„APOCALIPSA” – CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! – COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A OPTA!

„APOCALIPSA” – CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! – COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A OPTA!

Capitolele 21 – 22 – discuții preliminare pe țărmul eternității: De ce ne-ar interesa să studiem ultimele două capitole ale Apocalipsei? În primul rând pentru că ni s-a dat sfatul acesta: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:1-3). Un creștin înviat împreună cu Hristos trebuie și are datoria să-și formeze o perspectivă cerească asupra vieții. El trebuie să știe să așeze tot ceea ce i se întâmplă în contextul veșniciei. În al doilea rând, un astfel de studiu este o ofertă extraordinară! Gândiți-vă ce s-ar petrece cu umanitatea dacă s-ar afla ceva despre o altă civilizație din Univers, dacă am avea acces la lucrurile de acolo! Ei bine, ni se oferă ceva cu mult mai interesant. Nu este vorba despre ce fac „alții”, ci despre ce se va întâmpla cu „noi” când nu vom mai fi pe planeta aceasta. Ne interesează direct și personal! Apocalipsa  cap. 21 și 22 descriu noua creație din „debutul eternității noastre”. Am o reținere ori de câte ori ajung să citesc sau să vorbesc din aceste ultime două capitole ale Apocalipsei. Știu, am putea trece superficial peste text ca un patinator care alunecă pe suprafața lacului înghețat indiferent la adâncimea apei de dedesupt și ne-am putea mulțumi doar cu atâta. Ar fi însă o pierdere incalculabilă. Informațiile care ne sunt oferite prin descoperire dumnezeiască aici sunt despre eternitatea care ne așteaptă și descriu câteva din realitățile menite să ne umple de entuziasm uimit ființa. De fiecare dată când citesc aceste două capitole descopăr elemente noi din lumea care mă cheamă și care mă așteaptă. Inima mea se umple atunci de dragoste și dor. Știu, „ce vom fi nu s-a arătat încă”, dar avem aceste două capitole din Apocalipsa care ne ajută să privim prin crăpătura ușii. Știu, cunoaștem acum doar „în parte”. Asta nu înseamnă că trebuie să neglijăm partea aceasta mică pe care ni s-a dat să o cunoaștem! Cum să descrii ceea ce este imposibil de descris? Cum să vorbești despre lucrurile cerești când altuia i-a fost interzis acest lucru? Iată doar două din întrebările la care trebuie să căutăm măcar un răspuns parțial înainte de a părăsi „ceea ce știm” ca să pășim înspre „ceea ce nu există încă”. Despre dificultatea de a povesti lucrurile de dincolo de ecosistemul spațiu-timp în care ne-a limitat deocamdată Dumnezeu evoluția am mai scris în comentariul făcut la Apocalipsa 4. Poate că voi relua aici câteva fraze. Realitatea acestor limitări este scoasă în evidență de apostolul Pavel înaintea filozofilor atenieni, „mari căutători după Dumnezeu”. Apostolul le spune dur, dar extrem de clar că toate strădaniile lor după „dumnezeul cel necunoscut” sunt timp pierdut și caznă fără răsplată: „El a făcut ca toţioamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui” … (Faptele Apostolilor 17:26-28). Un mucalit cu un deosebit simț al umorului a spus: „Căutările filozofilor după Dumnezeu în lumea rațiunii și a speculațiilor seamănă cu ambiția unor orbi care caută într-o cameră întunecată o pisică neagră, care a plecat în altă parte”. Vă propun, așadar, o discuție preliminară abordării revelațiilor din ultimele două capitole ale Apocalipsei. Vom discuta despre problema accesului la aceste revelații, despre dificultatea raportării la niște realități care seamănă între foarte puțin, până la „deloc” cu realitatea pe care o experimentăm noi astăzi. Vom încerca să răspundem la trei întrebări: 1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?; 2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?; 3.Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

1. Problema accesului la aceste revelații – Cum de ni s-a spus? Dacă descoperirile din aceste două capitole date lui Ioan spre a le împărtăși cu noi reprezintă ceva din sfera „celui de al treilea cer”, cum explicăm că avem acces la ele, dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să ne spună ceea ce a văzut când a fost el acolo? „E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:1-4). Dumnezeu are planuri și misiuni diferite pentru oameni și situații diferite. Această realitate ne-a fost arătată de Richard Wurmbrand într-un Paști în care a aflat că unii creștini l-au judecat prea aspru și l-au cam „scărmănat” pe apostolul Petru pentru lepădarea lui în curtea Marelui Preot. „Fraților”, a spus el atunci, „nu vă grăbiți să judecați pe nimeni! Numai Dumnezeu are dreptul s-o facă. Nu este treaba noastră. Doar Dumnezeu știe ce, de ce și pentru ce. El are planuri diferite pentru oameni diferiți și vremuri diferite. Planuri diferite pentru oameni diferiți.  Voi îl judecați aspru pe Petru, dar nu-l băgați în seamă pe Ioan. Știi cum a ajuns Petru „vinovat”, urmându-l pe Iisus „de departe”, la focul din curtea Marelui Petru? Textul spune clar, dar voi nu vedeți! L-a băgat acolo Ioan, pentru că Ioan se cunoștea foarte bine cu cei de acolo. Petru a fost în curte. Ioan a fost în casa Marelui Preot. Vă  întreb: Nu știa Domnul Iisus că Ioan, ucenicul drăgăstos care se rezema la masă cu capul pe pieptul Lui se ducea din când în când acasă la Marele Preot?” Mulți frați creștini, care îl ascultau, au mărturisit că, au simțit cum le ard urechile. Au pus mâna pe  Biblie, au citit și au văzut acolo pentru prima dată că a fost exact așa cum văzuse Richard Wurmbrand … Șah, mat! „Și asta nu doar acolo. S-a mai întâmplat și altă dată în alte părți. Eroii noștri luați captivi în Babilon au fost patru tineri neîncovoiați înaintea idolatriei. Oare chiar așa a fost? Întotdeauna? Ia gândiți-vă și întrebați-vă: Unde au fost Daniel când cei trei prieteni ai lui au refuzat în valea Dura să se închine chipului ridicat de Nebucadnețar? De ce n-a fost și el aruncat în cuptorul aprins? Și-a plecat piciorul?” Pe unii frați îi lua deja amețeala. Richard avea darul ăsta, de a despica capul cu un trăsnet și să te lase apoi să-ți revii singur din năuceală. Au urmat momente de mare stânjeneală pentru mulți frați. „Și invers! Când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei unde au fost cei trei prieteni ai lui? Ei au ascultat porunca împăratului și nu s-au rugat în perioada aceea cu fața spre Ierualim?” Personal, am călătorit rapid cu mintea la Babilon și i-am căutat peste tot cu imaginația mea. Nu i-am găsit. Au început însă să mă muncească alte întrebări. Cele puse de Richard începuseră să facă pui în mintea mea. „Dar la chipul turnat, numai trei evrei au refuzat să se închine? Toți, absolut toți ceilalți, mii și mii de evrei, s-au închinat la porunca împăratului? Și când a fost interzisă rugăciunea, numai Daniel a continuat să se roage? Ce au făcut celelalte mii de evrei? Vă aud predicând că Daniel nu s-a întinat niciodată cu vinul și bucatele alese de la masa împăratului, dar nici asta nu este adevărat. În capitolul 10 se spune că în anul acela, Daniel „nu s-a spurcat” decât exact douăzeci și una de zile. În restul anului a mâncat de la masa împăratului și a băut vinul ales de acolo”. Personal, am pus iar mâna pe Biblie și, iar ca pentru prima dată, am citit uimit exact acele lucruri. „Nu vă grăbiți să judecați pe nimeni. Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni diferiți. Este liber și suveran s-o facă, fără să ne explice nouă de fiecare dată”. Dacă ne însușim acest punct de vedere al fratelui Richard Wurmbrand, apostolul Ioan și apostolul Pavel sunt două persoane cu misiuni diferite în contexte diferite, iar Dumnezeu a putut să facă cu unul ceea ce nu a vrut să facă prin celălalt. Nu uitați că profetului Daniel i s-a spus: „Iar vedenia cu serile şi dimineţile decare a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). În timp ce apostolului Ioan i s-a poruncit exact invers: „Apoi mi-a zis:Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Deși au fost amândoi răpiți în slavă, apostolul Pavel nu ne-a spus nimic, în timp ce Ioan a primit porunca să noteze totul, nu că aceasta ne-ar ajuta teribil de mult. Studiul acesta ne arată ce greu putem pătrunde în revelațiile dumnezeiești. Asemenea famenului etiopian spunem și noi: „Cum să înțelegem dacă nu ne va călăuzi cineva?” Doamne, ajută neputințelor noastre! Consecvent metodei sale, apostolul Ioan ne prezintă o altă septadă, enumerând șapte lucruri din nouă creație: (1) un cer nou – Apocalipsa 21:1; (2) un pământ nou – Apocalipsa 21:1; (3) Noul Ierusalim – Apocalipsa 21:9-23; 22:5; (4) noile Neamuri – Apocalipsa 21:24-27; (5) un râu nou – Apocalipsa 22:1; (6) un nou pom al vieții – Apocalipsa 22:2; (7) un nou Tron – Apocalipsa 22:3-4.

2. Problema dificultății de a înțelege niște realități care seamănă între foarte puțin și chiar deloc cu realitatea pe care o experimentăm astăzi – Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Lucrurile cu care ne vom întâlni în ultimele două capitole din Apocalipsa „sunt din altă lume”, din hiperspațiul de dincolo de experiența noastră curentă.Ne vom întâlni cu ceea ce comentatorii numesc „antropomorfisme”, adică cu pasaje în care lucruri din lumea noastră sunt folosite pentru a descrie lucruri din lumea lui Dumnezeu. De exemplu, deși Dumnezeu este Duh și nu are forme trupești, Biblia vorbește despre „mâna lui Dumnezeu” și despre „urechea lui Dumnezeu”. În alte părți ni se spune că lui Dumnezeu „i-a părut rău” sau că „s-a răzgândit”, expresii care nu se pot împăca cu un Dumnezeu omniștient și atotștiutor.Dorind să comunice cu noi, Dumnezeu a ales să folosească limbajul nostru și lucruri care ne sunt familiare în această lume a oamenilor.Aduceți-vă aminte sau recitiți ceea ce am scris la debutul studiului în capitolul 4 al Apocalipsei:Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră.Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm și noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare.Vom citi, vom da liber imaginației, dar, v-o spun de pe acum, le vom pătrunde doar în parte și numai în măsura în care cunoaștem „tot” restul Bibliei, pentru că toate temele care izvorăsc și curg în celelalte cărți ale Sfintelor Scripturi se varsă în cartea Apocalipsei așa cum râurile se varsă toate până la urmă în ocean.Am să încerc să ilustrez această simetrie organică a temelor biblice printr-un tabel de covergență tematică. Veți avea probabil, ca și mine, senzația că am citit despre aceste convergențe tematice, dar nu am fost suficient de atenți ca să le și înțelegem.Fiecare dintre aceste schimbări ne introduc într-o realitate pentru care nu avem corespondent actual. Vom încerca să analizăm ceea ce ne spune apostolul Ioan despre ele, dar trebuie să acceptăm încă din startul acestui studiu că ne va fi foarte greu să înțelegem. Va trebui să admirăm fără să putem spune că am ajuns să înțelegem deplin. Nu vor fi lucruri stranii, nemaiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Iată în rezumat imaginile din Apocalipsa 21 și 22 împreună cu alte texte în care au mai apărut anterior în Scripturi. Cerurile noi din Apocalipsa 21:1 au mai fost menționate în alte părți ale Bibliei: „Apoiam văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22). „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13). Noul Ierusalim amintit în Apocalipsa 21:2 nu este nici el o noutate, căci și el a mai fost amintit în Biblie: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2). „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod şi el este mama noastră” (Galateni 4:6). „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Cortul lui Dumnezeu cu oamenii prezentat în Apocalipsa 21:3 a fost prezentat anterior în cartea profetului Ezechiel: „Iatăcortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalispa 21:3). „Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Ezechiel 37:26-27). Dispariția lacrimilor și tânguirilor anunțată în Apocalipsa 21:4 a fost prevestită în cartea profetului Isaia: „El va ştergeorice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). „(Domnul) nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25:8). „Apa vieții” pomenită în Apocalipsa 21:6 a fost și ea vestită de profetul Isaia și a fost integrată în vocabularul Domnului Iisus: „Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorulapei vieţii” (Apocalipsa 21:6). „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). „Muntele înalt” care apare în Apocalipsa 21:10 ne-a mai fost prezentat în cartea profetului Ezechiel : „Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu …” (Apocalipsa 21:10). „M-a dus acolo, în nişte vedenii dumnezeieşti, şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca o cetate zidită” (Ezechiel 40:2). „Cetatea cu pietre scumpe” vestită în Apocalipsa 21 ne-a mai fost prezentată și în cartea profetului Isaia: „Zidul era zidit de iaspis şi cetateaera de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu, a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist” (Apocalipsa 21:18-21). „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de nestemate” (Isaia 54:11-12). Faptul că vom trăi în lumina prezenței lui Dumnezeu nu este o surpriză în Apocalipsa 21 pentru că am fost anunțați de acest plan încă din vremurile străvechi: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentrucă Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). „Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! … Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi” (Isaia 60:1,19-20). Râul cu apa vieții din Apocalipsa 22 ne este deja familiar din cărțile Vechiului Testament: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpedeca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1-2). „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalm 46:4 – T.M.). „Drept răspuns, Iisus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice:Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). Iar dorința împlinită ca omul să vadă fața lui Dumnezeu este o temă care a străbătut toată Biblia: „Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4). „Domnul a zis: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8). „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12). „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Dumnezeu a avut grijă să pună aceste imagini în Biblie ca să ne familiarizeze măcar în parte cu lumea viitoare. Nu vor fi deci lucruri stranii, ne maiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Până atunci „cunoaștem în parte” prin pasaje de descoperiri profetice. Pentru că se cade și este locul, vă invit să contemplați imaginile profetice dintr-un loc la care nu vă gândiți, din cartea psalmilor. Vă recomand psalmul 46 – T.M., pe care sunt sigur că-l veți înțelege altfel dacă ați parcurs ultimele capitole ale acestui studiu împreună cu noi: Psalmul 46: Către mai-marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat pe alamot. O cântare. Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină;Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. Neamurile se frământă, împărăţiile se clatină dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. 10 „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” 11 Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.

