CE SPUNE BIBLIA? – Partea a cincea.

CE SPUNE BIBLIA? – Partea a cincea

8. Templul – Vechiul Testament vs. Noul Testament: Nu știți voi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt?… Cum funcționează asta?

 „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” 1 Corinteni 6:19. „Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi.” 1 Corinteni 3:17. În Vechiul Testament, templul era o clădire fizică. Acum, în Noul Testament, în loc să avem templul fizic, Duhul Sfânt locuiește în noi, adică în ucenicii lui Iisus. Aceasta înseamnă că noi am devenit acel loc sfânt – acum în Noul Testament, trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt, în locul unei clădirii fizice ca în Vechiul Testament. Cum putem noi deveni acest loc sfânt unde poate locui Duhul Sfânt? În acest studiu, aruncăm o privire mai atentă la cum era templul din Vechiul Testament, care poate fi în legătură strânsă cu noi, din Noul Testament. În vechiul legământ, templul era o clădire fizică. Era un loc sfânt, locuința lui Dumnezeu pe pământ. În templu oamenii se puteau închina lui Dumnezeu și Dumnezeu le putea vorbi. Pentru că Dumnezeu este sfânt și bun și pur, tot ce intra în templu trebuia să fie la fel de curat și pur. Acum, în Noul Testament, în loc să avem o clădire fizică, Duhul Sfânt locuiește în noi; adică în ucenicii lui Iisus. Când noi ne căim și primim iertarea păcatelor și începem să trăim o viață pentru Dumnezeu, urmându-L pe Iisus, primim Duhul Sfânt. De acum înainte, trupul notru devine, așa cum scrie în 1 Corinteni 6:19: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” În acest verset ne este explicat faptul că noi suntem acum locuința Duhului Sfânt pe pământ. Aceasta înseamnă că noi am devenit acel loc sfânt, și că din acel moment trupul nostru nu ne mai aparține ca să facem ce dorim cu el ci suntem conduși de Duhul Sfânt pentru a face voia lui Dumnezeu, să nu mai trăim după poftele și dorințele noastre. Atunci Duhul ne ajută, mai întâi prin a ne arăta ceea ce trebuie curățit în firea noastră, iar apoi prin a ne da putere să biruim asupra poftelor din fire. Duhul Sfânt ar trebui să fie deplin răspunzător în viața noastră. Trebuie să ne supunem 100% îndrumării Lui. El nu este doar un musafir care vine și pleacă în funcție de mofturile și voia noastră. Acest fapt este foarte serios, pentru că Pavel scrie în 1 Corinteni 3:17: „Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi.” Templul este mânjit, sau devine murdar, dacă noi păcătuim conștient dând frâu liber poftelor noastre. Atunci noi stingem Duhul. El nu va locui acolo unde nu este supunere – unde este ignorat și unde se trăiește necurat. El nu poate trăi împreună cu necurăția. Nu, când noi avem Duhul Sfânt, atunci noi trebuie să umblăm în Duhul, deci să nu mai facem faptele firii. Atâta timp cât noi facem acest lucru, Duhul va rămâne cu noi și va locui în noi ca Mângâietorul, ghidul și ajutorul nostru!

9. 30 versete biblice despre care Diavolul nu vrea să știi!

 Aici este un arsenal de versete care-l va expedia pe Satan de fiecare dată când va încerca să vină cu minciuni și decepție. Noi suntem familiari cu trucurile lui Satan și știm că, Biblia este calea de a-l birui de fiecare dată. Armura, puterea și tăria dată de Cuvântul lui Dumnezeu sunt neprețuite! El nu ne-a lăsat singuri să biruim „viclenia diavolului,” ci ne-a echipat în totalitate. Diavolul nu se poate împotrivi Cuvântului lui Dumnezeu. Nu există, în fapt, niciun verset din Biblie de care el ar fi bucuros dacă-l cunoaștem. Dar oricum este un exercițiu bun să te gândești la acest lucru – la versete care pot fi o armă potrivită pentru noi. Aici sunt câteva din versetele care ne pot ajuta în lupta cu Diavolul:

Diavolul nu vrea să știm adevărul despre el: „Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Iacov 4:7.„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi! Amin.” Romani 16:20.„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Ioan 10:10.„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Apocalipsa 12:11.„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5:8-9.„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 4:4.„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” 1 Ioan 3:8.

Satan nu vrea să știe că nu avem nimic de care să ne temem: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41:10.„Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.” Luca 10:19.„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” 2 Timotei 1:7.

Nu vrea să știm nimic despre puterea la care avem acces: „Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Romani 8:31.„Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:9-10.„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13.„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13.

Diavolul nu vrea să știm despre promisiunile pe care le avem în Hristos: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16.„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Coloseni 1:13-14.„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:1-4.„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Romani 10:9-10.„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Romans 5:8.„ … cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Psalm 103:12 – T.M.

Satan nu vrea ca noi să știm că sunt condiții: „Nu oricine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21.„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” Iacov 1:22.„Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Fapte 5:32.

Nu vrea să știe că vom secera ceea ce semănăm: „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. Galateni 6:7-8„Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” Iacov 1:15.„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26.

Diavolul nu vrea să știm viitorul: „Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci, chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea!” Mica 7:8.„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos.” Filipeni 1:6.„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” Ieremia 29:11.¨

 Înarmat pentru a birui! Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă toate armele de care avem nevoie pentru a ne împotrivi lui Satan și a-i distruge planurile. Nu-i de mirare că Diavolul nu vrea să știm aceste versete. Dacă ne-am dedicat în slujba lui Dumnezeu, vom observa că Diavolul rage ca un leu, dar noi putem fi curajoși să ripostăm, pentru că avem promisiunea victoriei de fiecare dată! Rezultatul va fi încredere, odihnă și pace în duhul nostru, iar roadele Duhului se vor manifesta în viața noastră și noi primim viață veșnică!

Publicitate

FENOMENE CARE SE PROPAGĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA.

FENOMENE CARE SE PROPAGĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA

 Albert Einstein a postulat că lumina se deplasează cu aceeași viteză peste tot în Univers și a stabilit că viteza luminii în vid este o viteză limită. Viteza luminii în vid este de 299.792 kilometri pe secundă, suficient de mare pentru ca lumina să înconjoare Pământul de opt ori într-o secundă. Înainte de Einstein, masa atomilor, care compun toată materia vizibilă, și energia erau considerate entități separate. În anul 1905, Einstein a schimbat pentru totdeauna modul cum fizicienii înţeleg Universul. Teoria relativității restrânse a lui Einstein stabileşte o legătură între masă și energie sub forma unei ecuații fundamentale E = mc2. Această ecuație simplă prezice că niciun obiect având masă nu se poate mișca la fel de repede ca lumina sau mai repede. Pe Pământ, cele mai mari viteze au fost înregistrate în interiorul acceleratoarelor moderne de particule, cum ar fi Large Hadron Collider și Tevatron. Particulele subatomice ating în aceste acceleratoare o viteză de 99,99% din viteza luminii, dar, aşa cum explică David Gross, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, aceste particule nu vor atinge niciodată viteza luminii. Pentru ca acest lucru să fie posibil, ar fi nevoie de o cantitate infinită de energie, iar masa obiectului accelerat ar deveni infinită, ceea ce este imposibil. Motivul pentru care particulele de lumină, denumite fotoni, se deplasează cu viteza luminii este acela că aceste particule nu au masă. Fizicienii au descoperit că, în anumite condiţii, se pot atinge viteze mai mari decât viteza luminii. Chiar dacă aceste fenomene nu contrazic teoria relativităţii speciale a lui Einstein, ele ne oferă o perspectivă fascinantă asupra comportamentului ciudat al luminii și al lumii cuantice.

Boomul de lumină sau echivalentul boomului sonic: Atunci când obiectele se deplasează mai repede decât viteza sunetului, ele generează un boom sonic. Deci, în teorie, dacă ceva se deplasează mai repede decât viteza luminii atunci ar trebui să se producă ceva de genul unui boom de lumină.Acest boom de lumină se produce zilnic. Este vorba de radiația Cerenkov, care poate fi observată ca o strălucire de culoare albastră în interiorul reactoarelor nucleare.Radiația Cerenkov a fost descoperită de Pavel Alexeevici Cerenkov, un fizician rus care a măsurat-o pentru prima dată în anul 1934 și care a primit Premiul Nobel în anul 1958 pentru descoperirea sa.Radiația Cerenkov rezultă atunci când o particulă încărcată electric, de regulă un electron, depășește viteza cu care se propagă lumina în mediul prin care trece. Radiația Cerenkov poate fi observată în jurul reactoarelor nucleare care sunt scufundate în apă pentru a fi menţinute reci.În apă, lumina se deplasează cu 75% din viteza pe care o atinge în vid, dar electronii generaţi în timpul reacțiilor nucleare se deplasează prin apă mai repede decât lumina.Particulele, precum acești electroni care depășesc viteza luminii în apă sau în alt mediu, cum ar fi sticla, creează o undă de șoc similară undei de șoc dintr-un boom sonic.Atunci când o rachetă, de exemplu, se deplasează prin aer se generează unde de presiune care se propagă cu viteza sunetului și cu cât viteza rachetei se apropie mai mult de bariera sunetului, cu atât mai mult se comprimă undele sonore care produc astfel un boom sonic puternic.În mod similar, atunci când electronii se deplasează prin apă la viteze mai mari decât viteza luminii în apă, ei generează o undă de șoc luminoasă care strălucește uneori sub formă de lumină albastră.Chiar dacă aceste particule se deplasează mai repede decât lumina în apă, ele nu depăşesc viteza luminii în vid.

Inflația cosmic: Rețineți că teoria relativității speciale a lui Einstein afirmă că niciun obiect având masă nu poate depăşi viteza luminii.Ce se poate spune despre particulele fără masă?Fotonii, prin însăși natura lor, nu pot depăși viteza luminii, dar fotonii nu sunt singurele particule fără masă din Univers.Spațiul gol sau vidul nu conține materie și prin urmare nu are masă.„Din moment ce spațiul gol sau vidul nu conţine materie, acesta se poate extinde mai repede decât viteza luminii”, a declarat astrofizicianul Michio Kaku pe Big Think.Fizicienii cred că acest lucru s-a întâmplat imediat după Big Bang, în timpul inflației cosmice, o etapă din evoluţia Universului. Această ipoteză a fost propusă de fizicienii Alan Guth și Andrei Linde în anii 1980.Fizicienii cred că în timpul inflaţiei cosmice s-a produs o expansiune exponențială a Universului şi prin urmare marginea exterioară a Universului s-a extins cu o viteză mai mare decât viteza luminii.

Inseparabilitatea cuantică: „Conform teoriei cuantice, doi electroni aflaţi suficient de aproape unul de altul pot vibra la unison”, explică Kaku pe Big Think.Dacă separăm acești electroni, astfel încât aceştia să se afle la sute sau chiar mii de ani-lumină distanţă, ei vor păstra o legătură între ei prin care la orice acțiune efectuată asupra unei particule, cealaltă particulă pereche va răspunde instantaneu.„Vibraţia unui electron va fi simţită de celălalt electron în mod instantaneu, mai repede decât viteza luminii. Einstein a crezut că acest lucru dovedeşte netemeinicia teoriei cuantice, deoarece nimic nu se poate deplasa mai repede decât lumina”, a scris Kaku.Einstein s-a referit la acest fenomen ca la o „acţiune înfricoşătoare la distanţă”.În anul 1935, Einstein, Boris Podolsky și Nathan Rosen au încercat să arate că teoria cuantică este greşită. În mod ironic, lucrarea lor a pus bazele a ceea ce azi este cunoscut sub numele de paradoxul EPR (Einstein-Podolsky-Rosen), un paradox care descrie această comunicare instantanee între particulele inseparabile cuantic.Inseparabilitatea cuantică este în prezent parte integrantă a unora dintre cele mai avansate tehnologii din lume, cum ar fi criptografia cuantică.

Găurile de vierme: Găurile de vierme, cunoscute şi drept „poduri” Einstein-Rosen, sunt soluții teoretice ale ecuațiilor teoriei generale a relativității care descriu continuumul spațiu-timp. Ele reprezintă o metodă teoretică prin care două zone îndepărtate din Univers sunt unite între ele printr-o scurtătură. În consecinţă, din punct de vedere teoretic, am putea călători aproape instantaneu dintr-un loc în altul.În anul 1988, fizicianul Kip Thorne, consultant științific și producător executiv pentru filmul Interstellar, a folosit ecuațiile relativităţii generale a lui Einstein pentru a prezice posibilitatea efectuării unor călătorii pe distanţe mari prin Univers cu ajutorul găurilor de vierme.Problema o reprezintă faptul că pentru a fi traversabile aceste găuri de vierme trebuie să conţină o materie exotică care să le menţină deschise. Această materie exotică, care nu trebuie confundată cu materia întunecată sau cu antimateria, conține o densitate de energie negativă şi existenţa ei este prevăzută de teoria câmpului cuantic.„Este uimitor că această materie exotică poate exista, grație fizicii cuantice”, scrie Thorne în cartea sa The Science of Interstellar.Această materie exotică a fost produsă în laboratoarele oamenilor de ştiinţă, dar în cantități foarte mici.Când Thorne a propus teoria găurilor de vierme stabile, în anul 1988, el a solicitat ajutorul comunităţii ştiinţifice pentru a determina dacă în Univers ar putea exista o cantitate suficientă de materie exotică care să mențină deschise aceste găuri de vierme.„Deşi au fost efectuate numeroase cercetări, în prezent, după mai bine de 30 de ani, răspunsul este încă necunoscut. Cu toate acestea, suntem încă departe de un răspuns final”, concluzionează Thorne.

RETROSPECTIVĂ – ARTICOLE DESPRE UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA.

RETROSPECTIVĂ – ARTICOLE PRIVITOARE LA UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA

1. UNIREA DIN 1859 – O ALTĂ ABORDARE: 

 În anul 1859 s-a realizat un prim pas spre unirea românilor într-un singur stat. Atunci, românii din cele două Principate Moldova și Țara Românească (Valahia) au înfăptuit ceea ce în istoria românilor se numește „mica unire”. Dincolo de voința de unire a românilor, foarte importantă a fost conjuctura internațională ce a permis realizarea acestei uniri. Cele două Principate se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și, mult mai rău, sub un așa-zis protectorat al Rusiei. Însă, între anii 1853-1856 a avut loc războiul Crimeei, în care Rusia a fost învinsă de o coaliție formată din Anglia, Franța, Imperiul Otoman. Astfel, în urma acestui război va avea loc un Congres de Pace la Paris în urma căruia Principatele vor fi scoase de sub protectoratul Rusiei. În urma mai multor serii de negocieri între Marile Puteri, s-a ajuns la un acord privitor la unirea celor două Principate într-un singur stat. În cele două țări românești au avut loc alegeri pentru domnitori. Acum lucrurile devin interesante! În Moldova erau peste 30 de candidați la domnie. Printre aceștia nu se afla Alexandru Ioan Cuza! Este greu de găsit o explicație viabilă pentru acest fapt! Între susținătorii celor peste 30 de candidați au intervenit mari neînțelegeri încât, se părea, că alegerile vor fi compromise. Dar, surpriză! Se anunță brusc candidatura lui A.I.Cuza, care va fi ales cu UNANIMITATE de voturi!! Cu alte cuvinte, neînțelegerile au dispărut pe nepusă masă! Explicația acestui fapt o putem găsi în intervenția personală a lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței. Franța susținea puternic unirea Principatelor, văzând în aceasta o barieră naturală împotriva expansiunii Rusiei în Balcani! Avea, de asemenea, tot interesul să-și impună pe tronul noului stat omul său. Într-adevăr, A.I.Cuza era omul Franței sau mai corect spus era omul lui Napoleon al III-lea. Cei doi făcuseră parte din aceeași lojă masonică! Mai trebuie adăugat faptul că, inițial românii doriseră să aleagă un domnitor străin, considerând că doar un astfel de conducător putea avea sprijinul diplomatic și militar necesar pentru obținerea independenței față de Turcia. Conjunctura internațională n-a fost favorabilă atunci unei astfel de solicitări. Totuși, liderii politici au considerat că alegându-l pe Cuza, de fapt obțineau sprijinul indirect al Franței pentru independența Principatelor! Și-n Țara Românească au fost mai mulți candidați la tron, ba chiar se dădea și-un câștigător sigur – Gheorghe Bibescu! Dar, liderii politici, la propunerea lui Vasile Boerescu, vor fi de acord cu alegerea tot a lui A.I.Cuza, din aceleași considerente ca și-n cazul Moldovei. Putem concluziona că, A.I.Cuza a fost omul momentului! În niciun caz, nu a fost el făuritorul Unirii, așa cum s-a susținut în istoriografia comunistă, și încă se mai susține de către unii istorici naționaliști, mai ales de către cei care nu vor să audă de Francmasonerie! Domnia lui A.I. Cuza a fost marcată de unele încercări da a impune importante reforme. Rezultatele acestora nu trebuie exagerate. Astfel, Cuza a secularizat averile Bisericii. Aceasta deținea 25% din pământul României! Absolut condamnabil și de neacceptat o asemenea situație pentru „urmașii lui Hristos”, mai ales în situația în care peste 500 000 de țărani nu aveau deloc pământ! Această măsură, deși a stârnit ura Bisericii, a fost salutară și a reprezentat, în fapt, singura reformă a lui Cuza care a reușit! El a elaborat și alte reforme cu rezultate slabe în aplicarea lor concretă. Astfel a fost promovată o reformă agrară care, pe moment, rezolva problema lipsei de pământ pentru țărani. În principiu, fiecare cap de familie primea cam 10  pogoane de pământ. Aparent a fost bine. În timp a fost dezastros! Pe atunci o familie de țărani români avea, în medie, cam 10 copii! Nu este locul să explicăm acest comportment demografic al țăranilor români. Să ne imaginăm că din acești 10 copii, 5 erau băieți! La moarte, tatăl lăsa moștenire averea/pământul băieților, fetele neavând, datorită mentalității românilor din acele vremuri, dreptul la moștenire! Cât pământ putea moșteni un băiat din cele 10 pogoane!? Iată de ce, în timp se va ajunge la acutizarea extremă a problemei agrare! În 1907, de pildă, a avut loc o mare răscoală sub lozinca: „Noi vrem pământ”! Dacă A.I.Cuza a rezolvat, cum se susține de către unii istorici, problema agrară, ce rost a mai avut această răscoală!?Altă reformă mult lăudată a fost cea a introducerii învățământului primar gratuit și obligatoriu! Această reformă este exemplul tipic a ceea ce Titu Maiorescu avea să numească mai târziu „formă fără fond”! Într-adevăr, așa este! România devenea prima țară din lume (SIC!) unde se introducea această reformă! Anglia a introdus învățământul primar gratuit și obligatoriu după anul 1890, Franța cam tot pe atunci! România le-a luat-o mult înainte! Să fim serioși! A fost o reformă pe hârtie! Aplicarea ei practică va fi posibilă mult mai târziu, începând cu Spiru Haret care a început să de a formă acelei reforme. În timpul lui Cuza România avea foarte puține școli, foarte puțini profesori, dar îi lipsea, nu-i așa, învățământul primar gratuit și obligatoriu! Exemplele pot continua, dar ne oprim aici! Cuza a reușit să provoace, treptat, o profundă animozitate oamenilor politici, mai ales, că începând cu anul 1864, a instaurat regimul de guvernare personală, pe motiv că Parlamentul îl împiedica să rezlizeze reformele! Mai mult, a avut o legătură extraconjugală cu prințesa Serbiei Maria Obrenovici, fapt ce a provocat marea tulburare în epocă! Pe plan extern se schimbă situația și echilibrul de forțe. Prusia începe să domine în raporturile cu alte Mari Puteri. Revine pe tapet problema prințului străin ca soluție pentru a obține independența României! Această schimbare de atmosferă precum și nemulțumirile clasei politice față de Cuza, determină pe liberali să se coalizeze cu conservatorii, în ceea ce istoriografia comunistă a numit „monstroasa coaliție”. Nu este vorba nici pe departe de așa ceva! Se coalizau două partide de dreapta, lucru absolut firesc într-o democrație parlamentară! Astfel, Cuza va fi înlăturat de la tron și trimis în exil! Interesant este că n-a protestat și nici nu s-a opus, semn că înțelegea situația, lucru evident din ceea ce a declarat cu acest prilej: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mele mai bine fără mine! Să trăiască România!” Factorii politici îl vor aduce pe tronul României pe prințul german Carol. Nu era o alegere întâmplătoare! Dimpotrivă! Oamenii politici români începeau să sesizeze mutarea de forțe în favoarea Prusiei, astfel că s-au orientat spre un prinț german din familia Hohenzollern, familie care conducea Prusia! A fost o alegere foarte bună, confirmată, ulterior, de mersul istoriei!   

