DIN MINUNATA ȚARĂ „EDUCATĂ” A LUI JOHANNIS!

DIN MINUNATA ȚARĂ „EDUCATĂ”  A LUI JOHANNIS!

1. Balet cu rocada:

 Rocada s-a împotmolit în greva profesorilor și era normal să se întâmple așa. Decontul dezmățului bugetar, clientelismului, lipsei de reforme și al proastei guvernări a sosit. Într-un „moment prost” pentru coaliție, prinsă cu halca puterii în colți, de care partidele trag disperate să înhațe cât mai mult. Un spectacol dezgustător. Marcel Ciolacu a descoperit că este neconvenabil să ajungi premier într-un context în care orizontul de până la alegeri este întunecat de stoluri de lebede negre care pot transforma visele de mărire și îmbuibare într-un coșmar. Așa că Ciolacu a spus „pas” negocierilor, inventând două pretexte: greva profesorilor și pensiile speciale. „Agenda românilor nu mai coincide cu agenda politică, iar eu am promis că niciodată nu am să pun interesele politice mai presus de intereselor românilor. De aceea cred că, în acest moment, prioritatea tuturor decidenților politici trebuie să fie rezolvarea solicitărilor sindicatelor, dar și restanța majoră privind reforma pensiilor speciale”. Fabuloasă mostră de populism! Chestia este că niciuna, nici alta nu pot fi soluționate chiar peste noapte. Salarizarea profesorilor a fost extrasă din legea educației și trebuia să fie rezolvată prin legea salarizării unitare (jalon în PNRR) de către ministrul pesedist al Muncii, Marius Budăi, care nu a fost capabil să pună pe masă nici măcar draftul. Plus că de unde bani, când gaura de la buget încă nu a fost umplută? Iar dacă le dai profesorilor, vor sări ca arși să ceară și alți bugetari. Cine să te creadă că bugetul nu-i sac fără fund, când ai majorat salariile parlamentarilor, primarilor, magistraților, ai inventat noi categorii de speciali și clientela a trăit împărătește? De pensiile speciale au ținut toți cu dinții, în pofida criticilor Băncii Mondiale și a riscului de a pierde banii din PNRR. Peste noapte, la ordinul cavalerului neprihănirii, Ciolacu, posesorul unei indemnizații de fals revoluționar, or să apară și niște amendamente, cel mai important fiind creșterea „treptată” a vârstei de pensionare a specialilor până la 65 de ani, ca pentru muritorii de rând. Problemele rămase în stand by sunt însă mult mai multe și nemulțumirea socială va crește, căci așa se întâmplă după doi ani de guvernare antireformistă, clientelară și habarnistă. Marcel Ciolacu a înțeles că toate se vor sparge în capul lui și al PSD, așa că încearcă să amâne neplăcutul moment al datului cu capul de realitate sau să se extragă complet, dacă-i ține. Desigur, PNL are partea lui majoră de vinovăție. În fond, a avut premierul și ministere cu greutate, dar Nicolae Ciucă, submediocru și obedient, nu a avut curajul să facă vreo mișcare fără binecuvântarea Cotroceniului și a lui Ciolacu. A stat ghiocel și a acceptat toate compromisurile posibile și imposibile, partidul a căzut în sondaje, AUR a crescut, dezamăgirile s-au acumulat pe toate fronturile. Ciucă ar fi fericit să scape cât mai repede de pacostea numită prim-ministeriat, o pălărie mult mai mare decât chipiul de general. Întrebarea este ce au de gând Marcel Ciolacu și Klaus Johannis. Pentru PSD, cel mai convenabil din punct de vedere politic ar fi ori să-i lase pe liberali cu funcția de premier, adică pe incompetentul dovedit deja Ciucă, ori să plece de la guvernare și să susțină un guvern minoritar PNL. Pe scurt, ambele variante i-ar împinge pe liberali să-și frângă gâtul până în alegeri, iar PSD să chibițeze/critice de pe margini, făcând opoziție în timp ce e la putere. Este formula aplicată cu succes între 2007 și 2008, cu guvernul Tăriceanu. Scenariul are însă câteva inconveniente majore. În primul rând, este vorba de accesul la resurse, funcții și sinecuri, care va fi mai limitat. Nemulțumirea și presiunea baronilor locali, ale clientelei și activului de partid vor fi imense și se vor răsfrânge asupra lui Marcel Ciolacu. În al doilea rând, Ciolacu și-ar putea pierde din influența în partid și lupta pentru putere dintre tabere va intra într-o nouă paradigmă. Căci una e să fii premier en titre și candidat la prezidențiale și alta doar un aspirant la putere. Pentru liberali, adică pentru unele minți mai înfierbântate, cum este a lui Rareș Bogdan, perspectiva anulării rocadei și continuării guvernării sub flamura ofilită a lui Nicolae Ciucă este atrăgătoare („poate să rămână premier în următoarele luni, ba chiar ani”). Doar că această variantă va fi sinucigașă din mai multe motive: PNL nu are un lider, Ciucă este și va fi un premier slab, PSD în opoziție mascată este periculos, reformele vor fi ratate ca și până acum, nemulțumirea socială va crește și întregul decont al guvernării va fi achitat de PNL în cabina de vot. Pe fond, PNL este la fel de antireformist ca și PSD, dar mult mai lipsit de vlagă și comunicatori. În realitate, nici PSD, nici PNL nu ar avea niciun interes să preia frâiele guvernării în anul preelectoral, cel mai bine ar fi ca povara responsabilității să cadă pe umerii celuilalt. Dar au încotro? Opoziția este haină grea, după ce ai fost conectat la conducta bugetului. Mai mult, nu există o altă variantă de majoritate parlamentară, iar des invocata „stabilitate” nu e chiar vorbă-n vânt în contextul războiului din Ucraina. Are Ciolacu o reală alternativă fără să fie acuzat că abandonează corabia la greu și fără să-l sfâșie baronii? Nu prea, dacă Ciucă își dă demisia cum a promis. Iar acesta depinde de președintele johannis, care după ce i-a nenorocit pe liberali și a pus umărul la România needucată, ar trebui să înțeleagă că a venit timpul să strice prietenia cu PSD.

2. Greva profesorilor încurcă socotelile coaliției:

 „Sunt probleme care trebuie rezolvate pe verticala sistemului de educație în ceea ce privește o serie de aspecte care de-a lungul timpului au dus la aceste distorsionări.” Fraza aparține (încă) prim-ministrului Nicolae Ciucă, dar poate fi ușor folosită ca exemplu de consistență a mesajului executivului către profesori. Nu numai în ultimele luni, ci de-a lungul întregii „epoci de aur” a României educate (ca să nu mai aducem în discuție și precedentele administrații). Pe 22 mai s-a declanșat greva generală în învățământul preuniversitar, prima de acest fel în Educație după 18 ani, după cele din 2000 și 2005. Participă, potrivit liderilor sindicali, aproximativ 150.000 de cadre didactice, la care se adaugă în jur de 50.000-60.000 din personalul auxiliar și nedidactic. Decizia a fost luată după negocierile eșuate de la Guvern din 21 mai, unde prim-ministrul le-a reproșat, se pare, sindicaliștilor că „și-au ales cel mai prost moment posibil din ultimii 10 ani”. Nu neapărat pentru că bat la ușă bacalaureatul și evaluarea națională, ci pentru că se produce exact în perioada transferului funcțiilor în interiorul coaliției guvernamentale, ceea ce ar genera „instabilitate”. Într-o perspectivă mai generală, pentru executiv niciun moment nu este bun pentru declanșarea unui conflict de muncă, așa încât iritarea unui politician deranjat din programul duminical de negocierile cu profesorii nici nu poate stârni prea multă mirare. Pe de altă parte, profesorii au la dispoziție puține momente în anul școlar când pot atrage atenția guvernanților și opiniei publice: o grevă în octombrie sau februarie nu are nici pe departe impactul uneia în mai-iunie. Perioada examenelor este, din păcate, și una dintre puținele când opinia publică își mai aduce aminte de școală și de problemele ei sistemice. Pentru PSD, greva profesorilor este un teren de negociere suplimentar în reîmpărțirea portofoliilor, ceea ce se și întâmplă sub acoperirea unei intense preocupări legate de revendicările sindicatelor. Pentru liberali și pentru patronul maxim al educației, locatarul de la Cotroceni, situația este mai puțin confortabilă: portofoliul liberal-prezidențial are deja în compoziție chinuitele legi ale Educației, un tablou general dezolant al învățământului și un minim istoric al alocației bugetare pentru Educație. Un palmares dificil de împachetat mediatic în campania electorală care bate la ușă, chiar dacă departamentul media al liberalilor se străduiește deja, fără rezultate notabile, să construiască imaginea unui premier care cunoaște agenda și se implică. Pe lângă iritarea vizibilă a puterii, deranjată din baletul ei penibil și costisitor de redistribuire a resurselor și portofoliilor, există inevitabil corul rostitorilor de mantre lansate și întreținute și ele de foști premieri sau președinți: profesorii primesc cât merită, au viața mai ușoară și vacanțe mai lungi, profesorii se îmbogățesc toți din meditații, profesorii sunt plagiatori, profesorii sunt abuzatori etc., etc.. Traian Băsescu în cele două mandate prezidențiale, Călin Popescu Tăriceanu în perioada șefiei executivului au contribuit masiv la fixarea acestor falsuri și generalizări catastrofale pentru percepția publică a unui domeniu oricum victimă a subfinanțării și a lipsei de prestigiu. Ca să nu mai amintim cum au contribuit toți cei evocați mai sus și mulți alții la politizarea Educației și, în consecință, la decredibilizarea galopantă a sistemului. Nu e de mirare, așadar, după ani la rând de dezinformare și demolare a statutului unei profesii, că publicul este destul de împărțit: nu pare a se degaja o masă critică de susținere a grevei, deși ea este în sine un exercițiu de salutat și, de ce nu, de urmat și de alte categorii profesionale, mai cu seamă în contextul unei fracturi masive între agenda publică reală și cea a puterii politice. Este greu de anticipat în acest moment dacă declanșarea grevei va avea rezultatele preconizate, sperate de liderii sindicali. Nu au existat prea multe momente, de 9 ani încoace, ca să nu spunem de 33 de ani încoace, când profesia și domeniul educației să fi fost în mod consecvent considerate prioritare în politicile publice. Nu sunt aici locul și timpul pentru un istoric al nepăsării, delăsării și ideologizării care au marcat pe termen lung educația României democratice. Dar există un amestec toxic în narațiunea publică propagată, care combină exaltarea „performanței” cu lapidarea „eșecului”: nu există nimic în mijloc, vârfurile sunt premiate, repetenții sunt ascunși sub covor. Regimul politic românesc a avut doi președinți profesori: unul în universitar, Emil Constantinescu, altul în preuniversitar, Klaus Johannis. Primul a fost prea repede învins de sistem ca să se mai poată dumiri ce e de făcut, în termeni generali, cu Educația. Al doilea a avut prea mult timp pentru îngustimea viziunii. Cu totul, am avut foste cadre didactice în cea mai înaltă funcție a statului, ceea ce putea să imprime o direcție în orientarea programelor, mai bine de o treime din perioada post-1989. Și cu toate acestea, nu numai că Educația și statutul profesiei nu s-au consolidat, ci și par să se fi erodat masiv, pornite oricum de la ceea ce consideram la vremea respectivă că este un „minim istoric”.

