şi care sunt diferite de acelea ale cronologiei biblice‚ dovedesc că Biblia greşeşte? Înainte de a ne grăbi să tragem concluzia că, cronologia biblică este greşită‚ să ţinem seama de criticile severe pe care le-au formulat unii savanţi împotriva datărilor prin radioactivitate. Comentând anumite cercetări‚ o revista „Science” arăta că „datele stabilite prin dezintegrarea elementelor radioactive erau‚ probabil‚ exagerate nu doar cu câţiva ani‚ ci enorm de exaggerate”. Ea adăuga: „Departe de a fi păşit pe pământ în urmă cu 3‚6 milioane de ani‚ este posibil ca omul să nu existe pe el decât de câteva mii de ani.” Să examinăm‚ de exemplu‚ „orologiul” radiocarbonului. Această metodă de datare a fost perfecţionată într-o perioadă de două decenii de către savanţi din întreaga lume. Ea a fost prezentată pretutindeni drept o metodă foarte exactă pentru a data obiectele existente din timpuri îndepărtate ale istoriei omenirii. Dar la încheierea lucrărilor unei conferinţe care a reunit la Uppsala‚ în Suedia‚ specialişti din întreaga lume‚ inclusiv arheologi şi geologi‚ s-a redactat un raport care a dat de înţeles că s-a constatat că ipotezele fundamentale pe care se întemeiau datările s-au dovedit‚ într-o măsură mai mare sau mai mică‚ nedemne de încredere. Spre exemplu‚ s-a constatat că proporţia de carbon radioactiv din atmosferă nu a fost constantă în trecut şi că această metodă nu este demnă de încredere în datarea obiectelor care provin din jurul anului 2000 î.H. sau înainte de acea dată.⁠ Să nu pierdem din vedere faptul că atunci când se face referire la dovezi demne de încredere privind activitatea omului pe pământ‚ se vorbeşte nu de milioane‚ ci de mii de ani. Spre exemplu‚ în „The Fate of the Earth” (Soarta pământului) citim: „Cu numai şase sau şapte mii de ani în urmă a apărut civilizaţia şi omul a putut edifica o lume pe măsura sa.”⁠ Cartea „The Last Two Million Years” (Ultimii două milioane de ani) afirmă şi ea: „În lumea veche‚ cei mai mulţi paşi decisivi în revoluţia agrară au fost făcuţi între 10000 şi 5000 î.H..” Ea spune‚ de asemenea: „Omul nu a lăsat mărturii scrise decât pentru ultimii 5.000 de ani.”⁠ Faptul că, documentele fosile arată că omul modern a apărut brusc pe pământ şi că documentele istorice demne de încredere sunt foarte recente se află în deplină armonie cu cronologia biblică privitoare la viaţa omului pe pământ. În această privinţă‚ reţineţi ce a scris în „Science” fizicianul nuclear şi laureat al premiului Nobel W.F. Libby‚ unul dintre pionierii în domeniul datării cu radiocarbon: „Cercetările în dezvoltarea tehnicilor de datare s-au făcut la două nivele: datarea eşantioanelor provenind din epocile istorice şi respectiv din cele preistorice. Arnold (un colaborator) şi cu mine am avut primul şoc atunci când consilierii noştri ne-au informat că istoria nu începe decât cu 5.000 de ani în urmă. Se citesc declaraţii potrivit cărora cutare civilizaţie sau cutare aşezare arheologică datează de 20.000 de ani. Noi am aflat într-o manieră mai degrabă brutală că aceste cifre‚ aceste epoci nu sunt cunoscute cu certitudine.” Comentând o carte despre evoluţie‚ autorul englez Malcolm Muggeridge remarca absenţa dovezilor în favoarea acesteia. Făcând constatarea că speculaţiile cele mai hazardate erau foarte abundente‚ el a declarat: „Prin comparaţie‚ raportul Genezei pare destul de raţional şi are cel puţin meritul de a fi relatat atent tot ce ştim despre fiinţele umane şi despre comportamentul lor.” El a adăugat că afirmaţiile nefondate privitoare la milioanele de ani ai evoluţiei omului şi salturile extravagante de la un craniu la altul nu reuşesc altceva decât să-i dea impresia‚ celui care nu s-a lăsat prins de mitul evoluţionist că toate acestea sunt pură fantezie”. Şi Muggeridge încheie astfel: „Posteritatea va fi‚ în mod sigur‚ foarte surprinsă şi eu sper că şi foarte amuzată de faptul că o asemenea teorie atât de dezlânată şi de neconvingătoare a putut să captiveze cu atâta uşurinţă minţile savanților şi să fie atât de larg dar şi atât de imprudent aplicată.”