2. UNIREA PRINCIPATELOR SUB DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA:

 În perioada dintre Revoluția de la 1848 și 1866 s-au precizat contururile României moderne. Fruntașii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au realizat Unirea Principatelor Romane și au asigurat independența lor. Ele au atins aceste obiective pe calea preconizată de o generație anterioară – prin intermediul garanțiilor internaționale colective, în locul unei singure puteri. Instituțiile politice interne au căpătat forme europene, iar gândirea politică a dobândit niveluri noi de complexitate în confruntările dintre liberali și conservatori. Revoluția de la 1848 a fost înabușită de dubla intervenție a armatei ruso-turcă, care a restabilit protectoratul rus și regimul Regulamentelor Organice. Deocamdată, în Moldova, Mihail Sturdza şi-a continuat domnia, în timp ce în Ţara Românească era numit caimacam, marele boier reacţionar Constantin Cantacuzino. Conducerea provizorie a Principatelor, ca şi relaţiile incerte dintre cele două puteri au durat până în primăvara anului 1849, când, la 19 aprilie/1 mai, se încheie Convenţia de la Balta-Liman dintre cele două puteri. Convenţia aducea importante modificări, în sens negativ, în evoluţia statutului politic internaţional al Principatelor, precum şi în sfera organizării lor interne. Astfel, se prevedeau: numirea domnilor pe 7 ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnului de către ţară; suspendarea Adunărilor Obşteşti; numirea de comisari extraordinari ai celor două puteri, pentru „consilierea” domnilor (de fapt, pentru supravegherea lor); pentru asigurarea ordinei interne, se stipula reorganizarea oştirii pământene;staţionarea trupelor de ocupaţie ale celor două puteri (fiecare cu câte 25.000 de soldaţi, până la „restabilirea liniştii”) ş.a.. Deşi Convenţia ştirbea grav principiul autonomiei politice a Principatelor, din fericire pentru ţară cei doi domni numiţi, Barbu Ştirbei, în Ţara Românească şi Grigore Al.Ghica, în Moldova, erau dintre cei mai dotaţi pentru aceste înalte funcţii. În cadrul limitat al atribuţiilor lor, în răstimpul anilor de domnie, ei vor încerca să ducă mai departe Principatele Române pe linia dezvoltării lor social-economice şi dotării cu instituţii corespunzătoare. Vor adopta, şi unul şi celălalt, o serie de reforme în domeniul organizării armatei naţionale, al învăţământului, al modernizării administraţiei şi în plan edilitar-urbanistic, al justiţiei, al înlăturării unor abuzuri în sfera relaţiilor agrare etc.. La începutul anului 1850, centrele importante de activitate politcă românească se găseau în afara Principatelor. Aflați în exil, emigranții pașoptiști au păstrat vii idealurile lor naționale și liberale și au căutat să influențeze cursul evenimentelor din Țările Române, colaborând cu alți pașoptiști din Europa Răsăriteană și Centrală, atrăgând atenția europenilor occidentali, care priveau cu compasiune soarta grea a Principatelor. Din păcate încercările de organizare a pașoptiștilor în diferite formule (un singur conducător, o dublă conducere, un moldovean şi un muntean sau o conducere colectivă) aveau să eşueze succesiv, neînţelegerile şi certurile dintre ei, având ca obiect cauzele eşecului revoluţiei, spunându-şi din plin cuvântul. În schimb, ei au găsit calea unei acţiuni comune, independentă de chestiunea organizării sub o anumită conducere; aceasta a fost aceea a propagandei desfăşurată de ei în Occident pe linia promovării ideilor revoluţiei, a informării opiniei publice occidentale asupra năzuinţelor de eliberare naţională ale românilor. O nouă etapă importantă în istoria modernă a României a fost marcată de Războiul Crimeii (1853-1856), la capătul căruia, în plan european, se deschid perspectivele realizării statului naţional român. Acesta a fost, de fapt, războiul aşteptat de revoluţionarii români de la 1848, un război în care, alături de Turcia, împotriva Rusiei, se vor afla alte cinci puteri europene (Franţa, Anglia, Austria,Prusia şi Sardinia). Tratatul de la Paris, ce apus capăt Războiul Crimeii, semnat la 30 martie 1856, a înfluențat în mod decisiv dezvoltarea politică a Principatelor Române. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Romane sub garanția colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”, libertatea navigatiei pe Dunare, s.a.. Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ, si erau alcatuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la Unirea Principatelor Romane. Deciziile Tratatului de Pace s-au materializat în Convenția de la Paris, semnată de cele șapte puteri la data de 19 august. Principalul scop al Convenției a fost acela de a le da Principatelor o organizare definitivă. Cu toate că puterile nu le-au acordat unirea și le-au lăsat sub suzeranitate otomană,ele au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești să se administreze de aici înainte liber, „fără amestecul guvernului otoman”. Acestea trebuiau să plătească în continuare tribut, iar domnitorii erau investiți de către sultan. Convenția prevedea câte o adunare legislativă în fiecare Principat, aleasă pe un termen de 7 ani, un domnitor, fie moldovean, fie muntean, pentru fiecare Principat, ales de către adunare pe viață,etc.. Până la alegerea domnitorilor puterile au plasat guvernarea fiecărui Principat în mâinile unei comisii provizorii, formată din trei caimacami (locțiitori ai unor demnitari otomani). Aceștia trebuiau să supravegheze alegerea noilor adunări legisalative, ce urmau să-i desemneze pe domnitori. Dar aceștia au căutat să falsifice și să saboteze aceste alegeri prin toate mijloacele posibile: interzicerea presei liberale, restricții cu privire la adunările publice și manipularea listelor de alegători. S-a declanșat atunci o amplă mișcare de protest care a dus în cele din urmă la intervenția marilor puteri. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici. 

Alexandru Ioan Cuza: În acele clipe a apărut în prim plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar redutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei. În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti. Prin dubla alegere, clasa politică a pus Marile Puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene . Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile Marilor Puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.

3. ALEXANDRU IOAN CUZA – MISTERUL UNEI DOMNII! 

 Greu de găsit în întreaga istorie națională un episod la fel de controversat și înconjurat de mister precum abdicarea forțată a primului lider modern de etnie pur românească. Modul în care s-au precipitat și desfășurat faptele ridică interesanta întrebare: Cum ar fi evoluat statul român dacă Domnul Unirii rămânea pe tron și consolida probabil un regat?

De la fiu de boieri la colonel cu vederi europene: Despre cel pe care istoria națională îl cunoaște sub titulatura de „Domnul Unirii” se știu surprinzator de puține lucruri. Mai ales dacă ținem socoteala că a fost un personaj care a trăit în perioada modernă, în plin secol XIX. Cronologic vorbind, cel care avea să reunească după îndelungată vreme, Țara Românească și Moldova, a văzut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 în târgul moldovenesc al Bârladului. Încă din pruncie, Alexandru Ioan a aparținut elitelor tradiționale de boieri din Moldova. Tatăl său era ispravnicul Ioan Cuza, un prosper proprietar de pământuri în ținutul Fălciu de pe atunci. Mama sa, Sultana, făcea parte din familia Cozadinilor, clan boieresc cu origini fanariote.

Proclamarea unirii: Părinții își doreau un viitor măret pentru fiul lor. În această direcție nu precupețesc niciun efort. Micul Alexandru are parte de o educație de tip european, învață mai multe limbi străine și se dovedește atras de studiul istoriei. Încă din tinerețe dovedește aptitudini pentru o carieră militară, spre care se și îndreaptă de altfel, devenind un apreciat ofițer în armata moldovenească unde promovează până la rangul de colonel. În această ipostază, A.I. Cuza a fost surprins de efervescența momentului 1848, când Moldova și Țara Românească au fost cuprinse, la rândul lor, de tăvălugul revoluțiilor de inspirație masonică care au zguduit Europa. Din acest moment, viața și destinul său aveau să sufere transformări dramatice. Dacă în Moldova revoluția a fost repede suprimată, dincolo, peste râul Milcov, în Valahia, revoluționarii care au preluat puterea politică și militară au reușit să guverneze până la sfârșitul anului. Propriile vederi liberale, tendințele naționaliste, alături de curajul de a lupta deschis pentru propășirea românilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat destui dușmani puternici. În consecință, este capturat, devine prizonier fiind trimis spre Viena, de unde ajunge să fie eliberat totuși cu ajutor britanic (gurile rele spun și astăzi că frăția masonică a funcționat și atunci pentru salvarea unui membru marcant!). A.I. Cuza revine în Moldova unde domnea pe atunci Prințul Grigore Ghica. În urma întrevederilor dintre cei doi, Cuza avansează serios în carieră, devenind Ministru de Război al Moldovei. Sentimentele sale naționaliste și unioniste devin din ce în ce mai puternice, colonelul fiind atras tot mai mult spre scena politicului. În această direcție, în anul 1858 îl găsim în ipostaza de reprezentant al Galațiului/Covurluiului în Divanul ad-hoc de la Iași. Deja remarcat atât în ochii elitelor conducătoare moldovene, Cuza cucerește rapid și încrederea fraților săi masoni din Valahia. Prin urmare, ajunge să fie ales de Partida Națională care acționa pentru Unirea Pricipatelor sub un lider român, nu un prinț străin cum doreau alte loji masonice opuse celor cu viziuni unioniste. Conform istoriei cunoscute, Partida Națională a profitat de suita de neclarități juridice din textele Tratatului de la Paris și ale Convenției de la Paris pentru a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei în ziua de 5 ianuarie 1859, și pentru a deveni Domn la Țării Românești peste câteva zile mai târziu în data de 24 ianuarie. Chestiunea Unirii Rrincipatelor devenise între timp o problemă serioasă care nu-i preocupa doar pe români, ci preocupa foarte mult cancelariile Marilor Puteri, care se exprimau prin ambasadorii de la Constantinopol, și prin consulii acestor țări de la Iași și București. Spre exemplu, în Franța, ideea Unirii Principatelor Române a fost adusă la cunoștința cercurilor masonice de către cei mai fervenți militanți ai Unirii, – bursierii români trimiși la studii alături de exilații politici de origine română. Grație relațiilor făcute de aceștia cu conducătorii europeni, Unirea românilor ajunge să figureze chiar pe primele pagini ale proiectelor de politică externă ale Marilor Puteri. Așa ajunge să fie trimis de Franța cu însărcinarea de a ocupa postul de consul la Iași, celebrul politician și diplomat, Victor Place. Misiunea sa era de a-l informa pe Contele Walewsky, Ministrul de Externe francez asupra șanselor și posibilităților realizării Unirii. Pe de altă parte, misiunea sa secretă era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slăbi astfel în zonă influența șubredului Imperiu Otoman. Actul Unirii, simplu în aparență și superficial studiat, prezintă și o latură ascunsă, care cu siguranță merită investigată. Pe baza documentelor existente, alături de „coincidențele istorice și politice” ale vremii, în prezent putem afirma fără tăgadă, că Unirea de la 1859 a fost până la un anumit nivel, opera masonilor români sprijiniți de confrații de loje cu vederi și simpatii similare. Ei bine, în ciuda tuturor argumentelor și înțelegerilor, pregătirea etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibilă privită prin prisma strategiei lojilor din acea perioadă. În plus, deoarece trebuia păstrată senzația respectării tururor clauzelor politice impuse de Marile Puteri, Unirea prezenta numeroase impedimente. Aici intervine hotărâtor interesul Masoneriei, după cum menționeaza într-un text o lojă din Paris: „Teritoriul românilor este alcătuit din mai multe provincii diferite, locuite de români din cele mai vechi timpuri, fiecare cu istoria sa dureroasă. Transilvania, cea mai întinsă regiune, se află sub dominația ungurilor de aproape 800 ani, Bucovina cunoaște stăpânirea austriacă de un secol, Basarabia a fost ocupată temporar, parțial sau total de Imperiul Țarist, iar Moldova și Valahia sunt controlate de turci, neîntrerupt de peste 400 ani. Și pentru noi este o surpriză să realizăm că românii au supraviețuit acestor presiuni în mod neașteptat. Sprijinirea lor poate fi cel mai important argument în Balcani, pentru întărirea influenței franceze!”. Conform multor istorici, acest ultim paragraf a fost greutatea care a înclinat definitiv balanța în favoarea Unirii. În final, patru dintre puterile garante- Franța, Sardinia, Prusia și Rusia -, au silit în cele din urmă Imperiul Otoman și Austria să recunoască evenimentul istoric. 

Domnia lui Cuza: Este caracterizată prin misiunea grea avută de colonel. El a fost declanșatorul trecerii de la o organizare socială depășită istoricește, la o nouă organizare superioară celei anterioare. Marile sale reforme au avut un larg ecou peste hotare. Tot el a fost cel care a reformat și modernizat primul serviciu secret de informații autentic românesc. Reformele sale fără precedent au fost mai importante și mai bune pentru popor chiar decât cele luate de Carol I. Nu degeaba Domnitorul a rămas cel mai iubit și apreciat lider din perioada modernă a românilor. Puțini români știu, spre exemplu, că prima secție de medicină veterinară din țară a fost inaugurată de Domnitorul Cuza. Cea mai însemnată în urmările ei pe plan social și economic  a fost, fără îndoială, reforma agrară din anul 1864, prin care țărănimea clăcașă a fost eliberată de opresiunile de tip feudal, ajungând să fie împroprietărită din pământurile pe care le munceau de generații. A înfăptuit și o necesară reformă fiscală concretizată prin instituirea impozitului personala contribuției pentru drumuri și instituirea impozitului funciar. Totul pentru ca Principatele Române Unite să fie încadrate unui sistem fiscal modern și eficient. Ajungem astfel și la cea mai controversată reformă, care din optica multor istorici este responsabilă parțial de abdicarea forțată a lui Cuza. Anume secularizarea averilor și proprietăților mănăstirești. Mănăstirile din Țările Române Unite dețineau în proprietate, prin numeroase danii domnești și boierești, mai mult de 25 % din suprafața agricolă. Legea lui Cuza lua toate proprietățile anumitor biserici și mănăstiri și le trecea în proprietatea statului pentru a spori „avuția țării”. Pe lângă acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10% pentru veniturile nete ale mănăstirilor și bisericilor. Nemaivăzuta măsură a provocat numeroase valuri de proteste în acele vremuri. De fapt, și astăzi o serie de istorici lansează numeroase speculații în care se avansează ideea că Domnitorul a acționat astfel la ordinele Masoneriei care dorea să dea o lovitură fatală clerului bisericesc, unul din dușmanii declarați ai lojilor masonice din secolul XIX. Adevărul nu a fost încă stabilit cu exactitate și probabil nici nu se dorește acest lucru!

Demisie, Abdicare, Mazilire? În urma secularizării averilor mănăstirești, s-a constatat official faptul că, jumătate din terenurile acestora aparțineau de fapt mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos, averi dăruite pe drept acestor lăcașuri sfinte cu mult timp în urmă de catre voievozi precum Ștefan cel MareMihai ViteazulVlad Țepeș și mulți alții. Furioși, grecii au lansat o campanie dură împotriva lui Cuza și a Principatelor. Având influență la Constantinopol prin relațiile pe care le dețineau, au apelat în egală măsură și la legăturile pe care și le făcusera cu diverși oameni politici din Europa, totul pentru zădărnicirea punerii în practică a secularizarii. Arhimandritul Nylos a mers până într-atât încât a pus la cale asasinarea lui Cuza în aprilie 1864, intenția sa fiind stopată de faptul că agenții secreți români de la Instambul au aflat de plan și l-au alertat pe domnitor din timp. Văzând că a dat greș cu asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despăgubiri bănești în valoare de peste 82 milioane lei-aurSe asociază, acești clerici, – „demni urmași ai lui Hristos” -, cu Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la turci. Agenții secreți români află și de acest tertip și reușesc să-l influențeze favorabil pe ambasador, grație serviciilor sexuale oferite acestuia de frumoasa grecoaică Eleni Aristarhi! Comploturile organizate de personajele conservatoare și reacționare față de proiectele Domnitorului se acutizează în asemenea grad încât Cuza este obligat să abdice. Totul a fost făcut într-o asemenea grabă umilitoare încât Domnitorul este forțat să abdice semnând decretul de abicare direct pe spinarea unuia dintre ofiterii complotiști! Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineața, în data de  23 februarie 1866, după care A.I. Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile și a fost scos din palat, printre două rânduri de soldați care primiseră ordin strict să stea întorși cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul Domn. Atât de mari erau temerile complotiștilor în privința unei eventuale reacții violente a soldaților, cu toții fii de țărani împroprietăriți de Cuza. La adăpostul complice al întunericului, Domnitorul proaspăt mazilit a fost urcat într-o trăsusă cu geamuri negre și transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocârlan din Piața Sfântul Gheorghe din București. În trăsură a fost acompaniat de căpitanul Costiescu din grupul complotiștilor. În paranteză spus, merită menționat faptul că toate partidele politice de atunci s-au raliat, împotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau și în interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzându-l pe Cuza că vrea să insituie un regim dictatorial. Așa s-a născut „Monstruoasa Coaliție”. Complotiștii au atras de partea lor o parte din armata română reprezentată de colonelul Haralambie și maiorul LeccaOricât de ciudat sau greu de crezut ar părea, abdicarea forțată a lui Cuza are strânsă legătură cu alegerea sa ca Domnitor al celor doua Principate Romanesti. Este posibil, consideră unii istorici, ca Domnitorul Cuza să nu fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filială la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a înfăptui Unirea plus câteva reforme în favoarea modernizării Principatelor. Totul trebuia să aibă concursul și acceptul celorlalte puteri ale statului, după care A.I. Cuza ar fi trebuit să cedeze de bunăvoie tronul unui domnitor străin. De altfel, aproape toate forțele politice ale vremii doreau împământenirea unei dinastii străine, chestiunea în sine reprezentând una dintre cele 4 dispoziții finale ale programului de guvernare națională adoptat în octombrie 1857 la Adunările ad-hoc de la Iași și București. Soluția aducerii unui prinț străin era la mare modă în Europa, în special, în Balcani. Conștient de regimul provizoriu al domniei sale, Cuza în persoană declarase în câteva rânduri (ultima dată la 5 decembrie 1865 în Parlament) că este gata să se retragă de la tron în favoarea unui prinț străin. Ce trebuie reținut este că A.I. Cuza a fost provocat de nenumărate ori în timpul domniei sale. Marii săi dușmani din partea familiilor de boieri fanarioți și anti-unioniști, au complotat împotriva sa încă din prima săptămână de domnie. În fața intervențiilor și uneltirilor dușmanilor săi, Domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar care a dus în cele din urma la scădera prestigiului său în rândul opiniei publice. Reformele sale i-au înfuriat pe marii moșieri care, cu toate că erau masoni colegi de lojă cu Domnitorul, s-au pornit împotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitură a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni în serviciu romanesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiană, pe care Cuza îl numise șef al telegrafului român, dându-i astfel posibilitatea de a intercepta informații interne și externe. Problema a apărut în momentul în care Librecht a fost delegat de Cuza să-l urmărească pe Mihail Kogălniceanu în timpul călătoriei acestuia în Oltenia. Fire duplicitară și invidios pe Kogălniceanu, Librecht adaugă de la sine fapte și acuze la adresa lui Kogălniceanu. Spre satisfacția familiilor boierești din opoziție, Librecht a produs astfel o disensiune de proporții între Cuza și primul său ministru. Domnitorul era pentru prima dată singur, lipsit de aliați. Restul, după cum spune o expresie celebră, este Istorie!

4.UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL! 