Capitolele 21 și 22 – reflecții suplimentare: Viziunea lumii care vine este aceea care echilibrează mintea, așa ca lucrurile care sunt văzute să nu obțină controlul asupra sentimentelor, care au fost cumpărate cu un preț infinit de Mântuitorul lumii. Prin lucrarea Duhului Sfânt lucrurile nevăzute și veșnice sunt aduse înaintea sufletului și avantajele comorilor veșnice și nepieritoare sunt făcute să apară înaintea ochilor sufletești în frumusețea lor atrăgătoare. În acest mod noi învățăm să privim la cele nevăzute și veșnice și să apreciem mustrările lui Hristos la o valoare mai mare decât comorile lumii. Hristos, prin sacrificiul Său, plătind plata păcatului, nu doar l-a mântuit pe om, ci a recâștigat stăpânirea pe care omul a pierdut-o. Tot ceea ce a fost pierdut de primul Adam va fi restaurat de Cel de-al doilea. Dumnezeu a creat pământul să fie locuința ființelor sfinte și fericite. Această țintă va fi pe deplin împlinită atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat și suferință, el va deveni o casă eternă pentru cei mântuiți. Teama de a face moștenirea viitoare să pară prea materială a condus pe mulți să spiritualizeze chiar adevărurile care ne conduc să o privim ca și casă a noastră. Hristos și-a asigurat ucenicii că El se duce să pregătească locașuri pentru ei în casa Tatălui Său. Aceia care acceptă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi cu totul ignoranți cu privire la căminul ceresc. „Și ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, așa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc”. Limba omenească nu este în stare să descrie răsplata neprihăniților. Aceasta va fi cunoscută numai de cei ce o privesc. Nicio minte mărginită nu poate cuprinde slava paradisului Pământului Nou și Cerului Nou.  În Biblie, moștenirea celor salvați este numită o țară. Există un Păstor ceresc care-și conduce turma la fântâni de apă vie. Pomul vieții își dă fructele în fiecare lună și frunzele copacului sunt pentru vindecarea neamurilor. Există câteva ape curgătoare limpezi ca cristalul și lângă ele se unduiesc copaci ce aruncă umbrele lor asupra cărărilor pregătite pentru mântuiții Domnului. Acolo, câmpiile întinse se află între dealuri și munți, iar munții lui Dumnezeu își ridică vârfurile lor semețe. Pe aceste plaiuri liniștite, lângă aceste ape de viață, mântuiții vor găsi o casă la fel ca peregrinii și pribegii. 

 Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. Doamne, deschide-ne ochii să vedem!

1. Un cer nou – Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…”. În ea apare acest „cer nou”. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru” (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer”? Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”, la primul capitol din cartea Genezei. „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8). „Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (Geneza 1:14). „Cerul este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”: „Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6). Expresia „boltă” exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de „cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu. De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa. Unde este cerul? Apostolul Ioan nu a fost răpit „sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră. Am spus intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale ce pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ. În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … ” Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.  HIPERSPAȚIU – Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc..). Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4 – T.M.). Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru! În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt”!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației. Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi. Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ. Spunem că ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit. Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu. Numele  de „Dumnezeu Preaînalt” este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin – el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …” (Gen. 14:18-22). Un element sau o persoană este definit ca „preaînalt”, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea. Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt. Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un „interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi: „Iisus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis: „Nu mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de a putut să-l ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile încă „nu se suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi” din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut. Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat: „(…) Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17). Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama! Aparițiile îngerilor și „teofaniile” Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un cer nou înseamnă o lume nouă! Cerul cel nou pe care l-a văzutapostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou” va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație”! „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care am fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite. Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte: „Tatăl nostru care ești în ceruri” (la plural) (…) precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6:9-10). Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci vom trăi pe un pământ nou!

Studiu special – Apocalipsa 21.1-3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!

Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1-8):
 Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului și va rămâne.

Dumnezeu Însuși va locui cu omul (21.2-3): Trăsătura principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate „împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17 și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel mare și de femeia atrăgătoare – o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate, deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31. Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină – locuința lui „Dumnezeu Însuși”.

Cortul lui Dumnezeu (21.3): Cetatea sfântă este numită „cortul lui Dumnezeu”, îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse „temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem „templul cortului mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească „pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei”. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.

2. Un Pământ Uou! Dacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri: „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Însă pentru „afonii speriați care au coșmare” la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un Pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare. Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că Pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Iisus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).După Cerul și Pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11), sub Cerul cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le:

Un Pământ fără apă! Singurul indiciu descriptiv despre Pământul cel Nou este că „marea nu va mai fi”. Știm că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei! „Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel! Michio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați. „Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”. Viața acolo este altfel! Acel „altfel” care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22-23).

Un pământ fără un sistem planetar heliocentric: Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că Pământul cel Nou nu va mai avea Soare și nu va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Pur și simplu „nu va mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim? Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.

Un Pământ pentru o natură „duhovnicească”! Nu ni se spune ce formă va avea Pământul cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42-49). Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Iisus Hristos după învierea din morți. „Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui” înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la Cer! Mai vreți și alte detalii? Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite” cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor”. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat. Inerția gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel Nou asemănător cu Pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni. Cel mai important element al Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul Ierusalim!

3. Un Ierusalim nou – Apocalipsa 21:9-23; 22:5:

 Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou! „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5). În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan.Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă”: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antihrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte”!Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Iisus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului! „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27). „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eternitate Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Iisus Hristos!

I. Ierusalimul ceresc deja … există! Probabil că acesta este unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți. Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:22-24). Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că, în prezentul etern, Dumnezeu vede toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi, aflați în timp terestru, ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților”, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.

II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare: Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim – Cetatea Păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță. „Apoi unul din cei şapteîngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie” (Apocalipsa 17:1-3) „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10). În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.

III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor: Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13-16). Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Iisus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nicio palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc: „Prin credinţă a venit şi s-aaşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9-10). Nu doar Avraam a primit această promisiune!

IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Iisus ucenicilor: Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Iisus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi. „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şiaveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în Universul nou creat de Dumnezeu în Cerul Nou și pe Pământul cel Nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu” Ierusalimul cel nou.Iată ce ne mai spune Ioan: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potirepline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.” Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze:Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 – 3:22);Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 – 20:15);Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 – 22:21).Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt” a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al Noului Pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu”? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt”? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține.S-ar prea putea ca acest „munte înalt”, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”!  (Isaia 14:12-15).

V. Ierusalimul cel Nou – desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă: Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi: „Lumina ei era ca opiatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.  Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie” (Apocalipsa 21:9-21). Lucrurile din Univers nu au „culoare”! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție” sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie”!În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în Lumina Slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul”. Vă las pe voi să desenați sau să vă imaginați  această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența Soarelui și a Lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Hristos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată” sau „ca sticla străvezie” (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi” (Apocalipsa 21:25).

VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți! Putem emite părerea că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui”, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Hristos. Porțile cetății-soție a lui Hristos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei.Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km. pe 2220 km.). Dimensiunile Noului Ierusalim nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile Pământului cel Nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.

VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu! Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Iisus în Evanghelii: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4-9). Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să pătrundă în toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină!

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27:

 Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri” (în original „popoare”) care trăiesc pe Pământul cel Nou? Facem o presupunere: la sfârșitul Împărăției Milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva”, separat, până când Cerurile Dintâi și Pământul vor fi arse, iar ei vor coloniza Pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare. „Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:24-27). Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe Pământul cel Nou. N-ar avea niciun rost ca Dumnezeu să facă un Pământ Nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze! Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de Noul Pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al Pământului din care vom putea coborâ când vrem pe Pământ. Textul spune că cei de pe Pământ vor avea acces la cetatea sfântă! Mai deducem și că acești locuitori ai Noului Pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați”. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor” înaintea lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului”. Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor: „În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor”, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății”, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba! Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare”? Cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte” se va sfârși. Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a Pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului” pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie.

5. Un râu nou cu apă vie – Apocalipsa 22:1:

 „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:1). Putem presupune că noua creație nu va mai fi „hidrologic”, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba? Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie”, o apă misterioasă oferită de Domnul Iisus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino! Şi cine aude să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții”! „ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2). Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții” despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni! „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9). Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile”, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe Pământul cel Nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou” prin Duhul Sfânt!Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate”, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „pomul vieții  (la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)” are aerul descrierilor despre roțile Slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună”.Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în Cerul Nou și în Pământul cel Nou.

Să recapitulăm:

§  râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului;

§  nu va conține apă obișnuită, ci apă vie;

§  va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții;

§  care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui;

§  producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni;

§  iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca” Neamurile, care trăiesc nu în cetate, ci de pe suprafața Pământului.

 Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor! Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

6. Un nou pom al vieții – Apocalipsa 22:2:

 Râul va fi plin „cu apa vieții”, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului” în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El”. Citim acum că acest „pom al vieții”, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să vă imaginați! Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului” din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu. Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea” primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început. Dar cum poate rodi „în fiecare lună” într-o cetate în care „nu va mai fi noapte” și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele? Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist”, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe. Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului”.  S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și nu mai este!

7. Un nou Tron – Apocalipsa 22:3-4:

 Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai  completă. Cerul Nou și Pământul Nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El: „Nu va mai fi nimic vrednicde blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Care va fi legătura dintre „Cerul cel Nou” și „Cel de al Treilea Cer” al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile Slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Hristos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor”. În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Hristos. Expresia: „S-a isprăvit!” din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8). Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte Universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația! La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi. Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe Iisus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?

