APOCALIPSA – COMENTARIU BIBLIC (PARTEA A TREISPREZECEA)
Capitolul 5:1-14:
În capitolul anterior a fost prezentat tronul măreţ şi puternic al Celui veşnic, semnul puterii suverane a lui Dumnezeu asupra universului întreg. Toate persoanele şi obiectele sunt grupate în jurul tronului, corespunzător poziţiilor lor diferite. Gândul principal al capitolului este că Dumnezeu, ca Suveran neîngrădit, guvernează asupra întregii creaţii, potrivit cu natura Sa şi pe baza unei dreptăţi veşnice. Capitolul 4 nu este o parte a Cuvântului divin care să trezească în mod deosebit simpatiile sufletului nostru; este mai degrabă o viziune, care ne încătuşează în natura noastră de creaturi. Această viziune rămâne să existe, scena nu se schimbă şi gloria nu este în niciun chip tulburată atunci când, în capitolul 5, ne sunt prezentate adevăruri suplimentare. Între capitolele 4, 5 şi 6 există o corelaţie strânsă. Prima serie de judecăţi este descrisă în capitolul 6. Cel care acţionează în acest caz este Mielul, în timp ce tronul, aşa cum am văzut în capitolul 4, este punctul de pornire al acestor judecăţi. Aici în capitolul 5 avem deci continuarea viziunii, pe care vizionarul a privit-o deja, dar cu două particularităţi suplimentare şi bătătoare la ochi. Acestea sunt cartea pecetluită cu şapte peceţi şi »Mielul ca înjunghiat«. În acest capitol sunt asociate maiestatea leului şi blândeţea Mielului; ele sunt unite în El, Singurul care este vrednic să poarte această glorie dublă. În felul acesta suntem pregătiţi pentru tema propriu-zisă a întregii cărţi, judecăţile. Acest sublim capitol 5 este împărţit în patru părţi. Fiecare parte începe cu cuvintele »şi am văzut« (versetele 1, 2, 6 şi 11). Pe scurt, acestea sunt temele: în prima parte cartea, în a doua parte provocarea, în partea a treia cântarea cea nouă spre lauda Mielului şi în partea a patra adorarea.
Cartea pecetluită cu şapte peceţi:
1. »Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.« Această carte sau acest sul de carte este – ca toate celelalte cărţi, care vor fi amintite mai târziu – un simbol. Cartea vieţii (Apocalipsa 3:5 ; 13:8; 17:8; 20:12,15) este o listă cu nume, cărţile faptelor (Apocalipsa 20:12 ) sunt însemnările divine cu privire la toate faptele oamenilor. Cartea, pe care o vede vizionarul aici, conţine revelarea deplină a tuturor planurilor şi hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la lume. Conţine derularea evenimentelor viitoare şi ne arată paşii succesivi care sunt necesari să aibă loc înainte ca să vină momentul când »împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său« (Apocalipsa 11:15). Dumnezeu vrea şi El va introduce din nou pe Întâiul Său născut în lume, însoţit de adorarea din partea îngerilor (Evrei 1:6) şi această carte pecetluită cu şapte peceţi dezvăluie cum va avea loc aceasta. Conţinutul cărţii cuprinde perioada de la deschiderea primei pecete (Apocalipsa 6:1) şi până la sfârşitul domniei de o mie de ani şi prin aceasta până la începutul stării veşnice (Apocalipsa 11:18). Cartea era pe mâna dreaptă a Celui veşnic – aşa este traducerea textuală. Această poziţie a cărţii era în deplină concordanţă cu chemarea pe care o face îngerul (versetul 2) şi însemna în sine o provocare a universului, să aducă pe cineva, care era vrednic să se apropie de locul onoarei copleşitoare (Psalmul 110:1 – T.M. ; Efeseni 1:20) şi să ia cartea. Cartea era »scrisă pe dinăuntru şi pe din afară« şi prin aceasta se constată că toată hotărârea lui Dumnezeu cu privire la această lume este cuprinsă în cartea aceasta şi că nu vor mai fi alte descoperiri ale planului lui Dumnezeu. Deci cartea aceasta era complet scrisă şi încheiată (compară cu Ezechiel 2:10). Ea era şi »pecetluită cu şapte peceţi«. Fiecare pecete încuia o anumită parte a cărţii, de aceea conţinuturile sunt prezentate succesiv, în ordinea în care peceţile erau deschise. Dar înainte de deschiderea peceţilor de către Miel, întreg conţinutul cărţii a rămas total ascuns faţă de oameni şi faţă de îngeri. Cele şapte peceţi (sau sigilii) exprimă desăvârşirea cu care au rămas încuiate în Sine Însuşi hotărârile ascunse ale lui Dumnezeu, până când ele au fost deschise de Miel. Profetul Daniel a fost somat să pecetluiască cuvintele şi cartea până la vremea sfârşitului (Daniel 12:4), în timp ce vizionarului de pe insula Patmos i s-a spus exact opusul: »Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.« (Apocalipsa 22:10). Revelaţia de demult trebuia pecetluită, cea de mai târziu, nu. Chiar şi Daniel, care prin multele şi vastele revelaţii şi viziuni care i-au fost date, era mult mai distins decât contemporanii lui, a trebuit să recunoască: »Eu am auzit, dar n-am înţeles« (Daniel 12:8-9). Acum însă, când am ajuns la sfârşitul timpului, nu însă sfârşitul însuşi, nu mai este nimic ascuns. Cartea profetică este complet deschisă. Cartea pecetluită cu şapte peceţi este deschisă pentru noi, cu destăinuirea deplină şi exactă a viitorului. Profeţia, care odinioară era o taină, acum nu mai este o taină.