3. Dezbinarea și frica, ultimele arme ale lui Johannis, zis Ceaușennis!

 Într-o relație normală între guvernați și guvernanți, radicalismul profesorilor poate părea excesiv. Cum să nu înțeleagă oameni cu un nivel de educație peste mediu, în multe cazuri chiar foarte ridicat, că orice majorare de proporții bruscă, peste puterile bugetului, chiar dacă va fi acordată nu poate decât să se topească rapid și cu supramăsură în inflație? Dar exact asta este problema mai mare decât cea salarială  însăși: relația anormală între cei care dețin puterea și cei care le-au încredințat-o și ar trebui să fie beneficiarii, nu victimele exercitării ei. Iar sursa acestei relații anormale, manifestată prin neîncredere totală, are cauze cronice, nu doar ale actualei guvernări, dar pe care le-a perpetuat. În primul rând, continua înșelătorie, minciuna, incorectitudinea flagrantă. Să nu uităm că majorări promise, chiar statuate în legi, au fost apoi eludate. Nici măcar legea salarizării acum în vigoare nu a fost respectată. De ce ar crede profesorii că eșalonarea majorării salariale pe 3 ani propusă acum va avea altă soartă? Apoi, vedem că în acest conflict, guvernul a plecat de pe poziția – nu se poate nimic acum, urmează legea salarizării. După instalarea haosului, a pus pe masă niște vouchere și abia când lucrurile au părut complet scăpate de sub control, au avansat o majorare imediată și prevederea procentului de majorare totală, independent de legea salarizării. Dacă toate acestea se puteau de la început, de ce nu au fost puse pe masă pentru a fi evitate zilele de haos și, mai ales, radicalizarea protestului? Și dacă ele au fost ascunse 10 zile, de ce să creadă profesorii că nu mai există spațiu de manevră și nu pot obține mai mult? Cum se face că acum două zile ministrul Budăi se jelea că din cauza PNNR este interzisă orice OUG salarială și acum, iată, se poate OUG? Pentru că, după cum spune fostul ministru al Educației, Remus Pricopie, la Europa FM, banii pentru majorări salariale nu există, de fapt, ei trebuie luați de undeva, printr-o rectificare bugetară. De altfel, OUG adoptată pe 1 iunie are aviz negativ al CES și al Consiliului legislativ tocmai pentru că lipsește sursa de finanțare. Da, sigur că așa este, dar cum se face că polițiștii au primit de la prima strigare? Cum se face că parlamentarii și-au majorat singuri sumele forfetare? Cum se face că pentru medici s-a putut totul deodată? Cum se face că angajații AFM, ai Curții de Conturi și mulți alții nici nu au fost nevoiți să ceară ca să primească? Dubla măsură este o altă cauză pentru care argumentele raționale au fost abolite. Nu pot fi valabile doar pentru unii. Și nu în ultimul rând, totala desprindere a puterii de popor. După ce, în sfârșit, au propus o ordonanță de urgență, d.-nii Ciucă și Ciolacu păreau convinși că au rezolvat problema. Ceea ce denotă că ei nu au înțeles fondul problemei, neîncrederea, disperarea, furia dincolo de bani. Oamenii aceștia, în lumea lor minunată, în frunte cu dl. Johannis care vrea vești bune, muzică veselă și promovarea „României educate” medievale, au pierdut contactul cu realitatea României! Dl. Johannis nici măcar nu și-a mai ascuns din R. Moldova enervarea disprețuitoare pentru profesorii care au stat în grevă „un pic cam mult” și îndrăznesc nu doar „să pună în pericol examenele naționale”, ci să nu leșine de recunoștință pentru medierea prezidențială. „Împăratul” nu suportă ideea că este refuzat, că România educată nu e glorificată în ode ceaușiste, că stabilitatea se dovedește o butaforie putredă și sticla e cioburi, că mandatul său este un faliment total al încrederii! Pe ce mizează acum guvernul și dl. Johannis sunt, în mod evident, dezbinarea, intimidarea și frica. Socotesc că unii profesori, cei pentru care majorarea de 1.000 de lei brut este la nivelul de 25% solicitat sau foarte aproape, vor fi tentați să cedeze, mai ales că fiecare zi de grevă este o zi pierdută din leafa și așa mică. Este cumva ceea ce a sugerat și dl. Johannis: ați primit bani, nu mai aveți motive de grevă! Dacă nu, tonul inacceptabil amenințător al împăratului sugerează că ar putea urma represalii. Dacă nu a mers cu banii incerți aruncați pe masă, poate merge cu forță și intimidarea. Ce a exersat cu liderii sindicali ieșiți foarte pacifiști de la Cotroceni? Să zicem că le vă ieși. Dar după aceea? Deja mulți profesori, cei mai buni în general, au bagajele făcute ca să plece din învățământ sau chiar din țară. Și acum sunt materii pentru care școli importante din orașe mari nu reușesc să facă angajări. Se va funcționa cu un deficit și mai mare de personal și cu o calitate și mai proastă a cadrelor didactice și, de aici, cu produse și mai slabe ale școlii romanești. Cine își va permite meditații va mai avea o șansă, cine nu, va fi condamnat. 

4. De ce profesorii ar trebui să oprească greva?

 Mulți părinți își pun tot mai îngrijorați întrebări dacă anul școlar va fi înghețat, prelungit și dacă examenele se vor da la timp. Elevii nu s-au mai dus la școală de peste o săptămână, iar profesorii au anunțat că nici marți, 6 iunie, nu vor ține cursuri. Mișcarea de protest care s-a bucurat de susținerea cetățenilor tinde să devină nepopulară. Orice conflict e format din trei etape: contextul, interacțiunea dintre părți și rezoluția. Conflictele se încheie, întotdeauna, cu învingători și învinși, chiar dacă, de multe ori, aceștia nu sunt clar definiți la sfârșitul confruntării.  În plus, există pierderi colaterale de tot felul, de la cele materiale, până la cele fizice și psihice. În confruntările sociale interacționează comunități, grupuri profesionale, familii sau simpli cetățeni cu cei care dețin puterea, cu cei care ar putea să rezolve problemele cu care se confruntă protestatarii.  Conflictele sociale se declanșează din cauza nemulțumirilor provocate, în general, de dificultățile resimțite de cei care hotărăsc să-și manifeste nemulțumirea, a calității vieții, a aspirațiilor sau a modului în care sunt plătiți la locul de muncă. Prezentarea schematică de mai sus am făcut-o pentru a încerca să arăt punctul în care se află greva profesorilor. În opinia mea, s-a ajuns în momentul în care protestatarii sunt pe cale să piardă sprijinul opiniei publice și de aceea, pentru a marca micile victorii obținute în confruntarea cu Executivul, dar și pentru a avea o nouă șansă de a construi un protest credibil în viitorul apropiat, cadrele didactice ar trebui să renunțe la grevă.