 Unirea Principatelor a fost cerută în timpul Revoluției Pașoptiste, dar în cadrul unor programe ce nu erau destinate a fi publice pentru a nu provoca intervenția militară a Rusiei, deși, tot Rusia prin Regulamentele Organice o acceptase teoretic. După revoluție, mulți pașoptiști au emigrat în Europa Occidentală unde vor reuși, treptat, să impună problema unirii Principatelor ca problemă europeană. Vor profita, în special, de înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei. Se punea problema cum să fie împiedicată Rusia, pe viitor, să mai atace prin Balcani, Imperiul Otoman. Rusia prefera calea de atac dunăreano-balcanică, deoarece aici existau o serie de popoare slave care puteau fi ușor atrase de partea ei, în timp ce, calea de atac prin Caucaz se dovedise periculoasă – acolo existând numeroase populații musulmane care făceau cauză comună cu Imperiul Otoman. Revoluționarii români au oferit Marilor Puteri soluția, anume, impunerea garanției acestor puteri asupra Principatelor și înlăturarea protectoratului Rusiei. Așa se va impune și ideea ca cele două Principate să formeze un singur stat care ar fi putut fi o barieră și mai serioasă în față politicii expansioniste rusești. În cadrul Congresului de la Paris din 1856 s-a acceptat această idee a garanției comune a Marilor Puteri, dar problema unirii celor două Principate a provocat neînțelegeri. Unirea a fost susținută de Franța, Prusia, Sardinia, și, în mod paradoxal chiar de Rusia! De fapt, Rusia observase că existau mari neînțelegeri între Franța și Anglia cu privire la această unire a celor două Principate! Astfel, Rusia spera să dezbine blocul puterilor învingătoare în războiul Crimeei și să obțină condiții de pace mai bune. Anglia era o susținătoare puternică a integrității Imperiului Otoman și se temea că Principatele ar putea ușor să ajungă din nou sub control rusesc. Prusia și Sardinia au susținut unirea Principatelor plecând de la propriile planuri de unificare ale Germaniei și Italiei și aveau nevoie de crearea unui precedent – Marile Puteri care garantau echilibrul de forțe pe continent să accepte un proiect de unificare pe care să-l poată folosi ca pretext pentru procesele lor de unificare națională. Alte două puteri s-au opus vehement unificării Principatelor: Austria – pentru că se temea să nu dea apă la moară și românilor din propriul Imperiu, încât să dorească și ei unirea cu Principatele -, și, Poarta otomană – aceasta se temea că unirea Principatelor sub un prinț străin, așa cum susțineau revoluționarii pașoptiști dar și Franța, va duce relativ repede și la obținerea independenței Principatelor, un principe străin nedorind să fie sub autoritatea sultanului. După războiul Crimeei, totuși, Marile Puteri nu mai doreau un nou război, cu atât mai mult din cauza unirii Principatelor și astfel se ajunge la întâlnirea de la Osbourne, dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei însoțită de ministrul de externe englez Palmerston. A fost o întâlnire de comprolis unde s-a acceptat de către Franța renunțarea la unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin, căzându-se de acord doar asupra unei simple uniri administrative. Pe moment, românii nu vor cunoaște acest fapt, ei votând în Adunările ad-hoc din 1857 rezoluții de unire în care cereau un domnitor străin! Poarta a acceptat înțelegerea de la Osbourne, pentru că o interesa să îndepărteze ideea unui prinț străin și s-a mulțumit cu o simplă unire administrativă a celor două Principate. De ce insistau românii atât de mult pe ideea domnitorului străin? Simplu, era singurul care ar fi putut obține sprijinul politic, diplomatic și militar pentru independența Principatelor. În plus, putea fi un arbitru între diversele familii boierești care doreau tronul, sau, putea menține echilibrul politic, nefiind afectat de partizanat politic în favoarea unei grupări sau a alteia. Marile Puteri, reunite însă, în Conferința de la Paris din 1858 au căzut de acord asupra unei Convenții care hotăra statutul internațional al Principatelor și principiile lor de organizare internă, act ce era profund contrar rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc! Urma să se formeze un stat intitulat „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” în care ar fi trebuit să existe două capitale, doi domnitori, două Parlamente etc.. Dar, în Convenție nu se prevedea că aceeași persoană nu putea fi aleasă ca domnitor unic în ambele Principate. Astfel, patrioții români, organizați în câte o „Partidă Națională” atât la Iași cât și la București, vor reuși să impună alegerea unui singur domnitor. Nu a fost ușor – în Moldova Partida Națională avea peste 30 de candidați din rândurile sale! În Țara Românească părea favorit fostul domnitor regulamentar Gheorghe Bibescu. În Moldova, în cele din urmă, prin implicarea directă a lojilor francmasonice, va fi impus Alexandru Ioan Cuza! Acesta se născuse în 1820 în ținutul Bârladului. Printre altele își făcuse studiile de drept la Paris dar nu obținuse nici un titlu academic. La Paris a aderat, se pare, la Francmasonerie, reușind să facă parte chiar din loja masonică în care era memebru și prințul Ludovic Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea. De altfel ,Napoleon al III-lea a fost un ferm susținător al lui Alexandru Ioan Cuza și al ideii unirii Principatelor sub domnia acestuia. Cuza a participat la revoluția din Moldova din 1848, trebuind să fugă datorită măsurilor represive luate de Mihail Sturdza. A participat la Marea Adunare Națională de la Blaj. A plecat, apoi, în exil – unde putea săs e ducă dacă nu la Paris sub protecția lui Ludovic Bonaparte! Revenit în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, ajunge să ocupe importante funcții în conducerea statului. Va deveni foarte cunoscut după demisia din funcția de pârcălab (un fel de prefect) al ținutului Covurlui (corespunde oarecum cu județul Galați de astăzi). Și-a prezentat demisia ca formă de protest față de măsurile antiunioniste luate de caimacanul Nicolae Vogoride. Acesta falsificase alegerile din Moldova, eliminând din listele pentru Adunarea Electivă, care trebuia să-l aleagă pe viitorul domn, pe toți cei bănuiți că ar susține unirea. După ce a fost ales domnitor al Moldovei, cu sprijinul masonic și prin intervențiile „subtile și convingătoare” ale lui Napoleon al III-lea, Partida Națională acceptă să-l propună candidat pe Cuza și la domnia Valahiei. Dar, aici a fost nevoie de intervenția maselor, care prin demonstrațiile populare de mare amploare i-au determinat pe boierii conservatori să renunțe al mai sprijini pe Bibescu. La propunerea făcută de Vasile Boierescu și de prințul Dimitrie Ghica este acceptată în unanimitatea alegerea lui Cuza și ca domnitor al Valahiei! Astfel, Marile Puteri erau puse în încurcătură, întrucât nu prevăzuseră o astfel de situație. De aici necesitatea organizării unei noi Conferința la Paris, în 1858, pentru a discuta situația ivită în Principate. Poarta otomană amenința cu intervenția armată, susținând că acțiunea românilor încălca prevederile Convenției de la Paris, deși în Convenție nu se prevăzuse că nu putea fi aleasă aceeași persoană ca domnitor în ambele Principate, deci argumentarea Porții otomane era o minciună! La fel amenința cu intervenția armată și Austria, bazându-se pe aceleași argumente mincinoase ca cele prezentate de Poarta otomană. Conferința de la Paris se desfășura pe fondul declanșării războiului pentru unificarea Italiei. Prim-ministrul Regatului Sardiniei/Piemontului reușise să-l convingă pe Napoleon al III-lea să participe la acest proces de unificare al Italiei, prin declanșarea unui război contra Austriei! Pentru a învinge ușor Austria, Napoleon al III-lea avea nevoie de intervenția militară a Principatelor Unite, care să atace în Transilvania, obligând Austria să lupte pe două fronturi. În schimbul participării la acest război, lui Alexandru Ioan Cuza i s-a promis de către Napoleon obținerea Transilvaniei! Austria, în dificultate militară evidentă, este zdrobită de trupele franco-piemonteze la Magenta și Solferino, dar are chibzuința diplomatică necesară să ceară pace, pe neașteptate, evitând înfrângerea totală. Spre dezamăgirea piemontezilor dar și a lui Cuza, Napoleon al III-lea acceptă pacea, câștigând Savoia, preluând Lombardia pe care o cedează Piemontului și renunțând să ceară Austriei să cedeze Transilvania Principatelor. Austria se angaja, în schimb, să accepte unificarea Italiei, și dubla alegere a lui Cuza în cele două Principate. Lipsită de sprijin austriac și fără sprijinul niciunei alte mari puteri Poarta Otomană acceptă și ea, în a treia ședință a Conferinței de la Paris din 1859, dubla alegere a lui Cuza. Cu alte cuvinte, Marile Puteri garante au recunoscut dubla alegere a lui Cuza. Acum, trebuia acționat pentru recunoașterea unirii depline, adică să nu mai existe două capitale, două Adunări legislative etc.. Pentru a reuși acest lucru, A.I. Cuza va marșa la un nou război declanșat de Napoleon al III-lea. Este vorba de un război pornit de Napoleon al III-lea în 1860 contra Imperiului Otoman prin care el dorea să ocupe Siria. Avea din nou nevoie de Principatele Unite care să intre în război pentru a obliga Poarta să mențină importante trupe la Dunăre, neputând, astfel, să le transfere pe frontul din Siria. În schimbul participării la acest război, lui Cuza Napoleon i-a promis că Franța va recunoaște independența Principatelor față de Poarta Otomană!! Marile Puteri realizând că se „tulbura” echilibrul de forțe european vor interveni. Franța își limitează pretențiile, iar Poarta acceptă de nevoie, constrânsă de Franța, unirea deplină a Principatelor! Austria, nedorind să aibă parte de alte complicații în fața unei Franțe dezlănțuite, acceptă și ea unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza! După recunoașterea unirii depline, Cuza va forma primul guvern unic al Principatelor. Se punea problema numirii primului-ministru. Liberalii radicali ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti etc., se considerau îndreptățiți să fie prim-miniștrii. Dar, Marile Puteri – Rusia, Austria, Turcia – nu puteau accepta prezența unora dintre acești radicali în fruntea guvernului. Acești liberali erau cunoscuți în epocă pentru radicalismul lor drept „roșii”, adică un fel de comuniști-utopici! Dar și alte țări se opuneau. De exemplu, Franța nu putea accepta prezența lui Brătianu în fruntea guvernului deoarece acesta fusese implicat într-o seria de comploturi la Paris contra lui Napoleon al III-lea; se opunea și față de alegerea lui C.A. Rosetti deoarece el făcea parte din cluburile socialiste radicale de la Paris! Este, așadar, de constat faptul că la vremea aceea liberalii radicali erau de stânga, în ceea ce privește poziționarea în viața politică! În aceste condiții, Cuza îl va numi ca premier pe liderul conservatorilor de dreapta – Barbu Catargiu. A fost o numire care a stârnit furia radicalilor, dar, în ciuda acestei situații, Barbu Catargiu a guvernat relativ bine, moderat, evitând să cadă în cursa demagogiei ieftine a radicalilor în privința problemei agrare, demonstrând că, indiferent cât pământ vor ceda boierii, nu va fi destul. Singura soluție viabila era dezvoltarea industriei care să preia un procent considerabil din populația sătească, pe care s-o transforme în muncitorime industrială. La fel s-a poziționat și față de extinderea dreptului la vot, arătând că o populație insuficient educată nu putea vota în cunoștință de cauză. Pozițiile sale inflexibile au determinat organizarea unui complot care a dus la asasinarea sa! Se pare că nici Cuza nu a fost străin de acest atentat politic scandalos, cu efecte urâte pentru România în plan extern! Radicalii considerau că a venit timpul să preia guvernarea, dar Cuza, având în vedere reacția ostilă a Marilor Puteri, mai ales după asasinarea lui Catargiu, optează pentru o soluție propusă de liberalii moderați, anume Nicolae Kretzulescu. Chiar dacă acest prim-ministru era liberal-moderat, radicalii au fost profund nemulțumiți și se vor îndepărta total de Cuza. Ei vor forma o alianță de conjunctură cu dreapta conservatoare, care se temea tocmai de reformele cerute de radicali! Astfel s-a format o alianță cunoscută drept „monstruoasa coaliție”, pentru că se coalizaseră două forțe politice care în orice altă situație erau adversare de nereconciliat. Având majoritatea în Adunarea legislativă, conservatorii, la primul semnal, firav de altfel, că noul guvern dorește să promoveze reforme ceva mai radicale, îi dă vot de cenzură! În această situație, A.I.Cuza trece hotărât la acțiune, având asigurat sprijinul liberalilor moderați conduși de M. Kogălniceanu. Astfel Cuza se va pronunța pentru un regim nou „de autoritate și dreptate”. Astfel, îl numește în fruntea guvernului pe Kogălniceanu, semnal aparent clar că, marile reforme puteau să înceapă. Cuza face imprudența să accepte publicarea în presa străină a unui nou proiect de constituție care îi atribuia aproape toată puterea în stat, fapt care a provocat furia adversarilor. Însă punerea în dezbaterea Parlamentului a Legii secularizării averilor mănăstirești a calmat pentru moment conflictul politic intern. Legea trecea în proprietatea statului român averile Bisericii Ortodoxe, care deținea aproape un sfert din fondul funciar al țării. De asemenea, legea a trecut în proprietatea statului român și averile mănăstirilor închinate. Acest fapt a provocat nemulțumirea călugărilor greci, susținuți puternic de către Poarta Otomană și Rusia. Li se propunea acestor călugări o sumă considerabilă de bani, pentru epoca aceea, ca despăgubire – 24 milioane de lei! Dar aceștia, extrem de orgolioși, n-au acceptat-o deși Rusia se declarase mulțumită de sumă! Interesant este faptul că majoritatea conservatoare a susținut această reformă, nu doar pentru argumentul că din pământurile luate Bisericii se puteau împroprietării țăranii, evitându-se situația în care ar fi trebuit ei să cedeze pământ. De fapt, conservatorii se așteptau la nemulțumirea Turciei și a Rusiei și au sperat că la intervenția celor două puteri, Cuza va fi detronat! Surpriza a fost ca tocmai Rusia să fie mulțumită! Cu pozițiile de putere consolidate și având în vedere opoziția fățișă a majorității conservatoare din Adunare față de reformele electorală și agrară care se pregăteau, Cuza va da o lovitură de stat la 2 mai 1864, act prin care va acumula de facto întreaga putere în stat! Pentru a oferi o bază legală noului regim, supune aprobării electoratului prin plebiscit o așa-zisă constituție, numită pentru a nu ofensa marile puteri, deranjate că un act aprobat de ele era suspendat unilateral de către Cuza, „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”! În realitate, acest Statut nu avea nimic comun cu respectiva Convenție! Pe baza acestui act Cuza dorea să guverneze exact ca Napoleon al III-lea în Franța, adică în mod dictatorial! Câștiga practic întreaga putere legislativă și executivă, Parlamentul având un rol decorativ, cu toate că una dintre camere, – cea a Deputaților -, era aleasă pe baza unei noi legi electorale care mărea considerabil numărul de alegători. În ceea ce privește Senatul acesta devenea „Corp Ponderator” cu senatori de „drept” numiți de către Domnitor! Curios este faptul că liberalii moderați, susținători totuși ai regimului parlamentar, au consimțit la acest act de forță al domnitorului! Se presupune că, în fapt, soluția aceasta i-a fost sugerată lui Cuza de către însuși Napoleon al III-lea, iar Kogălniceanu, care avea importante legături în masonerie, a acceptat să fie în continuare prim-ministru, chiar dacă mai mult de formă, puterea efectivă având-o domnitorul. În această perioada, se introduc importante reforme. Cea care va avea urmări deosebite va fi reforma agrară sau, cum a fost numită în epocă, „legea rurală”! Teoretic se rezolva cea mai stringentă nevoie socială – împroprietărirea țăranilor cu pământ! Peste 2 milioane de hectare de pământ urmau să intre în posesia a circa 400000 de foști clăcași. Însă, pe termen lung, reforma a avut grave consecințe, întrucât se fărâmița foarte mult posesia asupra fondului funciar. Atunci, pe moment, nu au fost înțelese aceste urmări, dar, cu trecerea vremii ele vor deveni tot mai grave – să nu uităm da marile răscoale țărănești din 1888 și 1907; ce rost ar mai fi avut aceste răscoale dacă reforma lui Cuza îi împroprietărise pe țărani cu pământ!? Între timp, tendințele dictatoriale ale lui Cuza devin tot mai evidente, provocând nemulțumire serioase atât ale marilor puteri, cât și pe plan intern. Se ajunge la un conflict „pentru popularitate politică” între Cuza și Kogălniceanu. Kogălniceanu era tot mai apreciat pe plan politic intern de către populație, în timp ce popularitatea lui Cuza se epuiza cu fiecare zi datorită vieții sale personale scandaloase! Deși avea o soție legitimă, Cuza se „aventurase” într-o legătură amoroasă cu prințesa Serbiei – Maria Obrenovici; din această legătură au rezultat doi băieți nelegitimi. Mai mult, se zvonea că domnitorul ar fi dorit să-l proclame pe cel mai dintre cei doi băieți moștenitor la tron, semn în opinia unora că domnitorul dorea să întemeieze o dinastie, deși nu avea copii legitimi cu soția sa Elena Cuza! Se ajunge la demisia lui Kogălniceanu, pe care Cuza o acceptă rapid. Între timp adversarii săi politici speculează dibaci comportamentul imoral al domnitorului în privința vieții sale personale. Îi se face o propagandă ostilă în presa occidentală. Chiar Napoleon al III-lea ajunge să nu-l mai sprijine. Încurajați de acest fapt, 2 adversari redutabili ai domnitorului pun la cale complotul pentru răsturnarea lui Cuza. Primul dintre acești adversari, I.C.Brătianu a reușit la Paris să-l prezinte pe Cuza ca fiind „omul Rusiei și inamicul Franței”; este de mirare cum a reușit așa ceva! Mai ales să-l convingă pe Napoleon al III-lea de acest „adevăr”! Uluitor!! Mai mult, celălalt adversar, C.A Rosetti reușește la Sankt-Petersburg, în capitala Rusiei, să-l prezinte pe Cuza ca fiind „agent al Franței și adversar de moarte al Rusiei”! Este pur și simplu incredibil!! În primul rând cum a reușit Rosetti să ajungă în capitala Rusiei și să fie ascultat!? Apoi, cum a reușit să fie convingător, știindu-se ostilitatea totală a Rusiei față de liberalii radicali români!? Ce anume s-a întâmplat cu adevărat? Este evident că doar propaganda celor doi radicali nu era de ajuns pentru ca cele două puteri să-și dea acordul pentru înlăturarea lui Cuza! S-a implicat masoneria, și dacă a făcut-o, cum a procedat de a reușit să prezinte, simultan, două variante despre Cuza care se băteau cap în cap!? Mai grav este faptul că, în plan intern, C.A. Rosetti a reușit să organizeze efectiv complotul din 11 februarie 1866 cu participarea unor personaje din conducerea armatei! Aceștia, printr0un act de trădare în toată regula, l-au obligat pe Cuza să-și semneze abdicarea și să se plece în exil, ca ultimul om, am putea spune, fără a exagera cu nimic!! Cum de nu a opus niciun fel de rezistență? Cum de restul armatei a acceptat așa ceva fără să reacționeze!? Nu negăm faptul că domnitorul merita să piardă puterea din cauza politicii dictatoriale și a vieții sale personale! Dar totuși, să fie trimis în exil ca și cum ar fi fost un mare trădător, ultimul dintre oameni!! Sunt multe chestiuni care ridică serioase semne de întrebare! Pe cine deranjase așa de tare Cuza cu adevărat pentru a nu mai găsi niciun sprijin în plan intern și extern!? Mai merită să evidențiem un fapt relativ puțin cunoscut – comportarea exemplară a Doamnei Elena Cuza care a avut tăria de caracter necesară pentru a nu se răzbuna pe cei doi băieți nelegitimi ai soțului ei „năbădăios”, și, mai mult, să accepte să-i crească ca pe proprii săi copii!! Ce putem spune!? Elena Cuza a demonstrat că era o Doamnă cu D mare!!

VOM CĂLĂTORI VREODATĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA?

VOM CĂLĂTORI VREODATĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA?

 Albert Einstein a zis că este imposibil, dar din explicaţiile lui Jennifer Ouellette reiese că unii oameni de ştiinţă încă încearcă să depăşească limita cosmică de viteză – chiar dacă asta înseamnă să „păcălească” legile fizicii. În 2012, un mic experiment cu neutrini, realizat în Europa, denumit OPERA (Oscillation Project with Emulsion Tracking Apparatus), a uimit lumea cu un anunţ preliminar în care se explica cum nişte neutrini au fost cronometraţi circulând la o viteză cu câteva fracţiuni de secundă mai mare decât cea a luminii. În ciuda eschivelor cercetătorilor, imaginaţia oamenilor de rând a sărit de la neutrin direct la o navetă spaţială capabilă de călătorii interstelare. Până la urmă, perspectiva călătoriei cu viteze superioare luminii a fost o marcă a science fiction-ului zeci de ani, de la „găurile de vierme” şi „modulul warp” din Star Trek la „salturile” făcute pentru a scăpa de rasa Cylonilor din serialul SF „Battlestar Galactica”. Durează ani, zeci de ani, secole chiar pentru a traversa vastele întinderi ale spaţiului cu tehnologia de propulsie din prezent. O descriere realistă a plictiselii călătorilor spaţiali ar putea suna ca ceva de genul: „Încă nu am ajuns?” Aşadar anunţul OPERA era de aşteptat să genereze exaltare, deşi neutrinii despre care vorbim se mişcau numai cu câteva nanosecunde mai repede decât lumina, nu suficient de rapid încât să-i depăşească pe Cyloni, dar cu toate acestea mai rapizi decât „c”, limita cosmică a vitezei luminii stabilită de Albert Einstein în 1905. Din nefericire, euforia a fost prematură: rezultatele OPERA erau incorecte, graţie unei erori de calibrare. Vinovatul: o defecţiune în sistemul care măsura viteza neutrinilor în timpul călătoriei lor. Aşa că Einstein câştigă din nou. Cu toate acestea, aventura OPERA ne spune că ideea de călătorie mai rapidă decât viteza luminii continuă să rămână un subiect care aprinde imaginaţia. Aşa cum scenaristul hollywoodian, Zack Stentz, spunea recent la o conferinţă din Los Angeles despre supereroi: „Orice scriitor de science-fiction care vrea să ajungă dincolo de marginea sistemului solar (în timpul unei vieţi) se agaţă de asta. Este un act de credinţă care îţi permite să îţi spui poveştile pe această pânză”. „Act de credinţă” este cea mai relevantă sintagmă pentru a fi folosită aici. De fapt, nu vom putea călători dincolo de limita vitezei, cel puţin nu bazându-ne pe actuala întelegere a fizicii. Orice obiect care are o anumită masă câştigă energie având mereu nevoie de încă puţin pentru a accelera în continuare. La LHC, cel mai mare accelerator de particule din lume protonii sunt acceleraţi până la viteze cât mai apropiate de cea a luminii dar nu ating acel punct. Dacă un proton ar atinge acea viteză ar avea nevoie de o cantitate infinită de energie pentru a merge mai repede, şi nu avem acea resursă infinită de energie. Ecuaţiile nu tind să mintă, mai ales acelea care au fost testate în nenumărate experimente timp de mai bine de un secol. În ceea ce priveşte aplicaţiile şi scopurile practice, viteza luminii este un prag insurmontabil. Fizicienii însă nu ar face niciun progres dacă ar „arunca prosopul” atât de uşor şi dacă nimeni n-ar crede că Einstein nu ar avea ultimul cuvânt mereu. Mulţi oameni de ştiinţă sunt dispuşi să se gândească la posibile încălcări ale principiilor relativităţii chiar dacă niciuna dintre acestea nu a fost în mod experimental confirmată deocamdată. Una dintre primele posibilităţi pentru deplasarea cu viteze superioare celei luminice a fost particula ipotetică numită tahion. Aceasta ar fi fost capabilă să creeze un tunel dincolo de bariera vitezei luminii. Rezultatul a fost că aceasta pare a fi mai degrabă un artefact al matematicii decât o particulă fizică existentă. Cu toate acestea, un alt motiv pentru care s-a strâns atât de mult entuziasm în jurul experimentului OPERA este datorită faptului că, în 1985, fizicienii propuseseră ideea conform căreia anumiți neutrini cu energie mare ar fi de fapt tahioni, capabili să interacţioneze cu un câmp necunoscut care să le dea suficientă energie încât să îi propulseze dincolo de celebra barieră. Un astfel de tahion asemănător cu un neutrin ar surclasa fotonii ca fiind cele mai rapide particule din univers. Eroarea de calibrare de la OPERA a descurajat posibilele speranţe, dar încă mai există „portiţe” care să fie explorate, ca de exemplu mecanismul modulului warp din Star Trek, prima dată propus în 1994 de fizicianul Miguel Alcubierre din Mexic. În teoria generală a relativităţii spaţiu-timpul este dinamic, nu static, acesta modificându-şi dispunerea într-o continuă transformare influenţată de prezenţa masei sau a energiei. Alcubierre a sugerat că ar fi posibil să „încapsulezi” o navetă spaţială într-o „bulă warp” unde spaţiul s-ar contracta în faţa navetei şi s-ar dilata în spatele acesteia permiţându-i astfel să se deplaseze superluminic. În felul acesta însă, în acea bulă timpul ar rămâne plat, iar naveta nu ar face decât să „respecte” limita de viteză cosmică. Iată că, încă o dată ne confruntăm cu o problemă a energiei: un asemenea nivel de curbare ar necesita cantităţi enorme de energie echivalentă cu masa planetei Jupiter. Pentru a propulsa o navetă dincolo de Calea Lactee ar fi nevoie de mai multă energie decât poate fi găsită în masa întregului univers. Un design în formă de inel, mai eficient energetic ca un fel de modul warp, a fost descris recent la un simpozion despre zborul interstelar, oferind o slabă urmă de speranţă acoliţilor spaţiali înveteraţi cum că, pentru generaţiile viitoare modulul warp va fi o realitate. Cu toate acestea, cu tot ce ştim despre relativitatea generală şi teoria câmpurilor cuantice „este aproape sigur ca nu poate fi realizat”, spune Ken Olum, un cosmologist la Tufts. „Desigur, vorbim despre gravitaţia cuantică şi este greu de ştiut pentru că nu prea ştim ce este aceasta”. Fostul cercetător NASA, Kevin Grazier, care a fost consultant tehnic pentru „Battlestar Galactica”, spune că o versiune a modulului warp al lui Alcubierre a fost punctul de inspiraţie pentru „modulul de salt” folosit în seria TV. Se baza pe presupunerea că în această lume ficţională, „Colonialii” au combinat teoriile despre electromagnetism şi gravitaţie făcând astfel posibilă crearea unui câmp electromagnetic foarte puternic care ar fi echivalentul unui câmp capabil să modifice structura spaţio-temporală. Să transformi această idee ficţională în realitate viabilă este însă o cu totul altă discuţie. Dacă chiar vrem să devenim speculativi, Olum sugerează că zborul superluminic ar fi posibil în cazul în care concepte exotice precum cele care apar din teoria superstring-urilor s-ar dovedi a fi corecte. Suntem locuitorii unui univers cu 4 dimensiuni dar varii permutări din teoria superstring-urilor sugerează că universul nostru este doar unul din multe altele, coexistând într-o bula pentadimensională numită „bulk”. În acel bulk universul nostru se aliniază cu toate celelalte precum filele unei cărţi. Olum explică ideea ipotetică în care cineva ar putea să o ia „pe scurtătură” printr-un astfel de „bulk” ajungând la destinaţie mult mai rapid decât dacă ar fi călătorit convenţional în universul obişnuit de-a lungul celor 4 dimensiuni. Chiar şi aşa tot există un detaliu. În teoria „branelor” (membranele separatoare de universuri paralele) numai gravitonii pot călătorii prin „bulk”, spune Olum. Aşa încât cineva ar trebui să inventeze un dispozitiv care să scaneze un obiect, să transmită informaţia sub formă de gravitoni către un al doilea dispozitiv la capătul celălalt, care apoi să reconstruiască obiectul – un fel de teleportare, numai că prin gravitoni. Considerând că mai avem încă de observat gravitoni în cele mai puternice acceleratoare de particule pe care le avem şi că nivelul record de teleportare a unor mici nori de atomi este neameninţător pentru Cyloni (doar o distanţă de 143 de kilometri), acest scenariu trebuie să rămână pe tărâmul science-fiction-ului, cel puţin deocamdată. Ştiinţa avansează, dar o face încet, la o viteză nici pe departe apropiată de cea a luminii.