Provocarea prin înger:
2.-3. »Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.« Atenţia tuturor fiinţelor din univers, dotate cu minte şi intuiţie morală, trebuie să fie îndreptată spre cartea situată în palma deschisă a Aceluia, care şedea pe tron. Îngerii sunt »tari în putere« (Psalmul 103:20 – T.M.), dar puterea lor este exercitată numai în ascultare imediată de voinţa Creatorului. Fiecare din miriadele de îngeri rămâne în dependenţă permanentă de Acela, a cărui voie o fac cu plăcere. Toţi îngerii sunt puternici şi totuşi există între ei diferite ranguri şi ordine. Sunt îngeri care au primit un loc deosebit în rândul îngerilor, aşa cum este Gabriel, Mihael şi alţii*. Vocea puternică a unui »înger al puterii Sale« (2. Tesaloniceni 1:7) străpunge până la cele mai îndepărtate margini ale universului şi cercetează cerul, locul locuinţei lui Dumnezeu şi al oştirilor cereşti, pământul, locul locuinţei oamenilor şi ţinuturile subpământene, locul celor care s-au despărţit şi probabil şi locul altor fiinţe dotate cu minte. Aceste trei expresii semnifică împreună întreg ţinutul universului. Glasul acestui înger ajunge în orice loc şi la orice fiinţă.
* În Iuda 9, Mihael este numit arhanghel; Scriptura nu numeşte în niciun loc arhangheli la plural. Unii sub-împart ceata îngerilor, referindu-se la Efeseni 1:21 şi Coloseni 1:16 , în următoarele ordine sau clase: tronuri, domnii, căpetenii (căpetenie: Daniel 10:13,20,21), stăpâniri, puteri. Din domeniul supranaturalului intervin (în mod normal) în diferite feluri slujitorii invizibili ai voinţei divine influenţând, conducând, stăpânind în evenimentele care au loc între oameni.*
2. »Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?« O destoinicie morală, care să accepte această provocare a îngerului, nu se găsea niciunde. În universul întreg, în cele trei domenii ale creaţiei (Filipeni 2:10), nu s-a găsit niciunul măcar, care ar fi fost îndreptăţit, să reveleze planurile lui Dumnezeu şi să le împlinească. Deschiderea cărţii şi ruperea sigiliilor sunt privite ca activităţi diferite. Ordinea naturală ar fi fost, mai întâi să se rupă peceţile, ca să se poată deschide cartea. Provocarea îngerului se îndreaptă însă aici în primul rând la deschiderea cărţii, ca să reveleze conţinutul ei, după aceea la ruperea peceţilor, ca să exercite cele revelate, cu care se începe în capitolul 6. Importanţa morală a acestei acţiuni determină succesiunea. Provocarea a rămas un timp fără răspuns. Această misiune cerea o mărime morală şi aptitudini doveditoare care nu s-au găsit la niciuna din fiinţele create.
Vrednicia Mielului:
4.-5. »Şi eu plângeam mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi unul din bătrâni îmi zice „Nu plânge! Iată, Leul care este din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”« Mâhnirea vizionarului este scoasă în evidenţă prin folosirea pronumelui personal eu, cu care în limba greacă se arată o accentuare a afirmaţiei: »Şi eu plângeam mult«. Ioan este văzut aici ca reprezentantul acelora care cu privire la »timpul sfârşitului« sau »ultimele zile« au simţăminte corespunzătoare. Când el a văzut sulul scris pecetluit pe mâna deschisă a Aceluia care sta pe tron, sufletul lui a fost profund mişcat, pentru că în toată creaţia lui Dumnezeu nu s-a găsit nimeni vrednic să dezvelească conţinutul acestei cărţi şi să-l ducă la îndeplinire. Lacrimile lui Ioan au fost deja caracterizate ca „slăbiciune a creaturii”, dar chiar dacă plânsul este uneori expresia slăbiciunii, el este totuşi şi expresia unui simţământ drept, potrivit lui Dumnezeu. S-a mai spus de asemenea: „Apocalipsa nu a fost scrisă fără lacrimi şi ea nu poate fi înţeleasă fără vărsare de lacrimi.” Dar cartea trebuia deschisă. Şi iată – alături de adorarea în forma ei cea mai înaltă – caracteristica deosebită a bătrânilor (reprezentantul celor mântuiţi) încununaţi şi glorificaţi este cunoaşterea intimă a gândurilor lui Dumnezeu, unul din aceşti bătrâni este cel care mângâie pe vizionarul care plângea, îndreptându-i privirea spre Unul, care în orice privinţă era potrivit şi îndreptăţit să desfăşoare planurile lui Dumnezeu şi să le îndeplinească până la un sfârşit triumfător. Cine este Acest Unul? Este Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David. Ce