Studiu suplimentar: Apocalipsa 21.8 – Despărțirea veșnică de Dumnezeu a celor care au trăsăturile diavolului: Însemnătatea teribilă a versetului 8 este evidentă. Ea este în contrast cu învingătorii din versetul 7 și în amândouă versetele suntem purtați dincolo de limitele timpului și în întinderea fără sfârșit a eternitășii. Regiunea aceea limitată, arzând cu judecata sfântă a lui Dumnezeu, va fi a doua moarte pentru cei aruncați acolo. Cea dintâi moarte nu este anihilare. Dacă ar fi fost, n-ar putea fi a doua. Moartea este despărțirea sufletului de trup. A doua moarte va fi despărțirea completă și absolută a tuturor legăturilor care sunt cu Dumnezeu: totală despărțire de tot ce se cuprinde în cuvintele viață, și lumină, și dragoste. Va fi o existență, dar nu viață în sensul deplin și propriu al cuvântului. Lista celor peste care cade pedeapsa aceasta este instructivă și întunecată. Începe cu cei fricoși și necredincioși. Fiind fără credință, ei s-au temut de om și nu L-au mărturisit pe Iisus ca Domn al lor. Cei care poartă caracterul diavolului, care este un ucigaș, și s-au asemănat prin poftele și apucătuile lor cu puterile întunericului, vin imediat. Lista se termină cu „toți mincinoșiiˮ, pentru că a minți este o altă caracteristică a diavolului, și înșelăciunea ia o varietate de forme subtile. Învingătorii din versetul 7 sunt fii ai lui Dumnezeu. Cei condamnați din versetul 8 se recunosc ei înșiși ca fii ai celui rău. Ei îi împărtășesc soarta. Dincolo de punctul unde am ajuns, Scriptura nu ne mai duce. Starea eternă este ceva ce se află dincolo de capacitatea minților noastre. Dumnezeu va fi atunci totul în toți, dar nu este dată în detaliu nicio descriere. Dacă ar fi fost dată, ne-ar fi de neînțeles în starea în care suntem acum; putem deduce acest lucru din ceea ce ne spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 12.4. Găsim totuși învățătură adâncă în ceea ce ni se spune.

Apocalipsa 22 – Integrare în eternitate:

 În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus? Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta este tot? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, Antihristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință. În plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului. Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această afirmație, ne bazăm pe două versete din Noul testament: „Căci, dacă este cineva înHristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Hristos: „ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10). Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28). Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie.Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus?Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează” evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești: Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei.Nu-l găsim pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17.Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri!Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea).Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii” și că „ei vor umbla în lumina Lui” nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și  antropocentric! „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape”, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă.Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre Cerurile lui Dumnezeu: Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?”Veți alerga la text și vom citi împreună: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:2-3). Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte”! Iar faptul că Dumnezeu va veni să locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp!Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi. „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin”  (Isaia 34:4). Tot ceea ce ne-a fost sugerat în Epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei 8:1-2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!”  (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: Un alt „mare absent” al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi  apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul.Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate. El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu:  Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății” despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Trebuie să încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății” pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces” la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz”, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi”. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică – Noul Testament ne vorbește despre:

1. Împărăția în forma ei tainică„Fariseii au întrebat pe Iisus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18:20-21). Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea deacum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!” (Apocalipsa 19:5-7). Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția Cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Hristos va fi integrată în Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această Împărăție a Cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți”:  „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate! Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5) și că vom fi „robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum au avut și ucenicii: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Dacă Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății, atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea? „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miliardele de ființa ale Multiversului Împărăției lui Dumnezeu. Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretutindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia! Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârșit! Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității. Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor” al împărăției terestre.Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare. „Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor”, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6-7). Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Reflecții suplimentare: 1.  Apocalipsa 22:4-6 – Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4): să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși. Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18). Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu pentru totdeauna, privindu-L pe El. În legătură cu aceasta vin următoarele cuvinte: „Numele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor, declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta – să locuiești în lumina Lui și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”. Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui Hristos.

Niciodată noapte (22.5): fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina. Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa, soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.

A domni în vecii vecilor (22.5): cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu, hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire. Aici sunt lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale, stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5 am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu – atât cât i-a fost dăruită – s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit „plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris apostolul Pavel în Romani 5.17.

Afirmarea adevărului revelat (22.6): de aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.

2. Apocalipsa 22:7-9: Iată, Eu vin curând (22.7): totodată ele sunt lucruri „care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta intenționează desigur să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit estimării divine și nu a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același întâlnit și în versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu vin curând”, care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce înseamnă pentru noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al lui Dumnezeu. Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci când are loc o lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa cum se spune în Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său.” Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de lungă durată, ci va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui, binecuvântarea noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm. Vom „păzi” cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât ele ne vor guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un lucru intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu este numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.

A te închina numai lui Dumnezeu (22.8-9): efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în Matei 4.9.3.

Apocalipsa 22.16: Iisus, steaua strălucitoare de dimineață: în timp ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni Se prezintă nu numai în felul în care să ne întoarcem înapoi la prezicerile Vechiului Testament a răsăritului Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în legătură mai distinct cu nădejdile Noului Testament. El fusese prezis venind ca o „stea a lui Iacov” (Numeri 24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua strălucitoare a dimineții, Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte de răsăritul zilei și ca o garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul acesta, pentru că a fost respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai Biserica Îl cunoaște în caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste speranțe cerești, centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta ziua glorioasă pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16 Domnul Iisus ni Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate speranțele și pentru Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși, pentru a vorbi astfel, de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai simplu și efectiv să Se prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează mai direct inimilor celor ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.

Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David: versetul 16 are în el un element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al cărții. Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise nouă de îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost comunicate a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele următoare se aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost transmis prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să gândim că mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la noi în felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum se precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea întregii Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga carte, Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim Psalmul 78.65-72 – T.M. și apoi 2 Samuel 23.1-5, observăm că, aceste pasaje arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia 11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este „Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi – revenind la 2 Samuel 23 – când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.

4. Apocalipsa 22.17: Invitația de a veni și cei ce n-au venit: a doua propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă nu i s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta? Atunci ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest „Vino” la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul pe care Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea Mirelui. Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau siguranța fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește Evanghelia este la dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru vorbește, așa cum face aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem adresa cu îndrăzneală oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o bucurie să știm că întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua strălucitoare de dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre oameni în general și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să ia apa vieții, fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită cu o perioadă a judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut. Ea este pentru „oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii care prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.

Duhul și Mireasa spun: Vino! Putem afla încurajare în faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului Testament ca întreg, Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă existând ca o entitate pe Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în Biserica de nume, după cum este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a oprit lucrarea Unuia și n-a distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică, în Mireasă, și de aceea într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este faptul; dar avem să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie cu acest strigăt. Ne temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea lucrurilor de pe Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a lucrurilor care să fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent pe implicațiile lor sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.

5. Apocalipsa 22.18-19: Cine adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu: este un fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face vinovat un credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut adăugând unele cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat a fost cel al fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția lor, care avea ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu. Ceilalți adoptau vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în îngeri, sau în duh și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși numele acestora sunt învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar avertizarea aceasta este foarte necesară. Amenințarea din ultima parte a versetului 19 este foarte gravă: scoaterea părții lui de la pomul vieții. Trebuie să notăm că schimbarea „cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final chiar aici la sfârșit, că toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate. Inspirația cuvânt cu cuvânt este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o inspirație cuvânt cu cuvânt, n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles acest lucru, dacă ne îndreptăm gândurile la aranjamentele din lume. Legile țării nu sunt desigur inspirate, dar ele sunt autoritate și au fost decretate de Parlament în formă scrisă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de Apel se face frecvent caz de însăși cuvintele legii, știind că ele sunt valabile și nu pot fi desconsiderate sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte cuvintele legii într-o acțiune legală și pretinde să interpreteze ceea ce se numește „spiritul legii” separat de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este greșit și numai cuvintele ar avea autoritate și ar guverna acel caz. Să ținem seama de cuvintele acestei profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor divine.

6. Apocalipsa 22.20: Ultimele cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”: în versetul 20 avem ceea ce putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului nostru Domn în Sfintele Scripturi – ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica Sa. El tocmai mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său sfânt, însă spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El Se referea la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem în Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.” În felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în viețile noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva noastră, vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune cuvintele, iar răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat aici: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm cu entuziasm: „Așa să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne Iisuse! Dumnezeu să ne întărească la fiecare credința și încrederea în baza cărora acesta să fie adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.

Cap. 21 – comentariu suplimentar 1 – de avut în vedere:

 În primele opt versete ale capitolului 21 vedem Cerul Nou şi Pământul Nou; dar în plus, lucru groaznic de spus, iazul de foc. Trebuie să fie astfel, deoarece, aşa cum am citit la sfârşitul capitolului precedent, acolo sunt aruncaţi toţi aceia care nu sunt scrişi în cartea vieţii. Fapt solemn şi pe care noi suntem obligaţi să-l vestim este că, chiar și în această stare perfectă şi veşnică, iluminată de lumina cerului şi a pământului, în care niciun rău nu va putea să intre, se găseşte tot răul care a existat vreodată, toţi răii din orice neam şi din orice veac, aruncaţi în iazul de foc, care rezultă dintr-o judecată veşnică. Remarcaţi un alt fapt important. Toate diferitele nume ale lui Dumnezeu (date adică lui Dumnezeu în fiecare epocă) dispar. („Dumnezeul Atotputernic” al patriarhilor; „Iehova” pentru Israel; „Tatăl” pentru noi; Dumnezeul suveran, personal al cerurilor şi al pământului în mileniu (Geneza 17.1; Exod 6.3; 3.15); Ioan 20.17; Geneza 14.18; comparaţi 2 Evrei 7; Psalmi 110 şi Zaharia 6.13). Acum este Dumnezeu și omul. Nu mai este vorba de neamuri, de ţinuturi separate, nici de familii, de popoare şi de limbi. Este starea veşnică; de fapt, este cea mai completă descriere pe care ne-o dă Biblia despre ea. Dar este încă un punct interesant de scos în evidenţă. Cu toate că orice deosebire între oameni a dispărut complet şi că ei au de a face direct cu Dumnezeu – vorbesc de oamenii înviaţi dintre cei morţi sau strămutaţi – noi vedem totuşi „sfânta cetate, noul Ierusalim, despărţită de restul acelora care umplu noul cer şi noul pământ. Acesta este un fapt de o mare importanţă, pentru că dacă noul Ierusalim este, cum mi se pare evident, mireasa, şotia Mielului, atunci această stare aparte există pentru veşnicie. „Şi am auzit un glas tare, care venea din cer, zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii!” Adică locuinţa sau cortul lui Dumnezeu este privit ca un obiect aparte, în legătură, fără îndoială, cu oamenii, dar nu confundat cu ei. Oamenii nu sunt consideraţi ca făcând parte din acest cort, ei coexistă cu el. „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Toate lucrurile sunt făcute noi şi „Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate noi.” El însuşi garantează faptul acesta şi zice lui Ioan: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Nu mai rămâne nimic de făcut. „Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui care îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” Aici se face, în şirul viziunilor, o schimbare vrednică de luat în seamă, dar uşor de înţeles; căci este evident că, în ordinea cronologică, nimic nu poate să vină după ceea ce tocmai am văzut, adică starea veşnică. Trebuie neapărat să ne întoarcem înapoi pentru a contempla un obiect important în profeţie și care nu putea fi descris mai înainte, fără să întrerupem cursul profeţiei. Este aici ca şi cu ceea ce am avut în capitolul 17. În cursul profeţiei, Babilonul este menţionat de două ori; prima dată în seria avertismentelor şi a judecăţilor lui Dumnezeu (capitolul 16.19). Numai atunci vine descrierea Babilonului, care n-ar fi putut să fie introdusă cum trebuie în altă parte, fără să întrerupă curentul valului profetic. Regăsim aici aceeaşi ordine şi, ceea ce face lucrul mai izbitor, este asemănarea introducerii în ambele cazuri. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte nenorociri, a venit și a vorbit cu mine, şi mi-a zis: Vino aici, să-ţi arăt mireasa, şotia Mielului!” Se vede că sunt aproape aceiaşi termeni ca cei care încep capitolul 17; gândesc că aceasta nu este fără motiv şi că Dumnezeu a vrut să stabilească această asemănare, pentru a face să iasă în relief în ochii noştri contrastul între două obiecte care ne sunt înfăţişate. Aici, în capitolul 21, de la versetul 9, nu avem continuarea profeţiei, ci descrierea sfintei cetăţi, numită mai înainte în starea veşnică, după cum capitolul 17 cuprindea descrierea cetăţii corupte, a cărei judecată fusese anunţată. Babilonul, cu falsele sale pretenţii la un caracter de biserică, dar în realitate ucigaşă, era în acelaşi timp vinovată de a fi corupt pe împăraţii pământului. Aici vedem sfânta cetate, coborând din Cer de la Dumnezeu, mireasa, şotia Mielului, deosebindu-se în chipul cel mai complet de prostituata cea mare. În această cetate cerească, după venirea lui Hristos, împăraţii pământului aduc slava lor și cinstea lor, dar nu există atunci nicio stare de beţie a neamurilor, nicio întinare de desfrânare, de închinare la idoli, nici de sânge vărsat. Babilonul, această îngrozitoare parte opusă a sfintei cetăţi, caută, în ambiţia sa pământească, favoarea împăraţilor pământului şi a maselor populare; cealaltă, mireasa, suferă acum şi va domni atunci. Faptul de a privi cu atenţie pe una aruncă  multă lumină asupra celeilalte. Dar insist încă asupra importanţei extreme care există de a lua seama că avem aici o vedere retrospectivă asupra miresei, Noul Ierusalim. Astfel dispare dificultatea pe care o întâmpinăm, luând ultima viziune a acestei cărţi ca făcând parte din seria profetică, care începe cu capitolul 19 şi se termină la versetul 9 din capitolul 21. Aceasta este o digresiune, destinată, readucându-ne înapoi, să ne facă să cunoaştem caracterul Babilonului şi să arate cum acest caracter a forţat din punct de vedere moral judecata lui Dumnezeu să se exercite asupra ei. În acest capitol 21 ne este dată descrierea miresei, soţia Mielului, şi aflăm aici cum Dumnezeu Se va sluji de ea pentru a răspândi bunuri nelimitate, binecuvântarea și slava în timpul Mileniului; tot aşa Diavolul, în timpul perioadei actuale, a întrebuinţat si va întrebuinţa Babilonul pentru a împlini planurile sale de răutate. După cum cetatea dezordinii omeneşti a fost arătată în relaţiile sale josnice și ruşinoase cu Fiara, la fel sfânta cetate este văzută în legăturile sale curate şi slăvite cu Mielul. „Apoi unul din cei şapte îngeri care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urma şapte nenorociri a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis : Vino aici, să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus în Duh pe un munte mare și înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu”. Profetul nu este dus într-un pustiu: el este aşezat pe „un munte mare şi înalt” pentru a vedea, nu marea, ci sfânta cetate, Ierusalimul. Cetatea sfântă este văzută acum ca vasul sfânt al puterii divine pentru a cârmui pământul în timpul mileniului, „având slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei era ca o piatră de iaspis, cum este cristalul.” Apoi vine o descriere a zidurilor sale, a porţilor sale, a temeliilor sale şi a aşezării sale generale. „Ea avea un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.” Era important, tocmai pentru că este mireasa, şotia Mielului, de a arăta ceva asemănător. Cu toate că Biserica nu poate să aibă niciodată nimic pământesc, vedem totuşi că Dumnezeu nu uită deloc căile Sale faţă de poporul Său. Cât despre îngeri, ei nu sunt acolo decât în calitate de uşieri, dacă se poate spune astfel; și, referitor la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, numele lor singure sunt scrise pe porţi, dar nimic nu arată că ei fac parte din cetate: numele lor sunt scrise pe dinafară. Această cetate va reaminti mereu pe aceia care au venit înainte ca Israel să fie restaurat aici pe pământ, după cum, fără nicio îndoială, ea va servi pentru binecuvântarea acestui popor în timpul Mileniului. Dar aceasta nu va fi numai pentru el singur, cu toate că el are locul său special, cum este drept; vedem în plus că cetatea priveşte spre cele patru părţi ale Universului. „Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; si spre apus, trei porţi.” „Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.” Aceştia par să fie (în afară de Iuda Iscarioteanul, cum se înţelege) cei doisprezece care au fost în chip mai deosebit uniţi cu Hristos, când El mergea pe calea Sa de durere pe pământ. Aceasta nu vrea să spună că acela care a fost, în slujba Sa, mai onorat ca niciunul dintre cei doisprezece, acela pe care Domnul l-a folosit pentru a arăta poziţia Bisericii în locurile cereşti, nu va avea locul său cu totul special în această scenă slăvită. Dar Dumnezeu este suveran; mai mult, El lucrează cu o înţelepciune totdeauna cu mult mai presus de aceea a omului şi menţine pretutindeni principiile Sale. Cei doisprezece apostoli ai Mielului au,  aic, locul care li se cuvine şi, cu toate că putem să fim încredinţaţi că acela pe care Dumnezeu îl va atribui lui Pavel nu va fi inferior, mi se pare că acesta n-ar putea fi al lui. „Şi cel care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea este în patru colţuri si lungimea ei este cât lărgimea.” Ea este completă și desăvârşită, cum se cuvine caracterului său de atunci. Avem apoi descrierea cetăţii însăşi, zidurile materiale din care este construită, temeliile şi porţile sale, lucruri asupra cărora nu mă voi întinde. Dar mai departe ne este înfăţişat de către văzător un punct de cea mai înaltă importanţă: „În ea n-am văzut templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielulu templul ei.” Aceasta nu este o lipsă; dimpotrivă, este dovada părtăşiei celei mai nemijlocite cu Dumnezeu. Un templu ar presupune un intermediar; absenţa templului este un câştig și nu o pierdere pentru cetate. Aceasta stabileşte o mare diferenţă între Ierusalimul pământesc şi cetatea cerească; într-adevăr, dacă există în descrierea lui Ezechiel un lucru mai remarcabil decât altul, acesta este templul. Se înţelege: un templu se potriveşte pământului; dar aici nu este templu. Cetatea cerească, care este expresia completă a binecuvântării, nu are templu, pentru că în întregime ea este un templu. Întrucât este vorba de templu, Domnul Dumnezeu este templul ei, la fel şi Mielul. „Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze”. Nici aceasta nu putem s-o privim ca o pierdere. Pentru oraşul şi ţara de pe pământ, lumina lumii va fi ca aceea a soarelui şi lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (Isaia 30.26), dar aici nu există niciunul din aceşti luminători; luminile create nu mai sunt pentru cetatea de sus, „căci o luminează slava lui Dum-nezeu şi făclia ei este Mielul”. Ce câştig imens! „Neamurile vor umbla în lumina ei”. Reiese clar de aici că „neamurile” nu sunt în cetate. „Şi împăraţii pământului îi vor aduce slava şi cinstea lor”, nu „în ea”, ci ei îi vor aduce slava, adică este arătarea respectului pe care ei îl dau. „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” Tot ceea ce, din punct de vedere moral este necorespunzător cetăţii sfinte îşi găseşte aici dreapta condamnare; dar, în acelaşi timp, harul suveran trebuie de asemenea să fie manifestat.

Cap. 21 (parțial, comentariul intră și în conținutul cap. 22) – MIREASA MIELULUI – comentariu suplimentar 2:

 Finalul cărții ne descrie slava Miresei Mielului sau răsplătirea eternă a slujitorilor Mielului. Este un final potrivit pentru Apocalipsa dar și pentru întreaga Scriptură. El reprezintă esența speranței creștină, rațiunea pentru care ne trăim viața ca și creștini. El este menit să ancoreze credința noastră în minunata răsplătire eternă. Un cer nou și unpământ noucăci cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră (prin foc cum ne prezintă apostolul Petru în 2 Petru cap.3). Dumnezeu NU renunță la creația Sa, nu renunță la pământ. De multe ori creștinii își vizualizează răsplătirea eternă sus în cer. Iată că ea însă va avea loc tot pe pământ. Este evident vorba de unul nou, plin de slavă, fără nicio umbră de rău, păcat sau degradare. Și marea nu mai era.De ce pe pământul cel nou nu mai avem mare? În multe pasaje din Vechiul și Noul Testament marea este un simbol al răului, al răutăților popoarelor, al adâncului întunecat. Chiar în Apocalipsa 13 fiara iese din mare. În Geneza 1, înainte ca Dumnezeu să intervină, pământul este pustiu și gol (sau fără formă), este un adânc de ape plin de întuneric. Este o imagine dezolantă. De unde această realitate întunecată în planul lui Dumnezeu? Există posibilitatea ca acest loc pustiu și întunecat să fie o consecință directă a răzvrătirii lui Lucifer care, prin căderea sa, a afectat o parte din creația lui Dumnezeu. Astfel, de la început adâncul de ape este un simbol al răzvrătirii și întunericului. Dumnezeu intervine apoi în acest haos inițial aducând lumina și apoi uscatul care limitează acțiunea mărilor și pune un hotar mândriei valurilor. Aceste acțiuni ar putea arăta că prin crearea omului Dumnezeu poate da un răspuns strategic la răzvrătirea lui Lucifer. Prezența întunericului și a mărilor în prima creație poate arăta că Dumnezeu își asumă pentru o vreme răzvrătirea lui Lucifer și existența răului nepedepsit. Noua creație din Apocalipsa apare DUPĂ aruncarea lui Satan în iazul cu foc. În această nouă creație nu mai avem nici mări, dar nici noapte (după cum vom vedea la finalul cap.21). Pe acest pământ nou coboară din cer cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Noul Ierusalim apare în contrast evident cu Babilonul, cetatea cea mare și curva curvelor. V.3 ne descoperă identitatea Noului Ierusalim: cortul lui Dumnezeu cu oamenii lui. Este vorba de o cetate VIE, formată din oamenii răscumpărați de pe pământ, care sunt aduși laolaltă pentru a forma un cort, un Templu, o Casă, o Locuință pentru Cel Preaînalt. Deci sfinții nu sunt răsplătiți separat ci ÎMREUNĂ. Ei formează pentru eternitate, un singur trup, o singură mare comunitate. Iată cât de importantă este COMUNITATEA în planul lui Dumnezeu. Nu este loc pentru eroi solitari sau individualism spiritual. Și această comunitate este atât de frumoasă încât devine NOUL Templu al lui Dumnezeu. Dumnezeu renunță la Templul din ceruri și alege să locuiască pentru eternitate în acest nou Templu care este mult mai slăvit decât primul, în care încape mai bine, în care se simte mai bine și care Îl reprezintă mai bine! Iată cât de mare este răsplătirea eternă a sfinților. Răsplata este însuși Dumnezeu, însăși relația cu El. Iar sfinții se vor bucura pentru eternitate de o relație cu totul specială cu Creatorul căci doar ei sunt parte din Mireasa Mielului și doar ei formează acest măreț Cort al lui Dumnezeu! V.4 ne confirmă că pe pământul cel nou nu va mai suferință, moarte, păcat, ispitire. Nu va rămâne nicio rană nevindecată, ci Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii sfinților.Durerea este caracteristică lucrurilor dintâi, dar acestea au trecut și Dumnezeu face toate lucruri NOI. Finalul este de fapt un NOU început (v.5). Astfel se isprăvește sau se împlinește planul lui Dumnezeu cu prima creație (v.6) și Dumnezeu își joacă pe deplin rolul de Alfa și Omega. V.6b-8 ne anunță cine va intra și cine nu va intra în noua creație. Vom observa că acesta este un laitmotiv al finalului cărții și anume să insiste că doar cei credincioși vor avea parte de această minunată răsplătire. Nu oricine va bea din izvorul apei vieții veșnice, ci doar celui ce îi este sete. Doar cel care se lasă cercetat de Dumnezeu și își lasă activă foamea și setea de Dumnezeu va bea din apa vieții. Și va bea fără plată, deoarece toată această imensă răsplătire este un mare dar făcut omului. La fel ca iertarea și mântuirea, răsplătirea este și ea un har 100%. Aceasta NU înseamnă că omul nu face nimic pentru ea: doar cel ce va birui va moșteni aceste lucruri (v.7). Verbul a biruieste un verset cheie al cărții. El înseamnă să îți duci credința mântuitoare până la capăt în ciuda obstacolelor, ispitirilor și suferinței de pe drum. Însă noua creație nu este singurul loc destinat oamenilor. Mai este și iazul cu foc (v.8) în care vor fi aruncați cei păcătoși, cei care au slujit diavolului și au ajuns astfel ca acesta, adică într-o stare de împietrire ireversibilă. Din această pricină, pedeapsa lor este una eternă. V.8 conține și o listă de păcate. Unele par mai grave și ne-am aștepta să fie incluse în listă: crima, necurăția sexuală, vrăjitoria, închinarea la idoli. Altele par mai puțin grave (minciuna) și totuși sunt incluse în listă. Poate surprinzător este că în capul listei avem frica și necredința. Dar nu este întâmplător acest lucru. Ne aducem aminte de Numeri cap.14, și de motivul principal pentru care cei ce au ieșit din Egipt, nu au biruit, și nu au ajuns în țara promisă ci au murit în pustie. Frica izvorâtă din necredință a fost motivul. Și cartea Apocalipsei ne avertizează că FRICA este o armă teribilă a celui rău. Seducția poate fi învinsă mai ușor. Dar frica rămâne ultima redută ce trebuie învinsă. Frica de pierdere, de suferință, de prigoană, de moarte ne poate duce la pierderea relației cu Dumnezeu. Există o frică mai mare care o poate învinge: frica de Domnul, frica de a avea parte de pedeapsa Sa eternă, și de a-L pierde pe El pentru totdeauna. După această introducere a lumii noi ce va veni (v.1-8), autorul începe să ne descrie minunata mireasă a Mielului. Îngerul care-l cheamă pe Ioan pentru a-i arăta Mireasa este unul din îngerii care aveau cele 7 potire. Tot unul din acești îngeri l-a chemat pe Ioan în cap.17 pentru a-i arăta curva cea mare. Se accentuează deci din nou contrastul dintre Ierusalim și Babilon, între Mireasă și curva cea mare. În cap.17 Ioan este dus în duhul într-o pustie, acum este dus în duhul pe un munte mare și înalt. Ierusalimul cel nou are slava lui Dumnezeu, adică este plin de prezența Lui și are o glorie ca cea a Celui Prea-Înalt. Lumina ei era ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. În cap.4 Cel ce șade pe tron are înfățișarea unei pietre de iaspisși de sardiu. Este firesc ca cetatea plină de gloria lui Dumnezeu să aibă o înfățișarea ca cea a lui Dumnezeu. Cetatea are strălucire și culoare dar în același timp este transparentă (străvezie ca cristalul). Transparența cetății ne arată curăția ei dar și faptul că prin ea se reflectă în mod perfect lumina slavei lui Dumnezeu. În cele ce urmează, autorul insistă foarte mult asupra zidului și porților cetății. În primul rând suntem uimiți că cetatea mai mare ziduri și porți. În mod cert nu este vorba de zid și poartă fizice dar totuși zidul și poarta trimit la ideea de protecție, de apărare. Dar acum nu mai sunt vrăjmași, nu mai este rău nici în cetate, nici în afara cetății, nu mai sunt ispite, nu mai există Ispititor ca în Eden. De ce prezența unui zid, și de ce se insistă așa de mult pe zidul și porțile cetății? Porțile cetății stau mereu deschise (vezi v.25), deci ele nu au rol de apărare. Atunci, în absența vrăjmașilor ce rol mai poate avea zidul și porțile acestuia? Ar putea avea un rol de delimitare și de definire a identității cetății. În noua creație nu TOTUL va fi cuprins de marea cetate, nu totul va fi parte din noua cetate. Cetatea va delimita doar un spațiu special din noua creație a lui Dumnezeu. Astfel ea va fi delimitată de un mare zid. Pe cele 12 porți sunt scrise cele 12 nume ale celor 12 seminții ale lui Israel, iar pe 12 temelii ale zidului sunt scrise numele celor 12 apostoli ai Mielului. Cetatea pare a fi deci delimitată de apartenența la poporului lui Dumnezeu răscumpărat de pe pământ, reprezentat în Vechiul Testament prin cele 12 seminții ale lui Israel, și în Noul Testament prin cei 12 apostoli. Cei răscumpărați din Vechiul și Noul Testament, evrei și neamuri, Israel și Biserica, sunt aduși laolaltă pentru a forma măreața cetate. Și cine se gândea să excludă pe sfinții Vechiului Testament din cetate sau pe Israel din planul lui Dumnezeu? Nu este suficient de clar că Dumnezeu nu renunță la Israel? Iată că cetatea eternă este plină de nume evreiești, și chiar numele ei este tot evreiesc: Ierusalim. V.15-17 întrerup descrierea zidului și porților cetății pentru a introduce măsurarea cetății. Măsurătoarea ne arată că cetatea este un pătrat, ba mai mult un cub, și unul imens cu latura de 12.000 prăjini (=2100/2200 km). Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon era tot un cub. Acum cetatea sfântă este ea însăși o imensă Sfântă a Sfintelor, plină de prezența lui Dumnezeu! Zidul cetății care are o înălțime de 144 de coți (=69,12 m, probabil) este unul foarte înalt, și totuși este foarte mic în comparație cu înălțimea cetății (=2200 km). Cifra 144 ne aduce aminte de cei 144.000, de floarea făinii a celor neprihăniți, de cei care au biruit fiara. Înălțimea zidului este proiectată după gloria credinței acestora. Cetatea este locuită de biruitorii celui rău, de cei care prin credință au învins pe marele balaur. V.18-21 revin la descrierea zidului și a porților. Se insistă pe cele 12 temelii care sunt 12 pietre prețioase și sunt enumerate aceste 12 pietre. În Vechiul Testament mai găsim două astfel de enumerări de pietre prețioase. Una este în Ezechiel și este menită să descrie slava Tirului sau mai exact slava lui Lucifer înainte de căderea sa. Aceasta include 10 pietre/materiale prețioase. Cealaltă enumerare o găsim în cartea Exodului cu privire la pieptarul Marelui Preot care conținea 12 pietre prețioase, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel. Numărul mai mare de pietre de pieptar (12 față de cele 10 din Ezechiel 28) ne poate arăta că slava Marelui Preot (împlinită cu adevărat în Iisus Hristos) este mai mare decât cea a lui Lucifer înainte de cădere. Dar acum găsim cele 12 pietre împodobind Mireasa Mielului. Mielul practic dăruiește slava Sa Miresei care este, astfel, mai slăvită decât Heruvimul ocrotitor din Ezechiel 28. Porțile cetății sunt și ele 12 mărgăritare, iar cetatea (și ulița ei) este de aur curat, ca sticla străvezie. Aurul curat trimite la caracterul cristic și la credința sfinților ce formează cetatea. Acestea au fost curățite prin focul încercărilor de pe pământ. Sticla străvezie trimite, cum am mai precizat deja, la curăția sfinților și la darul acestora de a reflecta în mod perfect gloria lui Dumnezeu. După ce ne-a descris zidul, porțile și cetatea, autorul face un pas către INTERIORUL cetății. El insistă mai întâi pe ce NU are cetatea. Primul lucru pe care-l aflăm este că cetatea nu are Templu deoarece Domnul și Mielul sunt Templul ei. Templul este Casa Domnului, și locul de întâlnire dintre Dumnezeu și făpturile Sale. Dar acum cetatea însăși este Casa Domnului! Mai mult, cetatea este o imensă Sfântă a Sfintelor. Deci este firesc să nu găsim Templu în cetate! Cetatea însăși este Templul Domnului! Și Domnul Însuși este Templul cetății. Comuniunea dintre Dumnezeu și sfinții ce formează cetatea este desăvârșită! Al doilea lucru care lipsește cetății sunt luminătorii (soarele și luna). Nu mai este nevoie de aceștia deoarece lumina ei este însuși Dumnezeu. Este interesant cum textul trece de la tema luminii fizice (luminătorii) la tema luminii spirituale (Făclia ei este Mielul). Așa cum am comentat deja la începutul capitolului, prezența întunericului fizic în prima creație părea să însemne că Dumnezeu și-a asumat o perioadă nepedepsirea răzvrătirii și răului luciferic. Însă acum, la inaugurarea noii Creații, marele ispititor este deja aruncat în iazul cu foc. Astfel, cetatea nu are Templu, și nici luminători. Dar ce are cetatea? Primul lucru ni se spune că Neamurile își vor aduce slava și cinstea lor în cetate. Se accentuează de două ori această idee (v.24 și v.26). Ce să însemne acest lucru? Sunt două ipoteze: fie neamurile fac parte din identitatea cetății, fie reprezintă vizitatorii cetății. Prima ar sublinia faptul că nu doar evreii credincioși, ci și neamurile răscumpărate vor face parte din Noul Ierusalim. A doua ar reliefa că nu toate neamurile vor face parte din Noul Ierusalim. Există o teorie (inspirată în special din Romani cap.9 unde se precizează că împietrirea temporară a lui Israel a făcut cu putință mântuirea neamurilor) care afirmă că doar cei dintre neamuri mântuiți prin credința în Iisus Hristos în perioada Bisericii vor face parte din Noul Ierusalim. Ceilalți dintre neamuri, mântuiți prin alegerea binelui în Vechiul și Noul Testament, sau prin credința în Iisus Hristos în mia de ani, ar forma aceste Neamuri din finalul cap.21 din Apocalipsa care ar reprezenta doar vizitatorii cetății. Aici ar putea fi incluși poate și cei mântuiți ca prin foc care își pierd răsplata (vezi 1 Cor.cap.3). Cum va fi exact, vom vedea acolo sus. Ce mai găsim în cetate? Alături de slava și cinstea Neamurilor mai găsim râul cu apa vieții, pomul vieții și scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului (22:1-3). Râul cu apa vieții și pomul vieții ne trimit la Grădina Edenului. Noul Ierusalim reprezintă o recuperare a paradisului pierdut, o întoarcere a umanității la armonia din Eden. Dar înseamnă chiar mai mult decât atât. În Edenul lui Adam nu era așezat scaunul de domnie al Domnului (acesta era în ceruri). Dar acum Domnul își așază însuși scaunul Său de domnie în noua creație. Domnul are o nouă reședință, un nou loc de unde va guverna peste toate creațiile Sale toată eternitatea. Slava Noului Ierusalim este deci mai mare decât cea a Edenului din Genesa, și răsplătirea sfinților răscumpărați eclipsează gloria lui Adam însuși. Referirea la neamuri în v.2 ne surprinde din nou: frunzele pomului vieții slujesc la vindecarea neamurilor.Despre ce vindecare să fie vorba? V.27 ne-a asigura că nimic neîntinat nu va intra în ea, ci doar cei neprihăniți scriși în cartea vieții Mielului. V.3 din cap.22 insistă din nou că nimic vrednic de blestem nu va mai fi acolo. În noua creație nu va mai exista Ispititor ca în Eden, sau păcat ca în creația decăzută. Așadar, de unde necesitatea vindecării neamurilor? Modul cel mai simplu de a soluționa această afirmație este să apelăm la dinamica timpului în cartea Apocalipsa. Am văzut până acum că imaginile din Apocalipsa pot glisa rapid în viitor sau în trecut. Astfel v.2 ar face referire la o perioadă de vindecare din trecut: vindecarea neamurilor din perioada Bisericii (prezentul lui Ioan) sau din mia de ani. Dacă însă afirmația din v.2 vizează prezentul Noului Ierusalim, atunci înseamnă că se referă la realități care sunt dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Ea ar confirma că neamurile de la finalul cap.21 ar fi doar vizitatorii din cetate, și că deși eliberate de firea pământească, ele ar avea totuși nevoie de vindecare (din ce pricină, nu știm!). Descrierea Noului Ierusalim se încheie în v.3b-5 cu răsplătirea sfinților ce formează cetatea: aceștia vor sluji Mielului, vor vedea Fața Lui, Numele Lui va fi pe frunților lor, vor fi luminați de Dumnezeu Însuși și vor împărăți în vecii vecilor. Părtășia cu Mielul este răsplata lor (vor vedea Fața Lui), și marele lor privilegiu este slujirea Mielului. Dar a sluji, în Împărăția lui Dumnezeu, înseamnă a împărăți. Deci ei vor guverna împreună cu Mielul tot ce este creat pentru eternitate! V.5 insistă din nou pe absența nopții. Nu va mai exista Ispititor. Posibilitatea căderii nu va mai fi! Acest lucru este foarte important pentru umanitatea răscumpărată. Ea a trăit trauma pierderii paradisului. Este firesc să se întrebe: există riscul să pierdem și acest paradis? Dumnezeu îi asigură că nu. Un pământ și un cer nou, fără de păcat, guvernat de Dumnezeu și în care răsplata este însuși Dumnezeu. Nicio altă religie de pe pământ nu oferă o asemenea speranță. Binele viitor propus de celelalte religii este eclipsat cu ușurință de speranța credinței creștine. Iar modul în care este descris Noul Ierusalim ne arată că răsplătirea sfinților răscumpărați de pe pământ este inimaginabil de mare! Slava lor este mai mare decât cea a îngerilor, decât cea a celor mai slăviți heruvimi, decât cea a lui Lucifer de altădată, decât cea a lui Adam din Eden, decât cea a Templului ceresc din prezent! Ei vor forma Noul Templul al lui Dumnezeu, și vor fi pentru eternitate singura Locuință a lui Dumnezeu și unica Mireasă a Mielului. Doar ei vor ședea pe scaunul de domnie împărățind (slujind) cu Mielul pentru veșnicie!