O MORFOLOGIE A ROMANULUI „OBSEDANTULUI DECENIU”.

O MORFOLOGIE A ROMANULUI „OBSEDANTULUI DECENIU”

 Ca multe alte concepte vehiculate în literatura română, formula romanului „obsedantului deceniu” circulă în istorii literare (și nu numai) fără o circumscriere exactă și fără aprofundări teoretice. Lucrul este cu atât mai regretabil cu cât ea tinde să acopere un teritoriu destul de vast al literaturii române postbelice: sunt numite, într-un context sau altul, romane ale „obsedantului deceniu”, operele unor autori de toate mărimile, de la cei canonici (Marin Preda, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Sorin Titel, George Bălăiță) până la nume mai degrabă uitate azi, precum Ion Lăncrănjan, Al. Simion, Paul Anghel, Corneliu Leu, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu Ștefanache, Mircea Radu Iacoban. Problema este cu atât mai acută cu cât semnificația acestei forme literare care – repet, a ocupat avanscena prozei românești timp de aproape două decenii – este insuficient clarificată: în timp ce unele studii tind să considere formula o revizuire a realismului socialist – asimilând-o, așadar, unui tip de literatură dogmatică și „pe linie” -, în altele ea devine probă esențială a dimensiunii subversive a literaturii de sub comunism. De cele mai multe ori, diferența dintre caracterul oficial și cel critic se face pornind de la criterii discutabile, precum prestigiul sau simpatia pentru un autor sau reprezentativitatea lui în cadrul canonului. De aceea se impune o discuție ceva mai sistematică asupra sintagmei, dar și furnizarea unui model de analiză menit să-i clarifice semnificația în câmpul ideilor literare românești. Interpretările abuzive sau simplificatoare pornesc, din păcate, chiar de la stabilirea originii conceptului. El este atribuit lui Marin Preda, însă o confruntare cu textul care se presupune că l-a lansat mai degrabă îi obscurizează sensurile decât să le limpezească. În primul rând, este de notat că, Marin Preda nu folosește nicăieri sintagma de „obsedant deceniu”. Textul la care se trimite în general nu este nici el un articol propriu-zis, ci face parte din seria rubricii „Marin Preda răspunde la o întrebare”, inițiată în aprilie 1970 de Adrian Păunescu și încheiată în anul următor, când prozatorul renunță la ea în semn de protest față de Tezele din iulie. Sintagma de „obsedant deceniu” este un titlu redacțional atașat răspunsului lui Preda și aparține, foarte probabil, responsabilului de rubrică, Adrian Păunescu. Argument insuficient, se va spune, pentru a atribui poetului sintagma, de vreme ce Marin Preda o materializează în corpusul răspunsului. Numai că și aici lucrurile sunt mai complicate. Întrebarea propriu-zisă a lui Adrian Păunescu nu trimite la o formulă a romanului, ci mai degrabă la o reflecție cu privire la etapele de evoluție a literaturii române recente: „Explicită sau nu, circulă ideea că deceniul ʾ50-ʼ60 coincide cu un hiatus în literatura română. Care este opinia dv. în această privință, opinie de un interes cu atât mai mare cu cât sunteți – în hiatusul de care vorbeam – considerat o excepție?”. Este evident că atât întrebarea, cât și răspunsul se articulează după logica învăluirii, curentă în epocă, mai ales că în joc era o temă sensibilă: aceea a ideologizării totale a literaturii în anii ʼ50. Din prudență, Marin Preda se preface că nu înțelege subtextul și răstoarnă logica evoluției sugerate de întrebare: nu anii ʼ50 ar constitui un hiatus în evoluția literaturii române, ci mai degrabă anii ʼ60, când scriitorul român nu-și asumă pe deplin libertățile oferite de noul regim. Orientarea din așa-numitul „obsedant deceniu” i se pare firească întrucât „anacronismul unei literaturi care și-ar fi continuat inerția dincolo de anii ʼ44 ar fi constituit un fenomen bizar, neverosimil, imposibil în realitate”. De observat, așadar, că „obsedantul deceniu” are două accepțiuni în gândirea lui Marin Preda: în primul rând, el este privit ca temporalitate externă, ca etapă a istoriei literaturii române, care coincide cu intervalul angajării scriitorului de partea literaturii revoluționare. Cealaltă accepțiune este de ordin tematic, vizând sursa de inspirație a scriitorilor contemporani. Pe scurt, Preda reproșează colegilor cantonarea în subiecte dogmatice. Totuși, este greu de înțeles la ce categorie de opere se referă Marin Preda, de vreme ce nu sunt furnizate exemple: nu reiese, din această precizare de ordin tematic, că scriitorul s-ar referi la o nouă formulă literară, ci mai degrabă la prelungirile realismului socialist în această epocă. La fel de abstract, îndemnul lui se îndreaptă către valorificarea libertății de care s-ar bucura scriitorul român în stricta contemporaneitate: „În diversitatea poeziei și prozei de azi, scriitorul talentat nu mai poate invoca niciun risc care l-ar paște dacă ar încerca să atace orice temă și orice subiect care i-ar izbi conștiința”. Cu excepția semnalării faptului că prozatorul român își identifică încă sursa de inspirație în realitățile deceniului trecut și că apelează încă la antagonismele estetice ale realismului socialist, Marin Preda nu pare conștient de cristalizarea unei noi formule literare. Dacă prozatorul lansează o mică scânteie în 1970, trimițând vag și prudent la un tip de imaginar care se inspiră încă din realitățile anilor ʼ50, în schimb este de notat că în cea mai consistentă dezbatere despre romanul politic din timpul comunismului, prilejuită de o anchetă din „Caiete critice” din 1983 (nr. 1-2), se vorbește despre romanul „obsedantului deceniu” ca despre o formulă epuizată. Aproape că nu există autor, dintre respondenți, care să nu insiste asupra faptului că formula reprezintă o fundătură pentru prozatorul contemporan: „un malaxor estetic” după Gheorghe Crăciun (Crăciun 1983, p.18), „un gen inautentic și convențional, care a amestecat adevărul și neadevărul” (Ciocârlie 1983, p.15), „o formă a literaturii esopice, devenită foarte plictisitoare, servită ca substitut” (Crohmălniceanu 1983, p.28), „o rețetă de consum” (Manea 1983, p.39), „un fel de modă” (Paler 1983, p.58), „un roman care transformă psihologia în pisălogeală” (Simion 1983, p.70) sau o formă „de defulare colectivă” (Ștefănescu 1983, p.82). Două lucruri sunt frapante aici: pe de o parte, faptul că se vorbește destul de deschis despre intenționalitatea subversivă a romanului „obsedantului deceniu”, cu insistența asupra observației că adevărul nu este  rostit până la capăt. Pe de altă parte, spre deosebire de 1970, când Marin Preda tatona, după cum am văzut, un teritoriu nou al literaturii contemporane, în 1983, el pare deja nu numai constituit, ci erodat de-a dreptul. Ce este, totuși, romanul „obsedantului deceniu” și care este funcționalitatea lui în evoluția formelor din literatura sub totalitarism? În primul rând, nu se poate răspunde la această întrebare dacă păstrăm cadrul de referință strict al literaturii române. El ține de contextul dezghețului ideologic produs după 1956, cu viteze și în forme diferite, în mai toate culturile aflate sub influența sovietică. Se știe: realismul socialist admitea un singur mod de reprezentare –  cel realist, dar care nu se confunda cu realitatea propriu-zisă, ci cu prezentarea ei conform viziunii Partidului. În schimb, formula romanului „obsedantului deceniu” se opune în mod evident construcției omogenizatoare pe toate planurile a realismului socialist, având în centrul ei ceea ce s-ar putea numi tehnica distanțării: pentru a evita pe cât posibil ideologia marxist-leninistă – făcând, în același timp, aluzii la deficiențele regimului -, scrieitorii își plasează universul imaginar în timpuri sau în locuri îndepărtate. Unul dintre cele mai simptomatice exemple ale acestei strategii este de regăsit în literatura poloneză. În Întunericul acoperă pământul, roman publicat în 1957, Jerzy Andrzejewski trimite la politica stalinismului prin plasarea lumii ficționale în perioada inchiziției spaniole. Scriitorul repetă scenariul într-un roman din 1960, intitulat Porțile paradisului, unde mesajul ideologic este încifrat într-o narațiune experimentală despre cruciadele copiilor din Franța. De fapt, acest scenariu subversiv – care devine posibil, nu întâmplător, în state unde sistemul represiv nu este atât de puternic – devine curent în anii ʼ60 și poate fi descris prin ecuația ecran-semnalizator (screen-marker), expusă de Lev Lossef, într-o carte fundamentală din 1984. Criticul rus emigrat în Statele Unite definește discursul esopic prin apelul la două tehnici diferite, dar care acționează concomitent: în timp ce procesul ecranării ascunde programatic textul esopic de vigilența cenzorilor, semnalizatorii au funcția de a atrage atenția asupra mesajului critic încriptat. În literatura română, cele mai cunoscute exemple de romane care funcționează după mecanismul expus de Lev Lossef sunt Principele lui Eugen Barbu, unde lumea ficțională a secolului al XVIII-lea românesc semnalizează mereu prezentul totalitarist, și Racul lui Alexandru Ivasiuc – în care critica la adresa regimului este plasată pe ecranul îndepărtat al Americii Latine. Dacă însă efectul de distanțare care permitea aluzii la prezent prin plasarea ficțiunii în cadre îndepărtate comporta o doză de risc – scriitorii erau acuzați de diferite forme de evazionism -, mult mai profitabilă devenise critica prezentului prin instrumentarea trecutului recent. Romanul „obsedantului deceniu” mizează pe aceeași strategie a distanțării – doar că o reduce la minim, dacă se poate spune astfel: ecranul ficțiunilor din această categorie îl reprezintă „obsedantul deceniu” în sine, însă miza subversivă – acolo unde ea există – este îndreptată asupra prezentului. De aceea, majoritatea romanelor așa-zis justițiare sunt manifestări mascate ale „obsedantului prezent”, după o formulă a Ilenei Mălăncioiu de la Conferința pe țară a scriitorilor din 1981. Sigur că această nouă abordare a romanului a intrat pe ușa deschisă de Hrușciov, care repudiază stalinismul, și, la noi, în 1965-1966, de criticile lui Ceaușescu la adresa regimului Gheorghiu-Dej. În cultura sovietică, prozatori precum Iuri Dombrovskii, Vladimir Dudintsev, Vasilii Grossman sau Anatolii Rybakov s-au concentrat pe defectele fostului regim, trimițând în permanență la stări de fapt contemporane. Probabil cel mai cunoscut roman al formulei, care-i respectă întru tocmai rețetarul, este Gluma lui Milan Kundera, apărut în 1967. Care este portretul-robot al acestei proze? Ea pendulează, în primul rând, printr-o permanentă alternare de planuri, între prezent și trecut – dimensiuni privite de multe ori antagonic. Eroul este de regulă un fost activist care se reeducă în lumina noilor precepte ale destalinizării. Când nu demarează el însuși o analiză a întunecatului regim, personajul central devine obiect al acesteia. La capătul autoanalizei – care înseamnă însă și o reevaluare a lumii din rădăcini, avem de a face cu o reabilitare: eroul derulează, aproape etapă cu etapă, procesul „dezlămuririi”, opus „lămuririlor” prozei realist socialiste: din comunist feroce, gata să sacrifice vieți și nuanțe de dragul doctrinei, el devine un personaj ezitant, reflexiv, complex. Chiar și având la bază acest rețetar, în realitate proza șaizeciștilor este mult mai complexă de atât. O știu prozatorii înșiși pe de o parte, o știe însă și cenzura. De aceea, pornind de la aceeași formulă, putem avea de a face cu construcții care confirmă tezele oficialităților (și devin demonstrații ale faptului că regimul nou este superior regimului trecut) sau, dimpotrivă, cu romane subversive, al căror mesaj încifrat trimite la faptul că nedreptățile trecutului recent sunt extrapolabile și prezentului. Ca de foarte multe ori, Monica Lovinescu posedă barometrul perfect al sesizării ambiguităților morale ale literaturii: într-o polemică fundamentală din 1978 cu Nicolae Manolescu, ea vorbește despre „irealismul” romanului politic recent, atrăgând atenția asupra faptului că pasajele îndrăznețe din proza „obsedantului deceniu” au un revers falsificator: crimele regimului stalinist sunt denunțate doar pe jumătate și, de dragul dezvăluirilor, multe scene ale acestor romane falsifică realitatea: în Galeria cu viță sălbatică a lui Țoiu, de pildă, pentru a putea vorbi despre sistemul de supraveghere permanentă al Securității, prozatorul îndulcește întâlnirile cu reprezentanții acesteia, portretizându-i ca pe niște oameni culți și sensibili care în timpul interogatoriilor își invită urmăriții la … ceai și la discuții filozofice. Verdictul Monicăi Lovinescu este, ca de atâtea ori, necruțător: „Când frica devenise personajul principal al istoriei, când categoria inocentului fusese desființată într-o parodie de justiție ce făcea dintr-o întreagă țară o anticameră a închisorii, a face din excluderea comunistului de partid și din trauma astfel suferită miezul tragic al unei cărți este ca și cum ai trata un bolnav de cancer cu doctorii pentru răceală. Un strănut în locul unei agonii – aceasta este în substanța ei caracteristica literaturii „realiste” publicate în România”. În același timp însă, nici barometrul care măsoară raportul dintre subversivitate și conformism al Monicăi Lovinescu nu este infailibil. Căci, dacă Galeria cu viță sălbatică este considerat un roman cu totul compromis, în schimb, Fețele tăcerii al lui Augustin Buzura este încadrat la polul opus, ca roman al demascării comunismului. Or, și aici lucrurile sunt destul de ambigue, adevărul jumătăților de măsură funcționează la fel ca dincolo: pentru a putea vorbi despre luptătorii din munți, deveniți pentru prima dată personaje într-un roman, Buzura îi nuanțează făcând din ei niște fanatici care cochetează cu legionarismul. Așa încât romanul „obsedantului deceniu” este o formulă prin excelență ambiguă, în care toată problema se reducea la următoarea ecuație: dacă viziunea de fond a autorului viza delegitimarea în întregime a sistemului comunist printr-un efect metonimic, romanul era periculos; dacă, în schimb, această critică rămânea izolată, limitându-se la a sesiza mici nereguli de parcurs ale evoluției revoluționare, el trecea fără modificări. Pentru a decide caracterul subversiv sau, dimpotrivă, conformist, este nevoie de judecarea fiecărui roman în parte și de un algoritm de analiză mult mai complex decât cel strict tematic pus în joc cel mai adesea de istoriile literare românești (și nu numai). Ca în orice manifestare a romanului cu teză, scris după un anumit rețetar, diavolul se ascunde, cum zice englezul, în detalii. Pentru a înțelege în toată complexitatea lui această formulă este nevoie, așadar, de elaborarea unei poetici a literaturii „obsedantului deceniu”, care să țină cont, pe de o parte, de suprasistemul ideologic al operei, și pe de altă parte de dimensiunea ei formală. Critica de până acum s-a comportat ca și cum ar fi indiferente aspecte precum perspectiva narativă, modalitatea de focalizare, prezența elipselor sau a perifrazelor etc.. Or, una dintre cele mai profunde revizuiri pe care le-a adus „dezghețul ideologic” a fost tocmai renunțarea la caracterul unitar al perspectivei narative în favoarea dialogismului. În cultura sovietică, diseminarea vocilor narative – ca prim pas al democratizării mesajului – s-a făcut prin apelul la Problema poeticii lui Dostoievski a lui Bahtin, carte apărută într-o versiune revizuită în 1963. Interesant este că, exact în aceeași perioadă, în 1963-1964, se poartă o dezbatere – pe viață și pe moarte, aș spune – cu privire la modalități contemporane de expresie. Afirmația la un Congres oficial din 1963 a lui Gheorghiu Dej că „socialismul favorizează o paletă variată de stiluri, cu condiția ca ele să împărtășească aceleași premise politice și filozofice” deschide o cutie a Pandorei prin mutarea accentului dinspre mesajul literar spre perspectiva narativă. Dacă romanul realist socialist pornea de la prezumția omniscienței narative care indica cu autoritate sensul interpretării, descentrarea acestei autorități era menită să obscurizeze mesajul textului. Cine devine creditabil în roman de vreme ce vocea centrală cedează inițiativa personajelor, fiecare cu perspectiva lui asupra realității? Și ce fel de personaje pot constitui reflectori privilegiați pentru a nu falsifica mesajul sacrosanct al Partidului? Or, este evident că într-un sistem atât de bine supravegheat de cenzură, de foarte multe ori diferența dintre un roman conformist și unul subversiv stă în aceste nuanțe care țin de strategiile individuale ale scriitorului. Dispariția vocii normative care să distribuie în mod lipsit de echivoc accentele ideologice face ca dintr-odată sistemul de valori al romanului să devină greu de precizat. Caracterul fragmentar al narațiunii și permanenta schimbare a perspectivelor au fost valorificate de scriitorii subversivi, însă adeseori mesajul subversiv a rămas ascuns din cauza măsurilor de siguranță pe care tot ei și le-au luat. Cum pot fi precizate valorile implicite pentru care optează un text care angajează tehnici narative complexe este, probabil, întrebarea cea mai acută cu privire la forma literară efemeră a romanului „obsedantului deceniu”. Pentru a răspunde la ea este nevoie de un model de analiză care să ofere acces la inconștientul social al textului. Am identificat două modele de analiză provenite din critica franceză: primul poate fi regăsit în volumul din 1983 al autoarei Susan Rubin Suleiman. Pe scurt, ea întreprinde o analiză formală a romanului cu teză, ajungând la concluzia că acesta se bazează pe o serie de redundanțe identificabile la diferite paliere ale textului: dintre ele, sunt de amintit coincidența discursului naratorului cu acțiunile personajului, repetarea aceluiași eveniment în cazul mai multor biografii, redundanța comentariului interpretativ al unui personaj cu cel al naratorului și multe altele. De notat că volumul este îndeajuns de nuanțat încât să furnizeze criterii de analiză și pentru cazurile în care „la revanche de l’écriture” se manifestă în text, adică momentele în care semnificația operei se revarsă din aceste scheme prestabilite (este cazul în speță al formulei obsedantului deceniu, un roman cu teză în negativ). Celălalt volum extrem de util, Poétique des valeurs, avansează tot o perspectivă semiotică și îi aparține lui Vincent Jouve. Pornind de la prezumția că „se poate vorbi de polifonie atunci când sunt imposibil de redus diferitele „points-valeurs” la o orientare unică”, criticul francez construiește un suprasistem de simpatie al textului, care ia în calcul atât tehnici narative precum absența naratorului omniscient, bruiajul intrigii, ambiguitatea enunțării sau ironia, cât și aspecte de conținut. Fiind vorba de descifrarea valorilor pentru care textul optează, analiza lui Vincent Jouve are în centru personajul literar. Una dintre cele mai importante este capacitatea lui de a deveni purtător de cuvânt al mesajului ideologic al textului, un mecanism subversiv practicat în toate culturile aflate sub influența ideologiei sovietice: este vorba de ceea ce s-ar putea numi subversiunea prin mandat/transfer ficţional, de vreme ce protestul naratorului înlocuia protestul scriitorului ca cetățean. Detalierea acestui proces este de regăsit într-un text de Ion Simuț, dintr-un recent volum Literaturile române postbelice: „În perioada Ceaușescu, spre deosebire de etapa anterioară, funcționa protector distincția dintre discursul critic real, – care nu putea fi decât al scriitorului ca persoană public -, și discursul public în termeni de ficțiune, – realizat prin delegație de narator și prin aceasta diminuat ca efect, dacă nu chiar neutralizat, dar numai aparent, pentru cenzor: nu scriitorul spune, ci personajul său, în condiții fictive; cititorul însă înțelegea foarte bine mesajul trimis printr-un intermediar care să înșele sau să salveze aparențele de „corectitudine” și conformism. Literatura subversivă își realiza obiectivul de a transmite un mesaj secret pentru că scriitorul și cititorul aveau un cod comun, descifrat prin intermediul aceleiași experiențe sociale”. În acest context, se impune proiectul unei istorii morfologice a romanului „obsedantului deceniu” pornind de la încredințarea de către narator a valorilor subversive unor personaje secundare sau necreditabile, – în Risipitorii lui Marin Preda, unul dintre primele din serie, critică regimul doar bețivi, personaje sucite sau amorale -, până la plasarea lor în gura unor personaje principale, – în romanele lui Buzura, Țoiu și alții. De asemenea, se poate scrie o morfologie a perspectivei narative a romanului politic, de la narațiunile centralizatoare din anii ’60, în care naratorul cvasiomniscient corectează ieșirile în decor ale personajelor, până la tehnica confruntării perspectivelor narative (în Fețele tăcerii, de exemplu) și culminând cu acordarea iniţiativei relatării unui singur personaj, în Cel mai iubit dintre pământeni. Dacă romanul lui Preda este cel mai subversiv roman al formulei, care-i epuizează, într-un fel, posibilitățile, este mai ales pentru că, viziunea critică a lui Petrini asupra sistemului nu este contrabalansată de viziunea celorlalte personaje și nici nu este corectată de poziționarea autoritară a naratorului. Cel mai iubit dintre pământeni este singurul roman în care vocea Partidului este întru totul absentă. Reflecția cu privire la o posibilă poetică a romanului ideologic de sub comunism este în măsură să separe mai clar operele cu conținut subversiv de cele conformiste. Mă tem că în afara unor astfel de investigații, judecățile criticilor rămân în sfera afirmațiilor morale și/sau impresioniste, cu atât mai mult cu cât formula este prin excelență ambiguă. De altfel, majoritatea autorilor de astfel de romane trebuie înțeleși în contextul mai general al „nonconformiștilor integrați” („disidență autorizată”, „literatură intermediară”, „scriitura prudentă”, „rezistența colaboraționistă”) despre care vorbește critica sovietică încă din 1976, printr-un articol semnat de Janina Markiewicz-Lagneau. Într-un volum remarcabil din 2000, Les intellectuels et la censure en URSS, Ioulia Zaretskaia-Balsente stabilește fizionomia spirituală a acestei generații – corespunzătoare epocii stagnării brejneviene -, atrăgând atenția asupra naturii ei paradoxale. Nonconformiștii integrați sunt „tous ceux qui ont à cœur de faire leur métier en s’inserant dans les structures qui leur sont imposées, mais qui mettent l’accent dans leur pratique quotidienne sur le rôle que nous avons appelé de critique social” (Zaretskaia-Balsente 2000, p. 21). Ideile lor coincid de cele mai multe ori cu cele ale disidenților, dar sunt prezentate într-o manieră mai puțin radicală. „Nonconformiștii integrați” încearcă să-și folosească renumele și legăturile cu sistemul pentru a iniția și a gestiona un dialog onest cu populația, chiar dacă mesajele lor trebuie identificate printre rânduri. Ei sunt primii care, chiar dacă nu se exprimă radical, pun pe masă contradicțiile sistemului și care aduc o priză cotidiană asupra societății sovietice descrise în literatura de partid. Sunt cuvintele Iouliei Zaretskaia-Balsente despre așa-numiții șaizeciști din URSS (chestidessiatniki), dar care pot fi aplicate și șaizeciștilor români. Este ușor de observant, – și de mirare că, comparatiștii autohtoni nu s-au aplecat asupra fenomenului -, că funcționalitatea scriiturii șaizeciste în câmpul literar românesc este perfect omonimă funcționalității scriiturii așanumiților chestidessiatniki în spațiul sovietic: este vorba de generația care se coagulează după raportul lui Hrușciov din 1956, o generație idealistă, exasperată de dogmatismul regimului și care adoptă tactica echivocului pentru a-și putea publica opera și a cultiva cititorului practica gândirii critice. La fel ca șaizeciștii noștri, și scriitorii sovietici din această epocă sunt acuzați, după 1991, că au rostit doar jumătăți de adevăr și că formula lor literară, aflată în apogeu în timpul perestroikăi, a devenit desuetă odată ce măsurile de represiune ale totalitarismului dispar. Nu știu dacă se poate vorbi despre curaj sau despre oportunism cu privire la această literatură, însă este evident că acest tip de literatură a creat, într-adevăr, condițiile unei gândiri nuanțate într-o perioadă care nu admitea nuanța și a coborât principiile abstracte ale regimului pe terenul dezbaterilor concrete. În L’écrivain et le dictateur, Luc Rasson vedea confruntarea dintre proza politică și sistemul de idei al totalitarismului ca pe un război între două ficțiuni: celei colective, care nu se recunoaște ca ficțiune, i se opune cea individuală, a fiecărui scriitor, care își propune să înglobeze felii consistente de real, supunând-o din interior eroziunii pe prima. Este doar una dintre mizele, deloc de neglijat, ale formulei literare bivalente a „obsedantului deceniu”.