a făcut El? El a învins – prin moartea Sa pe cruce a învins orice putere spirituală a răutăţii, întreaga putere a duşmanului. Prin aceasta El are dreptul incontestabil, atât prin Sine Însuşi cât şi pe baza a ceea ce a făcut El, să păşească la dreapta Celui veşnic, să ia cartea şi să împlinească planurile lui Dumnezeu. Cuvintele »Leul, care este din seminţia lui Iuda« amintesc de cuvintele din Geneza 49:9. Patriarhul Iacov, aflat pe moarte, abia a putut să-şi dea seama, atât cât îi era de clară privirea spirituală spre viitor, că profeţia lui minunată (Geneza 49:8-10) se referea la venirea viitoare a lui Mesia, după aproximativ 4000 de ani, care cu o putere irezistibilă, maiestate şi suveranitate va asigura binecuvântarea lui Israel şi a întregului pământ. În puterea Lui, comparată cu a unui leu, El va nimici orice putere adversă şi totodată pe dărâmăturile ei va instaura domnia Sa asupra lumii întregi. În El sunt unite vrednicia şi puterea. Găsim aici însă un alt titlu al Domnului, El este »rădăcina lui David«. De ce este numit David şi nu Moise sau Avraam? David este reprezentantul împărăţiei, Moise este reprezentantul Legii, Avraam este purtătorul făgăduinţelor. Aceste două capitole (Apocalipsa 4 şi 5) au ca temă principală drepturile şi gloriile împărăteşti ale lui Hristos. Se vorbeşte des de tronuri şi cununi şi acestea sunt cu adevărat semnificative pentru această parte din Apocalipsa. Deoarece este vorba de instaurarea Regalităţii şi a Împărăţiei, amintirea lui David este potrivită. Hristos este rădăcina şi sămânţa lui David (Apocalipsa 22:16), în primul rând Dumnezeu, apoi Om. El este rădăcina şi lăstarul lui David (Isaia 11:1,10).
Apariţia Mielului ca înjunghiat:
6.-7. »Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul: şi a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Vizionarul a plâns mult. Însă bătrânii, căpeteniile preoţiei cereşti, cunoşteau gândurile lui Dumnezeu şi au putut să le facă cunoscut vizionarului. Ceea ce era în întuneric pentru Ioan, pentru ei era luminos şi clar; ceea ce îl îngrijora pe vizionar, împlineau ei cu bucurie. Unul din bătrâni a îndreptat privirea vizionarului, care plângea, spre El, Cel care pe lângă maiestatea Sa şi puterea Sa invincibilă, poseda şi drepturi personale şi drepturi pe care Şi le-a câştigat, care Îi dădeau dreptul să descopere şi să împlinească planurile lui Dumnezeu. Când însă Ioan s-a uitat, el a văzut un Miel* în loc de un leu, aparent un tablou al slăbiciunii în loc de maiestate.
* Cuvântul Miel apare de 29 de ori în Apocalipsa. Cuvântul grecesc folosit permanent aici arnion descrie un animal mic, înseamnă deci mai de grabă Mieluşel (ca în Ioan 21:15), în contrast cu cuvântul amnos, care se foloseşte în Ioan 1:29 şi 1:36. Cuvântul leu se foloseşte în Apocalipsa o singură dată pentru Domnul Iisus.*
În mijlocul scenei cereşti stătea un Miel ca înjunghiat. Cicatricile, pe care ucenicii le-au văzut odinioară la Cel Înviat (Ioan 20:20,25,27), putea Ioan să le identifice la Cel glorificat. Aducerea aminte de Golgota rămâne păstrată pentru totdeauna în cer. Noi nu avem niciun fel de greutăţi pentru faptul că semnele de neşters ale crucii se vor vedea şi pe trupul glorificat al Domnului nostru preaslăvit. Ioan Botezătorul a fost primul care a arătat spre Domnul Iisus, când umbla pe pământ, că El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36). Apostolul Ioan Îl vedea acum în cer în acelaşi caracter. Dar cum s-a schimbat poziţia Lui! Acolo rănit şi bătut (Isaia 53), aici punctul central al puterii şi slavei cereşti. Şi cu toate acestea El poartă şi aici pe trupul Său urmele şi cicatricile crucii. Faptul că Mielul stătea în mijlocul tronului şi al bătrânilor, reprezintă primul pas pe drumul primirii moştenirii Sale. El stătea gata să primească puterea Lui mare şi să-Şi înceapă domnia; aşa L-a văzut Ioan. În prezent El şade încă împreună cu Tatăl Său pe tronul Tatălui (Apocalipsa 3:21) şi la dreapta lui Dumnezeu (Psalmul 110:1 – T.M.). Dar vizionarul a văzut că şederea Lui răbdătoare s-a terminat. Mielul Se sculase de pe tron şi de pe locul de la dreapta şi stătea, fiind gata de a acţiona. Starea în picioare arată starea de pregătire pentru a acţiona, în timp ce şederea este o stare de linişte.