O mare surpriză: România e o țară care are în jur de 6 milioane de salariați, iar 4,5 milioane dintre ei lucrează în mediul privat. De asemenea, numărul cadrelor didactice este de 255.000, iar între cei pe care îi educă, majoritari sunt copiii celor care nu sunt angajați în domeniul public.Spre surprinderea celor din Guvern și a președintelui Johannis, dar și spre surprinderea liderilor sindicali și a dascălilor care au hotărât să se confrunte cu autoritățile, protestele și greva celor din învățământ s-au bucurat de o susținere importantă din partea opiniei publice.Toate datele premergătoare arătau că părinții urmau să se poziționeze împotriva profesorilor din cauza pericolului de înghețare a anului școlar, a decalării examenelor naționale, din cauza costurilor legate de educație, în principal prețul meditațiilor, slaba pregătire a cadrelor didactice și faptul că la multe școli nu se învață mai nimic.Dar, surpriză, o mare parte a societății a susținut protestul, considerându-l legitim pentru că, în repetate rânduri, reprezentanții guvernelor, indiferent de culoarea politică, au contribuit activ la subfinanțarea sistemului de educație.Strategia inițială a lui Nicolae Ciucă a fost să ofere sume punctuale la negocieri, care să nu se transforme în modificări de salarii. A pus pe masa negocierilor vouchere și carduri, sperând ca sindicatele să dea înapoi din cauza tensiunilor dintre profesori și părinți.Dar strategia a fost una greșită, iar Ciucă, Ciolacu și Johannis au realizat acest lucru abia în ziua de marți, 23 mai, când în stradă s-au adunat în jur de 20.000 de protestatari susținuți și aplaudați de trecători, deși circulația din București a fost dată peste cap.

„Cum îndrăznește cineva?” Brusc, mult discutata „rotativă” a premierilor nu a mai avut loc, deși Ciucă își strânsese obiectele personale din birou, iar Ciolacu se pregătea să se așeze în fotoliul de la Palatul Victoria.O săptămână mai târziu, sindicatele din învățământ organizează un nou protest în stradă și un marș spre Cotroceni.Într-o săptămână, starea de spirit a protestatarilor, dar și a opiniei publice s-a schimbat. Au fost mai puțini participanți, iar ceea ce urma să fie un punct culminant al grevei, protestul din fața Palatului Cotroceni, nu și-a atins scopul pentru că, acolo, au ajuns destul de puțini greviști, iar Johannis a primit liderii la negocieri.A fost momentul în care guvernul a preluat controlul negocierilor, a dat o ordonanță de urgență prin care a răspuns parțial și minimal la solicitările profesorilor, iar Johannis i-a atacat pe greviști și pe liderii sindicali.„Cum îndrăznește cineva să pună în dificultate examenele naționale?”, s-a întrebat retoric președintele într-o conferință de presă ținută cu ocazia întâlnirii din Moldova a Consiliului Politic European. „E o generație întreagă care trebuie să dea BAC-ul și să meargă la universități. Deci, îi punem în dificultate? E o generație întreagă care dă examenul de capacitate. După ce Guvernul le-a dat tot ce au cerut, încă o dată, le-a dat tot ce au cerut, acum în ce temei să mai continue greva?”, a continuat Johannis, folosind un ton dur. „Și dacă liderii de sindicat naționali și județeni nu se înțeleg între ei, dascălii vor înțelege foarte bine acest semnal”, a mai spus președintele României.

Neînțelegeri între liderii sindicali și greviști: După doi ani de pandemie și eșecul parțial al sistemului de educație on-line, punerea în pericol a anului școlar ar fi o catastrofă pentru elevii din România. E un risc pe care unii profesori par hotărâți să și-l asume, decizia fiind un coșmar pentru părinți și o vulnerabilitate a protestului pe care Guvernul Ciucă vrea s-o exploateze.Sunt semne că a apărut o deconectare între liderii sindicali, care ar dori să încheie greva, și mulți profesori care vor să o continue, nemulțumiți de modul în care au fost tratați la negocieri și de oferta primită.„Ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este următorul lucru: a existat un anumit mandat de negociere. Prelungirea negocierilor a condus la amplificarea nemulțumirilor legitime ale colegilor noștri, astfel încât așteptările lor au devenit mult mai mari. În condițiile în care așteptările sunt mai mari, eu personal am solicitat un nou mandat din partea colegilor mei care să vină să stabilească clar limita nouă în cadrul căruia să pot negocia”, a declarat Marius Nistor, președintele Federației Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”. Din precizările liderului de sindicat reiese că șefii mișcării de protest sunt depășiți de amploarea luată de acesta, iar la nivelul membrilor s-a instalat confuzia.În mod clar, unii profesori vor să oprească greva, iar alții s-o continue, iar conducătorii protestului au pierdut o parte din susținere din moment ce au ajuns în situația să ceară un nou mandat de negociere.

Cinismul oamenilor politici! De aici înainte lucrurile vor lua o întorsătură tot mai urâtă și mai complicată pentru greviști din cauza faptului că reprezentanții guvernului au construit și un caz pe care să-l prezinte, eventual, în fața judecătorilor pentru a solicita o decizie de încetare a grevei.În acest mod trebuie înțelese publicările succesive ale unor ordonanțe de guvern în care sunt trecute ofertele autorităților, dar și negocierile sterile atât de la Palatul Victoria, cât și de la Cotroceni.Mișcarea de protest a cadrelor didactice a fost, în opinia mea, un succes important, care a arătat o maturitate neașteptată a unei mari părți a opiniei publice, care a înțeles și a perceput criza din învățământ. A mai arătat un sentiment profund de nemulțumire și frustrare la adresa guvernanților din partea cetățenilor, afectați de creșterea prețurilor, dar și revoltă față de corupția din executiv și din administrație.Greva a scos în evidență și cinismul oamenilor politici care au încercat să compromită mișcarea de protest, dar a arătat și o profesionalizare a negocierilor desfășurate pe baza unei strategii dure a președintelui și a premierului care au încercat să întoarcă desfășurarea protestului în favoarea lor.Și pentru că la mijloc e vorba de șansa de funcționare a unui sistem social important, cum e cel de educație, cred personal că profesorii trebuie să se întoarcă rapid în clase, dacă nu vor ca toate eșecurile politice din ultimii 30 de ani ale celor care ne-au condus să se spargă în capul lor. 

5. În loc de concluzii!

 Ordonanța abuzivă este o bătaie de joc. O umilință suplimentară administrată întregului sistem de educație. Ieșirea dură a președintelui Johannis împotriva profesorilor aflați în grevă arată, fără putință de dubiu, că este principalul susținător al ordonanței abuzive. A fost dată cu acordul lui deplin. Vede în profesorii aflați în grevă niște „crizatori”, – cuvântul inventat de el. Îi disprețuiește, îl irită, a vrut neapărat să-i umilească. De 1 iunie, Ciucă și  Johannis au dat o ordonanță împotriva profesorilor – care e, de fapt, o ordonanță împotriva copiilor. Și care arată ce e „România educată”: cea mai sistematică distrugere a educației, după cea din timpul lui Băsescu!! Cu profesori umiliți, față de care președintele Johannis se comportă ca un vechil cu șerbii de pe moșia lui. Cu elevi pe care nu-i ascultă nimeni. Cu o finanțare de 2 ori, aproape de 3 ori mai mică decât prevede legea. Un președinte care jignește sute de mii de profesori jignește, de fapt, milioane de copii. Și milioane de părinți. Și o țară întreagă. Îmi e rușine că președintele acesta e profesor!! Nu așa trebuie să arate un profesor. Un profesor, fie el chiar și președinte de țară, nu umilește alți profesori, nu-i amenință din poziții de putere, nu vorbește despre „proiectul meu România educată” cu sentimentul că e o proprietate personală a lui, și nu un serviciu public pe care a eșuat în a-l oferi. Un profesor nu numește plagiatori în poziții de putere – de la prim-miniștri la miniștri ai Educației sau ai Internelor! Un profesor nu subfinanțează Educația. Un profesor nu minte, cerând votul pentru un lucru – ca să facă apoi cu nerușinare exact opusul!! Un profesor nu mimează negocierea, susținând ordonanțe de urgență refuzate de ceilalți profesori – și pretinzând apoi că le-a oferit exact ceea ce au cerut. Nu așa arată un profesor, dragi eleve și elevi. Profesorii reali sunt cei din stradă, cei aflați în grevă, cei care știu că demnitatea există. Și sunt dispuși să lupte pentru ea. Așa că vă rog să nu uitați: la Cotroceni nu locuiește niciun profesor! Acolo locuiește cineva care, după ce a ratat totul ca președinte, a ținut să rateze totul și ca profesor. Și a devenit cel mai îndârjit inamic al unei Românii cu adevărat educate. Îmi e rușine, cum ziceam, că o astfel de formă fără fond se poate recomanda drept profesor român. Să nu-l credeți nicio secundă: n-are nimic de-a face cu demnitatea meseriei de profesor. N-o va înțelege vreodată. Noi ceilalți, profesori, elevi și părinți, va trebui să construim cumva România cu adevărat educată. Și o vom face, în pofida disprețului și urii lor față de educație. „Cum îndrăznește cineva …” Și individual își continuă amenințarea cu minciuni: „guvernul le-a dat tot ce au cerut”. Acesta nu este un președinte. Și mă îndoiesc tot mai mult că a fost vreodată un profesor!!

Publicitate

CARTEA BIBLICĂ ISAIA – COMENTARIU APROFUNDAT. Partea a treia.