ȘTIINȚA – NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI – Ultima parte.

ȘTIINȚA – NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI – Ultima parte

1. „Miracolele” secolului XX:

 Ceea ce în secolul XIX părea un „miracol” imposibil de realizat a devenit o realitate în secolul XX. Într-o singură generaţie, oamenii au trecut de la conducerea propriului lor Ford Model T la emoţia urmăririi în transmisie color a primilor paşi făcuţi de om pe lună. Departe de a fi privite drept ceva ieşit din comun, „miracolele” realizate de ştiinţă sunt considerate în prezent lucruri absolut normale. „Realizările ştiinţifice de la începutul secolului XX, afirmă „The New Encyclopaedia Britannica”, sunt prea numeroase chiar şi pentru a fi enumerate.” Ea se referă la „un progres general”, cu menţiunea însă că „în fiecare domeniu major, progresul avea la bază eforturile meticuloase şi fructuoase ale secolului XIX”. Aceasta subliniază faptul că ştiinţa este, într-adevăr, într-o necontenită căutare a adevărului.

Apariţia echipelor:

 Deja în secolul XVII, în Europa au fost fondate societăţi ştiinţifice, echipe de savanţi care se întâlneau pentru a face schimb de idei şi informaţii. În scopul de a-şi face cunoscute ultimele descoperiri, aceste societăţi chiar au început să-şi publice propriile reviste. Aceasta a dus la un larg schimb de informaţii care a servit la consolidarea bazei pe care se putea clădi un viitor progres ştiinţific. Până în secolul XIX, universităţile deveniseră adânc implicate în cercetarea ştiinţifică, iar în anii care au urmat laboratoarele lor au făcut descoperiri importante. Până la începutul secolului XX, firmele comerciale şi-au instituit şi ele laboratoare de cercetare care, cu timpul, au elaborat noi medicamente, materiale sintetice (inclusiv plastice) şi alte produse. Publicul a tras foloase din acestea, iar firmele comerciale de cercetare au realizat profituri de milioane de dolari. Crearea acestor laboratoare şi echipe de cercetare dezvăluia o tendinţă spre cercetarea organizată în locul efortului individual. Unii savanţi se întrebau dacă aceasta era modalitatea cea mai bună. În 1939, John D. Bernal, fizician şi cristalograf irlandez, a pus această întrebare: „Trebuie oare ca ştiinţa să progreseze prin coordonarea întâmplătoare a muncii unor indivizi talentaţi, fiecare lăsându-se ghidat de propria lumină interioară, sau graţie unor grupuri sau echipe de lucrători care să se ajute reciproc şi să-şi cumuleze munca potrivit unui plan conceput dinainte, deşi flexibil?” Date fiind complexitatea şi costul ridicat al cercetării, Bernal pleda pentru munca în echipă, spunând că problema consta pur şi simplu în organizarea în mod corespunzător a activităţii. El a prezis: „Munca în echipă va tinde tot mai mult să fie modul de cercetare ştiinţifică”. Acum, în zilele noastre, este evident că Bernal avea dreptate. Tendinţa a continuat, accelerând procesul realizării „miracolelor” ştiinţifice ale secolului XX.

„Ce a făcut Dumnezeu!”