6. »Având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul.« Numărul şapte, care vorbeşte despre desăvârşire, apare aici de trei ori. Prin coarne şi ochi se exprimă simbolic puterea şi priceperea şi prin cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul se exprimă caracterul complet al administraţiei prin Duhul Sfânt în guvernarea Sa. Toate acestea sunt aşadar desăvârşite şi toate stau în legătură cu guvernarea pe pământ. Mielul ca înjunghiat, deci în caracterul Său de Mântuitor, stătea gata să preia aceasta. După aceea a venit Mielul şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron. Ce slăvi şi ce drepturi sunt unite în Preaiubitul lui Dumnezeu! Maiestatea şi puterea leului şi blândeţea şi spiritul de sacrificiu al Mielului unite cu înţelegerea şi puterea desăvârşită – toate acestea sunt foarte clar şi precis prezentate în Persoana minunată pe care vizionarul a avut dreptul S-o vadă. Dar cu ce cuvinte accentuat de simple se relatează evenimentul sublim! Deschiderea cărţii din mâna Celui veşnic, pecetluită cu şapte peceţi, reprezintă un eveniment cu o însemnătate aşa de mare că efectul lui este întrecut numai de cruce. Este un eveniment care include în sine glorificarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea creaţiei şi are interesul cel mai mare pentru toate creaturile (versetul 11-14). »A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Aici nu este nevoie nici de pensula artistului şi nici de pana istoricului. Simplitatea relatării nemeşteşugite este desăvârşită, divină. Simplu şi maiestuos, fără cuvinte pompoase şi fără ornamente. Ce liniştit şi ce sublim!
Făpturile vii, bătrânii şi cântarea nouă:
8-10. »Şi, când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare o harfă şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântă o cântare nouă: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!”« În capitolul anterior este Cel veşnic în mărimea şi statornicia Fiinţei Sale precum şi în relaţia Sa cu întreaga creaţie ca Domnul ei, Creatorul şi Susţinătorul ei, care dă naştere la adorare adâncă în făpturile vii şi în bătrâni. Îngerii nu sunt numiţi ca participanţi la această adorare. Dar Mielul este aici punctul central al adorării în cer şi, corespunzător, întreaga creaţie, până în adâncimile ei, se pune în mişcare. Aici sunt caracteristici suplimentare care mişcă inima, motive suplimentare de adorare, pe care nu le găsim atunci când Cel veşnic stă ca atare înaintea privirii noastre. Mielul înjunghiat pune înaintea inimilor noastre pe Martirul sfânt, care a fost expus pe pământ la toate batjocurile şi la toate nelegiuirile, care a fost lepădat şi răstignit şi cu toate acestea nu a spus niciun cuvânt de reproş şi nici nu S-a folosit de puterea Sa în favoarea Sa – cu excepţia puterii pasive de a îndura. Dar aici totul este schimbat în chip minunat. Odinioară Mielul a stat în mijlocul cetei batjocoritorilor (Matei 27:27-31), tăcând, blând şi fără să se împotrivească; singuratic în sfinţenia Sa, în demnitate liniştită, a suportat până la extrem tratamentul josnic, crud şi dispreţuitor din partea oamenilor barbari din jurul Lui, care L-au dezbrăcat şi L-au îmbrăcat cu o manta de purpură, L-au încununat cu o cunună de spini şi L-au rănit, I-au pus o trestie în mână şi batjocorind şi-au plecat genunchii înaintea Lui, I-au acoperit faţa cu scuipatul lor dezgustător, au lovit cu trestia pe capul Lui neprotejat şi au dat frâu liber naturii lor degenerate prin tot felul de maltratări şi ocări. Mut şi răbdător El stătea în chinurile Sale în mijlocul lor. Aici acelaşi Miel, care poartă pe trupul Său semnele suferinţelor Sale, este văzut ca subiectul adorării în cer şi nicio voce nu tace, nimeni nu poate rămâne mut, atunci când înaintează Mielul înjunghiat. Făpturile vii se unesc aici cu bătrânii în prosternare smerită înaintea Mielului. Cât de potrivit este momentul şi prilejul pentru aceasta! »Când a luat cartea« – acel moment minunat, la care conduc toate căile lui Dumnezeu, după care suspină creaţia, după care doreşte Israel şi pe care sfinţii îl doresc şi îl imploră în rugăciune, a sosit acum. Prima acţiune în acest moment este predarea frâielor guvernării în mâinile Mielului înjunghiat. Evenimente minunate, care acum sunt încă în viitor, au fost arătate vizionarului în viziunea sa. Împărăţia de o mie de ani, pe care El o va guverna după exercitarea judecăţilor, are un caracter intermediar. Hristos va domni împreună cu sfinţii Săi cereşti – prezentaţi aici prin bătrâni – şi împreună cu El vor domni şi alţi răscumpăraţi, care