STUDIU SPECIAL: NOUL IERUSALIM (21, 9-27): tema Noului Ierusalimului, apare într-o descriere detaliată pe care comunitatea în ascultare, în mod spontan, o contrapune viziunii precedente a Babilonului celui Mare: splendoarea lui devine acum sigla binelui şi a triumfului. Splendoarea oraşului este descrisă cu ajutorul aceloraşi imagini (pietre preţioase) care îl descriau pe Dumnezeu şezut pe tronul său (cf. Ap 4, 3; 21, 11). Noul Ierusalim poate fi acum descris în detaliu, începând cu aspectul său exterior, cu ziduri şi porţi. Este înconjurat de ziduri mari şi înalte (v. 12) nu pentru a apăra oraşul, ale cărui porţi sunt mereu deschise, ci asemenea unei frontiere simbolice care separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este afară – neamurile, despre care au vorbit. Porţile sunt câte trei pe fiecare latură: cele patru puncte cardinale indică faptul că din orice parte este posibil accesul în oraş, după cum prevăzuse Iisus: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Mt 8, 11). Dimensiunile oraşului sunt imense (cifre care depăşesc imaginaţia) şi perfecte (forma rectangulară, înălţimea egală cu baza). Forma cu bază rectangulară, cu 184 lungimea, înălţimea şi lăţimea egale, duce cu gândul la un cub gigantic, semn al perfecţiunii; în formă cubică era construită şi Sfânta Sfintelor în templu. Dimensiunile sunt pur şi simplu imense: latura megacubului este de peste 2.200 km (12.000 de stadii) şi înălţimea zidurilor de circa 65 m (144 coţi). Dacă fixăm 185 m ca echivalentul unui stadiu, ar fi circa 2.200 km, de 100 de ori estimarea pe care Herodot o făcea suprafeţei Babilonului!! Dacă fixăm 45 cm echivalentul unui cot, se obţin 64,8m pentru înălţimea zidurilor. Materialele preţioase din care era construit oraşul în v.18-21 amintesc de imaginile din v. 11 şi constituie un progres; nu trebuie interpretate separat, ci văzute toate împreună ca un mod de a descrie luminoasa şi splendida frumuseţe a Noului Ierusalim, culme a apropierii şi prezenţei lui Dumnezeu. Există apoi o trimitere mai subtilă. Marele Preot purta o mantie pe care erau fixate 12 pietre, simbol al celor 12 triburi. Când intra în templu şi ajungea în prezenţa lui Dumnezeu, toate cele 12 triburi, reprezentate prin pietrele mantiei, erau în contact cu gloria divină: „Şi va purta Aaron, când va intra în cortul adunării, numele fiilor lui Israel pe hoşenul judecăţii, la inima sa, spre veşnică pomenire înaintea Domnului” (Exod 28, 29). Ceva asemănător fusese anunţat de profetul Ezechiel care conclude astfel descrierea oraşul său ideal: „Oraşul se va numi din acea zi înainte: Acolo este Domnul” (Ez 48, 35). De la examinarea exterioară, se trece acum în interiorul oraşului. Prima surpriză constă în lipsa totală a templelor. Explicaţia este că Dumnezeu însuşi şi Mielul sunt templul său. Autorul vrea să spună că au dispărut toate mijlocirile dintre uman şi divin, fiindcă de acum tot oraşul este sfânt şi comuniunea cu Dumnezeu este spontană. Se observă marele progres: nu doar că Dumnezeu locuieşte cu oamenii, ci Dumnezeu însuşi este casa oamenilor. Se regăseşte aici teologia celei de-a IV-a Evanghelii despre imanenţa reciprocă dintre credincios şi Hristos, de fapt, aici se încheie traiectoria spaţială a lui a crede-a merge-a rămâne: discipolul este cel care vrea să cunoască unde se află Iisus pentru a rămâne cu el (cf. In 1, 39). Aici Dumnezeu vine în întâmpinarea nevoii omului de a sta cu El. Dacă Dumnezeu este prezent, atunci noaptea, simbol al oricărei negativităţi, nu va mai exista (cf. 21, 25b). Lumina veşnică emanată de prezenţa lui Dumnezeu, îi luminează pe toţi. Se împlineşte profeţia din Is 60, 19 şi mai mult încă, se materializează promisiunile lui Iisus care asigurase: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12). Surprizele şi loviturile de teatru nu au luat sfârşit. Universalitatea fără limite a Noului Ierusalim, care trăieşte prin lumina-viaţă a lui Dumnezeu, nu este o universalitate automată (cf. 21, 27). Mesajul din liric devine exortativ: comunitatea se vede îndemnată să se ţină departe de orice negativitate morală. Porţi deschise da, porţi pe toate cele patru laturile, însă totuşi porţi care fac diferenţa şi separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este afară: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (21, 27). Oraşul lui Dumnezeu, văzut până acum ca oraşul luminii eterne, în acest moment este reprezentat ca oraş al vieţii. Nu este o simplă revenire la primul paradis, evocat de pomul vieţii, ci este desăvârşirea proiectului-Paradis înscris în prima creaţie. Un fluviu cu apă vie, care în Ez 47, 7.12 ţâşneşte din templu şi în In 7, 38, din inima credinciosului, în Ap 22, 1 izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, care substituie templul. Apa este „limpede precum cristalul”, deoarece este apa vieţii înseşi a lui Dumnezeu. Un pom al vieţii din mijlocul pieţei şi pe cele două maluri ale râului semnifică însăşi viaţa lui Dumnezeu, aflată la completa şi permanenta dispoziţie a tuturor: „frunzele… tămăduiesc neamurile” (cf. 22, 2), căci în noua lume nu va mai exista nici boală, nici durere, nici moarte. Atunci „vor vedea chipul lui” (v. 4), pentru că Dumnezeu va locui cu oamenii şi va fi casa lor. În sfârşit, îl vor putea vedea pe Dumnezeu aşa cum este (cf. Mt 5, 8; 1 In 3, 2) şi va fi o deplină fericire, aceea care potoleşte cea mai profundă dintre aspiraţiile omului. Dacă toate acestea sunt adevărate, aşa cum sunt, nu rămâne altceva decât să strigăm: „VINO, DOAMNE IISUSE, Maranà tha!”

Apocalipsa 22 – Recapitulare, autentificare, șapte promisiuni finale:

 Suntem gata să luăm de la ochii credinței telescopul revelației și să ne întoarcem în cotidian. Mărturisesc lipsa mea de entuziasm în această direcție. Sper să fi determinat prin aceste studii decizia de a privi mai mult la lucrurile de sus și să umblăm prioritar pentru ele. Viața are limite stânjenitoare. Eternitatea este nesfârșit mai largă.Ultimul capitol al Apocalipsei este și „EPILOGUL” cărții. După o scurtă recapitulare (22:3-5), urmează autentificarea cărții (22:5-11), o  septadă a ultimelor promisiuni (22:6-15) și un apel final către cititori (22:16-21).

I. Recapitularea finală este scurtă, dar completă: Nouă ne-a trebuit tot capitolul precedent pentru a spune ceva din elementele integrării noastre în eternitate. Apostolului Ioan, acest meșter artizan al cuvintelor, acest dăltuitor desăvârșit al frazei, reușește să facă acelaș lucru în numai trei versete! „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Blestemul va fi înlăturat – o restaurare desăvârșită; tronul divin va fi în mijlocul nostru – o administrare desăvârșită; robii Lui Îl vor sluji – o subordonare desăvârșită; vor vedea fața Lui – o transformare desăvârșită; Numele Lui va fi pe frunțile lor – o identitate desăvârșită; Dumnezeu îi va lumina – o iluminare desăvârșită; vor împărății în vecii vecilor – o promovare desăvârșită.

II. Urmează autentificarea cărții: Apostolul Ioan ne spune că Apocalipsa este completă. Ea este exact atât cât ne trebuie. Nu trebuie adăugat nimic și nu trebuie scos nimic. O putem numi „testamentul testamentului lui Dumnezeu”. Ca să arate clar că aici se încheie cartea, apostolul Ioan scrie o încheiere în aceiași termeni și cu aceleași idei ca și introducerea. Apocalipsa se găsește între două coperți asemănătoare. Prima o confirmă pe cealaltă, închizând astfel între ele conținutul revelației. Avem astfel:

Sursa profeției: Dumnezeu și Iisus: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Obiectul profeției: Iisus Hristos: „ … care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Iisus Hristos şi a spus tot ce a văzut” … „şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” … „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Iisus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:2,5,9). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” … „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta” … „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:16,18,20). 

Subiectul profeției: evenimentele viitoare: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Mediatorul profeției: îngerul: „Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan,” (Apocalipsa 1:1). „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate” …„Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui” … „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.” (Apocalipsa 22:6,8,16).

Scribul: Ioan profetul: „Ioan, către cele şapte Biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie” (Apocalipsa 1:4). „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea” (Apocalipsa 22:8).

Calitatea: profeție adevărată: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10).

Destinatarii profeției: robii Lui: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Binecuvântații profeției: ascultătorii: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7).

Avertismentul profeției: necredincioșia: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apocalipsa 1:7).„Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22:11-12)

Pecetluitorul profeției: Alfa și Omega: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1:7). „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:13).

Nădejdea profeției: revenirea Lui: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7). „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”… „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:12, 20).