DIVERSE – Partea a șasea.

DIVERSE – Partea a șasea

24. La Bambouseraie – Un vis devenit realitate:

 Cu peste 170 de ani în urmă, Eugène Mazel, un importator de mirodenii din Asia, a creat în sudul Franţei o pepinieră de bambus, care în prezent a devenit cea mai mare pepinieră de acest gen din lume, conţinând aproape 200 de soiuri ale acestei plante erbacee cu multe întrebuinţări, care creşte foarte rapid. Până în 1855, ambiţia lui Mazel nu s-a putut concretiza deloc din cauza unui mare obstacol: bambusul nu creşte în Europa. Toate încercările de a importa această erbacee din Asia au eşuat. Deşi bambusul este foarte rezistent în mediul său natural (anumite soiuri rezistă până la temperaturi de  -24 grade C; în plus, planta poate creşte până la o altitudine de 5 000 de metri), în timpul îndelungatei călătorii de-a lungul continentelor, rădăcinile plantelor s-au uscat. Însă, odată cu apariţia navelor mai rapide, Anglia a reuşit să importe în 1827 unele specii de bambus, iar mai târziu şi Franţa a importat bambus. Visul lui Mazel era mai aproape cu un pas de realitate! Următorul obstacol greu de trecut a fost găsirea unui loc potrivit pentru pepiniera sa. În 1855, el a cumpărat o proprietate de 84 de acri, în apropierea oraşului Anduze, din sudul Franţei. Acest teren beneficia de clima mediteraneană şi avea un sol potrivit, ceea ce era o adevărată binecuvântare. A trebuit să se efectueze lucrări de mari proporţii pentru a aduce apă dintr-un râu ce curgea în apropiere. Însă toată osteneala lui Mazel a meritat. Din păcate, în 1890, Mazel a dat faliment şi a trebuit să-şi vândă valoroasa grădină. Dar, din fericire, alţii au continuat acest proiect de unde l-a lăsat Mazel, iar, în prezent, aproximativ 350 000 de persoane vizitează în fiecare an La Bambouseraie – visul lui Mazel devenit realitate.

25. Copierea uluitoarelor proiecte din lumea vie:

 Copiii mici se împiedică, cad şi se lovesc la cap. Copiii mai mari cad din copac şi de pe bicicletă. Sportivii se ciocnesc unii de alţii pe terenul de sport. Automobiliştii sunt victime a nenumărate accidente rutiere. Însă, chiar dacă ne lovim, cădem sau ne ciocnim unii de alţii, de cele mai multe ori scăpăm fără răni grave. Noi, oamenii, avem tendinţa să luăm rezistenţa şi capacitatea corpului nostru de a se reface ca pe ceva de la sine înţeles. Dar pe măsură ce oamenii de ştiinţă fac noi descoperiri înţelegem că, începând de la oase până la piele, suntem rezultatul unor proiecte într-adevăr de excepţie. Această combinaţie dintre tărie şi rezistenţă – la o greutate relativ mică – se poate observa pretutindeni în natură. Copăceii firavi cresc în crăpăturile din beton şi stâncă şi le lărgesc pe măsură ce devin copaci viguroşi. La rândul lor, copacii pot rezista în faţa unor vânturi care doboară stâlpi de înaltă tensiune şi distrug case. Ciocănitorile găuresc lemnul, supunându-şi capul la forţe care ar fărâmiţa orice creier obişnuit. Pielea crocodililor şi a aligatorilor face să ricoşeze suliţele, săgeţile şi chiar gloanţele. Milenii la rând, aceste lucruri i-au impresionat şi i-au nedumerit în acelaşi timp pe oameni. În ultimii 70 de ani, progresele remarcabile înregistrate în domeniul tehnologiei le-au pus la dispoziţie oamenilor de ştiinţă noi instrumente eficiente pentru a studia secretele ce stau la baza acestor proiecte, dintre care cele mai multe sunt ascunse în interiorul celulei vii. Dacă ne uităm la calitatea proiectului la această scară microscopică, rămânem pur şi simplu fără cuvinte, uluiţi de complexitatea lui. Însă ştiinţa şi-a propus nu doar să descopere secretele care stau la baza remarcabilelor materiale din natură, ci şi să copieze aceste materiale – cel puţin în linii mari. Acest domeniu de studiu este atât de promiţător, încât a dus la apariţia unei noi ramuri a ştiinţei, numită biomimetică (termenul are la bază două cuvinte greceşti, şi anume bíos, care înseamnă „viaţă”, şi mímesis, care înseamnă „imitaţie”).

Biomimetica promite o lume mai bună: „Biomimetica studiază structurile biologice şi funcţiile lor”, se explică în cartea Biomimetics: Design and Processing of Materials (Biomimetica: crearea şi prelucrarea materialelor). Tot aici se spune că acest domeniu are ca obiectiv „găsirea unor idei noi şi aplicarea lor la nivel sintetic aşa cum se observă la nivel biologic”.Savantul Stephen Wainwright declară că „biomimetica va îngloba biologia moleculară şi îi va lua locul, devenind astfel cea mai captivantă şi mai importantă ramură a biologiei în acest secol”. Profesorul Mehmet Sarikaya afirmă: „Ne aflăm în pragul unei revoluţii în domeniul materialelor, care va fi la fel de importantă ca şi epoca fierului şi revoluţia industrială. Înaintăm rapid spre o nouă eră a materialelor. Cred că, în următorii ani, biomimetica ne va schimba considerabil modul de viaţă”.

26. „Darul inestimabil” al lui Joachim Barrande:

 „Un dar inestimabil, cel mai nobil omagiu adus naţiunii cehe!” Cu aceste cuvinte a descris un ziarist moştenirea lăsată Muzeului Naţional Ceh de către Joachim Barrande, renumitul paleontolog din secolul al XIX-lea. „Darul lui inestimabil” pentru poporul ceh consta într-o importantă colecţie alcătuită din 1 200 de lăzi pline de fosile, pentru colecţionarea, studierea şi clasificarea cărora petrecuse zeci de ani. Deşi, pe cei mai mulți dintre noi o colecţie de fosile nu ne entuziasmează, pentru paleontologi darul lui Barrande este mai preţios decât o comoară! Un paleontolog este un om de ştiinţă care, cu ajutorul fosilelor, studiază viaţa din epocile geologice anterioare. Paleontologia este o ştiinţă relativ nouă. Pe parcursul Evului Mediu, fosilele erau considerate „accidente ale naturii” sau se credea că erau rămăşiţe de dragoni. În secolul al XVIII-lea însă, oamenii din înalta societate au început să fie interesaţi de colecţionarea fosilelor. Şi oamenii de ştiinţă din multe ţări au început să manifeste interes faţă de studierea fosilelor. Unul dintre aceştia a fost Joachim Barrande. Ce anume cunoaştem despre Barrande şi cât de mare a fost contribuţia lui în domeniul paleontologiei? Întrucât era contemporan cu Charles Darwin, care era punctul de vedere al lui Barrande referitor la teoria evoluţiei enunţată de Darwin?

Barrande îşi schimbă cariera: Joachim Barrande s-a născut în 1799 în Saugues, un orăşel din sudul Franţei. A studiat ingineria la Paris, specializându-se în construcţia de drumuri şi poduri. În acelaşi timp, a făcut cursuri de ştiinţele naturii. La scurt timp s-a observat că era talentat în acest domeniu. După absolvire, Barrande a început să lucreze ca inginer-constructor, dar, când a fost remarcat de familia regală din Franţa, a fost invitat să-l instruiască pe nepotul regelui Carol al X-lea. Domeniul: ştiinţele naturii. În 1830, în urma unei revoluţii din Franţa, familia regală a fost exilată şi în cele din urmă s-a mutat în Bohemia. Barrande a însoţit-o în această ţară. El a început să lucreze din nou ca inginer în Praga, capitala Boemiei.Fiind expert în construirea de drumuri şi poduri, lui Barrande i s-a dat responsabilitatea de a cerceta zonele rurale din jurul oraşului Praga în vederea construirii unei căi ferate pe care vagoanele aveau să fie trase de cai. În timp ce-şi desfăşura munca, Barrande a observat că în zonă exista o abundenţă de fosile. La o examinare mai atentă, el a rămas uimit când a descoperit asemănări izbitoare între formaţiunile geologice din Bohemia şi cele din Britannia. Întrucât pasiunea lui pentru ştiinţele naturii s-a reaprins, în cele din urmă Barrande a abandonat ingineria, iar următorii 44 de ani şi i-a dedicat studiului paleontologiei şi al geologiei.Laboratorul lui Barrande a fost zona rurală plină de fosile din partea centrală a Bohemiei. Fiecare zi aducea cu sine descoperiri de o frumuseţe şi o varietate de excepţie. În anul 1846 era pregătit să publice primele rezultate ale cercetărilor sale. În lucrarea sa, el a descris şi a clasificat specii noi de trilobiţi, care trăiau cândva pe fundul mării.Barrande a continuat să colecţioneze şi să studieze fosile. Apoi, în 1852, a publicat primul volum al unei monografii, sau al unui tratat, intitulată The Silurian System of Central Bohemia (Sistemul silurian din Bohemia centrală). În volumul I se vorbeşte despre trilobiţi. Acesta a fost urmat de volume dedicate crustaceelor, peştilor cartilaginoşi, cefalopodelor, lamelibranhiatelor şi altor organisme fosilizate. În timpul vieţii sale, Barrande a publicat 22 de volume în care a descris în amănunţime peste 3 500 de specii. Lucrarea este una dintre cele mai mari monografii din domeniul paleontologiei.

Meticulos şi ordonat: Metodele lui Barrande îl deosebeau de alţi cercetători. El a adăugat muncii sale de naturalist disciplina unui inginer constructor. Ca proiectant, nu tolera calculele şi desenele inexacte. Ca paleontolog, el s-a străduit să atingă un grad foarte înalt de precizie în ce priveşte desenele sale, luptând din răsputeri ca acestea să corespundă realităţii în cele mai mici detalii. A retuşat personal multe dintre desenele pe care le conţinea monografia sa, deşi originalul acestora fusese schiţat de un artist profesionist.Însă meticulozitatea lui Barrande nu se limita la domeniul desenelor. După ce se efectua paginarea fiecărui volum, el verifica personal textul. Dacă nu era mulţumit, trimitea părţile care-l nemulţumeau pentru a fi repaginate. Ţelul lui Barrande era acela de a face ca fiecare lucrare pe care o publica să fie cât mai exactă posibil. Eforturile sale au fost încununate de un mare succes. În prezent, cercetătorii continuă să folosească Sistemul silurian ca lucrare de referinţă.

Dar ce se poate spune despre evoluţie? Când, în 1859, a fost publicată cartea lui Charles Darwin Originea speciilor, mulţi oameni de ştiinţă s-au alăturat imediat acestei noi teorii, şi anume teoriei evoluţiei. Însă Barrande nu a procedat astfel. Încă de la început, el a respins teoria evoluţiei deoarece, în studiul său asupra fosilelor, nu găsise nimic care să-l convingă că această teorie era adevărată. Barrande a afirmat că, scopul muncii sale era acela „de a descoperi realitatea şi nu acela de a elabora teorii efemere.” De fapt, pe frontispiciul fiecărui volum al Sistemului silurian a scris motoul: „C’est ce que j’ai vu” (Acestea sunt lucrurile pe care le-am văzut).Barrande a observat că, corpul multor animale se afla în diferite stadii de dezvoltare. Cu toate acestea, el a tras concluzia corectă că acestea făceau parte din aceeaşi specie, dar că erau de vârste diferite. El nu a găsit nicio dovadă că o anumită specie de animale ar fi evoluat în alta. Rezumând filozofia lui Barrande, cartea A Petrified World (O lume pietrificată) spune: „Întreaga lucrare a lui Barrande este clădită pe lucruri reale, iar acesta este aspectul ei cel mai preţios. În acest stadiu al cercetărilor de bază nu există loc nici pentru speculaţii sau presupuneri şi nici pentru teorii generale”.

Un om umil oferă „un dar inestimabil”: În pofida marelui succes de care se bucura, Barrande nu a căzut în capcana mândriei sau a necinstei. Deşi se putea integra cu uşurinţă în intelectualitatea europeană şi vorbea mai multe limbi, el nu a manifestat niciodată un aer de superioritate. A învăţat ceha ca să poată fi mai aproape de oameni. Acest lucru l-a ajutat în munca pe care o desfăşura, deoarece i-a permis să comunice cu cei ce lucrau în carierele de piatră, care l-au ajutat să intre în posesia a noi specimene pentru colecţia lui.Barrande era un om religios, iar ceea ce descoperea în natură îi întărea credinţa în Dumnezeu. El numea fosilele „medalioane ale celor dintâi creaţii”. Mai mult decât atât, în introducerea lucrării sale, el a făcut referire la simţămintele care l-au îndemnat să-şi continue cercetările: „Un sentiment de admiraţie, de satisfacţie şi de apreciere care-l pătrunde şi îl farmecă pe cel ce descoperă sau contemplă o parte a lucrărilor Creatorului”.Joachim Barrande a murit în 1883, lăsând în urmă materiale ştiinţifice de o valoare inestimabilă. Oamenii de ştiinţă din lumea întreagă apreciază meticulozitatea ce transpare din lucrarea sa. Datorită modului realist şi bazat pe dovezi în care a tratat subiectul, descoperirile atent documentate ale lui Joachim Barrande le sunt încă de folos cercetătorilor din prezent. Din punct de vedere ştiinţific nu a fost o exagerare faptul de a numi moştenirea lui Barrande „un dar inestimabil”.

Notă: „Silurian” este un termen geologic folosit cu privire la ceea ce se consideră a fi una dintre cele mai vechi perioade din istoria planetei noastre.

27. Bratislava – De la o străveche aşezare din vecinătatea unui vad la o modernă capital:

 Imaginați-vă că puteţi călători înapoi în timp până în anul 1741. Atmosfera este încărcată de nerăbdare. Se aude sunetul sărbătoresc al fanfarelor în timp ce oamenii se înghiontesc ca să se apropie cât mai mult de strada pe unde urmează să treacă o procesiune. Sunt prezenţi ţărani gătiţi în straie de sărbătoare şi orăşeni mândri, din mica burghezie, îmbrăcaţi după ultima modă, precum şi nobili care au venit să vadă şi să fie văzuţi. Reprezentanţi ai curţii regale distribuie monede de aur şi de argint cu efigia unei tinere doamne, în timp ce oamenii aclamă plini de emoţie. De ce tot acest freamăt? Maria Tereza, arhiducesa de Austria, se îndreaptă spre oraş ca să fie întronată ca nouă regină a Ungariei. Să ne întoarcem în prezent. Dacă aţi dori să vizitaţi locul unde s-a ţinut această importantă festivitate de încoronare, unde aţi merge? Nu la Viena, unde, în prezent, palatul regal al Mariei Tereza este admirat de mulţi turişti, nici la Budapesta, capitala Ungariei din zilele noastre. Ar trebui să vizitaţi Bratislava, un oraş situat pe fluviul Dunărea, la aproximativ 56 de kilometri est de Viena. Bratislava de astăzi este  capitala pitorescului stat Slovacia. În comparaţie cu capitalele cu care se învecinează, şi anume cu Budapesta, Viena şi Praga, Bratislava este acum ca o soră mai mică. Totuşi, timp de peste două secole, aceasta a fost capitala Ungariei şi s-a bucurat de gloria pe care o aducea cu sine acest statut privilegiat. Într-adevăr, în acest oraş s-a ţinut încoronarea a 11 regi maghiari. Dar ce anume l-a făcut deosebit?

O aşezare antică: Bratislava se mândreşte cu o poziţie avantajoasă pe Dunăre, al doilea fluviu ca lungime în Europa. În trecut, aici Dunărea îşi încetinea cursul şi scădea în adâncime, formând astfel un vad natural. Oamenii, împreună cu animalele şi căruţele lor, treceau fluviul pe aici cu mult înainte ca podurile să-i lege malurile. Prin urmare, încă din antichitate zona actualului oraş Bratislava a fost o aglomerată răscruce de drumuri. Încă din 1500 î.H., prin acest oraş trecea una dintre Căile Chihlimbarului, importante căi comerciale ce legau nordul Europei de sudul acesteia. Mai târziu, trecerea vadului a fost supravegheată de o fortăreaţă situată pe colina din apropiere pe care se află în prezent Cetatea din Bratislava.Dacă aţi putea călători înapoi în timp, pe cine aţi întâlni în vecinătatea vadului? Dacă aţi fi sosit prin secolul al IV-lea î.H., aţi fi fost întâmpinaţi de celţi, care au transformat zona într-un centru cultural specific celt. Colina era un fel de acropolă pentru comunitatea celtică locală, care fabrica ceramică şi bătea monede.Dar dacă aţi fi vizitat locul la începutul erei noastre? Dacă aţi fi ştiut puţină latină, aţi fi putut conversa cu localnicii, deoarece pe atunci romanii îşi extinseseră graniţele nordice până la Dunăre. În aceeaşi perioadă însă, aţi fi putut întâlni şi popoare germanice care veneau dinspre vest.Dacă v-aţi fi programat vizita mai aproape de Evul Mediu, să zicem prin secolul al VIII-lea, aţi fi dat de un amestec de etnii. În această perioadă începuse ceea ce în prezent numim Marea Migraţie, iar slavii veniţi din est deja se stabileau pe acest teritoriu. Ungurii se stabiliseră în sud şi pătrunseseră şi în regiunea Bratislavei. Dar, într-un fel sau altul, influenţa slavă a predominat. Dovada o constituie numele de origine slavă al primei cetăţi adevărate din zonă, care a fost construită în secolul al X-lea. Aceasta era cunoscută sub numele de Brezalauspurc, care înseamnă „cetatea lui Braslav”, despre care se credea că a fost numită după un ofiţer de armată de rang înalt. De la această denumire a derivat numele slovac Bratislava.