mai întâi vor trebui să treacă prin moartea de martir şi după aceea să fie înviaţi. Bătrânii aveau harfe şi potire de aur. Făpturile vii aparţin executorilor guvernării divine şi deoarece această guvernare va fi predată lui Hristos, Mielul înjunghiat, ele recunosc cu plăcere dreptul şi revendicările Lui asupra domniei universale. Făpturile vii şi bătrânii adoră în capitolul 4 pe Cel veşnic şi tot aşa adoră în capitolul 5 pe Miel. Ce dovedeşte aceasta altceva decât că Fiul este la fel cu Cel veşnic, da, că El în gloria de nepătruns a Persoanei Sale este Cel veşnic (Ioan 12:41 – Isaia 6), că El, Fiul, este Dumnezeu şi ca Dumnezeu are dreptul la omagiu din partea fiinţelor create, fără a mai vorbi de gloriile Lui suplimentare, pe care Şi le-a obţinut prin întruparea Sa şi prin lucrarea de ispăşire, pe care a făcut-o. În legătură cu cântarea de laudă de pe pământ din timpul Împărăţiei de o mie de ani sunt numite instrumente muzicale diferite (Psalmul 149 şi Psalmul 150 – T.M.). Însă lauda comună a cetelor cereşti va fi însoţită numai de harfe. Cântarea şi harfele aparţin împreună, aşa cum se vede şi la ceata martirilor din Iuda (Apocalipsa 15:2,3). Se pare că harfele au fost folosite mai des decât alte instrumente muzicale la cântarea de laudă şi adorarea Domnului în Vechiul Testament, deoarece ele, în mâna unui cântăreţ iscusit, permit obţinerea unei armonii neobişnuite de tonuri purtătoare cu melodii liniştite şi plăcute (Psalmul 33:1 ; 1 – T.M.; Cronici 25:6). Cântarea şi harfele sunt deseori amintite împreună.
8. »Potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.« Cântarea de laudă preoţească (prezentată prin harfe) şi slujirea preoţească (prezentată prin potire) sunt legate aici una de alta. În 2. Cronici 3 şi 4, Templul şi vasele sale sfinte vorbesc simbolic despre lucrurile şi evenimentele din Împărăţia de o mie de ani. Potirelor de aur din Templu (2. Cronici 4:22) le corespund potirele de aur din mâinile sfinţilor cereşti. Aurul potirelor arată valoarea lor şi de asemenea depune mărturie că este o slujbă înaltă şi sfântă, pentru care ele se folosesc. Cuvântul tămâie este în textul grecesc la plural şi prin aceasta arată varietatea de mirosuri plăcute, o plinătate de felurite mirosuri plăcute. Tămâia sunt rugăciunile sfinţilor. Rugăciunea pe pământ este o lucrare de tămâiere în cer. Uneori considerăm rugăciunile noastre fără valoare, dar ele nu sunt nicidecum fără valoare. Dumnezeu preţuieşte rugăciunile noastre şi rugăciunile noastre de mijlocire, în felul Lui deosebit şi în harul Său bogat. Ele se înalţă spre El ca mirosul de tămâie. Dar cine sunt sfinţii care se roagă şi pentru care preoţii cereşti dovedesc atâta compasiune? La mijlocul cărţii se vorbeşte destul de clar de o grupă de martori din mijlocul Iudeilor şi păgânilor, care va fi salvată în timpul judecăţilor asupra pământului (Apocalipsa 11:3 ; 12:17 ; 13:7-10). Furia lui Satan se va dezlănţui împotriva acestora sub puterea statală duşmănoasă (înfăţişată prin fiară) şi puterea religioasă decăzută (antihrist), prin care Satan va lucra pe pământ. Toţi aceşti martori vor suferi în acea săptămână îngrozitoare de şapte ani (Daniel 9:27), care va fi înaintea zorilor Împărăţiei de o mie de ani. Mulţi vor muri ca martiri şi în felul acesta îşi vor primi locul şi partea lor în cer. Alţii vor supravieţui şi vor constitui nucleul locuitorilor Împărăţiei de o mie de ani; ei se vor bucura de venirea lui Hristos şi de guvernarea dreaptă a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Rugăciunile acestor sfinţi sunt o lucrare de tămâiere înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să observăm cu atenţie că bătrânii nu acţionează nici ca mijlocitori şi nici ca apărători. Ei nici nu aduc aceste cereri înaintea lui Dumnezeu şi nici nu le măresc valoarea prin intervenţia lor. Bătrânii din cer sunt fraţii acelor suferinzi sfinţi de pe pământ. De aceea ar fi ceva deosebit dacă ei nu ar lua parte cu interes deplin la luptele şi încercările de pe pământ la care şi ei înşişi au luat parte mai înainte. Dar cu toate că ei au o compasiune adâncă, ocupă o atitudine pasivă. Preotul-înger, care cu multă lucrare de tămâiere dă putere rugăciunilor sfinţilor, nu este o fiinţă creată (Apocalipsa 8:3-4); Hristos, şi numai El singur, este îndreptăţit şi împuternicit pentru aceasta. Numai El este Mijlocitorul (1. Timotei 2:5) şi Apărătorul (Romani 8:34). Unul este Mijlocitorul, »Omul Iisus Hristos«, dar noi avem doi Apărători: pe Hristos în cer şi pe Duhul Sfânt, care locuieşte acum şi aici în noi (Romani 8:26-27).