CARTEA BIBLICĂ ISAIA – COMENTARIU APROFUNDAT. Partea a treia

Alte teme importante din cartea lui Isaia:

V.Cântarea Babilonului – locuința celor morți și căderea lui Lucifer: Profețiile biblice sunt câteodată rostiri cu straturi multiple. Plecând de la un eveniment istoric, ele pot pătrunde dincolo de timp şi spațiu, în lumea nevăzută a realităților spirituale.În capitolul 14, Isaia pune în contrast odihna lui Israel cu veșnica neodihnă a Babilonului și a celor ce s-au împotrivit planurilor lui Dumnezeu. Cântarea Babilonului se mai numește și ,,Cântarea tristelor figuri tiranice din istorie”. Ea amintește de „Galeria anti-eroilor” care au refuzat să creadă în Dumnezeu și să I se supună.„Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice:„Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce, în mânia lui, supunea neamurile este prigonit fără cruţare. Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie. Până şi chiparoşii şi cedrii din Liban se bucură de căderea ta şi zic: De când ai căzut tu, nu se mai suie nimeni să ne taie!Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai-marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi! Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în Locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi” (Isaia 14:3-11).Cartea lui Isaia este una dintre puținele în care Dumnezeu ne vorbește despre soarta oamenilor de dincolo de moarte. Pasajul acesta ne dă voie să aruncăm o scurtă privire dincolo de impenetrabila poartă a Locuinței Morților. Ceea ce vedem acolo este tenebros și instructiv totodată. Din strălucirea sclipitoare a celor care au stăpânit altădată pe pământ n-au mai rămas decât umbrele. Toți aceia care au fost uzurpatorii autorității lui Dumnezeu asupra omenirii stau acolo unul lângă altul, într-un șir al rușinii, ca într-un negativ al fotografiei lor din viață. Când împăratul Babilonului ajunge și el în Locuința Morților, „mai-marii pământului” se scoală de pe scaunele lor de domnie. Toți împărații neamurilor sunt acolo, imortalizați pe vecie pentru vina lor: obrăznicia de a-și fi înălțat iluzoriile lor scaune de domnie ca rivale ale Scaunului de domnie al cerului.Iată-i resemnați și conștienți de căderea lor în dizgrația universală:„Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi!”Nu se poate să nu remarcați ironia situației: împărații pământului stau ca niște umbre pe scaunele de domnie, nenorociți, dar gata să se bucure oricând de nenorocirea altuia. Rămași fără niciun fel de putere, ei se scoală batjocoritor să salute venirea Babilonului, a marelui și strălucitorului Babilon, capul de aur din vedenia lui Daniel (Daniel 2), alături de ei în rușinea lor veșnică. Ce repede îi dau ei peste nas celui ce s-a crezut mai mare decât ei: „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!”Acest „reportaj din Locuința Morților” scris de Isaia răspunde la două întrebări pe care le-am auzit adesea: „Oare știu cei morți ceea ce se întâmplă cu noi pe pământ? Oare ne vom recunoaște după moarte?” Dacă „împărații cei răi ai pământului”, aflați acolo în condiții de aspră pedeapsă, au știut cine este împăratul Babilonului și ce a făcut el pe pământ, oare nu vor ști aceste lucruri cei neprihăniți care au ajuns acolo? Bineînțeles că le știu.Isaia pătrunde chiar mai adânc decât stratul acestor „căzuți” ai istoriei și descoperă aventura „căderii” celui mai mare rival temporar al lui Dumnezeu, Lucifer. El este rădăcina răului universal, izvorul care i-a inspirat pe toți ceilalți să-și ridice vinovate scaune de domnie în Împărăția lui Dumnezeu:„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” (Isaia 14:12-15).Isaia a pătruns acolo unde numai unui „văzător” i-a fost îngăduit să pătrundă. O descriere asemănătoare a căderii lui Lucifer găsim și în cartea profetului Ezechiel, care-l vede pe Satana (împotrivitorul) ca sursă pentru vinovăția semeției celui ce a stat temporar pe scaunul de domnie al Tirului (Ezechiel 28:12-16).

VI. Profeția pedepselor pe care le va trimite judecata lui Dumnezeu asupra multor popoare  (Isaia 13-24).

VII.Un interludiu istoric – motivația pedepsei lui Israel: Singurul pasaj de narațiune istorică din cartea profețiilor lui Isaia se găsește în capitolele 36-39. Excepția trebuie să ne pună pe gânduri ca să răspundem la două întrebări: De ce a ales Duhul lui Dumnezeu prin Isaia exact aceste evenimente și nu altele și de ce le-a plasat acolo unde le-a plasat în structura cărții? Este vorba despre trei evenimente selecționate din mulțimea de altele la care a asistat Isaia și este vorba despre plasarea lor exact la finalul secțiunii asemuită cu Vechiul Testament (Isaia 1-39). Deci, ce avem de învățat din pățaniile descrise în Isaia 36-39? Părerea mea este că în ele ni se spune de ce a trebuit să fie dus poporul lui Dumnezeu în robie. Ele sunt o metaforă istorică cu un mesaj corespunzător cărții lui Maleahi. Cele patru capitole ilustrează trei teste la care l-a supus Dumnezeu pe Ezechia, unul din cei ce au stat pe tronul de la Ierusalim: testul invaziei (cap. 36-37), testul bolii (cap. 38) și testul admirației (cap. 39). Mesajul lor este că Dumnezeu poate oricând să rezolve problemele cauzate de dușmanii din afara neamului său de bolile care-l macină dinăuntru, dar este obligat să-l pedepsească atunci când poporul Său, privilegiat să aibă un asemena Dumnezeu, uită de El și cade în teribilul păcat al mândriei. Dumnezeu „vorbește când într-un fel când într-altul, numai omul nu ia seama” spune Elihu în cartea Iov. Mesajele Lui din istorie sunt mai greu de desprins pentru unii. Este însă clar că, atunci când se va scrie adevărata istorie a lumii, se va vedea clar că în spatele tuturor evenimentelor n-au stat nici „crizele socio-economice”, nici „voința de putere” și nici „personalitățile excepționale” ale rasei umane. Nu! În spatele istoriei este întotdeauna Dumnezeu, pentru că este istoria Lui în lumea Lui pentru împlinirea planului Lui. Evenimentele sunt descrise pe larg în 2 Regi 18-19 și 2 Cronici 32.

1.Testul invaziei: Isaia îl înștiințase deja pe Ezechia că vor veni asirienii iar acum cetatea este înconjurată din toate părțile. Asiria cucerise regatul de nord al Israelului și acum era la porțile Ierusalimului, după ce cucerise toate cetățile fortificate de pe traseu.Dacă citiți cu atenție cuvintele lui Rabșache, purtătorul de cuvânt trimis să negocieze cu iudeii veți învăța multe din tactica războaielor de atunci, dar și despre tactica folosită de Satan, dușmanul sufletelor noastre, atunci când ne asediază.Rabsache a pozat într-o persoană sigură de sine și de biruință. El a căutat să-i biruiască pe cei din cetate fără luptă, doar prin vorbiri amenințătoare. Satan încearcă să ne paralizeze prin frică, injectându-ne otrava mortală a îngrijorărilor. Ca și el, Rabșache a știut că cea mai importantă armă pe care o aveau iudeii era credința, așa că și-a focalizat atacul exact în direcția aceea:„Rabşache le-a zis: Spuneţi lui Ezechia:Aşa vorbeşte marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizui? Eu îţi spun că acestea sunt vorbe în vânt; pentru război trebuie chibzuinţă şi putere. În cine ţi-ai pus dar încrederea, de te-ai răsculat împotriva mea? … Dar poate că îmi vei spune: Ne încredem în Domnul, Dumnezeul nostru! Dar nu este El acela ale cărui înălţimi şi altare le-a îndepărtat Ezechia, zicând lui Iuda şi Ierusalimului: Să vă închinaţi înaintea acestui altar?” (Isaia 36:6-7).Paralel cu frica, Rabșache le-a oferit iudeilor promisiunea unor răsplătiri mari dacă se vor supune:„Acum fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, şi-ţi voi da două mii de cai; să vedem dacă poţi face rost de călăreţi ca să încalece pe ei! … Căci aşa vorbeşte împăratul Asiriei:Faceţi pace cu mine, supuneţi-vă mie, şi fiecare din voi va mânca din via lui şi din smochinul lui şi va bea apă din fântâna lui, până voi veni şi vă voi lua într-o ţară ca a voastră, într-o ţară plină de grâu şi de vin, o ţară plină de pâine şi de vii!” (Isaia 36: 8, 16-17).Cu Dumnezeu, răul este trecător, urmat întotdeauna de un mare bine. Cu Rabșache și cu Satan, lucrurile stau întotdeauna pe dos; binele promis este de scurtă durată, urmat întotdeauna de un sfârșit tragic.Dușmanul lui Dumnezeu vrea să te convingă că darurile lui sunt la fel de bune ca ale lui Dumnezeu și că el este mult mai demn de crezare decât Dumnezeu. Sună familiar? Este tactica străveche cu care s-a apropiat și de Adam și Eva.„Aşa vorbeşte împăratul: Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia cu încrederea în Domnul, când vă zice: Domnul ne va izbăvi şi cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei.Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, când vă zice: Domnul ne va izbăvi. Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare ţara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului şi Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toţi dumnezeii acestor ţări, care din ei şi-au izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?” (Isaia 36: 14-15, 18).Când ești atacat, ridică scutul credinței ca să faci față săgeților arzătoare (Efes. 6:16) și nu te târgui niciodată cu Satan:„Dar ei au tăcut şi nu i-au răspuns o vorbă, căci împăratul dăduse porunca aceasta: Să nu-i răspundeţi!” (Isaia 21).Fă ceea ce a făcut Ezechia: stai de vorbă cu Dumnezeu. Încrede-te în cuvintele și sprijinul Lui.Nu toate victoriile sunt la fel de spectaculare ca aceasta, dar putem învăța de la Ezechia ce trebuie și noi să facem atunci când suntem atacați de dușmanul sufletelor noastre.Du-te la Domnul cu problema ta. O durere împărtășită se înjumătățește, iar o bucurie se dublează, dar câștigi mult mai mult când faci acest lucru cu Dumnezeu, nu doar cu oamenii. Dumnezeu știe ce ți-a spus dușmanul și are un plan perfect de contraatac.Du-te înaintea Lui prin credință și roagă-te. Caută voia Lui și apoi ascult-o. Vorbele dușmanului caută să te descurajeze, Cuvântul lui Dumnezeu vrea să te încurajeze. Primul lucru pe care ți-l va spune Dumnezeu întotdeauna este „Nu te teme!” (Isaia 37:6). Atâta timp cât Îl vezi domnind pe tronul cerului, n-ai de ce să te temi.Ocupă-te să-L glorifici pe Dumnezeu în criza ta. Așa a făcut și Ezechia! L-a pus pe Dumnezeu în epicentrul întregii situații:„Poate că Domnul Dumnezeul tău a auzit cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu şi poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru rămăşiţa care a mai rămas (…) Doamne al oştirilor, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi! Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul!  Doamne, pleacă-Ţi urechea şi ascultă! Doamne, deschide-Ţi ochii şi priveşte! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib, ca să batjocorească pe Dumnezeul cel viu! Este adevărat, Doamne, că împăraţii Asiriei au pustiit toate ţările şi ţările lor şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor, dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâinile omului, de lemn şi de piatră. De aceea i-au nimicit. Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu!” (Isaia 37: 4, 16-20).„Sfințească-se Numele Tău” trebuie să fie primul rând din toate rugăciunile noastre, așa cum ne-a învățat Domnul Iisus în rugăciunea „Tatăl nostru”.Anticipează intervenția divină. Sanherib L-a insultat pe Dumnezeul lui Israel, dar a murit în „casa dumnezeului lui” în care-și pusese nădejdea. Ce mare ironie! Dumnezeu știe să-i înfrunte pe dușmanii tău mult mai bine de cât ai face-o tu.Încrede-te în Dumnezeu și după biruință. Asirienii pustiiseră țara. Agricultura era la pământ. Semănăturile fuseseră făcute una cu pământul. În ciuda acestei situații, Dumnezeu promite poporului Lui un seceriș bogat. Viitorul este întotdeauna în mâna Domnului.Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Ezechia și a trimis asirienilor vestea unei răzmelițe începute într-un alt colț al imperiului (Isaia 37:7-8), așa că ei au trebuit să ridice asediul și să plece. În ultima noapte dinaintea plecării însă, Dumnezeu a trimis un înger care le-a omorât „o sută optzeci și cinci de mii de oameni”.  Pentru iudei însă au răsărit zorile libertății!Viitorul este atât de luminos cât sunt promisiunile lui Dumnezeu.