 Pentru că aici se încheie descoperirile din această carte, Ioan le termină cu un mesaj pozitiv. Urmează …

III. Septada promisiunilor finale: Este o cumulare de șapte promisiuni solemne. Sunt unele din cele mai semnificative cuvinte din Biblie. În ele auzim vocile îngerilor, vocea Domnului Iisus, vocea Duhului Sfânt, vocea Bisericii și vocea lui Ioan.Sunt cuvinte care subliniază responsabilitatea celor ce au citit această carte. Ea poate aduce binecuvântare sau blestem în funcție de atitudinea celor ce i-au citit mesajul. Se cade, așadar, să le analizăm și noi cu toată atenția.Este vorba despre viața și destinul fiecăruia dintre noi. Lasă-le să-ți modeleze întreaga viață, scopurile ei, stilul de viață, prioritățile, scopurile și preocupările de fiecare zi.

1. Promisiunea autenticității: „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6). Spre deosebire de alte cărți ale oamenilor care conțin punctele lor de vedere, speculațiile lor și priceperea lor în mijloacele de amăgire, Apocalipsa este izvorâtă direct din inima și din mintea lui Dumnezeu. Versetele de mai sus sunt asemenea unei notarizări legale cu „apostilă”, care stabilește că ceea ce este scris este în întregime legal și autentic, fără putința de a mai adăuga sau scoate ceva din varianta finală. „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19).

2. Promisiunea revenirii Lui: „Şi iată, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:7a).

3. Promisiunea binecuvântării pentru cei ascultători: „Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7b). Aceasta se adaugă celor făcute biruitorilor din bisericile amintite în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei.

4. Promisiunea integrării în rândul creaturilor cerești: „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu” (Apocalipsa 22:8-9). În toată Biblia, îngerii au fost apariții grozave și înspăimântătoare. În pragul veșniciei, Ioan experimentează pentru noi integrarea în rândul făpturilor cerești. Declarația îngerului este ca un discurs de acceptare și o inițiere în lumea care ne așteaptă.

5. Promisiunea înțelegerii Apocalipsei: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22:10-11). Iată un verset care trebuie arătat tuturor celor care pretind că nu putem studia Apocalipsa pentru că este o carte imposibil de înțeles și aplicat în viață. Lumea caută inițiere în taine ascunse. Dumnezeu și-a așezat adevărul „la vedere”, ca să fie aflat de toți.

6. Promisiunea răsplătirii la cea de a doua venire: „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:12). Domnul Iisus nu i-a mințit pe ucenicii Lui! El vrea ca fiecare generație să-L aștepte cu înfrigurare în anticiparea lucrurilor glorioase pe care ni le-a pregătit. Toate lucrurile își au un sfârșit, iar sfârșitul tuturor lucrurilor este legat de persoana și lucrarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

7. Promisiunea răsplătirii celor ce și-au spălat hainele: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apocalipsa 22:14-15). Cartea aceasta nu este doar o ducumentare care să ne satisfacă nouă curiozitatea. Ea este o motivație pentru schimbarea vieții prin acceptarea spălării în sângele răscumpărător al Mielului lui Dumnezeu. Persoana Lui împarte lumea în două categorii: cei salvați și cei pierduți pe vecie; cei care au fost iertați prin pocăință și credință și cei care au ignorat persoana și lucrarea lui Iisus Hristos. Aceștia vor rămâne în afara binecuvântărilor cerești, purtându-și pedeapsa păcatele lor în eternitate.

Cap. 22 – comentariu suplimentar 1:

 O altă descriere glorioasă urmează după aceasta, la începutul capitolului 22. „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Nu mai sunt fulgerele şi tunetele şi glasurile, caractere ale perioadei tranzitorii de judecată care umple intervalul între răpirea Bisericii şi domnia împreună cu Hristos, ci figura întrebuinţată aici se potriveşte acestui timp în care Hristos şi Biserica domnesc în pace: „Un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul străzii ei și pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor.” Pomul vieţii nu poartă numai ceea ce producea primul, ci acum, după plinătatea proviziei harului lui Dumnezeu faţă de om, el dă mai întâi pentru omul în slavă, cele douăsprezece feluri de rod, apoi ceea ce se potriveşte de asemenea omului pe pământ, o porţie pe care o dă bunătatea unui Dumnezeu care Se arată în împărăţia Sa. „Nu va mai fi niciun blestem. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Robii Lui îi vor sluji.” Versetul 6 confirmă încă odată toate aceste cuvinte şi, în legătură cu ele, venirea Domnului este înfăţişată pentru a întări însemnătatea ei. „Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii acesteia.” Atunci este afirmat din nou caracterul acestei profeţii, caracter care derivă din faptul că creştinismul a luat deja locul său: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta.” În timpul lui Daniel şi pentru Daniel însuşi, cartea era pecetluită (Daniel 12.4,9); era atunci caracterul vechilor prorocii, dar nu al cărţii lui Ioan. „Şi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta, căci timpul este aproape.” Vremea nu era aproape în epoca lui Daniel. Pentru Biserică, vremea este totdeauna aproape. În caracterul său propriu, ca si în lucrurile care sunt partea sa, ea nu cunoaşte deloc timpul. Tot ceea ce aparţine trupului lui Hristos este în afara pământului şi a lumii. Biserica este din Cer; şi, în Cer nu există nici timp, nici ceva care să-l măsoare. Există în Cer luminători care marchează vremurile şi anotimpurile pentru pământ. Dar Biserica se compune din persoane chemate în afara pământului și ea nu este din lume; în consecinţă, pentru ea vremea este totdeauna aproape. De îndată ce Hristos a fost vestit ca aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi, prin urmare, chiar de la începutul creştinismului, El era de asemenea înfăţişat ca fiind gata să judece viii şi morţii (1 Petru 4.5) şi El rămâne astfel până în vremea de azi. Biserica se continuă, potrivit voii Domnului. El poate, după planurile pe care le-a făcut, să prelungească sau să scurteze acest interval de timp care este în întregime în mâinile Sale, dar Biserica nu are nimic de a face cu timpurile şi evenimentele. Pentru iudeu, dimpotrivă, există neapărat date; pentru el, mari schimbări trebuie de asemenea să aibă loc şi de aceea, deoarece Daniel îi reprezintă pe iudei, diferenţa rămâne vădită. Pentru creştin, această carte nu este pecetluită. Totul este deschis, pentru că Duhul Sfânt locuieşte în noi, „căci Duhul cercetează toate, chiar cele mai adânci lucrări ale lui Dumnezeu.” Găsim, în legătură cu această cartea, avertismentul cel mai solemn. „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este drept să trăiască şi mai departe în dreptate. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” Timpul despre care se vorbeşte aici nu ne priveşte deloc pe noi, ci pe aceia care vor fi pe pământ după ce noi vom fi departe. Totul este fixat atunci. Nu va mai fi timpul de a căuta îndurarea: oricare ar fi starea în care Domnul ne va găsi le venirea Sa, totul este încheiat şi fixat, nu mai este cazul de schimbare. În consecinţă, citim: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine.” Vedem că aceasta se referă la ceea ce a fost înainte – nu numai la venirea Sa pentru noi care păzim cuvintele profeţiei din această carte, ci şi pentru cei pe care îi va găsi aici pe pământ, „pentru a da fiecăruia după cum este fapta lui.” După aceasta Iisus Se prezintă El însuşi şi în acelaşi timp anunţă că a trimis pe îngerul Său. „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică „Vino!” Şi cel însetat să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Astfel Hristos, înfăţişat nu numai ca Rădăcina şi Sămânţa lui David, dar şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, face să ţâşnească, sub acţiunea Duhului Sfânt, manifestarea de sentimente din inima Bisericii. Ea nu poate să audă vorbindu-se despre El în legătură cu acest punct de vedere, fără să dorească îndată ca El să vină. Ea nu zice, este adevărat: „Vino repede”; aceasta n-ar fi potrivit nici cu ea, nici cu creştinul. Ceea ce ni se potriveşte este răbdarea aşteptării. Dimpotrivă, cât este de preţios pentru inimă că El este Cel care zice: „Eu vin repede!” Şi Hristos singur, în Scriptură, vorbeşte totdeauna astfel. Cât despre noi, nu putem spune numai: „Vino!” Noi dorim fără îndoială ca El să vină curând, dar îi lăsăm Lui să hotărască momentul venirii, pentru că noi cunoaştem dragostea Sa şi putem să ne încredem în El. Noi ştim că, dacă El întârzie, nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui (2 Petru 3.9), ci are o îndelungă răbdare pentru mântuirea tuturor. Şi, cine ar vrea să lipsească sufletul de mântuire sau să-L împiedice pe Domnul de a o arăta? „Şi Duhul si Mireasa zic: Vino!” Lui Iisus I se adresează acest suspin. Spre care altul ar putea să fie îndreptat? Mireasa face să se urce spre Mire această dorinţă, iar Duhul Sfânt dă putere acestei revărsări a inimii sale. Dar, în afară de asta, este de asemenea un mesaj pentru alţii, un cuvânt adresat acelora care aud. „Cine aude să zică: Vino!” Ei sunt invitaţi să rostească aceeaşi chemare. Dacă credeţi, nu vă temeţi deloc, chiar dacă nu veţi avea decât puţină cunoştinţă: Domnul nu uită nici nu dispeţuieşte pe aceia care prin comparaţie cu alţii ar fi lipsiţi de pricepere. Tocmai această clasă de persoane o are El în vedere, în invitaţia făcută acelora care aud, de a spune: „Vino!” Mireasa reprezintă pe aceia care au în mod normal stăpânirea şi se bucură de drepturile lor. Mulţi n-au ajuns încă la acest punct, dar Domnul nu-i uită. „Cine aude să zică: Vino!” A fi auzit numai glasul Său este, la urma urmei, punctul de plecare al oricărei binecuvântări. Nu este bucuria deplină, dar de aceasta depinde totul. Este drumul care conduce la tot, este luarea în stăpânire şi bucuria actuală pentru toate. „Cine aude” să fie deci încurajat să zică: „Vino!” Nu este nimic în Iisus care să poată sau să trebuiască să vă oprească, nici să vă cauzeze vreo teamă. În El însuşi, vă veţi bucura, chiar dacă n-aţi fi avut aici pe pământ deplina cunoştinţă a tot ce este El. Dar în acelaşi timp când Biserica zice lui Hristos: „Vino!” şi când invită pe cei care cred să se unească fără teamă cu ea în această chemare, ea nu-i uită pe aceia care sunt nişte sărmani păcătoşi, fie că ei au convingerea adâncă despre faptul acesta, fie că ei simt numai o dorinţă produsă de harul lui Dumnezeu, ceea ce este cea mai slabă expresie a nevoii unui păcătos. Astfel Domnul găseşte loc pentru tot ceea ce este roadă propriului Său har – pentru chemarea de har, de asemenea, chiar dacă omul încă nu a dat un răspuns. Totuşi dispreţul harului duce neapărat la judecată. Cartea se termină după un avertisment solemn către aceia care ar adăuga sau ar scoate ceva din conţinutul ei. „Cel care dă mărturia despre aceste lucruri, zice: Da, Eu vin repede. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” „Da, Eu vin curând”; cât de preţioase sunt aceste cuvinte după o atât de lungă aşteptare! După atâtea dureri, încercări, greutăţi, primejdii, cât este de plăcut să ai un astfel de cuvânt, rostit de Acela care este sfânt şi Adevărat şi care cu siguranţă are să vină în credincioşia iubirii Sale. El nu va uita să împlinească făgăduinţa pentru care a dat o arvună inimilor noastre. El vine, şi pentru noi aceasta va fi în curând. Să poată inimile noastre, eliberate de orice piedică, să răspundă nestânjenit „Amin” la cuvântul Său de iubire şi de adevăr! Harul Său să fie cu toţi!

Cap. 22 – comentariu suplimentar 2:

 Pasajul 22:6-20 reprezintă încheierea sau epilogul cărții. Finalul cărții subliniază câteva idei foarte importante.

1. Ioan este surprins a doua ora încercând să se închine îngerului. Observăm că tot în contextul slavei Miresei el simte o nevoie extrem de intensă de a se închina. Slava Miresei este deci cu adevărat apogeul revelației și a gloriei planului lui Dumnezeu!