Oraşul medieval: Cu timpul, ţara care în prezent se numeşte Slovacia a ajuns să aparţină Ungariei. O consemnare istorică datând din 1211 numeşte Cetatea din Bratislava cetatea cel mai bine fortificată din Ungaria. După treizeci de ani, această afirmaţie laudativă s-a dovedit adevărată când cetatea a rezistat atacului invadatorilor tătari. Acest succes a contribuit la extinderea aşezării din jurul cetăţii, iar, în 1291, regele ungar Andrei III a acordat oraşului privilegii depline ca municipiu. Locuitorii acestuia au primit astfel dreptul de a-şi alege primarul, de a-şi transporta bunurile pe Dunăre şi de a face negoţ „atât pe apă, cât şi pe uscat”. Întrucât viilor le mergea bine pe pantele însorite ale oraşului, dreptul locuitorilor de a-şi vinde vinul de casă a fost foarte apreciat.Mai târziu regii maghiari au acordat oraşului privilegii suplimentare, care au contribuit la o şi mai mare extindere a acestuia. În 1526, Bratislava şi-a început lunga domnie în calitate de capitală a Ungariei, poziţie pe care s-a menţinut până în 1784. Între timp, amestecul de etnii prezent în oraş a ajuns tot mai variat. Populaţia acestuia, alcătuită în mare parte din slavi şi unguri, a fost îmbogăţită de un aflux de germani şi evrei. În secolul al XVII-lea, pe măsură ce turcii îşi extindeau dominaţia spre vest şi spre nord, mulţi croaţi s-au refugiat în zona Bratislavei, acelaşi lucru făcându-l şi exilaţii cehi din cauza Războiului de Treizeci de Ani dintre catolici şi protestanţi, care avea loc mai la vest în Europa.

Bratislava în secolul al XX-lea: Pe la începutul secolului al XX-lea, Bratislava devenise un oraş multinaţional şi multicultural. Pe atunci, cel mai sigur mod de a obţine ceea ce doreai din magazine era acela de a cere în germană sau în maghiară. Însă cehii şi romii aveau şi ei un rol important, precum avea şi comunitatea evreiască. Înaintea Primului Război Mondial, doar aproximativ 15 la sută din populaţie erau slovaci. Dar, în 1921, slovacii ajunseseră cea mai numeroasă comunitate dintre multele comunităţi ale oraşului.La scurt timp, norii întunecaţi ai celui de-al Doilea Război Mondial au început să se contureze la orizontul Europei. Astfel a început partea tristă a istoriei Bratislavei, care a tulburat armonia etnică a oraşului. La început, cehii au fost forţaţi să plece. După aceea, romii şi locuitorii evrei au fost expulzaţi, iar, în cele din urmă, mii au murit în lagăre de concentrare. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, au fost expulzaţi şi majoritatea rezidenţilor de limbă germană. În cele din urmă, unii membri ai acestor grupuri etnice s-au întors în vechiul lor oraş, iar prezenţa lor continuă să îmbogăţească atmosfera Bratislavei.

O vizită în Bratislava de astăzi: Să facem o scurtă plimbare prin Bratislava de astăzi. Mai întâi, vom efectua un tur al Cetăţii din Bratislava frumos restaurate. Din grădina cetăţii se deschide o frumoasă perspectivă asupra oraşului ce se întinde pe ambele maluri ale Dunării.În vale, la poalele cetăţii, intrăm în oraşul vechi, centrul istoric al Bratislavei. În timp ce ne plimbăm pe străzile înguste şi interesante, simţim că parcă respirăm aerul secolelor demult apuse. Admirăm arhitectura atrăgătoare a palatelor şi a caselor orăşenilor. Dacă dorim, ne putem opri şi la una dintre cafenelele tradiţionale ca să bem o ceaşcă de cafea sau de ceai şi să gustăm câteva dintre renumitele produse de patiserie din Bratislava pline cu nucă sau cu mac.Pe tot parcursul anului, vizitatorilor le face plăcere să se plimbe pe malurile Dunării din apropierea oraşului vechi. Aici nu putem ocoli un simbol al oraşului modern: Noul Pod cu restaurantul lui situat în vârful unui turn înclinat. Designul îţi dă impresia că restaurantul pluteşte deasupra cartierului Petržalka de pe cealaltă parte a fluviului.Pe lângă părţile recent restaurate ale oraşului vechi, pe parcursul ultimilor 20 de ani au fost înălţate multe structuri atrăgătoare de oţel şi sticlă, existând multe alte proiecte. Aceste birouri, centre comerciale şi bănci sunt cele care îi dau oraşului un aspect modern.Cu siguranţă, vom dori să rămânem cu un suvenir frumos în urma vizitei noastre în Bratislava. Prin urmare, ne putem opri la magazinele în care se vând produse de artizanat, cum ar fi frumoase feţe de masă din dantelă sau păpuşi îmbrăcate în costum naţional. Sau, putem merge la Piaţa Principală în aer liber, unde putem face cumpărături aşa cum fac de secole locuitorii oraşului. Poate că într-o bună zi într-adevăr veţi vizita Bratislava. Iar, dacă o veţi face, vă va încânta, cu siguranţă, această capitală modernă plină de varietate, care s-a dezvoltat dintr-o străveche aşezare aflată în vecinătatea unui vad.

LINIȘTE! IMPOSTURA LUCREAZĂ!

LINIȘTE! IMPOSTURA LUCREAZĂ!

 În apropierea României are loc un război cum nu s-a mai văzut în Europa de la a doua mare conflagrație mondială. La început a existat teama că trupele ruse vor ajunge la Prut. Însă rezistența ucrainiană îi blochează pe ruși, ajutorul Occidentului fiind esențial. România este parte a Vestului din punct de vedere al apartenenței la NATO și Uniunea Europeană. Oficialii români fac declarații de adeziune la aceste cluburi de valori, fac poze la reuniuni internaționale sau în baze militare unde sunt soldați străini. Războiul din Est pare a fi o ocazie pentru elitele politice și administrative românești de a-și crește puterea, influența și controlul asupra societății. Calitatea joasă a majorității politicienilor români este deja un loc comun. Este vorba de oameni precari din punct de vedere intelectual, nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă, preocupați de aranjamente, destui dintre ei vulnerabili, corupți, prinși în jocuri de putere și de interese care contravin interesului public, chiar dacă unii au grijă să pună deasupra o glazură de vorbe alese. Mulți dintre șefii de instituții sunt din aceeași specie, selectați dintre politicieni sau după chipul și asemănarea acestora. Există un cuvânt definitoriu pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: impostura. Aceasta a fost mereu lângă noi, acoperită adesea în haine scumpe, chiar strălucitoare, uneori cu diplome conforme, alteori seducătoare prin discurs. O perioadă impostura a fost ceva mai discretă, numai că de la o vreme se află în ofensivă, s-a generalizat. Asistăm în fiecare zi la un festival al înșelătoriei, al mediocrității, incompetenței și inadecvării. Asta se vede în intervențiile publice, fie că este vorba de pupitrele oficiale, de platourile de televiziune ori de rețelele sociale. Sunt implicați aici reprezentanți ai celor mai importante instituții ale statului, de la Președinție la Guvern și ministere, de la Parlament la Curtea Constituțională a României. Administrația locală este și ea bine reprezentată, prin multe consilii județene și primării, la fel și companiile controlate de stat. Iar deasupra tuturor sunt partidele, care se reinventează mereu, cu echipe de veleitari și/sau mediocri scoși din subterană ori din spatele clasei.  

Chipuri ale imposturii: Aflat deja la jumătatea celui de-al doilea mandat, președintele Klaus Johannis s-a dovedit un personaj preocupat în primul rând de propriul confort. Mai grav este că s-a dovedit necinstit cu propriul electorat. După ce ani de zile a clamat că scopul său este lupta contra PSD, pentru a putea reforma instituțiile și a dezvolta România, președintele a sfârșit prin a moși, între două partide de schi sau de golf, un guvern în care a pus alături PNL și PSD, împreună cu UDMR. Iar mandatul de premier i-a fost încredințat lui Nicolae Ciucă, un om care pare să își imagineze că România este o cazarmă în care societatea nu contează.Miniștrii din cabinetul Ciucă au fost aleși potrivit unui algoritm politic, competențele contând prea puțin spre deloc. Oricine își poate da seama, urmărind „realizările” și intervențiile publice, că Lucian Bode, Marius Budăi, Adrian Câciu, Gabriela Firea, Sorin Grindeanu și alții sunt doar disciplinați soldați de partid, parcă anume puși să-și arate incompetența ca oameni de stat. Mulți dintre aceștia au probleme de integritate, în frunte cu premierul, acuzat de plagiat. Popularea instituțiilor cheie ale statului cu indivizi nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă, care au probleme în raport cu legea și cu morala comună, reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru corpul nostru politic.Klaus Johannis nu-și asumă nicio responsabilitate în privința nerealizărilor din acest guvern al său. Pentru criza economică, pentru inflație a găsit un vinovat la îndemână, Vladimir Putin. Pentru politicienii aflați în corzi, găsirea unui responsabil extern este un colac de salvare. Asta face și președintele României. Dincolo de contextul european și global, niciun om rezonabil nu poate ignora că responsabilitățile interne sunt mari. Și nu sunt de azi, de ieri. Reformele despre care se tot vorbește de ani și ani s-au amânat. Bune doar atunci când trebuie atacați adversarii politici, clamate doar în campanie, reformele din educație, sănătate, finanțe, sistemul de pensii ș.a.m.d. întârzie să apară. Reformele asumate prin Planul Național de Redresare și Reziliență rămân doar niște înscrisuri într-un document guvernamental. Parlamentul României înregistrează frecvent nivele de încredere extrem de reduse în sondaje. Probabil joacă un rol și educația democratică deficitară a unei părți importante a populației, dar cu siguranță prestația submediocră a multor parlamentari a făcut cel puțin la fel de mult în percepția nefavorabilă a cetățenilor cu privire la simbolul democrației reprezentative. Este de înțeles, dacă avem în vedere că președinția Senatului este deținută de Florin Câțu, iar cea a Camerei Deputaților de Marcel Ciolacu. Primul este cunoscut pentru scandalurile din tinerețe și pentru abilități reduse de comunicare, cel de-al doilea pentru vechea tovărășie cu Liviu Dragnea și pentru populism. În plus, când avem parlamentari plagiatori ca Florin Roman și Ioan Mang, închipuiți ca Alfred Simonis sau Pavel Popescu, agresivi ca George Simion și Adrian Solomon sau dacopați ca Daniel Gheorghe ori Mircea Chelaru, cum am vrea să fie văzut „templul democrației”? Curtea Constituțională a României, instituția constituită pentru a veghea la respectarea legii supreme, a fost populată frecvent cu oameni ai partidelor și președintelui statului. Unii judecători au fost onorabili, alții, cei mai mulți, s-au dovedit de la început păpuși politice. Spre exemplu, chiar în preziua încheierii mandatului său – și de membru, și de președinte al Curții -, Valer Dorneanu i-a invitat pe jurnaliști să-l pupe undeva. Cel care i-a urmat în funcția de președinte, Marian Enache, un închipuit revoluţionar în 1989, unul cu dosar de reţea la Securitate, a trecut de-a lungul carierei sale politice prin mai multe partide. Unul dintre noii membri ai CCR, Bogdan Licu, fost prim-adjunct al procurorului general al României, s-a remarcat ca un student mediocru, iar acuzat că și-a plagiat teza de doctorat a intentat un proces în justiție pentru a renunța la titlu. Între timp, CCR a avut grijă să dea o veritabilă amnistie mascată pentru cei acuzați de plagiat. Deși dovediți din punct de vedere al normelor academice, cei acuzați că și-au plagiat tezele de doctorat își vor păstra titlurile. Ministerul Educației va trebui să meargă în instanță pentru a demonstra frauda. Dacă se va întâmpla așa ceva, cauzele se vor judeca în ani și probabil nu se vor rezolva niciodată. Acuzațiile de plagiat la adresa unor politicieni, miniștri, parlamentari și șefi de instituții s-au înmulțit în ultimul deceniu. Dovezile furnizate de jurnaliști și academici sunt convingătoare pentru oricine știe cum se realizează o lucrare științifică. Iar regulile erau aceleași și ieri, și acum zece sau treizeci de ani. Este vorba de doctorate obținute preponderent la academiile instituțiilor de forță – ale Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informații -, dar și la universitățile vechi și prestigioase ale României. Spre finalul perioadei johannisiene, România este de fapt subeducată, cu procente în creștere de copii care din diverse motive – sărăcie, izolare geografică, număr insuficient de profesori calificați în mod real -, ajung să termine școala cu o brumă de cunoștințe sau chiar să abandoneze. Mulți dintre plagiatori au ocupat și/sau ocupă funcții de primă importanță în politică, administrație, educație, justiție, poliție ș.a.m.d.. Însă plagiatul nu este cunoscut doar la vârf, ci s-a întins ca o cangrenă peste tot unde deținerea diplomei aducea prestigiu și beneficii salariale. O responsabilitate mare revine celor ce au coordonat tezele plagiatorilor, care fie își acceptă cu bună știință postura de complici, fie sunt incapabili să-și înțeleagă rolul și să-și onoreze obligațiile. Administrația locală este sufocată și ea de impostură, incompetenții având culori politice diferite, fiind adesea interfața unor grupuri de interese politice și economice sau constituindu-și în timp veritabile curți de adulatori. Asemenea exemple întâlnim la Iași și Craiova, la Baia Mare și Suceava, în sectoare ale Bucureștiului sau în nenumărate comune din toate regiunile României.

Consecințe asupra societății: „România educată” ne-a fost prezentată ani de zile ca un mare proiect al aceluiași președinte Johannis. Ceea ce părea o idee bună s-a dovedit doar o nouă formă fără conținut. Criticile nu au lipsit, și nu doar cele dinspre politicieni, ci și dinspre corpul profesional. Învățământul superior românesc este la coada clasamentelor europene. În loc să fie un motor al schimbării societății românești, educația este o cenușăreasă. La fel cum este și cercetarea fundamentală și aplicată. Procentele alocate din PIB pentru acestea sunt extrem de mici. Consecințele neglijării învățământului și cercetării, recursul la paliative pe post de reforme sunt vizibile, subliniate în analizele academice și în media. Nu este întâmplător că perspectivele antiștiințifice și conspiraționiste înfloresc în societatea românească.Consecințele slabei pregătiri, a superficialității și lipsei de probitate se văd oriunde, practic în orice privește viața comunitară modernă. Mărci naționale au devenit sistemul politic și cel administrativ, organizate clanic și ineficiente, învățământul în derivă, sistemul medical în care pacienții riscă să moară cu zile, infrastructura făcută cu întârziere și prost, cu autostrăzi care se surpă și poduri care se prăbușesc, fotbalul ajuns pe mâna unor combinatori de peluză, iar lista poate continua. Impostura este direct legată de corupție, este deopotrivă un rezultat și un generator al acesteia. Avem de-a face cu un carusel ce nu se mai oprește. Oficialii – politicieni sau șefi de instituții uitați în funcții – nu își asumă consecințele propriilor acțiuni. Impostura este strâns legată de neasumarea răspunderii.Având numeroși impostori în poziții de decizie sau intermediare, partidele aflate la guvernare și instituțiile  servesc mai puțin interesul public și mai mult pe cel al unor grupuri de interese care acționează netransparent.

DUMNEZEU JOS, OMUL SUS.

DUMNEZEU JOS, OMUL SUS

 „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” a fost întrebarea Domnului în zilele umilinței Sale, iar singurul răspuns corect a fost acesta: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Iar când apostolii sunt întrebați în zilele mărturisirii lor: „Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi aceasta?”, răspunsul divin este: „În Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-ați răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morți, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos.” (Fapte 4.10). Acesta este Iisus, mereu același, Unicul. Și-a dus aducerea aminte în „părțile mai de jos ale pământului” și a luat-o cu El „mai presus de toate cerurile”. El umple toate lucrurile. Dumnezeu a fost aici jos; Omul este acolo sus. Că Dumnezeu a fost aici pe pământ în slavă deplină, Fiul printre fiii oamenilor, a fost arătat credinței în zilele de atunci; că Omul este acum în ceruri, urcând acolo din mijlocul batjocurii și disprețului, slăbiciunii și umilinței, este arătat acum credinței, în același fel, în aceste zile. Iar credința înțelege taina: că este vorba de Unul și același, de Unicul, că Cel care S-a înălțat este același care S-a coborât, că Cel care S-a coborât este același care S-a înălțat. Felul glorios în care El este făcut potrivit pentru toate lucrările și îndatoririle slujbei Sale de mijlocire își găsește soluția în unirea celor două naturi ale Lui în aceeași Persoană. Cel care a fost conceput și născut din fecioară era Emanuel, adică „Dumnezeu S-a arătat în trup”: „Pentru că un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; și-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternității, Domn al păcii.” (Isaia 9). Cel care a vorbit iudeilor și care, ca Om, era doar cu puțin trecut de treizeci de ani, era „înainte de Avraam” (Ioan 8). Lucrarea perfectă și completă a lui Hristos în fiecare aspect al slujirii Lui, în tot ce El a făcut, în tot ce El a suferit, în tot ce El continuă să facă, este lucrarea întregii Sale persoane.

DOUĂ ANALIZE DESPRE RĂZBOIUL DIN UCRAINA.

DOUĂ ANALIZE DESPRE RĂZBOIUL DIN UCRAINA

 Nimic nu a fost mai important în anul 2022 decât soarta Ucrainei. Nimic nu va fi mai important, pare-se, nici în anii ce vor veni. Nicio conflagrație din ultimii 40 de ani nu a făcut atâtea victime: războaiele din fosta Iugoslavie din anii 1990 au adus cu ele circa 130.000 de morți, războiul din Golf (1991) aproximativ aceeași cifră (predominant soldați), 50.000-60.000 de victime la invadarea Irakului în 2003 (multe vieți au pierit în războiul civil care a urmat, cum s-a întâmplat și după intervenția americană în Afganistan). Conform surselor cele mai credibile, engleze și americane, numărul celor uciși până acum în Ucraina depășește deja valorile cele mai înalte enumerate mai sus. Există astăzi o înțelegere completă a fiecăreia dintre fațetele „cazului Ucraina”. Găsim la câțiva autori descrieri ireproșabile ale logicii și ale mizei înfruntării „actualului imperiu al Răului”. Între ei, câțiva români în frunte cu Armand Goșu. Admir, de mult, câțiva autori americani buni cunoscători ai lumii slave. Am citit analizele lor superbe. Le-aș dori preluate de presa românească, în totalitate, căci orice adaos și intepretare nu poate decât să le scadă nivelul. Prezint aici două astfel de analize, referitoare la unitatea de interese dintre Statele Unite și Ucraina. Voi face mai curând o sinteză-traducere, motivul pentru care atunci când preiau complet anumite porțiuni din textele lor, o să scriu ad litteram, și nu „citez” – căci într-un fel, îi citez tot timpul.

Timothy Snyder: Timothy Snyder este un istoric american specializat în istoria modernă a Europei Centrale și de Est. A publicat câteva cărți devenite imediat faimoase, între ele, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin (Humanitas, 2022) și Pământul Negru. Holocaustul ca istorie si avertisment (Humanitas, 2018), Despre tiranie. Douăzeci de lecții ale secolului XX (Editura Trei, 2018) sunt la dispoziția cititorului în limba română. Sintetizez câteva mesaje postate de Timothy Snyder pe Twitter la 6 noiembrie 2022, în perioada alegerilor, când se aștepta un „val roșu” cu consecința schimbării radicale a situației din Camera Reprezentanților și Senat. Acest context l-a determinat, posibil, pe Snyder să comenteze relația SUA-Ucraina pe un ton cumva polemic, după ce „auzise la unii republicani ideea că rezistența ucrainiană îi costă pe americani”. Nimic nu ar putea fi mai greșit decât această opinie, observă el, căci „rezistența ucrainiană oferă americanilor beneficii extraordinare de securitate”. Iată argumentele lui Snyder, venite parcă în întâmpinarea vizitei lui Zelenski în Statele Unite, din 21 decembrie 2022 (la 6 octombrie, de neimaginat). Rezistența Ucrainei la invazia genocidară a Rusiei face pentru securitatea Statelor Unite, afirmă Timothy Snyder, mai mult decât orice politică americană. Schimbarea pe care o aduce Ucraina asupra echilibrului global crește speranța menținerii păcii în deceniile care urmează. Republicanii prezintă China drept rivalul pe termen lung al Americii. Și republicanii, și democrații sunt de acord că războiul dintre cei doi uriași ar porni, dacă ar porni, în urma invadării Taiwanului de către China. Or, prin rezistența lor la invazia rusească, ucrainienii le-au demonstrat chinezilor riscurile unei asemenea aventuri. Apărându-se, ucrainienii au redus riscul unui război major și al unui război nuclear. Pentru această realizare extraordinară, datorată curajului și priceperii ucrainienilor, aceștia ar merita să primească mai mult credit și mai mult sprijin. Învingând forțele armate ale Rusiei și expunând slăbiciunea Rusiei, ucrainienii au făcut puțin probabil un război care să cuprindă întregul continent european. Următorul raaționament merită reprodus ad litteram: „Timp de zeci de ani, administrațiile republicane și democrate nu au reușit să formuleze o politică capabilă să pună stavilă intenției Rusiei de a slăbi și de a anula ordinea internațională. Rusia servește drept laba pisicii, făcând ceea ce China nu și-ar dori să fie văzută făcând”. Ucrainienii au redus posibilitatea unei agresiuni chineze prin Rusia și au făcut ca agresiunea chineză directă asupra intereselor SUA să fie mai puțin probabilă. A fost suficient să se apere, fără a face vreo mișcare împotriva Chinei. Opunând rezistență, ucrainienii au creat o oportunitate pentru politica SUA care altfel nu ar fi existat. Toate acestea, fără ca nicio viață americană să fie pusă în pericol. Să fie prea mari resursele trimise de SUA, Ucrainei? Echivalentul unei erori de rotunjire a bugetului apărării. În concluzie, afirmă Snyder, câștigurile pe care rezistența ucrainiană le aduce securității americane sunt atât de enorme, încât instituția de securitate națională a SUA este jenată să vorbească despre ele direct. Reproduc din nou: „Este incomod să spunem că o altă țară face atât de mult pentru noi. Este ciudat să spunem că rezistența ucrainiană a făcut mai mult pentru siguranța americanilor decât orice politică a SUA de la sfârșitul Războiului Rece. Dar este adevărat și trebuie spus”.