2. Testul bolii: În floarea vârstei (Isaia 38: 10), Ezechia s-a îmbolnăvit (Isaia 38: 21) și i s-a spus că trebuie să moară (Isaia 38: 1). Evenimentul s-a petrecut înainte de evenimentele descrise în capitolele anterioare (36 și 37).„Du-te şi spune lui Ezechia: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale. Te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta din mâna împăratului Asiriei; voi ocroti cetatea aceasta.” (Isaia 38:5-6).Ezechia știa deja că trupele asiriene se îndreptau spre el. Ce situație imposibilă! Dușmanul pe drum și împăratul pe moarte! Reacția lui Ezechia a fost normală. Marea majoritatea a oamenilor aflați în pragul morții ezită să facă „marele pas”. Moartea își are tenebrele ei! N-am fost creați pentru moarte, ci pentru viață. Moartea rămâne marele nostru dușman, ultimul care va fi învins în drumul pe care ni l-a pregătit Dumnezeu spre viața veșnică.Într-un limbaj tipic oriental, Ezechia aseamănă moartea cu trecerea printr-o poartă (v. 10), cu cort demontat și mutat în altă parte (v. 12), ca un fir rupt dintr-o țesătură și aruncat (v. 12), ca un atac mortal din partea unui animal (v. 13). Disperat ca-ntr-o cădere liberă, Ezechia se apucă disperat de lanțul rugăciunii și al promisiunilor din Cuvântul lui Dumnezeu (v. 17), care-i dau nădejde și-l fac să spere că va mai putea să-l laude în continuare pe Dumnezeu pentru lucrările Lui minunate (v. 16-20).În plus, Ezechia era preocupat și de soarta împărăției, de viitorul poporului care îi fusese încredințat de Dumnezeu. „Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui.Ziceam: În cei mai buni ani ai vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei morţilor! Sunt pedepsit cu pierderea celorlalţi ani ai mei, care-mi mai rămân!Ziceam: Nu voi mai vedea pe Domnul, pe Domnul, în pământul celor vii; nu voi mai vedea pe niciun om în Locuinţa morţilor! Locuinţa mea este luată şi mutată de la mine, ca o colibă de păstori. Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui. Până diseară îmi vei pune capăt.Am strigat până dimineaţa; ca un leu îmi zdrobise toate oasele! Până diseară îmi vei pune capăt.Ciripeam ca o rândunică, croncăneam ca un cocor şi gemeam ca o porumbiţă. Ochii-mi priveau topiţi spre cer: Doamne, sunt în necaz, ajută-mă! Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat. Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare, căci Tu mă faci sănătos şi îmi dai iarăşi viaţa. Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta. Ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi. Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioşia Ta.Domnul m-a mântuit! De aceea, în toate zilele vieţii noastre, vom suna din coardele instrumentelor noastre în Casa Domnului.”Adâncimea încercărilor prin care ne trece ne arată înălțimea harului care ne eliberează. Boala și moartea nu sunt în mâna omului, dar sunt cu siguranță în mâna lui Dumnezeu. Leacul recomandat pentru Ezechia, o turtă de smochine pusă peste buba lui mortală nu a fost și nu este de-atunci un „leac” puternic. Puterea a fost a Domnului, nu a smochinelor.Dumnezeu a fost „extravagant” cu Ezechia și i-a dat un semn în locurile cerești! „Şi iată semnul din partea Domnului după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: voi întoarce înapoi cu zece trepte umbra treptelor cu care s-a pogorât soarele pe cadranul lui Ahaz. Şi soarele s-a dat înapoi cu zece trepte de pe treptele pe care se pogorâse” (Isaia 38:7-8).O turtă de smochine și întoarcerea soarelui pe cer … care credeți că a fost minunea mai mare? Părerea mea este că doar pentru noi există ordine de mărime ale minunilor. Pentru Dumnezeu, toate minunile sunt la fel. 

3. Testul admirației: Amănuntele acestei întâmplări le puteți citi în 2 Cron. 32:31. După primele două, de care a trecut cu bine, la cel de a treilea a căzut lamentabil. Ceea ce n-a reușit o întreagă armată dușmană și o boală cumplită a reușit „lingușirea” și lăudăroșia. Pe cine nu reușește să-l distrugă prin răgnetul de leu, Satan îi atacă prin perfidia unui șarpe.Trimișii Babilonului i-au făcut o vizită și i-au adus un dar, vezi Doamne, pentru că aflaseră despre însănătoșirea lui și se bucurau. În loc să se smerească pe sine și să-L înalțe pe Dumnezeu cu această ocazie, Ezechia „a lăsat garda jos”, nu și-a dat seama că are de a face cu dușmani și lingușirea i-a cauzat o rană mai mortală decât boala pe care o avuse. Rădăcina și cununa tuturor păcatelor care ne despart de Dumnezeu este mândria. Lingușit de atitudinea babilonienilor, Ezechia s-a purtat nebunește:„Ezechia s-a bucurat şi a arătat trimişilor locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, miresmele şi untdelemnul de preţ, toată casa lui de arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa şi în ţinuturile lui pe care să nu li-l fi arătat” (Isaia 39:2).Lăudăroșenia lui a atras lăcomia babilonienilor. Izbăvirea i-a provocat căderea, iar semeția a adus asupra poporului său robia. Sămânța de mândrie a lui Ezechia avea să rodească apoi în teribilele fapte ale fiului său, Manase; cel care a pecetluit pedeapsa robiei (2 Regi 21:11-15) și, conform tradiției, și acela care l-a tăiat în două cu ferestrăul pe profetul Isaia:„Atunci Isaia a zis lui Ezechia: Ascultă Cuvântul Domnului oştirilor! Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nimic nu va rămâne, zice Domnul. Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului” (Isaia 39:6).Ca un simbol al întregului Israel, Ezechia a trebuit disciplinat prin robia Babiloniană. Capitolul 39 din Isaia, corespondentul cărții profetului Maleahi cu care se încheie Vechiul Testament, conține amenințarea cu pedeapsa care va veni. Parafrazându-l pe Maleahi, putem spune că, din pricina lui Ezechia „țara a fost lovită cu bluestem” (Mal.4:6).Exilarea lui Israel în Babilon n-a însemnat în niciun fel neputința lui Dumnezeu. Cele trei evenimente istorice relatate de Isaia au dovedit cu prisosință că Iehova are toată puterea pe pământ (Isaia 37:22-29), în cer (Isaia 38:7-8) și în bunăstarea copiilor Săi (Isaia 38:21). Aducând acest mesaj în contextul nostru istoric, „căderea” creștinismului nu înseamnă în niciun fel neputința lui Hristos sau „moartea lui Dumnezeu” (Nische)! Și Hristos și Dumnezeu sunt la fel de atotputernici că întotdeauna. Apostații Bisericii se vor trezi și ei în „Babilonul” Apocalipsei, ca pedeapsă pentru decadența lor. Vai de cei din Laodicea (Apocalipsa 3:14-22).Cum de s-a mai îndurat Dumnezeu de evrei și, neuitându-i în Babilon, le-a mai dat un viitor și o speranță?La această întrebare putem răspunde împreună cu toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile: „Viitorul e bun nu pentru că noi suntem buni, ci pentru că Dumnezeu nostru este bun!”  