 La 24 mai 1844, această exclamaţie din patru cuvinte a fost telegrafiată cu succes la distanţă de peste 50 de kilometri de către Samuel Morse, inventatorul codului Morse. Atunci, în secolul XIX, au fost plantate rădăcinile „miracolului” telecomunicaţiilor secolului XX. Cu circa 30 de ani mai târziu, în 1876, Alexander Graham Bell se pregătea să testeze un transmiţător împreună cu Thomas Watson, asistentul său, când Bell a vărsat nişte acid. Strigătul său, „Dle Watson, veniţi aici. Am nevoie de dumneavoastră!”, s-a dovedit a fi mai mult decât un simplu strigăt de ajutor. Watson, care se afla într-o altă încăpere, a auzit mesajul, l-a recunoscut ca fiind prima frază complet inteligibilă transmisă vreodată pe cale telefonică, şi a venit alergând. De atunci, oamenii continuă să alerge la sunetul telefonului. Pe parcursul ultimilor 100 de ani, cunoştinţa ştiinţifică, asociată cu măiestria tehnologică, le-a oferit unui număr tot mai mare de oameni un standard de viaţă pe care niciodată nu-l atinseseră înainte. Lumea a fost redusă la dimensiunile unui cartier. „Imposibilul” a devenit ceva obişnuit. De fapt, telefonul, televizorul, automobilul şi avionul – şi toate celelalte „miracole” ale secolului XX – se identifică atât de mult cu lumea noastră încât aproape că uităm că omenirea a trăit fără ele în cea mai mare parte a existenţei sale. „Pe la începutul secolului XX”, notează „The New Encyclopaedia Britannica”, „succesele ştiinţei păreau să promită o supraabundenţă de cunoştinţă şi putere”. Dar progresele tehnologice care au avut loc între timp nu au fost asimilate în egală măsură pretutindeni, şi nici nu pot fi toate catalogate ca absolut benefice. „Puţini oameni, adaugă ea, au putut prevedea problemele pe care chiar aceste succese aveau să le aducă naturii şi societăţii umane.”

Care a fost cauza problemelor?

 Nicio vină nu poate fi atribuită adevărurilor ştiinţifice care ne ajută să înţelegem mai bine Universul, nici tehnologiei care le exploatează într-un mod practic spre folosul omenirii. Acestea două – ştiinţa şi tehnologia – sunt de mult timp asociate. Dar, potrivit cărţii „Science and the Rise of Technology Since 1800”, „relaţia strânsă dintre ele, acum familiară, nu a fost pe deplin dovedită decât abia recent”. Se pare că nici chiar în prima parte a revoluţiei industriale, relaţia dintre ele nu era prea strânsă. În timp ce cunoştinţa ştiinţifică nou dobândită contribuia la dezvoltarea a noi produse, tot la fel s-a întâmplat şi cu experienţa profesională, cu abilitatea manuală şi cu măiestria în domeniile mecanice. Însă, după ce a început revoluţia industrială, acumularea cunoştinţelor ştiinţifice s-a accelerat, prin aceasta creându-se o bază mai mare pe care tehnologia putea opera. Alimentată de cunoştinţe noi, tehnologia a început să încerce să inventeze modalităţi de uşurare a muncilor grele, de îmbunătăţire a sănătăţii şi de promovare a unei lumi mai bune, mai fericite. Însă tehnologia nu poate fi mai bună decât cunoştinţa ştiinţifică pe care se bazează. În cazul în care cunoştinţa ştiinţifică este defectuoasă, toate realizările tehnologice bazate pe ea vor fi, şi ele, cu deficienţe. Adesea, unele efecte secundare vor deveni evidente numai după producerea unor daune considerabile. De exemplu, cine ar fi putut prevedea că introducerea spray-urilor cu aerosoli, pe bază de clorofluorocarbon sau de hidrocarbon, avea să pună într-o zi în pericol stratul protector de ozon al pământului? Mai este implicat încă ceva – motivaţia. Un savant devotat poate că este interesat de cunoştinţa în sine şi poate că este dispus să dedice decenii din viaţa sa cercetării. Dar un om de afaceri, care poate este mai interesat de urmărirea profiturilor, este nerăbdător să dea o utilizare imediată cunoştinţei. Şi care politician va aştepta cu răbdare zeci de ani înainte de a utiliza tehnologia a cărei aplicare imediată consideră că i-ar putea oferi un avantaj? Fizicianul Albert Einstein a spus lucrurilor pe nume când a afirmat: „Forţa eliberată de atom a schimbat totul cu excepţia modului nostru de gândire, şi astfel ne îndreptăm spre o catastrofă fără egal.” Da, multe dintre problemele create de „miracolele” secolului XX au apărut nu numai din cauza unei cunoştinţe ştiinţifice defectuoase, ci şi din cauza dezvoltării rapide şi necontrolate a unei tehnologii motivate de interese egoiste. De exemplu, ştiinţa a descoperit că sunetul şi imaginile puteau fi transmise la distanţă – televiziune. Tehnologia a elaborat tehnica necesară realizării acestui lucru. Dar a fost un mod de gândire greşit din partea lacomului comerţ şi a publicului să folosească această remarcabilă cunoştinţă şi tehnologie pentru a introduce imagini pornografice şi scene violente cu vărsări de sânge în paşnicele camere de zi. În mod asemănător, ştiinţa a descoperit că materia putea fi transformată în energie. Tehnologia a dezvoltat tehnica necesară realizării acestui scop. Dar a fost un mod de gândire greşit din partea politicienilor naţionalişti să folosească această cunoştinţă şi această tehnologie pentru fabricarea bombelor nucleare care încă şi astăzi atârnă asemenea sabiei lui Damocles deasupra capului comunităţii mondiale.