9. »Şi ei (bătrânii) cântă o cântare nouă« În cartea Geneza nu este amintită nicio cântare. Patriarhii au fost bărbaţi care au avut gânduri adânci şi au avut o inimă mai de grabă serioasă decât veselă. Prima cântare pe pământ are loc în Exod 15. Eliberarea şi salvarea, de care a avut Israel parte (Exod 14), a fost motivul şi tema atât a cântării (Exod 15:1-9) cât şi a refrenului (Exod 15:21). Cântarea din acest verset este numită ca fiind nouă din cauza temei, mântuirea, care aici a fost înfăptuită nu în sens simbolic, ci efectiv; este nouă şi pentru că ea este cântată în cer şi totodată în seara premergătoare zilei de bucurie de o mie de ani. În Apocalipsa 4 nu găsim nicio cântare. De asemenea nu ni se spune niciunde în Scriptură că îngerii cântă cu gura. În Apocalipsa 15:3, cântarea lui Moise şi cântarea Mielului sunt legate pentru a lăuda lucrările şi căile Domnului cu Israel în trecut şi harul Său actual în Miel şi prin Miel. Cântarea creaţiei în cuprinsul şi extinderea ei trebuie să treacă pe planul secund faţă de cântarea şi triumful Domnului Iisus şi aceasta este cântarea nouă, a cărei temă este Mielul lui Dumnezeu învingător – o cântare care include trecutul şi viitorul, crucea şi domnia. Oricât de minunată ar fi fost cântarea lui Israel pe malul de răsărit al Mării Roşii, această cântare nouă este mult mai sublimă în ceea ce priveşte motivul care i-a dat naştere şi conţinutul ei. Cei mântuiţi cântă despre El şi pentru El.
9. »Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile.« Este remarcabil cum prezentarea Mielului aici exclude pe toate celelalte. Când El apare ca Mielul înjunghiat, atenţia cerului întreg se îndreaptă spre El. Unde este Leul din seminţia lui David? Leul face loc Mielului. Ca Leu – simbol al puterii şi tăriei – El va apăra interesele poporului Său Israel asuprit şi în alergarea Lui triumfătoare nu se va opri, până când triumful acestui popor nu va fi asigurat. Dar El nu exercită încă această putere şi Mielului I se cuvine toată gloria şi onoarea în cer şi pe pământ. Desigur în Domnul Iisus sunt unite puterea leului şi harul Mielului. În această cântare, Mielul este personal adresat, este preamărită demnitatea Sa în descoperirea şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Apoi se explică pentru ce Mielul este vrednic să îndeplinească planurile lui Dumnezeu până la obţinerea rezultatelor finale depline şi minunate.
9. »Pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam.« Ca Leul din seminţia lui Iuda, El acţionează cu putere, dar ca Miel, El a fost înjunghiat. Împlinirea planurilor divine ale harului şi gloriei sunt aici duse înapoi până la baza lor, la cruce: »Pentru că ai fost înjunghiat.« Fără cruce Hristos S-ar fi întors singur înapoi în cer, fără cruce nu ar fi nicio iertare de păcate. Crucea este faptul cel mai măreţ dintre planurile veşnice şi lucrul cel mai important din toate timpurile. Este fundamentul de neclintit pe care se bazează binecuvântările lui Israel şi ale întregii creaţii şi de asemenea gloria Adunării/Bisericii şi a sfinţilor din cer se bazează pe cruce. Mântuirea tuturor oamenilor este o invenţie a minţilor teologice şi nu are nicio bază în Scriptură. Oferă cumva Filipeni 2:10-11 , Coloseni 1:20 sau Faptele Apostolilor 3:21 cel mai mic sprijin către impresia că toate lucrurile, toţi oamenii şi chiar demonii trebuie să fie mântuiţi sau readuşi în starea lor iniţială? Noi răspundem categoric că Nu! În Filipeni 2:10-11, se constată supunerea universului întreg sub Hristos, dar supunere nu înseamnă mântuire. În Coloseni 1:20, împăcarea se limitează la toate lucrurile (nu la oameni) din cer şi de pe pământ, cele de sub pământ nu sunt amintite. Faptele Apostolilor 3:21 se referă la mărturia profetică cu privire la plinătatea binecuvântărilor din Împărăţia de o mie de ani şi vorbeşte de reinstaurarea tuturor lucrurilor. Dar, în loc să vestească mântuirea tuturor oamenilor, profeţii vechiului legământ contrazic categoric acest gând (Daniel 12:2; Isaia 66:24). Şi cum sună mărturia serioasă a vizionarului de pe insula Patmos (Apocalipsa 19:19-21; 20:7-15)? Nu există o mântuire a întregii omeniri, ci numai a oamenilor din ea. Hristos ca Miel a răscumpărat totul. O cumpărare are ca rezultat schimbarea proprietarului. Prin aceasta El a obţinut dreptul legal asupra a tot şi toate. Dar gândul aici este că El a răscumpărat oameni pentru Dumnezeu din mijlocul celorlalţi cu preţul nespus de mare al sângelui Său. Aceştia sunt acum proprietate a Sa, ei Îi aparţin. Mântuirea, în contrast cu cumpărarea, este întotdeauna personală şi are ca urmare schimbarea poziţiei. Aceia, care odinioară erau duşmani, sunt acum împăcaţi cu Dumnezeu şi apostolul scrie: »Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu« (Romani 5:11). Aceasta este poziţia morală cea mai înaltă, în care poate o creatură să fie aşezată. Mântuirea lui Israel a avut loc odinioară prin tărie şi putere (Exod 15:13; Psalmul 106:8-10 – T.M.), mântuirea de păcat are loc prin sângele Său (1. Petru 1:18-19; Romani 3:24-25). Împărţirea oamenilor se face aici, ca şi în alte locuri, prin folosirea numărului semnificativ patru, »din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam«. Din aceştia adună Dumnezeu un popor pentru Sine.