VIII. Mesaje pentru cei ce doresc să-l slujească în ascultare pe Dumnezeu (Isaia 25-26, 54, 61-62).

Importanța cărții lui Isaia: Profețiile lui Isaia sunt relevante pentru toate generațiile. Ca „evanghelist”, purtător de vești bune, Isaia trece dincolo de tragismul misiunii sale și de tristețea circumstanțelor politico-religioase, pentru a vesti vremurile de har și binecuvântare pe care le va aduce Mesia la cea de-a doua venire a Sa.Este o mare rușine că așa de puțini creștini sunt familiarizați astăzi cu cartea din care au citat cel mai mult Domnul Iisus și apostolii.De ce trebuie să citim și să studiem profeţia lui Isaia?Pentru căeste parte din Cuvântul lui Dumnezeu.Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să ne dea „înțelepciunea care duce la mântuire”. Prin excelență, cartea lui Isaia este cea care pomenește cel mai mult despre „mântuire” (până și numele autorului ei vorbește despre aceasta!).Este o foarte bună introducere la conținutul întregii Biblii.Dacă ți se pare că Bilia este o carte prea mare ca s-o înțelegi, începe cu cartea profetului Isaia. Ea te va familiariza cu toate temele majore ale Bibliei.Este o foarte bună introducere în domeniul profetic.Nu la întâmplare a fost aleasă să deschidă secțiunea cărților profetice din Vechiul Testament. Ea prezintă caracterul tuturor cărților profetice: protest pentru prezent și promisiuni pentru viitor. Este foarte ușor să vezi cum mare parte din prezicerile ei s-au împlinit prin venirea Domnului Iisus în lume.Este o punte de trecere între cele două Testamente.Noul Testament este anunțat în cel vechi, iar Vechiul Testament se împlinește plenar în cel nou. Semnificativ, termenul „nou” nu se prea găsește în Vechiul Testament. El apare însă de foarte multe ori în cartea profetului Isaia.Este o anunțare a lucrării Domnului Iisus.Cel venit în lume ca Fiu al lui Dumnezeu a spus: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5:39). Cartea lui Isaia ne ajută să-L înțelegem pe Iisus Hristos mai bine ca oricare altă carte din Scripturile evreiești. Când citești Isaia 53 te aflii dintr-o data în fața Crucii și înțelegi că „prin rănile Lui am fost tămăduiți”.Este ca o lupă prin care-L vedem mai clar pe Dumnezeu.Proorocul Osea ne recomandă: „Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6:3).Partea vizionară din cea de a doua jumătate a cărții este o revelație de mari dimensiuni a planului, puterii și persoanei lui Dumnezeu. Perspectiva viitorului din timp și spațiu descris acolo este o panoramă la care am face bine să privim cu foarte multă atenție. 

SCHIŢA CĂRŢII:

I. PROFEŢIILE MÂNIEI 1-39: a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31; b. Ziua Domnului, 2:1-4:6; c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30; d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13; ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL: e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25; f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22; g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7; h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4; DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA: Asirianul smerit, 10:5-34; ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12; Judecata împotriva neamurilor, 13:1-23:18; VREMEA SFÎRŞITULUI: a. Necazul cel mare, 24:1-23; b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12; c. Cântarea împărăţiei, 26:1-21; d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13; e. Cele şase „vai-uri”, 28:1-34:17; f. Venirea împărăţiei, 35:1-10; SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ: a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38; b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22; c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8.

II. PROFEŢIILE MÂNGÂIERII 40-66: a. Mângâiere prin izbăvire, 40:1-11; b. Mângâiere prin Domnul, 40:12-41:29; c. Mângâiere prin Robul Domnului 42:1-44:27; d. Mângâiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25; e. Mângâiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22; PROFEŢII DESPRE MESIA: a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26; b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11; c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12; d. Mesia suferă pentru ispăşire, 52:13-53:12; e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17; f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8; g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21; UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL: a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21; b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22; c. Vestirea mântuirii, 61:1-11; d. Venirea mântuirii, 62:1-12; e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1-6; f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12; g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16; h. Evenimentele glorioase de la sfârşit, 65:17-66:24.

ORAȘE DISPĂRUTE – MOHENJO-DARO – INDIA!

ORAȘE DISPĂRUTE – MOHENJO-DARO – INDIA!

  La trecerea pragului din preistorie în epoca istorică, consemnată prin izvoare materiale sau scrise, umanitatea şi-a conturat trei mari areale geografice de salt. Acele areale au fost martorele apariţiei şi a dezvoltării unor civilizaţii de avangardă, care au depăşit cu mult nivelurile atinse de om pe restul întinderilor continentale. Popoarele ce au apărut sau au migrat în principalele areale de salt al civilizaţiei, au purtat, la rândul lor, o multitudine de aptitudini specifice, ce au conturat civilizaţii deosebite. Totuşi, împletirea, convieţuirea sau suprapunerea componentelor a dat naştere unei civilizaţii generale, de sinteză, pentru fiecare mare areal. Cele trei mari zone ale civilizaţiei umane de la începuturile istoriei au fost: cel mediteranean şi al Asiei Anterioare, cel indian şi cel est – asiatic (chinez). Imensul bloc continental format din Europa, Asia şi Africa a constituit leagănul genezei biologice umane dar şi tărâmul primelor salturi de la primitivism la umanitate.

  Cel mai studiat şi mai apreciat centru de civilizaţie a fost cel mediteranean, cel care a părut posterităţii ca esenţial şi primordial. Prin supraaprecierea lui a luat naştere tendinţa de centrare a istoriei omenirii în Europa şi pe ţărmurile scăldate de Marea Mediterană. Celelalte centre de civilizaţie depărtate de istoricii europeni, au intrat în penumbră, rămânând mult timp necunoscute la adevărata lor valoare. Studiile arheologice şi arhivistice asupra centrelor robuste de civilizaţie indiană şi chineză sunt de dată recentă sau foarte recentă. Concluziile au stupefiat uneori lumea ştiinţifică europeană zguduind din temelii unele concepţii şi convingeri ce păreau imuabile. S-a văzut, cu fiecare etapă, că nu numai rasele europene sau mediteraneene au purtat scânteia autodepăşirii şi a înălţării pe scara ascendentă a civilizaţiei. Dimpotrivă, s-a constatat că în multe etape şi în multe domenii zonele asiatice, indiană sau chineză, au devansat lumea mediteraneană şi că au influenţat-o chiar pe căile necunoscute ale unei antichităţi îndepărtate. În decada a treia a secolului al XX-lea rezultatele săpăturile arheologice de pe malurile Indusului au emoţionat lumea ştiinţifică. Atunci s-au scos la iveală vestigiile impresionante ale unei civilizaţii indiene antice. O salbă de aşezări urbane de pe malurile Indusului dovedeau existenţa unei civilizaţii foarte înaintate ce se conturase cu cinci mii de ani înainte, înflorise aproape un mileniu şi se stinsese după anul 2000 î.H.. O populaţie misterioasă, cu origini necunoscute a lăsat posterităţii mărturii aproape incredibile despre gradul înalt al organizării vieţii ei, al deprinderilor, al posibilităţilor materiale şi de îndemânare aplicativă.