Menţinerea ştiinţei la locul ei:

 Un alt mod de gândire greşit este acela de a permite ca instrumente concepute de tehnologie pentru a servi ca sclavi, să devină stăpâni. Revista „Time” avertiza referitor la acest pericol în 1983 când a ales în loc de obişnuitul ei om al anului, o „maşină a anului”, computerul. Time argumenta: „În timp ce oamenii se bazează pe computer pentru a face lucruri pe care obişnuiau să le facă în mintea lor, ce se întâmplă cu mintea lor? Dacă un dicţionar stocat în memoria computerului poate corecta cu uşurinţă orice greşeală de ortografie, la ce bun să mai înveţi ortografie? Iar dacă mintea este eliberată de munca intelectuală obişnuită, se va mai lansa ea în urmărirea unor idei importante sau va lenevi petrecându-şi timpul cu mai multe jocuri video? Stimulează în realitate computerul activitatea creierului sau, făcând atât de mult din munca sa, îi permite să încetinească ritmul?” Cu toate acestea, unii oameni sunt atât de impresionaţi de realizările ştiinţifice încât ridică ştiinţa la rang de divinitate. Savantul Anthony Standen a tratat această chestiune în cartea sa „Science Is a Sacred Cow” (Ştiinţa este o vacă sfântă) publicată în 1950. Chiar dacă s-ar putea să fi exagerat întrucâtva, Standen spune ceva demn de atenţie: „Când un savant îmbrăcat în roba sa albă face o declaraţie oficială pentru publicul general, s-ar putea să nu fie înţeles, dar cel puţin este sigur că va fi crezut. Oamenii de stat, industriaşii, miniştrii religioşi, responsabilii municipali, filozofii, toţi sunt puşi la îndoială şi criticaţi, savanţii însă – niciodată. Savanţii sunt fiinţe exaltate care stau chiar în vârful piramidei prestigiului, deoarece ei deţin monopolul asupra formulei „S-a demonstrat ştiinţific”, ceea ce pare să excludă orice posibilitate de dezacord”. Din cauza acestui mod de gândire greşit, unii oameni fac uz de anumite contradicţii aparente dintre ştiinţă şi Biblie ca dovezi de „înţelepciune” ştiinţifică în contrast cu „superstiţia” religioasă. Unii chiar văd în aceste aşa-zise contradicţii o dovadă a inexistenţei lui Dumnezeu. Însă, în realitate nu Dumnezeu este inexistent, ci mai degrabă presupusele contradicţii pe care clericii le-au creat prin interpretarea greşită pe care au dat-o Cuvântului Său. Prin aceasta ei îl insultă pe Autorul divin al Bibliei şi în acelaşi timp fac un deserviciu căutării necontenite a adevărului ştiinţific. Religia falsă/deformată, politica umană imperfectă şi comerţul lacom i-au modelat pe oameni în ceea ce sunt acum, „iubitori de sine, … nemulţumitori … neînfrînaţi”, egoişti care se lasă ghidaţi de un mod de gândire greşit. – 2 Timotei 3:1-3. Aceştia sunt oamenii şi organizaţiile care au creat problemele secolului XXI, probleme pe care ştiinţa este solicitată acum să le rezolve. Va reuşi ea oare? Răspunsul îl veţi afla în subtitlul următor.