10. »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!« Bătrânii preamăresc şi înalţă în cântarea nouă vrednicia şi lucrarea înfăptuită de Miel, precum şi rezultatele acestei lucrări. În timp ce ei Îl contemplă, se uită pe sine şi vorbesc la persoana a treia: »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi (ei) vor împărăţi peste pământ!« Ei înşişi aparţineau acelora care au fost răscumpăraţi şi care au fost înălţaţi la această demnitate. Dar cu privire la ei înşişi, ei au ajuns complet la odihnă şi nu se gândesc la ei înşişi, ci la ceilalţi mântuiţi care, după răpirea Adunării, vor fi martori ai lui Dumnezeu pe pământ. Lucrarea lor preoţească are loc cu privire la alţii şi astfel ei aici, în cântarea nouă, se gândesc la mântuiţii, care atunci vor fi încă în încercări şi luptă pe pământ. Cuvintele »i-ai făcut împăraţi şi preoţi« arată demnitatea lor împărătească şi o apropiere preoţească şi intimitate. În încheiere ei cântă şi spun: »şi (ei) vor împărăţi peste pământ«. În perioada timpului de binecuvântare al Împărăţiei care va veni, Ierusalimul va fi reşedinţa pe pământ (Ieremia 3:17) şi poporul Iudeu, care atunci va fi constituit numai din mântuiţi, va fi cap peste toate naţiunile/neamurile (Psalmul 47 – T.M. ; Isaia 52:1-10). Sfinţii cereşti însă »vor împărăţi peste pământ«, dar nu pe pământ. Împărăţia Fiului şi Împărăţia Tatălui (Matei 13:41,43) sunt domenii diferite ale binecuvântărilor, prima este domeniul pământesc, cea de-a doua este domeniul ceresc. Toţi sfinţii care au adormit în Domnul, împreună cu aceia care vor fi transformaţi la venirea Domnului (1. Tesaloniceni 4:15; 1. Corinteni 15:51-52), vor împărăţi peste pământ într-o legătură fericită cu Hristos. Ei nu sunt supuşii împărăţiei, ci ei sunt împăraţii; în Apocalipsa 20:4-6 ei sunt văzuţi în numărul lor deplin, toţi cei care atunci vor împărăţi împreună cu Hristos. Guvernarea noastră împreună cu El va avea acelaşi caracter ca şi guvernarea Lui, care este caracterizată prin legătura între puterea împărătească şi harul preoţesc, aşa cum se exprimă în Zaharia 6:13 : »El va fi Preot pe tronul Său«.
Preamărirea adusă de toate creaturile:
11.-14. »Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi de jur-împrejurul tronului şi al făpturilor vii şi al bătrânilor; şi numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, spunând cu glas tare: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!” Şi pe orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele le-am auzit spunând: „A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii spuneau: „Amin!”; şi bătrânii s-au prosternat şi s-au închinat.« Expresiile »am văzut« şi »am auzit« arată atenţia încordată a vizionarului*. Apariţia îngerilor pe scena cerească şi locul pe care ei îl ocupă aici sunt foarte remarcabile. Îngerii au vestit odinioară naşterea lui Iisus şi au lăudat pe Dumnezeu cu cuvinte care sunt păstrate pentru veşnicie (Luca 2:8-14); când mai târziu Domnul a fost în întunericul grădinii Ghetsimani şi umbrele întunecate ale crucii şi ale paharului amar apăsau pe sufletul Lui, I-a apărut un înger, care L-a întărit (Luca 22:43); doi îngeri au confirmat învierea Lui (Ioan 20:12-13; Matei 28:2-6) şi doi îngeri au confirmat înălţarea Sa şi revenirea Sa (Faptele Apostolilor 1:10-11). Când El S-a reîntors în patria Lui cerească, s-au împlinit cuvintele »văzut de îngeri« (1. Timotei 3:16). Tot adevărul creştin este pentru toate oştirile cereşti subiectul intereselor lor, pe care încearcă să-l cerceteze (1. Petru 1:12). Este bucuria lor să slujească acum acelora care vor moşteni mântuirea (Evrei 1:14), aşa cum va fi bucuria lor, în veşnicie să stea la dispoziţia lor (Apocalipsa 21:12). În cete nenumărate vor însoţi pe Domnul la intrarea lui triumfală în lume (Matei 25:31; Evrei 1:6). Despre îngeri nu se spune însă că iubesc sau că sunt iubiţi.