 Hipnotizaţi de prioritatea şi centrismul istoric al arealului de evoluţie mediteranean şi european, istoricii nu au putut imagina existenţa unor civilizaţii sau populaţii egale pe scara dezvoltării, cu o piele nu totdeauna foarte albă şi pe tărâmuri îndepărtate. Multe secole, infatuarea europeană, mai ales occidentală, nu a putut accepta că şi alte populaţii de pe alte continente, au avut contribuţii remarcabile şi uneori superioare în creaţia materială şi spirituală în raport cu lumea omului mediteranean. Principiile de viaţă şi de dezvoltare europeană au fost considerate şi sunt încă considerate drept etalon, drept cele care trebuiesc impuse în cântărirea tuturor fenomenelor şi a evoluţiilor umane, de pe întreg globul. De pe această platformă ideatică, europenii au ignorat civilizaţiile superioare ale populaţiilor de pe alte continente, le-au distrus fizic şi spiritual, le-au şters mărturiile arheologice sau consemnările scrise şi orale. Au trecut pe lângă ele cu ignoranţă şi dispreţ, apreciindu-le în cel mai bun caz ca pe nişte curiozităţi exotice. În foarte multe cazuri au devastat monumentele inestimabile, prelevând din ele părţile cele mai valoroase şi înghesuindu-le în muzee despersonalizate. Imense cantităţi de mărturii materiale arheologice sau scrise s-au pierdut pe timpul transporturilor, zăcând acum pe fundul mărilor sau al fluviilor. Altele au fost distruse de războaie, de greşeli în manipulare, de încercări nedibace de recondiţionare, prin furturi sau vandalism. În ultimul secol şi jumătate o pleiadă de oameni de ştiinţă remarcabili şi chiar de arheologi amatori oneşti au făcut dezvăluiri neplăcute egocentrismului european, contribuind cu onestitate la dezvoltarea cadrelor indigene de arheologi şi de specialişti din marile areale de civilizaţie. Furtul de obiecte de artă cu caracter istoric a fost interzis de ţările deţinătoare ale vestigiilor sau beneficiare ale cercetărilor arheologice. Contribuţia oamenilor de ştiinţă locali la dezvăluirea vestigiilor şi a evoluţiilor istorice a crescut. Cu încetul, istoria omenirii a îmbrăcat o haină mult mai adevărată, neconformă cu vederile rasiste ale cercurilor din fostele ţări coloniale sau superdezvoltate. Chiar la mijlocul secolului XX, în condiţiile unei arheologii ştiinţifice, bazate pe aportul multor altor ştiinţe, s-au elaborat teorii istorice care tindeau să demonstreze că deţin adevărul absolut asupra evoluţiei civilizaţiei umane în general, sau asupra unor zone restrânse în particular. Una din aceste teorii formulată categoric şi absolutist s-a dovedit cea intitulată şi mediatizată sub deviza „Istoria începe la Sumer”. Mulţi istorici şi multe lucrări au preluat teoria lansată de sumerologi, în frunte cu remarcabilul S.N. Kramer, deşi toate descoperirile spectaculoase din fostul Sumer nu puteau fi datate anterior unora mult mai remarcabile din Egipt, sau erau egale ca vechime cu altele din areale arheologice mai puţin mediatizate. De altfel, analiza amănunţită a mărturiilor scoase la lumină din vieţuirea Sumerului, dezvăluie o artă minoră şi perisabilă, o cultură a lutului nears şi ars, cu orizonturi limitate în raport cele ale popoarelor ce lucrau în piatră sau marmură. Am amintit, în acest context, de civilizaţia aproape legendară a Sumerului deoarece se pare că a avut legături neaşteptat de strânse cu civilizaţia cea mai veche de pe pământul indian, cu oraşele dispărute de pa valea Indusului, despre care se va aminti, în cele ce urmează. Văile rodnice ale apelor au fost de la începuturi zone populate dens. Acolo se întruneau cele mai prielnice condiţii pentru practicarea agriculturii, pentru creşterea vitelor, pentru pescuit şi vânătoare. Văile râurilor au asigurat o mai abundentă şi mai lesnicioasă procurare a hranei, eliberând individul şi societatea de problema cea mai acută a subzistenţei. Uşurarea procurării hranei a eliberat energiile şi disponibilităţile umane spre alte îndeletniciri concrete şi creative. Asigurarea hranei a atras creşterea populaţiei în acele zonă şi ca efect apariţia treptată a aşezărilor cu caracter sătesc şi apoi a celor cu caracter urban. Între zidurile oraşelor s-au dezvoltat comerţul, meşteşugurile, arta şi ştiinţa.Văile apelor din zonele calde ale pământului au devenit leagănul unor culturi înfloritoare, de avangardă. Aşa s-a întâmplat pe văile fluviilor Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Yangtze şi pe multe alte cursuri de ape mai mici. Destul de târziu, pe scara evoluţiei arheologiei, India antică a intrat în sfera preocupărilor. Destul de târziu s-a descoperit că pe valea Indusului au existat aşezările unei civilizaţii superioare şi străvechi. Această împărăţie civilizată fusese complect dată uitării până acum mai bine de un  veac şi jumătate, adică până în anul 1856 când colonialiştii englezi au dezvăluit-o cu totul întâmplător şi fără a o aprecia. Ocupanţii englezi ai subcontinentului indian au început în acel an construirea liniei ferate est – indiene. Linia parcurge 1.500 de kilometri de la Karaci (actualul Pakistan) pe lângă Indus, pătrunde în provincia Punjab şi atinge Lahore. La construirea talazului necesar terasamentului, s-a resimţit lipsa pietrei pentru consolidare şi a pietrişului. Lucrătorii indieni au desconspirat inginerilor englezi existenţa unei coline cu ruine, sub care zăcea un imens depozit de cărămizi. Constructorii au fost astfel scutiţi de grija de a-şi mai procura piatra necesară lucrărilor de consolidare. Dealurile înconjurătoare şantierului au fost exploatate ca nişte adevărate cariere. Principala victimă a constituit-o aşezarea antică de lângă localitatea Harappa, situată pe cursul mijlociu al fluviului. De acolo s-au extras sute de mii de cărămizi fără a se manifesta nicio preocupare pentru originea sau vechimea lor, pentru întocmirea unor schiţe de amplasare a ruinelor, sau pentru colectarea unor resturi sau mărturii de altă natură (unelte, figurine, vase, arme, bijuterii etc.). Totul s-a lăsat la voia întâmplării şi a iniţiativei salahorilor.  Lumea ştiinţifică avea să-şi manifeste interesul, faţă de acele ruine, mult mai târziu, în deceniile al treilea şi al patrulea al secolului XX. Descoperirile arheologice au fost considerate curând drept cele mai de seamă ale secolului al XX-lea. S-au scos la lumina zilei câteva aşezări de tip urban, locuite de un popor stabilit pe valea Indusului încă de la începuturile mileniului al III-lea î.H.. Oraşele protejau aceeaşi cultură, o civilizaţie înfloritoare şi întinsă peste 800.000 de hectare. Datorită trăsăturilor comune, cultura nou descoperită a fost denumită „cultura Harappa”, amintind de localitatea contemporană unde constructorii feroviari distruseseră cu răceală prima localitate descoperită în adâncurile pământului. La Harappa pagubele produse prin scoaterea cărămizilor erau atât de mari încât nici fundaţiile caselor nu s-au mai distins. S-a pornit atunci la cercetarea celorlalte coline cu ruine, înşiruite pe valea Indusului, între Hyderabad şi Yacobabad, mergându-se pe urmele unor aşezări preistorice.

 Savantul indian R.D. Banerjia a descoperit în 1922, pe malul apusean al Indusului, vestigiile unei mânăstiri budiste – „stupa” – veche de peste două mii de ani. Acele ruine au fost dezvelite, dar sub fundaţiile lor s-a constatat prezenţa unor zidării mult mai vechi. Acelea erau ruinele anticului oraş Mohenjo-Daro – ,„Lăcaşul morţilor” (Provincia Sindh). O mare parte din oraşul dispărut s-a scos la lumina zilei. Străzile lui pustii şi labirintul numeroaselor fundaţii de clădiri amintesc de imaginea unui oraş distrus de un cataclism apocaliptic. Se remarcă în mod evident că oraşul de la Mohenjo-Daro, datând de la începutul mileniului al III-lea î.H. (aproximativ din jurul anului 2700 î.H.) s-a ridicat după un plan precis. Faptul dovedeşte vechimea mult mai adâncă în timp a civilizaţiei pe care o reprezenta, dominată de o experienţă urbanistică bine conturată, cu elemente înaintate şi sedimentate prin practică. Este cel mai vechi oraş apărut sub ochii oamenilor din secolul al XX-lea, care dezvăluie printre altele existenţa unei administraţii urbane, cea mai veche cunoscută până acum. Acea administraţie a fost capabilă să dirijeze înălţarea şi organizarea oraşului după principii bine respectate.  În Mohenjo-Daro ca şi în celelalte oraşe ale culturii Harappa, arta construcţiilor atinsese un nivel ridicat, fiind înconjurat de ziduri groase din cărămidă şi întinzându-se pe sute de hectare (încă departe de a fi decopertate în întregime). Străzile, triste astăzi, sunt bine aliniate, întretăindu-se în unghiuri drepte (asemănător sistemului urbanistic hipodamic imaginat după două milenii şi jumătate de Hippodamos din Milet şi aplicat de civilizaţie elenistică). Toate arterele principale, dintre care una lungă de 800 de metri sunt orientate est-vest sau nord-sud, pentru ca vântul predominant de pa valea Indusului să poată pătrundă nestăvilit. Curentul de aer provocat de curgerea fluviului aducea răcoarea atât de necesară locuitorilor, în anotimpurile cu soare dogoritor. Străzile din Mohenjo-Daro erau destul de largi în comparaţie cu cele din alte aşezări ale antichităţii sau ale epocii medievale. Cele principale permiteau o circulaţie intensă şi lesnicioasă pentru carele trase de animale în ambele sensuri. Alinierea caselor pe aceste artere era perfectă.Foarte multe case, deşi executate numai din cărămidă, prezintă temelii neobişnuit de puternice. Faptul demonstrează că aveau mai multe etaje, probabil două sau trei. Acoperişurile caselor erau plate şi înconjurate cu un fel de balustradă din zidărie. Pe acele acoperişuri terasă locatarii puteau savura răcoarea serilor şi poate chiar dormeau în nopţile liniştite de vară, aşa cum se mai obişnuieşte şi astăzi în Orient. Zidurile exterioare ale caselor erau oarbe, sistem devenit clasic în lumea urbană orientală. În acest fel încăperile casei erau ferite de razele soarelui, de privirile curioase sau de atacatori nedoriţi. Cea mai mare parte din locuinţele, pentru o singură familie, din Mohenjo-Daro se dovedesc destul de încăpătoare chiar în raport cu pretenţiile moderate, lăsând să se presupună nu numai o tradiţie dar şi o bogăţie relativă a locuitorilor. Ulterior, o parte a caselor au fost amenajate pentru uzul mai multor familii, prin ridicarea unor ziduri despărţitoare. Pe aceeaşi suprafaţă s-au amenajat mai multe locuinţe în condiţiile suprapopulării oraşului încorsetat de ziduri. Unele locuinţe aveau suprafeţe foarte mari ce atingeau sute de metri pătraţi. Ele reprezentau nivelul de trai al clasei conducătoare şi avute. Toate casele, indiferent de mărime sau de poziţionare faţă de zona centrală a aşezării, erau lipsite de podoabe arhitectonice şi chiar de ornamentări din cărămidă. Interioarele se bucurau de o atenţie specială a proprietarilor. Erau relativ confortabile, cu camere pentru băi, cu fântâni individuale şi cu instalaţii de canalizare. Camera de baie se regăseşte aproape în fiecare locuinţă. Podeaua ei era placată cu cărămizi alăturate strâns. Rigole de cărămidă şi ţevi de argilă colectau apele reziduale, care apoi se scurgeau în canale colectoare, tot îngrijit zidite din cărămidă. Acestea erau atât de încăpătoare şi prevăzute cu atât de multe orificii de acces, încât puteau absorbi apa celor mai puternice averse. Chiar furtuna cea mai puternică nu putea provoca inundarea străzilor sau caselor. O parte din sistemul de canalizare a dăinuit, bine conservat, timp de cinci mii de ani. Canalele mari şi mici puteau fi uşor curăţite deoarece erau prevăzute cu capace detaşabile de cărămidă sau piatră. Se poate aprecia că la Mohenjo-Daro s-a descoperit un sistem de canalizare unitar pentru întreaga aşezare, cel mai perfecţionat dintre sistemele de canalizare, cunoscut pentru acea vreme, din tot Orientul antic. El cuprindea canale principale, bazine de decantare şi scurgeri adiacente pentru apa de ploaie. Cu prilejul săpăturilor s-au găsit numeroase fântâni construite cu iscusinţă şi căptuşite cu cărămidă. Fântânile publice sau individuale, numărul şi amenajarea lor, denotă că alimentarea cu apă era bine organizată.