2 .Ştiinţa şi problemele secolului XXI:

 Bazându-se pe realizările ştiinţifice ale secolului trecut, mulţi poate sunt sincer convinşi că ştiinţa va putea rezolva orice problemă pe care ar putea-o aduce secolul XXI. Ei împărtăşesc, probabil, opinia conform căreia, în prezent, ştiinţa este destinată să guverneze lumea.  Pentru ca ştiinţa să fie la înălţimea acestor aşteptări, ea ar trebui să rezolve multe dintre problemele pe care ea însăşi le-a generat. Devastarea mediului înconjurător, de care ştiinţa este răspunzătoare, este alarmantă. Cartea „5000 de zile pentru salvarea planetei” afirmă: „Dacă noi continuăm actuala cursă de exploatare a mediului, problema nu se mai pune dacă societatea modernă va supravieţui secolului XXI, ci dacă va dispărea cu o explozie sau cu un geamăt”. Aceasta nu prea pare o alternativă de dorit.

Limitele ştiinţei:

 „Mulţi savanţi din secolul XIX  au crezut adesea că vor ajunge într-o bună zi în posesia adevărului absolut şi a înţelegerii supreme”, spune cartea „The Scientist”. „Succesorii lor, continuă cartea, nu vorbesc decât despre o înţelegere parţială, despre o continuă apropiere de adevăr, fără ca să-l poată înţelege vreodată în mod complet.” Această absenţă a cunoaşterii absolute limitează în mod serios posibilităţile ştiinţei. Faptele ştiinţifice nu s-au schimbat niciodată de-a lungul anilor, în timp ce teoriile ştiinţifice s-au schimbat – şi încă de repetate ori. De fapt, uneori teoriile oscilau de la o extremă la alta. De exemplu, medicii credeau cândva că sângerarea era remediul pentru o maladie gravă. Mai târziu, ei au fost de părere că transfuzarea sângelui era soluţia. În prezent unii încep să înţeleagă că este mai bine să nu urmeze niciuna dintre aceste metode, ci să caute tratamente alternative mai puţin periculoase. Evident, ceea ce ştiu savanţii este cu mult mai puţin decât ceea ce nu ştiu. „The World Book Encyclopedia” notează: „Botaniştii încă nu cunosc cu exactitate cum anume are loc procesul fotosintezei. Biologii şi biochimiştii încă nu au găsit răspunsul la întrebarea cum anume a apărut viaţa. Astronomii încă nu au dat o explicaţie satisfăcătoare cu privire la originea Universului. Medicii şi fiziologii nu cunosc cauza sau tratamentul cancerului, nici nu ştiu cum să vindece diversele maladii virale. Psihologii și psihiatrii nu cunosc toate cauzele afecţiunilor mintale”. Ştiinţa este, de asemenea, limitată în sensul că ea nu poate fi mai bună decât savanţii înşişi. Cu alte cuvinte, carenţei în cunoaştere a unui savant i se adaugă imperfecţiunea sa. Autorii cărţii „5000 de zile pentru salvarea planetei” au descoperit că „în mod frecvent unele organizaţii specializate într-un anumit domeniu manipulau cercetarea, falsificau diagramele cost-profit şi nu dădeau publicităţii anumite informaţii pentru a vinde produse nocive sau pentru a continua activităţi nefaste pentru mediu”. Chiar dacă majoritatea savanţilor sunt cinstiţi, acesta nu este totuşi un motiv de a-i ridica în slăvi pe ei sau activitatea lor. „Ei sunt ca toţi oamenii”, spunea savantul de origine britanică Edward Bowen. „Fiecare îşi are lipsurile lui. Unii sunt devotaţi, alţii lipsiţi de scrupule, unii geniali, alţii de-a dreptul obtuzi. Am cunoscut unii dintre cei mai renumiţi savanţi, bărbaţi care au făcut un bine extraordinar omenirii. Şi, în timp ce nu am cunoscut niciun savant care să fi fost întemniţat, am cunoscut unii care ar fi meritat-o din plin!” Evident, din cauza numeroaselor sale limite, ştiinţa modernă nu este capabilă să rezolve problemele secolului XXI. Ea a eşuat în special în ce priveşte protejarea mediului şi, în loc să contribuie la eliminarea războiului, ea a contribuit la crearea armelor de distrugere în masă.