2.Se insistă de câteva ori că lucrurile vestite se întâmpla repede și că Iisus vine curând. Tocmai din această pricină profeția nu trebuie pecetluită (ca cea a lui Daniel din vechime). Deci Apocalipsa a fost dăruită pentru a fi înțeleasă tocmai pentru că vremea este aproape. După 2000 de ani de istorie ne întrebăm ce înseamnă acest misterios în curând?Teologii care văd profețiile din Apocalipsa axate în special pe evenimentele din primul secol/primele secole (căderea Ierusalimului din anul 70/căderea Romei) rezolvă mai ușor această problemă. Însă Hristos cred că ne vorbește aici cu claritate despre revenirea Sa în slavă. Ce înseamnă în curând? Ar putea însemna că pentru Dumnezeu timpul curge altfel (vezi 2 Petru cap.3a), dar și faptul că evenimentele finalului pot începe oricând în istorie, și, astfel, trebuie să fim mereu în veghere.

3.V.11-15 pune din nou în contrast destinul celor credincioși cu cel al celor necredincioși. Dumnezeu va da fiecăruia după fapta lui. Nu toți vor fi pedepsiți, și nu toți vor fi mântuiți. Revelația Apocalipsei ne cheamă la sfințire. Cel necurat să fie necurat mai departe și să suporte consecințele, iar cel neprihănit să se sfințească mai departe pentru a se bucura de răsplătire.

4.Cel ce a adeverit toate aceste lucruri este Iisus, unicul și adevăratul Mesia al Vechiului Testament (rădăcina și sămânța lui David și Luceafărul de dimineață!). Vestirea Sa este o mare chemare la mântuire (VINO!). Duhul și Mireasa întăresc această chemare. Este posibil ca strigătul VINO! Al Duhului și Miresei să însemne și o chemare a Mirelui.

5.Apocalipsa este o carte sacră și inspirată, și mesajul ei este complet și mântuitor. Ea este o sinteză a planului lui Dumnezeu și a Evangheliei lui Hristos. De aceea, cel care adaugă sau scoate ceva din această carte, se atinge de Evanghelie, și din această pricină se sortește singur la pierzanie eternă.

6. Cartea se încheie cu rugăciunea: Vino, Doamne Iisuse!Este răspunsul așteptat din partea Miresei la această minunată revelație. Întreaga viață de sfințire și așteptare a Miresei de pe pământ trebuie să fie un strigăt profund către urechea Mirelui: Vino, Miredrag!

Apocalipsa 22 – Testul final: De ce trebuie să revină Iisus Hristos?„Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”. Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:16-17). Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie să plec de la o altă întrebare: De ce a fost scrisă Apocalipsa? Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a trimis această „descoperire a descoperirilor”, această chemare a transcendenței este „mărturia lui Iisus Hristos” care este duhul tuturor profețiilor (Apocalipsa 19:10). Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Iisus Hristos! El este „soluția finală” a lui Dumnezeu! Orice altă soluție filozofică, politică, administrativă sau militară propusă de altcineva este „antihristică”. Dacă ar fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată ideal, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:9-12). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!” (2 Ioan 7). Viața noastră a fost salvată prin prima venire a lui Iisus Hristos. Ea va fi proslăvită la cea de a doua Sa venire. După întunericul care domnește acum peste lume, venirea Domnului Iisus va inaugura pentru noi  zorii unei eternități fericite, simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de dimineață”. Este o numire interesantă din cauza lui Lucifer, arhanghelul care ar fi trebuit să dea tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit și a ajuns să răspândească întunerecul. Iisus Hristos poartă profetic numirea de „Luceafăr” pentru că „El este lumina care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina lumii! Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului Testament: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19). „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă” (Apocalipsa 2:28). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16). La prima venire, Fiul lui Dumnezeu a început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la dreapta Tatălui și pe care o va desăvârși la cea de a doua Lui venire.

 Așadar, de ce trebuie să revină Iisus Hristos? Aceasta este întrebarea-test din care se vede cât de mult am înțeles mesajul transcendental al Apocalipsei. Vă ofer nouă răspunsuri valabile pe care le-au dat teologii la această interogare.

1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere: Vechiul Testament este plin de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2, cineva a numărat nu mai puțin de 333 de promisiuni mesianice. Cele peste 100 de profeții despre prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe măgăruș, împărțirea hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea Lui profețită în Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice” înainte de venirea lui Hristos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor literală „ca să se împlinească Scriptura” (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17; 12:17-21; 13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28). Biblia spune că „Dumnezeu nu poate să mintă” și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit 1:2). El va împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos trebuie să vină iarăși.

2. Învățătura lui Iisus o cere: Învățăturile date de Hristos în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a doua venire a Sa. (Matei 24-25; Luca 21). Când era la judecată, Iisus și-a apărat dumnezeirea printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în termeni de slavă: „Da, sunt” i-a răspuns Iisus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Marcu 14:62). În noaptea vânzării Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:2-3). Nu numai credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și credibilitatea Fiului. Dacă Iisus nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.

3. Mărturia Duhului Sfânt o cere: Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului” (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii Noului Testament despre revenirea lui Iisus Hristos. Fie că este vorba despre apostolul Pavel (1 Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:16-17; etc.), fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2 Petru 3), sau de apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie despre ceea ce ne-au spus și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Iisus Hristos trebuie să vină iarăși.

4. Destinul Bisericii o cere: În prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15:14) și își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să ajungă Mireasa pe care o va prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui venire. Pavel foloseșteimaginea nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. Nunta este o imagine foarte potrivită pentru felul în care poartă de grijă Hristos pentru Biserică (Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Iisus Hristos se va întoarce să-și ia la Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).

5. Stricăciunea lumii o cere: Lumea este un loc al stricăciunii și trebuie săfie pedepsită „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Binecuvântata nădejde a celui credincios (Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda 14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Iisus trebuie să se întoarcă să judece lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.

6. Viitorul lui Israel o cere: Pe vremea lui Pavel, Neamurile veneau înBiserică în număr mult mai mare decât evreii. În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului” (v.17) „să ști că va veni o vreme când ramurile naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)”. Acesteveniment este asociat de Pavel cu revenirea lui Hristos (v. 26). „În ziua aceea, evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns” (Zaharia 12:10) și Dumnezeu le vada mântuirea (Romani 11:26).

7. Persoana lui Hristos o cere: Ultima imagine a lui Hristos pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un om murind în agonia neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va trebui ca lumea să-L vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (Luca 21:25-27). „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).

8. Destinul lui Satan o cere: Satan, deși învins deja de Hristos la Cruce, maieste încă „domnul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12; 1 Ioan 5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Hristos trebuie să se întoarcă și să pună capăt domniei lui Satan. În Apocalipsa 5, când Hristos primește sulul cu cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El dezlănțuiește șirul celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7).Urmează apoi șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor (Apocalipsa 16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra stăpânire asupra lumii, Hristos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și să-l arunce în pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta, biruința lui Hristoa asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.

9. Nădejdea sfinților o cere: Pavel vorbește despre sfinți care vor avea parte de o premiere suplimentară: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”  (2 Timotei 4:8). Iar apostolulIoan spune: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine are în el nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat” (v. 3). Acesta este testul unei escatologii corecte. Nădejdea revenirii Domnului Iisus trebuie să-i facă pe cei ce cred în ea să se pregătească în curățire continuă. Este nădejdea venirii Lui motivație pentru sfințirea ta? Mai degrabă decât să fi preocupat obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să fi preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L întâmpini pe Hristos? Poțispune și tu aprins de iubire: „Vino Doamne Iisuse”? (Apocalipsa 22:20).

LA FINAL DE DRUM! Am întreprins lectura Apocalipsei ca pe un pariu: am fi capabili să citim şi să descifrăm o carte recunoscută ca fiind dificilă? Fiecare va răspunde pentru sine, examinând cât de pozitivă şi stimulativă a găsit-o pentru propria inteligenţă şi pentru propriul suflet şi o va folosi mai bine pentru propria viaţă spirituală. Unele referinţe sunt obligatorii. În vreme ce este răspândită convingerea că Apocalipsa este o aglomerare informă de episoade, cercetarea modernă a demonstrat că Apocalipsa este logică şi are o temă clară. Nu este imposibil de recunoscut şi o structură care are în „septenari/septade” pilonii săi de susţinere: şapte mesaje ale lui Hristos către şapte biserici din Asia Mică, şapte sigilii deschise de Hristos-Mielul, şapte urgii dezlănţuite de sunetul a şapte trâmbiţe, şi şapte sălbăticiuni dezlegate de vărsarea a şapte cupe/potire. Restul Apocalipsei pregăteşte sau completează septenarele, şi conduce la luminoasa concluzie a cărţii. Interpretând septenarul deschiderii sigiliilor cărţii divine după acelaşi criteriu aplicat septenariilor trâmbiţelor şi cupelor, care sunt septenarii ale urgiilor, cercetătorii moderni fac din Apocalipsă o carte a „catastrofelor”, uitând faptul că această carte cuprinde și partea luminoasă a revenirii Domnului, ă Împărăției Mesianice și  a Cerului Nou și Pământului Nou. Apocalipsa rămâne unul dintre textele cele mai misterioase şi mai fascinante ale Bibliei, cu siguranţă, nu unul dintre cele mai uşoare. Cine se pregăteşte să o citească este prins în bogăţia de imagini şi, poate, riscă să piardă din vedere planul său unitar. Noi am încercat să clarificăm şi să simplificăm.  Reluând principalele etape ale drumului nostru grăbit, după o primă privire sumară asupra cărţii pentru a o insera în filonul apocaliptic şi pentru a o cunoaşte în linii mari,  am abordat textul însuşi fiindcă doar printr-o lectură directă a Cuvântului lui Dumnezeu se poate ajunge la a-l înţelege. Scrisorile ne-au pus în legătură cu o realitate eclezială multiformă: am fost stimulaţi pentru o revizuire personală şi comunitară, ţinând ochii fixaţi asupra lui Hristos care ne propunea punctele unui examen de conştiinţă. Au apărut momente de mare consolare, dar şi de reproş, finalizat însă cu o ameliorare. Am avut un suspin de uşurare când am văzut că Mielul era în măsură să deschidă peceţile cărţii şi să interpreteze sensul istoriei. Am încetat să ne mai simţim nişte naufragiaţi aruncaţi de valuri şi am început să înţelegem că deasupra noastră se construieşte planul lui Dumnezeu care este un proiect al iubirii. Pentru a-l înţelege mai bine, am descifrat simbolurile. Cu o rapidă călătorie am trecut în revistă partea centrală a cărţii pentru a ne da seama de o situaţie care, validă în vremea lui Ioan, se repropune punctual în oricare perioadă a istoriei: viaţa fiecăruia şi a comunităţii este traversată de durere, şi totuşi aceasta nu distruge viaţa fiindcă este susţinută de o speranţă care vine de sus. Prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos în lumea oamenilor nu anihilează puterea răului care poate face în carne răni mortale. Răul nu este absent în istoria noastră personală sau în cea comunitară şi poate, de asemenea, să dea impresia că ne conduce nestingherit. Bătălia finală cu victoria totală şi definitivă a binelui, asigură pe toţi că va fi răsplătită credinţa în Dumnezeu: toţi trebuie să ştie să lupte, siguri de victoria care se obţine în Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos. Lui cinstea şi gloria în veci! Dacă la final Apocalipsa rămâne totuşi o enigmă, sper că a devenit O PLĂCUTĂ ENIGMĂ, care merită să fie tot mai bine cunoscută şi descifrată. Pariul, totuși, continuă. Există oameni care studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă Papa de la Roma este Antihrist sau măcar profetul mincinos! Eu am ales aspectul spiritual al lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea. Pentru mine, Apocalipsa este un studiu permanent. Revin mereu să beau din izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s