Anne Applebaum: Și Anne Applebaum poate fi citită în română: Gulagul.O istorie (Humanitas,2011), Amurgul democrației. Seducatoarea atracție a autoritarismului (Litera, 2021). Importantă în context ar fi traducerea cărții ei despre Holodomor, din 2017: Red Famine: Stalin’s War on Ukraine. Applebaum a publicat în The Atlantic articolul „The Brutal Alternate World in Which the U.S. Abandoned Ukraine. Ukrainian resistance and American support prevented a wide range of horrors” la 22 decembrie.  Deci, la o zi de la vizita lui Zelenski. Textul analizează, în primul rând, interesele SUA. Or, insistă Applebaum, americanii ar trebui să recunoască cât de mult fac ucrainienii pentru securitatea americană. A-i ajuta pe ucrainieni înseamnă pur și simplu „să fim de partea noastră”.Contextul. Ad litteram: „Nimic din această călătorie (la Washington) – nici aplauzele, nici steagul, nici discursul – nu era inevitabil. Însăși supraviețuirea lui Zelensky nu a fost inevitabilă. Nici existența continuă a Ucrainei ca stat suveran nu a fost inevitabilă. În februarie, mulți considerau aceste lucruri improbabile. În ajunul invaziei, unii experți americani au sfătuit să nu se ofere ajutor militar Ucrainei, pe motiv că războiul avea să se încheie prea repede. Alți americani au repetat propaganda rusă, punând la îndoială dacă Ucraina merită să existe, sau dacă merită apărată. Unii politicieni americani s-au făcut ecoul acestor puncte de vedere și, continuă să facă acest lucru. Dacă Ucraina ar fi fost învinsă? Și dacă un alt președinte ar fi fost la Casa Albă? Ce se întâmpla dacă în Ucraina ar fi fost ales un alt președinte? Să ne imaginăm, doar pentru o clipă, o lume fără curaj ucrainian, sau arme americane și europene, sau fără unitatea și sprijinul democrațiilor din întreaga lume”.Dacă planul rus ar fi fost realizat, Kievul ar fi fost cucerit în doar câteva zile. Zelensky, soția sa și copiii săi ar fi fost uciși, statul ucrainian ar fi fost preluat de colaboratorii care își aleseseră deja apartamentele de la Kiev. Armata rusă ar fi luptat cu rămășițele armatei ucrainiene, localitate după localitate, iar Ucraina ar fi astăzi împânzită de lagăre de concentrare, de camere de tortură și de închisori improvizate – precum în Bucha, Izyum, Herson etc.. O generație de scriitori, artiști, politicieni, jurnaliști și lideri civici ucrainieni ar fi fost deja îngropați în gropi comune, cărțile scoase din școli și biblioteci, limba ucrainiană suprimată în toate spațiile publice. Sute de mii de copii ucrainieni ar fi fost răpiți și transportați în Rusia sau traficați mai departe.Soldații ruși s-ar afla deja la granițele Poloniei. NATO ar fi fost în haos și ar fi  trebuit să cheltuiască miliarde de dolari pentru a se pregăti pentru inevitabila invazie a Varșoviei, Vilniusului sau Berlinului. Milioane de refugiați ucrainieni ar fi pelegrinat prin Europa. Economia moldovenească s-ar fi prăbușit în întregime, iar guvernul format la Chișinău pe valul victoriei ruse ar fi planificat încorporarea în federația ruso-belaruso-ucrainiană – salutată de un propagandist pe 26 februarie 2020.De cealaltă parte a lumii, planurile chineze de a invada Taiwan ar fi fost în plină desfășurare. Beijingul ar fi presupus că o America care nu vrea să apere un aliat european, blocată în fața unei Rusii în ofensivă, nu va sări în ajutorul unei insule din Pacific. Iranienii, încurajați de succesul Moscovei ar fi anunțat că au achiziționat, în sfârșit, arme nucleare. Ad litteram: „Din Venezuela până în Zimbabwe și până în Myanmar, dictaturile din întreaga lume și-ar fi înăsprit regimurile și și-ar fi intensificat persecuția împotriva oponenților lor, acum siguri că vechile reguli – convențiile privind drepturile omului și genocidul, legile războiului, tabuul împotriva schimbării granițelor prin forță – nu se mai aplică”.Finalul: „Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat întrucât Zelensky a rămas la Kiev, declarând că are nevoie de „muniție, nu de o plimbare”; pentru că soldații ucrainieni au respins primul atac rusesc asupra capitalei lor; pentru că societatea ucrainiană s-a adunat pentru a-și susține armata; pentru că ucrainienii de la toate nivelurile au fost creativi în utilizarea resurselor limitate; pentru că civilii ucrainieni au fost și sunt dispuși să îndure greutăți teribile”.Admirabil!

APOCALIPSA – COMENTARIU BIBLIC (PARTEA A TREISPREZECEA).

APOCALIPSA – COMENTARIU BIBLIC (PARTEA A TREISPREZECEA)

Capitolul 5:1-14:

 În capitolul anterior a fost prezentat tronul măreţ şi puternic al Celui veşnic, semnul puterii suverane a lui Dumnezeu asupra universului întreg. Toate persoanele şi obiectele sunt grupate în jurul tronului, corespunzător poziţiilor lor diferite. Gândul principal al capitolului este că Dumnezeu, ca Suveran neîngrădit, guvernează asupra întregii creaţii, potrivit cu natura Sa şi pe baza unei dreptăţi veşnice. Capitolul 4 nu este o parte a Cuvântului divin care să trezească în mod deosebit simpatiile sufletului nostru; este mai degrabă o viziune, care ne încătuşează în natura noastră de creaturi. Această viziune rămâne să existe, scena nu se schimbă şi gloria nu este în niciun chip tulburată atunci când, în capitolul 5, ne sunt prezentate adevăruri suplimentare. Între capitolele 4, 5 şi 6 există o corelaţie strânsă. Prima serie de judecăţi este descrisă în capitolul 6. Cel care acţionează în acest caz este Mielul, în timp ce tronul, aşa cum am văzut în capitolul 4, este punctul de pornire al acestor judecăţi. Aici în capitolul 5 avem deci continuarea viziunii, pe care vizionarul a privit-o deja, dar cu două particularităţi suplimentare şi bătătoare la ochi. Acestea sunt cartea pecetluită cu şapte peceţi şi »Mielul ca înjunghiat«. În acest capitol sunt asociate maiestatea leului şi blândeţea Mielului; ele sunt unite în El, Singurul care este vrednic să poarte această glorie dublă. În felul acesta suntem pregătiţi pentru tema propriu-zisă a întregii cărţi, judecăţile. Acest sublim capitol 5 este împărţit în patru părţi. Fiecare parte începe cu cuvintele »şi am văzut« (versetele 1, 2, 6 şi 11). Pe scurt, acestea sunt temele: în prima parte cartea, în a doua parte provocarea, în partea a treia cântarea cea nouă spre lauda Mielului şi în partea a patra adorarea.

Cartea pecetluită cu şapte peceţi:

1. »Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.« Această carte sau acest sul de carte este – ca toate celelalte cărţi, care vor fi amintite mai târziu – un simbol. Cartea vieţii (Apocalipsa 3:5 ; 13:8; 17:8; 20:12,15) este o listă cu nume, cărţile faptelor (Apocalipsa 20:12 ) sunt însemnările divine cu privire la toate faptele oamenilor. Cartea, pe care o vede vizionarul aici, conţine revelarea deplină a tuturor planurilor şi hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la lume. Conţine derularea evenimentelor viitoare şi ne arată paşii succesivi care sunt necesari să aibă loc înainte ca să vină momentul când »împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său« (Apocalipsa 11:15). Dumnezeu vrea şi El va introduce din nou pe Întâiul Său născut în lume, însoţit de adorarea din partea îngerilor (Evrei 1:6) şi această carte pecetluită cu şapte peceţi dezvăluie cum va avea loc aceasta. Conţinutul cărţii cuprinde perioada de la deschiderea primei pecete (Apocalipsa 6:1) şi până la sfârşitul domniei de o mie de ani şi prin aceasta până la începutul stării veşnice (Apocalipsa 11:18). Cartea era pe mâna dreaptă a Celui veşnic – aşa este traducerea textuală. Această poziţie a cărţii era în deplină concordanţă cu chemarea pe care o face îngerul (versetul 2) şi însemna în sine o provocare a universului, să aducă pe cineva, care era vrednic să se apropie de locul onoarei copleşitoare (Psalmul 110:1 – T.M. ; Efeseni 1:20) şi să ia cartea. Cartea era »scrisă pe dinăuntru şi pe din afară« şi prin aceasta se constată că toată hotărârea lui Dumnezeu cu privire la această lume este cuprinsă în cartea aceasta şi că nu vor mai fi alte descoperiri ale planului lui Dumnezeu. Deci cartea aceasta era complet scrisă şi încheiată (compară cu Ezechiel 2:10). Ea era şi »pecetluită cu şapte peceţi«. Fiecare pecete încuia o anumită parte a cărţii, de aceea conţinuturile sunt prezentate succesiv, în ordinea în care peceţile erau deschise. Dar înainte de deschiderea peceţilor de către Miel, întreg conţinutul cărţii a rămas total ascuns faţă de oameni şi faţă de îngeri. Cele şapte peceţi (sau sigilii) exprimă desăvârşirea cu care au rămas încuiate în Sine Însuşi hotărârile ascunse ale lui Dumnezeu, până când ele au fost deschise de Miel. Profetul Daniel a fost somat să pecetluiască cuvintele şi cartea până la vremea sfârşitului (Daniel 12:4), în timp ce vizionarului de pe insula Patmos i s-a spus exact opusul: »Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.« (Apocalipsa 22:10). Revelaţia de demult trebuia pecetluită, cea de mai târziu, nu. Chiar şi Daniel, care prin multele şi vastele revelaţii şi viziuni care i-au fost date, era mult mai distins decât contemporanii lui, a trebuit să recunoască: »Eu am auzit, dar n-am înţeles« (Daniel 12:8-9). Acum însă, când am ajuns la sfârşitul timpului, nu însă sfârşitul însuşi, nu mai este nimic ascuns. Cartea profetică este complet deschisă. Cartea pecetluită cu şapte peceţi este deschisă pentru noi, cu destăinuirea deplină şi exactă a viitorului. Profeţia, care odinioară era o taină, acum nu mai este o taină.

Provocarea prin înger:

2.-3. »Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.« Atenţia tuturor fiinţelor din univers, dotate cu minte şi intuiţie morală, trebuie să fie îndreptată spre cartea situată în palma deschisă a Aceluia, care şedea pe tron. Îngerii sunt »tari în putere« (Psalmul 103:20 – T.M.), dar puterea lor este exercitată numai în ascultare imediată de voinţa Creatorului. Fiecare din miriadele de îngeri rămâne în dependenţă permanentă de Acela, a cărui voie o fac cu plăcere. Toţi îngerii sunt puternici şi totuşi există între ei diferite ranguri şi ordine. Sunt îngeri care au primit un loc deosebit în rândul îngerilor, aşa cum este Gabriel, Mihael şi alţii*. Vocea puternică a unui »înger al puterii Sale« (2. Tesaloniceni 1:7) străpunge până la cele mai îndepărtate margini ale universului şi cercetează cerul, locul locuinţei lui Dumnezeu şi al oştirilor cereşti, pământul, locul locuinţei oamenilor şi ţinuturile subpământene, locul celor care s-au despărţit şi probabil şi locul altor fiinţe dotate cu minte. Aceste trei expresii semnifică împreună întreg ţinutul universului. Glasul acestui înger ajunge în orice loc şi la orice fiinţă.


* În Iuda 9, Mihael este numit arhanghel; Scriptura nu numeşte în niciun loc arhangheli la plural. Unii sub-împart ceata îngerilor, referindu-se la Efeseni 1:21 şi Coloseni 1:16 , în următoarele ordine sau clase: tronuri, domnii, căpetenii (căpetenie: Daniel 10:13,20,21), stăpâniri, puteri. Din domeniul supranaturalului intervin (în mod normal) în diferite feluri slujitorii invizibili ai voinţei divine influenţând, conducând, stăpânind în evenimentele care au loc între oameni.*

2. »Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?« O destoinicie morală, care să accepte această provocare a îngerului, nu se găsea niciunde. În universul întreg, în cele trei domenii ale creaţiei (Filipeni 2:10), nu s-a găsit niciunul măcar, care ar fi fost îndreptăţit, să reveleze planurile lui Dumnezeu şi să le împlinească. Deschiderea cărţii şi ruperea sigiliilor sunt privite ca activităţi diferite. Ordinea naturală ar fi fost, mai întâi să se rupă peceţile, ca să se poată deschide cartea. Provocarea îngerului se îndreaptă însă aici în primul rând la deschiderea cărţii, ca să reveleze conţinutul ei, după aceea la ruperea peceţilor, ca să exercite cele revelate, cu care se începe în capitolul 6. Importanţa morală a acestei acţiuni determină succesiunea. Provocarea a rămas un timp fără răspuns. Această misiune cerea o mărime morală şi aptitudini doveditoare care nu s-au găsit la niciuna din fiinţele create.

Vrednicia Mielului:

4.-5. »Şi eu plângeam mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi unul din bătrâni îmi zice „Nu plânge! Iată, Leul care este din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”« Mâhnirea vizionarului este scoasă în evidenţă prin folosirea pronumelui personal eu, cu care în limba greacă se arată o accentuare a afirmaţiei: »Şi eu plângeam mult«. Ioan este văzut aici ca reprezentantul acelora care cu privire la »timpul sfârşitului« sau »ultimele zile« au simţăminte corespunzătoare. Când el a văzut sulul scris pecetluit pe mâna deschisă a Aceluia care sta pe tron, sufletul lui a fost profund mişcat, pentru că în toată creaţia lui Dumnezeu nu s-a găsit nimeni vrednic să dezvelească conţinutul acestei cărţi şi să-l ducă la îndeplinire. Lacrimile lui Ioan au fost deja caracterizate ca „slăbiciune a creaturii”, dar chiar dacă plânsul este uneori expresia slăbiciunii, el este totuşi şi expresia unui simţământ drept, potrivit lui Dumnezeu. S-a mai spus de asemenea: „Apocalipsa nu a fost scrisă fără lacrimi şi ea nu poate fi înţeleasă fără vărsare de lacrimi.” Dar cartea trebuia deschisă. Şi iată – alături de adorarea în forma ei cea mai înaltă – caracteristica deosebită a bătrânilor (reprezentantul celor mântuiţi) încununaţi şi glorificaţi este cunoaşterea intimă a gândurilor lui Dumnezeu, unul din aceşti bătrâni este cel care mângâie pe vizionarul care plângea, îndreptându-i privirea spre Unul, care în orice privinţă era potrivit şi îndreptăţit să desfăşoare planurile lui Dumnezeu şi să le îndeplinească până la un sfârşit triumfător. Cine este Acest Unul? Este Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David. Ce a făcut El? El a învins – prin moartea Sa pe cruce a învins orice putere spirituală a răutăţii, întreaga putere a duşmanului. Prin aceasta El are dreptul incontestabil, atât prin Sine Însuşi cât şi pe baza a ceea ce a făcut El, să păşească la dreapta Celui veşnic, să ia cartea şi să împlinească planurile lui Dumnezeu. Cuvintele »Leul, care este din seminţia lui Iuda« amintesc de cuvintele din Geneza 49:9. Patriarhul Iacov, aflat pe moarte, abia a putut să-şi dea seama, atât cât îi era de clară privirea spirituală spre viitor, că profeţia lui minunată (Geneza 49:8-10) se referea la venirea viitoare a lui Mesia, după aproximativ 4000 de ani, care cu o putere irezistibilă, maiestate şi suveranitate va asigura binecuvântarea lui Israel şi a întregului pământ. În puterea Lui, comparată cu a unui leu, El va nimici orice putere adversă şi totodată pe dărâmăturile ei va instaura domnia Sa asupra lumii întregi. În El sunt unite vrednicia şi puterea. Găsim aici însă un alt titlu al Domnului, El este »rădăcina lui David«. De ce este numit David şi nu Moise sau Avraam? David este reprezentantul împărăţiei, Moise este reprezentantul Legii, Avraam este purtătorul făgăduinţelor. Aceste două capitole (Apocalipsa 4 şi 5) au ca temă principală drepturile şi gloriile împărăteşti ale lui Hristos. Se vorbeşte des de tronuri şi cununi şi acestea sunt cu adevărat semnificative pentru această parte din Apocalipsa. Deoarece este vorba de instaurarea Regalităţii şi a Împărăţiei, amintirea lui David este potrivită. Hristos este rădăcina şi sămânţa lui David (Apocalipsa 22:16), în primul rând Dumnezeu, apoi Om. El este rădăcina şi lăstarul lui David (Isaia 11:1,10).

Apariţia Mielului ca înjunghiat:

6.-7. »Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul: şi a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Vizionarul a plâns mult. Însă bătrânii, căpeteniile preoţiei cereşti, cunoşteau gândurile lui Dumnezeu şi au putut să le facă cunoscut vizionarului. Ceea ce era în întuneric pentru Ioan, pentru ei era luminos şi clar; ceea ce îl îngrijora pe vizionar, împlineau ei cu bucurie. Unul din bătrâni a îndreptat privirea vizionarului, care plângea, spre El, Cel care pe lângă maiestatea Sa şi puterea Sa invincibilă, poseda şi drepturi personale şi drepturi pe care Şi le-a câştigat, care Îi dădeau dreptul să descopere şi să împlinească planurile lui Dumnezeu. Când însă Ioan s-a uitat, el a văzut un Miel* în loc de un leu, aparent un tablou al slăbiciunii în loc de maiestate.


* Cuvântul Miel apare de 29 de ori în Apocalipsa. Cuvântul grecesc folosit permanent aici arnion descrie un animal mic, înseamnă deci mai de grabă Mieluşel (ca în Ioan 21:15), în contrast cu cuvântul amnos, care se foloseşte în Ioan 1:29 şi 1:36. Cuvântul leu se foloseşte în Apocalipsa o singură dată pentru Domnul Iisus.*

 În mijlocul scenei cereşti stătea un Miel ca înjunghiat. Cicatricile, pe care ucenicii le-au văzut odinioară la Cel Înviat (Ioan 20:20,25,27), putea Ioan să le identifice la Cel glorificat. Aducerea aminte de Golgota rămâne păstrată pentru totdeauna în cer. Noi nu avem niciun fel de greutăţi pentru faptul că semnele de neşters ale crucii se vor vedea şi pe trupul glorificat al Domnului nostru preaslăvit. Ioan Botezătorul a fost primul care a arătat spre Domnul Iisus, când umbla pe pământ, că El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36). Apostolul Ioan Îl vedea acum în cer în acelaşi caracter. Dar cum s-a schimbat poziţia Lui! Acolo rănit şi bătut (Isaia 53), aici punctul central al puterii şi slavei cereşti. Şi cu toate acestea El poartă şi aici pe trupul Său urmele şi cicatricile crucii. Faptul că Mielul stătea în mijlocul tronului şi al bătrânilor, reprezintă primul pas pe drumul primirii moştenirii Sale. El stătea gata să primească puterea Lui mare şi să-Şi înceapă domnia; aşa L-a văzut Ioan. În prezent El şade încă împreună cu Tatăl Său pe tronul Tatălui (Apocalipsa 3:21) şi la dreapta lui Dumnezeu (Psalmul 110:1 – T.M.). Dar vizionarul a văzut că şederea Lui răbdătoare s-a terminat. Mielul Se sculase de pe tron şi de pe locul de la dreapta şi stătea, fiind gata de a acţiona. Starea în picioare arată starea de pregătire pentru a acţiona, în timp ce şederea este o stare de linişte.

6. »Având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul.« Numărul şapte, care vorbeşte despre desăvârşire, apare aici de trei ori. Prin coarne şi ochi se exprimă simbolic puterea şi priceperea şi prin cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul se exprimă caracterul complet al administraţiei prin Duhul Sfânt în guvernarea Sa. Toate acestea sunt aşadar desăvârşite şi toate stau în legătură cu guvernarea pe pământ. Mielul ca înjunghiat, deci în caracterul Său de Mântuitor, stătea gata să preia aceasta. După aceea a venit Mielul şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron. Ce slăvi şi ce drepturi sunt unite în Preaiubitul lui Dumnezeu! Maiestatea şi puterea leului şi blândeţea şi spiritul de sacrificiu al Mielului unite cu înţelegerea şi puterea desăvârşită – toate acestea sunt foarte clar şi precis prezentate în Persoana minunată pe care vizionarul a avut dreptul S-o vadă. Dar cu ce cuvinte accentuat de simple se relatează evenimentul sublim! Deschiderea cărţii din mâna Celui veşnic, pecetluită cu şapte peceţi, reprezintă un eveniment cu o însemnătate aşa de mare că efectul lui este întrecut numai de cruce. Este un eveniment care include în sine glorificarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea creaţiei şi are interesul cel mai mare pentru toate creaturile (versetul 11-14). »A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Aici nu este nevoie nici de pensula artistului şi nici de pana istoricului. Simplitatea relatării nemeşteşugite este desăvârşită, divină. Simplu şi maiestuos, fără cuvinte pompoase şi fără ornamente. Ce liniştit şi ce sublim!