Se impune o acţiune urgentă!

 Cu toţii sunt de acord că trebuie să se întreprindă ceva de urgenţă. În 2015, în noiembrie, un grup de 1 575 de savanţi, printre care 99 de laureaţi ai premiului Nobel, au emis o declaraţie intitulată „Avertismentul savanţilor lumii pentru omenire”, care spune printre altele: „Nu mai rămân decât unul sau câteva decenii până când şansa eliminării ameninţărilor cu care ne confruntăm în prezent să fie pierdută şi perspectivele pentru omenire să fie restrânse în mod cosiderabil”. Ei afirmau: „Omul şi natura se află în conflict”. Avertismente similare au răsunat şi mai înainte. De fapt, în 1952, Bertrand Russell, filozof britanic din secolul XX, el însuşi un apărător al ştiinţei, a afirmat: „Dacă vrem ca viaţa umană să continue în pofida ştiinţei, omenirea va trebui să înveţe să-şi controleze pasiunile într-un mod care în trecut nu a fost necesar. Oamenii vor trebui să se supună legii, chiar şi atunci când vor considera că legea este nedreaptă şi arbitrară. Dacă lucrul acesta nu se va realiza, rasa umană va pieri, şi va pieri din cauza ştiinţei. O alegere clară trebuie făcută în interval de cincizeci de ani, alegerea între Raţiune şi Moarte. Şi prin „Raţiune” înţeleg consimţământul de a se supune legii stabilite de către o autoritate internaţională. Mă tem că omenirea va alege Moartea. Sper să greşesc”. Adevărul este că oamenii dispuşi să respecte normele drepte sunt în prezent puţini. Regretatul apărător al drepturilor cetăţeneşti, Martin Luther King, a făcut această remarcă potrivită: „Puterea noastră ştiinţifică a depăşit puterea noastră spirituală. Avem proiectile bine dirijate şi oameni prost dirijaţi”. Însă, în realitate Russel a descoperit, fără să-şi dea seama, soluţia la problemele lumii când a spus că omenirea va trebui „să se supună legii stabilite de către o autoritate internaţională”.

Cine poate rezolva problema?

 Este adevărat că Bertrand Russell nu s-a referit la o autoritate divină când a vorbit despre legea stabilită de o autoritate internaţională. Însă, ascultarea de legile emise de o astfel de autoritate este exact ceea ce se impune. Categoric, legile şi autorităţile umane nu oferă soluţia. Ele nu vor putea schimba niciodată lumea şi astfel să împiedice dezastrul. Filele întunecate ale istoriei dovedesc faptul că oamenii au nevoie de o conducere divină. Într-adevăr, numai Atotputernicul Dumnezeu poate furniza o autoritate internaţională care să aibă puterea şi capacitatea de a rezolva problemele secolului XXI și ale secolelor viitoare (Psalmul 83:18 – T.M.). Autoritatea căreia totul trebuie să i se supună societatea umană este Împărăția de 1000 de ani, condusă chiar de către Dumnezeu-Fiul. Cu mult timp în urmă, Biblia a profeţit cu privire la această Împărăție: „Căci un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat; şi domnia va fi pe umărul lui; şi numele lui va fi … Prinţ al Păcii. Împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Isaia 9:6, 7King James Version). Acest copil profeţit, Iisus Hristos, a fost conceput în mod miraculos de fecioara Maria şi s-a născut în Betleemul Iudeei. – Luca 1:30-33. Când a fost pe pământ Iisus i-a învăţat pe discipolii săi să se roage pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu, zicând: „Voi, deci, aşa să vă rugaţi: … „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt”” (Matei 6:9, 10). Numai conducerea divină a acestei planete va rezolva problemele societății. Știința, în ciuda progreselor sale, a dovedit că nu poate!