*La sfârşitul cărţii Apocalipsa (Apocalipsa 22:8) Ioan asigură, că el »a văzut aceste lucruri şi a auzit«. Prin aceasta avem mărturia personală, decisivă a apostolului că el a văzut efectiv aceste viziuni şi a auzit efectiv glasurile diferite şi zgomotele.*
Punctul central este Mielul înjunghiat, de jur-împrejurul tronului sunt făpturile vii şi bătrânii, sau cei mântuiţi, şi în jurul acestora îngerii constituie cercul exterior. Numărul lor imens nu mai este intuitiv pentru om (vezi şi Daniel 7:10). Oştirile de îngeri răspund la cântarea nouă a celor mântuiţi, glăsuind, în timp ce bătrânii cântă. În aceasta este mai mult decât o diferenţă neînsemnată, căci, cu toate că îngerii cunosc pe Miel, ei nu pot spune, că El a fost înjunghiat pentru ei. Noi Îl cunoaştem într-un fel personal mult mai profund, mai cuprinzător decât îngerii. El a murit pentru noi, nu pentru ei, de aici vine diferenţa: noi cântăm, ei vorbesc. Despre îngeri nu se spune niciodată că ei cântă. Să observăm de asemenea că, în cântarea lor, bătrânii se adresează direct Mielului, în timp ce îngerii, corespunzător poziţiei şi slujbei lor, vorbesc despre El într-un fel mai puţin intim. Încă o dată: cei mântuiţi Îi cântă, îngerii vorbesc despre El. Cu toate acestea preamărirea impunătoare adusă de oştirea îngerilor este grandioasă. Armonia nu este influenţată de niciun dezacord. Ei Îi atribuie un număr complet (şapte) de calităţi* aşa cum o fac şi în capitolul 7:12. Însă aici ei vorbesc despre Mielul înjunghiat şi în Apocalipsa 7:12 despre »Dumnezeul nostru«, despre Dumnezeul îngerilor şi al oamenilor. Ordinea în care este numită fiecare expresie în cele două preamăriri aduse de îngeri, este diferită. În afară de aceasta, bogăţia nu este numită în capitolul 7 şi în locul ei este numită mulţumirea. Cele şapte cuvinte »puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare« sunt împreună expresia cea mai înaltă şi mai desăvârşită a ceea ce o creatură poate să aducă. Ele reprezintă preamărirea deplină şi desăvârşită adusă de cea mai înaltă fiinţă creată de Dumnezeu.
* Puterea stă aici pe locul întâi, deoarece împrejurările necesită exercitarea imediată a acestei puteri. Lui Îi este atribuită puterea în sensul cel mai larg şi cuprinzător. Bogăţiei Lui îi aparţin toate comorile din univers, toate valorile morale şi materiale. Înţelepciunea Lui se recunoaşte în toate lucrările şi căile lui Dumnezeu. Tăria este însuşirea pe care o are cineva, prin care este făcut capabil să execute ce şi-a propus. Onoarea înseamnă aici că Mielul este vrednic să primească orice semn al recunoaşterii şi omagierii publice. Gloria se referă la prezentarea publică a trăsăturilor de caracter morale, care caracterizează numai pe Miel. Binecuvântarea, care se cuvine Mielului, cuprinde orice beatitudine, fericire şi bucurie în orice privinţă.*
Fluviul deplin al laudei nu este epuizat prin aceasta. El creşte în putere şi plinătate până cuprinde universul întreg. »Orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele«, orice făptură din universul imens, din toate părţile lui, se alătură. Celui veşnic de pe tronul Său şi Mielului se aduce adorare din partea tuturor creaturilor. Preamărirea împătrită – »binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea« – arată că întreaga creaţie aduce această laudă dintr-o pornire lăuntrică; şi ce se exprimă prin aceasta va fi şi va rămâne veşnic valabil – »în vecii vecilor«. Cele patru făpturi vii rostesc Amin-ul lor la aceasta şi bătrânii se prosternă din nou şi se închină. Dacă am ajuns la sfârşit cu studiul acestei secţiuni deosebit de preţioase a revelaţiei divine, dorim să atragem atenţia încă o dată că, cântarea nouă şi adorarea descrisă aici sunt încă viitoare. Ceea ce va împlini în Împărăţia de o mie de ani şi în veşnicie ne este făcut cunoscut aici şi este privit ca şi cum ar fi avut loc deja. De aceea în general se folosesc verbe la timpul trecut. Mielul înjunghiat este punctul central în jurul căruia sunt adunaţi toţi. În Persoana Sa avem garanţia sigură pentru împlinirea minunată a planurilor lui Dumnezeu. De aceea credinţa strigă triumfătoare, înainte chiar ca lucrarea să fie înfăptuită: »S-a împlinit!«
Analize personale 2. 