Făpturile vii, bătrânii şi cântarea nouă:

8-10. »Şi, când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare o harfă şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântă o cântare nouă: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!”«  În capitolul anterior este Cel veşnic în mărimea şi statornicia Fiinţei Sale precum şi în relaţia Sa cu întreaga creaţie ca Domnul ei, Creatorul şi Susţinătorul ei, care dă naştere la adorare adâncă în făpturile vii şi în bătrâni. Îngerii nu sunt numiţi ca participanţi la această adorare. Dar Mielul este aici punctul central al adorării în cer şi, corespunzător, întreaga creaţie, până în adâncimile ei, se pune în mişcare. Aici sunt caracteristici suplimentare care mişcă inima, motive suplimentare de adorare, pe care nu le găsim atunci când Cel veşnic stă ca atare înaintea privirii noastre. Mielul înjunghiat pune înaintea inimilor noastre pe Martirul sfânt, care a fost expus pe pământ la toate batjocurile şi la toate nelegiuirile, care a fost lepădat şi răstignit şi cu toate acestea nu a spus niciun cuvânt de reproş şi nici nu S-a folosit de puterea Sa în favoarea Sa – cu excepţia puterii pasive de a îndura. Dar aici totul este schimbat în chip minunat. Odinioară Mielul a stat în mijlocul cetei batjocoritorilor (Matei 27:27-31), tăcând, blând şi fără să se împotrivească; singuratic în sfinţenia Sa, în demnitate liniştită, a suportat până la extrem tratamentul josnic, crud şi dispreţuitor din partea oamenilor barbari din jurul Lui, care L-au dezbrăcat şi L-au îmbrăcat cu o manta de purpură, L-au încununat cu o cunună de spini şi L-au rănit, I-au pus o trestie în mână şi batjocorind şi-au plecat genunchii înaintea Lui, I-au acoperit faţa cu scuipatul lor dezgustător, au lovit cu trestia pe capul Lui neprotejat şi au dat frâu liber naturii lor degenerate prin tot felul de maltratări şi ocări. Mut şi răbdător El stătea în chinurile Sale în mijlocul lor. Aici acelaşi Miel, care poartă pe trupul Său semnele suferinţelor Sale, este văzut ca subiectul adorării în cer şi nicio voce nu  tace, nimeni nu poate rămâne mut, atunci când înaintează Mielul înjunghiat. Făpturile vii se unesc aici cu bătrânii în prosternare smerită înaintea Mielului. Cât de potrivit este momentul şi prilejul pentru aceasta! »Când a luat cartea« – acel moment minunat, la care conduc toate căile lui Dumnezeu, după care suspină creaţia, după care doreşte Israel şi pe care sfinţii îl doresc şi îl imploră în rugăciune, a sosit acum. Prima acţiune în acest moment este predarea frâielor guvernării în mâinile Mielului înjunghiat. Evenimente minunate, care acum sunt încă în viitor, au fost arătate vizionarului în viziunea sa. Împărăţia de o mie de ani, pe care El o va guverna după exercitarea judecăţilor, are un caracter intermediar. Hristos va domni împreună cu sfinţii Săi cereşti – prezentaţi aici prin bătrâni – şi împreună cu El vor domni şi alţi răscumpăraţi, care mai întâi vor trebui să treacă prin moartea de martir şi după aceea să fie înviaţi. Bătrânii aveau harfe şi potire de aur. Făpturile vii aparţin executorilor guvernării divine şi deoarece această guvernare va fi predată lui Hristos, Mielul înjunghiat, ele recunosc cu plăcere dreptul şi revendicările Lui asupra domniei universale. Făpturile vii şi bătrânii adoră în capitolul 4 pe Cel veşnic şi tot aşa adoră în capitolul 5 pe Miel. Ce dovedeşte aceasta altceva decât că Fiul este la fel cu Cel veşnic, da, că El în gloria de nepătruns a Persoanei Sale este Cel veşnic (Ioan 12:41 – Isaia 6), că El, Fiul, este Dumnezeu şi ca Dumnezeu are dreptul la omagiu din partea fiinţelor create, fără a mai vorbi de gloriile Lui suplimentare, pe care Şi le-a obţinut prin întruparea Sa şi prin lucrarea de ispăşire, pe care a făcut-o. În legătură cu cântarea de laudă de pe pământ din timpul Împărăţiei de o mie de ani sunt numite instrumente muzicale diferite (Psalmul 149 şi Psalmul 150 – T.M.). Însă lauda comună a cetelor cereşti va fi însoţită numai de harfe. Cântarea şi harfele aparţin împreună, aşa cum se vede şi la ceata martirilor din Iuda (Apocalipsa 15:2,3). Se pare că harfele au fost folosite mai des decât alte instrumente muzicale la cântarea de laudă şi adorarea Domnului în Vechiul Testament, deoarece ele, în mâna unui cântăreţ iscusit, permit obţinerea unei armonii neobişnuite de tonuri purtătoare cu melodii liniştite şi plăcute (Psalmul 33:1 ; 1 – T.M.; Cronici 25:6). Cântarea şi harfele sunt deseori amintite împreună.

8. »Potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.« Cântarea de laudă preoţească (prezentată prin harfe) şi slujirea preoţească (prezentată prin potire) sunt legate aici una de alta. În 2. Cronici 3 şi 4, Templul şi vasele sale sfinte vorbesc simbolic despre lucrurile şi evenimentele din Împărăţia de o mie de ani. Potirelor de aur din Templu (2. Cronici 4:22) le corespund potirele de aur din mâinile sfinţilor cereşti. Aurul potirelor arată valoarea lor şi de asemenea depune mărturie că este o slujbă înaltă şi sfântă, pentru care ele se folosesc. Cuvântul tămâie este în textul grecesc la plural şi prin aceasta arată varietatea de mirosuri plăcute, o plinătate de felurite mirosuri plăcute. Tămâia sunt rugăciunile sfinţilor. Rugăciunea pe pământ este o lucrare de tămâiere în cer. Uneori considerăm rugăciunile noastre fără valoare, dar ele nu sunt nicidecum fără valoare. Dumnezeu preţuieşte rugăciunile noastre şi rugăciunile noastre de mijlocire, în felul Lui deosebit şi în harul Său bogat. Ele se înalţă spre El ca mirosul de tămâie. Dar cine sunt sfinţii care se roagă şi pentru care preoţii cereşti dovedesc atâta compasiune? La mijlocul cărţii se vorbeşte destul de clar de o grupă de martori din mijlocul Iudeilor şi păgânilor, care va fi salvată în timpul judecăţilor asupra pământului (Apocalipsa 11:3 ; 12:17 ; 13:7-10). Furia lui Satan se va dezlănţui împotriva acestora sub puterea statală duşmănoasă (înfăţişată prin fiară) şi puterea religioasă decăzută (antihrist), prin care Satan va lucra pe pământ. Toţi aceşti martori vor suferi în acea săptămână îngrozitoare de şapte ani (Daniel 9:27), care va fi înaintea zorilor Împărăţiei de o mie de ani. Mulţi vor muri ca martiri şi în felul acesta îşi vor primi locul şi partea lor în cer. Alţii vor supravieţui şi vor constitui nucleul locuitorilor Împărăţiei de o mie de ani; ei se vor bucura de venirea lui Hristos şi de guvernarea dreaptă a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Rugăciunile acestor sfinţi sunt o lucrare de tămâiere înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să observăm cu atenţie că bătrânii nu acţionează nici ca mijlocitori şi nici ca apărători. Ei nici nu aduc aceste cereri înaintea lui Dumnezeu şi nici nu le măresc valoarea prin intervenţia lor. Bătrânii din cer sunt fraţii acelor suferinzi sfinţi de pe pământ. De aceea ar fi ceva deosebit dacă ei nu ar lua parte cu interes deplin la luptele şi încercările de pe pământ la care şi ei înşişi au luat parte mai înainte. Dar cu toate că ei au o compasiune adâncă, ocupă o atitudine pasivă. Preotul-înger, care cu multă lucrare de tămâiere dă putere rugăciunilor sfinţilor, nu este o fiinţă creată (Apocalipsa 8:3-4); Hristos, şi numai El singur, este îndreptăţit şi împuternicit pentru aceasta. Numai El este Mijlocitorul (1. Timotei 2:5) şi Apărătorul (Romani 8:34). Unul este Mijlocitorul, »Omul Iisus Hristos«, dar noi avem doi Apărători: pe Hristos în cer şi pe Duhul Sfânt, care locuieşte acum şi aici în noi (Romani 8:26-27).

9. »Şi ei (bătrânii) cântă o cântare nouă« În cartea Geneza nu este amintită nicio cântare. Patriarhii au fost bărbaţi care au avut gânduri adânci şi au avut o inimă mai de grabă serioasă decât veselă. Prima cântare pe pământ are loc în Exod 15. Eliberarea şi salvarea, de care a avut Israel parte (Exod 14), a fost motivul şi tema atât a cântării (Exod 15:1-9) cât şi a refrenului (Exod 15:21). Cântarea din acest verset este numită ca fiind nouă din cauza temei, mântuirea, care aici a fost înfăptuită nu în sens simbolic, ci efectiv; este nouă şi pentru că ea este cântată în cer şi totodată în seara premergătoare zilei de bucurie de o mie de ani. În Apocalipsa 4 nu găsim nicio cântare. De asemenea nu ni se spune niciunde în Scriptură că îngerii cântă cu gura. În Apocalipsa 15:3, cântarea lui Moise şi cântarea Mielului sunt legate pentru a lăuda lucrările şi căile Domnului cu Israel în trecut şi harul Său actual în Miel şi prin Miel. Cântarea creaţiei în cuprinsul şi extinderea ei trebuie să treacă pe planul secund faţă de cântarea şi triumful Domnului Iisus şi aceasta este cântarea nouă, a cărei temă este Mielul lui Dumnezeu învingător – o cântare care include trecutul şi viitorul, crucea şi domnia. Oricât de minunată ar fi fost cântarea lui Israel pe malul de răsărit al Mării Roşii, această cântare nouă este mult mai sublimă în ceea ce priveşte motivul care i-a dat naştere şi conţinutul ei. Cei mântuiţi cântă despre El şi pentru El.

9. »Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile.« Este remarcabil cum prezentarea Mielului aici exclude pe toate celelalte. Când El apare ca Mielul înjunghiat, atenţia cerului întreg se îndreaptă spre El. Unde este Leul din seminţia lui David? Leul face loc Mielului. Ca Leu – simbol al puterii şi tăriei – El va apăra interesele poporului Său Israel asuprit şi în alergarea Lui triumfătoare nu se va opri, până când triumful acestui popor nu va fi asigurat. Dar El nu exercită încă această putere şi Mielului I se cuvine toată gloria şi onoarea în cer şi pe pământ. Desigur în Domnul Iisus sunt unite puterea leului şi harul Mielului. În această cântare, Mielul este personal adresat, este preamărită demnitatea Sa în descoperirea şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Apoi se explică pentru ce Mielul este vrednic să îndeplinească planurile lui Dumnezeu până la obţinerea rezultatelor finale depline şi minunate.

9. »Pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam.« Ca Leul din seminţia lui Iuda, El acţionează cu putere, dar ca Miel, El a fost înjunghiat. Împlinirea planurilor divine ale harului şi gloriei sunt aici duse înapoi până la baza lor, la cruce: »Pentru că ai fost înjunghiat.« Fără cruce Hristos S-ar fi întors singur înapoi în cer, fără cruce nu ar fi nicio iertare de păcate. Crucea este faptul cel mai măreţ dintre planurile veşnice şi lucrul cel mai important din toate timpurile. Este fundamentul de neclintit pe care se bazează binecuvântările lui Israel şi ale întregii creaţii şi de asemenea gloria Adunării/Bisericii şi a sfinţilor din cer se bazează pe cruce. Mântuirea tuturor oamenilor este o invenţie a minţilor teologice şi nu are nicio bază în Scriptură. Oferă cumva Filipeni 2:10-11 , Coloseni 1:20 sau Faptele Apostolilor 3:21 cel mai mic sprijin către impresia că toate lucrurile, toţi oamenii şi chiar demonii trebuie să fie mântuiţi sau readuşi în starea lor iniţială? Noi răspundem categoric că Nu! În Filipeni 2:10-11, se constată supunerea universului întreg sub Hristos, dar supunere nu înseamnă mântuire. În Coloseni 1:20, împăcarea se limitează la toate lucrurile (nu la oameni) din cer şi de pe pământ, cele de sub pământ nu sunt amintite. Faptele Apostolilor 3:21 se referă la mărturia profetică cu privire la plinătatea binecuvântărilor din Împărăţia de o mie de ani şi vorbeşte de reinstaurarea tuturor lucrurilor. Dar, în loc să vestească mântuirea tuturor oamenilor, profeţii vechiului legământ contrazic categoric acest gând (Daniel 12:2; Isaia 66:24). Şi cum sună mărturia serioasă a vizionarului de pe insula Patmos (Apocalipsa 19:19-21; 20:7-15)? Nu există o mântuire a întregii omeniri, ci numai a oamenilor din ea. Hristos ca Miel a răscumpărat totul. O cumpărare are ca rezultat schimbarea proprietarului. Prin aceasta El a obţinut dreptul legal asupra a tot şi toate. Dar gândul aici este că El a răscumpărat oameni pentru Dumnezeu din mijlocul celorlalţi cu preţul nespus de mare al sângelui Său. Aceştia sunt acum proprietate a Sa, ei Îi aparţin. Mântuirea, în contrast cu cumpărarea, este întotdeauna personală şi are ca urmare schimbarea poziţiei. Aceia, care odinioară erau duşmani, sunt acum împăcaţi cu Dumnezeu şi apostolul scrie: »Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu« (Romani 5:11). Aceasta este poziţia morală cea mai înaltă, în care poate o creatură să fie aşezată. Mântuirea lui Israel a avut loc odinioară prin tărie şi putere (Exod 15:13; Psalmul 106:8-10 – T.M.), mântuirea de păcat are loc prin sângele Său (1. Petru 1:18-19; Romani 3:24-25). Împărţirea oamenilor se face aici, ca şi în alte locuri, prin folosirea numărului semnificativ patru, »din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam«. Din aceştia adună Dumnezeu un popor pentru Sine.

10. »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!« Bătrânii preamăresc şi înalţă în cântarea nouă vrednicia şi lucrarea înfăptuită de Miel, precum şi rezultatele acestei lucrări. În timp ce ei Îl contemplă, se uită pe sine şi vorbesc la persoana a treia: »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi (ei) vor împărăţi peste pământ!« Ei înşişi aparţineau acelora care au fost răscumpăraţi şi care au fost înălţaţi la această demnitate. Dar cu privire la ei înşişi, ei au ajuns complet la odihnă şi nu se gândesc la ei înşişi, ci la ceilalţi mântuiţi care, după răpirea Adunării, vor fi martori ai lui Dumnezeu pe pământ. Lucrarea lor preoţească are loc cu privire la alţii şi astfel ei aici, în cântarea nouă, se gândesc la mântuiţii, care atunci vor fi încă în încercări şi luptă pe pământ. Cuvintele »i-ai făcut împăraţi şi preoţi« arată demnitatea lor împărătească şi o apropiere preoţească şi intimitate. În încheiere ei cântă şi spun: »şi (ei) vor împărăţi peste pământ«. În perioada timpului de binecuvântare al Împărăţiei care va veni, Ierusalimul va fi reşedinţa pe pământ (Ieremia 3:17) şi poporul Iudeu, care atunci va fi constituit numai din mântuiţi, va fi cap peste toate naţiunile/neamurile (Psalmul 47 – T.M. ; Isaia 52:1-10). Sfinţii cereşti însă »vor împărăţi peste pământ«, dar nu pe pământ. Împărăţia Fiului şi Împărăţia Tatălui (Matei 13:41,43) sunt domenii diferite ale binecuvântărilor, prima este domeniul pământesc, cea de-a doua este domeniul ceresc. Toţi sfinţii care au adormit în Domnul, împreună cu aceia care vor fi transformaţi la venirea Domnului (1. Tesaloniceni 4:15; 1. Corinteni 15:51-52), vor împărăţi peste pământ într-o legătură fericită cu Hristos. Ei nu sunt supuşii împărăţiei, ci ei sunt împăraţii; în Apocalipsa 20:4-6 ei sunt văzuţi în numărul lor deplin, toţi cei care atunci vor împărăţi împreună cu Hristos. Guvernarea noastră împreună cu El va avea acelaşi caracter ca şi guvernarea Lui, care este caracterizată prin legătura între puterea împărătească şi harul preoţesc, aşa cum se exprimă în Zaharia 6:13 : »El va fi Preot pe tronul Său«.

Preamărirea adusă de toate creaturile:

11.-14. »Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi de jur-împrejurul tronului şi al făpturilor vii şi al bătrânilor; şi numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, spunând cu glas tare: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!” Şi pe orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele le-am auzit spunând: „A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii spuneau: „Amin!”; şi bătrânii s-au prosternat şi s-au închinat.« Expresiile »am văzut« şi »am auzit« arată atenţia încordată a vizionarului*. Apariţia îngerilor pe scena cerească şi locul pe care ei îl ocupă aici sunt foarte remarcabile. Îngerii au vestit odinioară naşterea lui Iisus şi au lăudat pe Dumnezeu cu cuvinte care sunt păstrate pentru veşnicie (Luca 2:8-14); când mai târziu Domnul a fost în întunericul grădinii Ghetsimani şi umbrele întunecate ale crucii şi ale paharului amar apăsau pe sufletul Lui, I-a apărut un înger, care L-a întărit (Luca 22:43); doi îngeri au confirmat învierea Lui (Ioan 20:12-13; Matei 28:2-6) şi doi îngeri au confirmat înălţarea Sa şi revenirea Sa (Faptele Apostolilor 1:10-11). Când El S-a reîntors în patria Lui cerească, s-au împlinit cuvintele »văzut de îngeri« (1. Timotei 3:16). Tot adevărul creştin este pentru toate oştirile cereşti subiectul intereselor lor, pe care încearcă să-l cerceteze (1. Petru 1:12). Este bucuria lor să slujească acum acelora care vor moşteni mântuirea (Evrei 1:14), aşa cum va fi bucuria lor, în veşnicie să stea la dispoziţia lor (Apocalipsa 21:12). În cete nenumărate vor însoţi pe Domnul la intrarea lui triumfală în lume (Matei 25:31; Evrei 1:6). Despre îngeri nu se spune însă că iubesc sau că sunt iubiţi.


*La sfârşitul cărţii Apocalipsa (Apocalipsa 22:8) Ioan asigură, că el »a văzut aceste lucruri şi a auzit«. Prin aceasta avem mărturia personală, decisivă a apostolului că el a văzut efectiv aceste viziuni şi a auzit efectiv glasurile diferite şi zgomotele.*

 Punctul central este Mielul înjunghiat, de jur-împrejurul tronului sunt făpturile vii şi bătrânii, sau cei mântuiţi, şi în jurul acestora îngerii constituie cercul exterior. Numărul lor imens nu mai este intuitiv pentru om (vezi şi Daniel 7:10). Oştirile de îngeri răspund la cântarea nouă a celor mântuiţi, glăsuind, în timp ce bătrânii cântă. În aceasta este mai mult decât o diferenţă neînsemnată, căci, cu toate că îngerii cunosc pe Miel, ei nu pot spune, că El a fost înjunghiat pentru ei. Noi Îl cunoaştem într-un fel personal mult mai profund, mai cuprinzător decât îngerii. El a murit pentru noi, nu pentru ei, de aici vine diferenţa: noi cântăm, ei vorbesc. Despre îngeri nu se spune niciodată că ei cântă. Să observăm de asemenea că, în cântarea lor, bătrânii se adresează direct Mielului, în timp ce îngerii, corespunzător poziţiei şi slujbei lor, vorbesc despre El într-un fel mai puţin intim. Încă o dată: cei mântuiţi Îi cântă, îngerii vorbesc despre El. Cu toate acestea preamărirea impunătoare adusă de oştirea îngerilor este grandioasă. Armonia nu este influenţată de niciun dezacord. Ei Îi atribuie un număr complet (şapte) de calităţi* aşa cum o fac şi în capitolul 7:12. Însă aici ei vorbesc despre Mielul înjunghiat şi în Apocalipsa 7:12 despre »Dumnezeul nostru«, despre Dumnezeul îngerilor şi al oamenilor. Ordinea în care este numită fiecare expresie în cele două preamăriri aduse de îngeri, este diferită. În afară de aceasta, bogăţia nu este numită în capitolul 7 şi în locul ei este numită mulţumirea. Cele şapte cuvinte »puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare« sunt împreună expresia cea mai înaltă şi mai desăvârşită a ceea ce o creatură poate să aducă. Ele reprezintă preamărirea deplină şi desăvârşită adusă de cea mai înaltă fiinţă creată de Dumnezeu.


* Puterea stă aici pe locul întâi, deoarece împrejurările necesită exercitarea imediată a acestei puteri. Lui Îi este atribuită puterea în sensul cel mai larg şi cuprinzător. Bogăţiei Lui îi aparţin toate comorile din univers, toate valorile morale şi materiale. Înţelepciunea Lui se recunoaşte în toate lucrările şi căile lui Dumnezeu. Tăria este însuşirea pe care o are cineva, prin care este făcut capabil să execute ce şi-a propus. Onoarea înseamnă aici că Mielul este vrednic să primească orice semn al recunoaşterii şi omagierii publice. Gloria se referă la prezentarea publică a trăsăturilor de caracter morale, care caracterizează numai pe Miel. Binecuvântarea, care se cuvine Mielului, cuprinde orice beatitudine, fericire şi bucurie în orice privinţă.*

 Fluviul deplin al laudei nu este epuizat prin aceasta. El creşte în putere şi plinătate până cuprinde universul întreg. »Orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele«, orice făptură din universul imens, din toate părţile lui, se alătură. Celui veşnic de pe tronul Său şi Mielului se aduce adorare din partea tuturor creaturilor. Preamărirea împătrită – »binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea« – arată că întreaga creaţie aduce această laudă dintr-o pornire lăuntrică; şi ce se exprimă prin aceasta va fi şi va rămâne veşnic valabil – »în vecii vecilor«. Cele patru făpturi vii rostesc Amin-ul lor la aceasta şi bătrânii se prosternă din nou şi se închină. Dacă am ajuns la sfârşit cu studiul acestei secţiuni deosebit de preţioase a revelaţiei divine, dorim să atragem atenţia încă o dată că, cântarea nouă şi adorarea descrisă aici sunt încă viitoare. Ceea ce va împlini în Împărăţia de o mie de ani şi în veşnicie ne este făcut cunoscut aici şi este privit ca şi cum ar fi avut loc deja. De aceea în general se folosesc verbe la timpul trecut. Mielul înjunghiat este punctul central în jurul căruia sunt adunaţi toţi. În Persoana Sa avem garanţia sigură pentru împlinirea minunată a planurilor lui Dumnezeu. De aceea credinţa strigă triumfătoare, înainte chiar ca lucrarea să fie înfăptuită: »S-a împlinit!«