 La Mohenjo-Daro s-a descoperit un bazin public pentru băi rituale, bine păstrat. Construcţia lui desăvârşită permite să se presupună că acei ce l-au construit aveau o mare experienţă în executarea unor asemenea construcţii. Bazinul avea dimensiunile de 7 x 12 metri şi era prevăzut cu trepte de acces spre adâncimea sa şi cu o bordură lată pe margine. Alături de bazin există opt camere de baie legate prin câte o scară de etajul superior, astăzi dispărut. În acel bazin şi în băile adiacente locuitorii se îmbăiau şi se purificau de păcate înainte de a pătrunde în templu şi de a se înfăţişa zeului. Astăzi obiceiul este păstrat în unele zone ale Indiei, fiind impus de preoţi.

  Întreaga organizare a oraşului Mohenjo-Daro subliniază în mod evident stadiul incomparabil de civilizaţie la care a ajuns acea cultură de pe valea Indusului între sfârşitul mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea î.H.. Cultura străvechiului oraş era o cultură mixtă, o îmbinare a ruralului cu urbanul. Trăsăturile urbane ale civilizaţiei Harappa sunt însă predominante. Acest lucru demonstrează paleta şi nivelul meşteşugurilor practicate dar mai ales nivelul relativ înalt al artelor plastice, toate demonstrate de obiectele găsite prin săpături. Pe lângă obiectele de bronz de cea mai largă folosinţă, pe lângă bijuterii, olărie, ţesături unice de bumbac, statuete de lut, obiecte de piatră şi arme, locuitorii din Mohenjo-Daro au lăsat numeroase sigilii amulete şi sigilii cilindrice, făcute din steatită sau din alte materiale. Acestea redau în relief imaginea artistic lucrată a unor animale ca: tauri, bivoli, tigri, elefanţi şi crocodili, vădind un rafinament ce nu poate fi decât rezultatul unei arte foarte evoluate. Multe din aceste obiecte mici, de tip amuletă sau sigiliu poartă unele inscripţii într-o scriere criptică ce aminteşte de hieroglife. Scrierea n-a putut fi încă descifrată în întregime.  Obiectele amuletă şi sigiliu sunt asemănătoare cu cele din civilizaţia sumeriană contemporană şi nu este exclusă o legătură strânsă între cele două lumi, de pe Indus şi din sudul Mesopotamiei. Acest fapt ar explica şi marea asemănare dintre vechea scriere sumeriană şi cea hindustană. S-au constatat de asemenea mari asemănări antropomorfe între rămăşiţele de oseminte provenite de la cele două populaţii îndepărtate. Există o asemănare atât de mare între craniile descoperite încât unii savanţi au împins ipotezele lor până la a presupune că ambele popoare se trag din strămoşi comuni şi că sumerienii ar fi trăit cândva pe valea Indusului, de unde au emigrat mai târziu în Mesopotamia. Aceste teorii fac să cadă părerea clamată de S.N. Kramer că „Istoria începe la Sumer”.

  Arta civilizaţiei Harappa, marcată cel mai puternic prin vestigiile de la Mohenjo-Daro, este o artă miniaturală, chiar o artă a jucăriilor, foarte asemănătoare creatorilor în lut din Sumer. Toate obiectele mărunte, dar întregi, creează impresia dezvoltării unei industrii a jucăriilor, ceea ce nu este de acceptat. Miniaturizarea este o caracteristică a civilizaţiei de pe Indus şi nu numai a ei. Printre „jucăriile” descoperite se află numeroase care pe două roţi. Reprezentarea lor atestă nivelul ridicat al civilizaţiei care ştia de folosirea roţii şi probabil încântarea ei faţă de tracţiunea pe roţi. Epoca de înflorire a aşezării de la Mohenjo-Daro se plasează între anii 2700 şi 1700 î.H.. Se presupune că invazia unor popoare cu un stadiu de evoluţie inferior a pus capăt civilizaţiei Harappa. Cu toate că săpăturile au dezvelit nişte schelete fără cap, totuşi oraşele acelei civilizaţii nu au fost distruse de invazii. Ele au fost pur şi simplu păstrate, iar paragina le-a cuprins treptat. Motivul părăsirii unui oraş organizat şi înfloritor ca cel de la Mohenjo-Daro pot fi multiple: vecini periculoşi şi spoliatori, schimbarea climei, epidemii devastatoare etc.. Populaţia a migrat pur şi simplu. Nu se ştie încotro a plecat aşa cum nu se cunoaşte de unde a venit şi unde şi-a mai lăsat urmele. Unele indicii şi unele obiceiuri duc la presupunerea disipării locuitorilor elevaţi ai văii Indusului, în mijlocul populaţiilor subcontinentului indian. Sunt savanţi care susţin că scrierea sanscrită ar proveni din pictogramele de la Mohenjo-Daro, dar numai viitorul va putea confirma sau infirma supoziţia. Cert este că valea Indusului, încă foarte puţin cercetată, mai ascunde încă surprize iar arheologia ne-a avertizat de foarte multe ori să ne ferim de anticipaţii fanteziste.

 Cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a existat la Mohenjo-Daro o civilizaţie cu un standard surprinzător de ridicat. Ca orice civilizaţie înaltă, cea de pe Indusul mileniului al III-lea î.H. a fost rezultatul unui proces lung de dezvoltare, proces ce nu s-a desfăşurat numai pe acele locuri. Nu se cunosc etapele anterioare ale dezvoltării ei şi nici teritoriile unde au evoluat. Oraşul de la Mohenjo-Daro pare a fi fost clădit de la început sub forma în care l-a conservat linţoliul de praf terestru şi cosmic depus deasupra sa. Misterioasa lui populaţie avea deja o experienţă avansată când s-a aşezat pe malurile mănoase al fluviului. Mărturiile ei materiale au şocat şi au născut complicate întrebări. Oare dacă s-ar fi găsit mărturii şi asupra spiritualităţii ei, asupra cunoştinţelor medicale, astronomice, geografice etc., întrebările epocii noastre şi-ar fi găsit o parte din răspunsuri sau s-ar fi complicat şi mai mult ? Sub soarele arzător al zilelor indiene şi sub bolţile înstelate al nopţilor de la Mohenjo-Daro se transmite umanităţii un mesaj enigmatic, mesaj ce vizează rădăcinile civilizaţiei umane globale şi probează că ne aflăm încă departe de adevărul despre acele rădăcini.

SCRISOAREA LUI IULIU MANIU DIN 12 MAI 1946.

SCRISOAREA LUI IULIU MANIU DIN 12 MAI 1946

 „Domnule Preşedinte, din presa de azi aflu cu mirare că depoziţia mea din ziua de 11 mai a.c., dată în faţa Tribunalului Poporului, privitoare la întâmplările din ziua de 23 august 1944 şi împrejurarea că am afirmat că nu ştiu ce s-a discutat în ultima audienţă pe care mareşalul Ion Antonescu a avut-o la M. S. Regele, este interpretată în mod greşit. Astfel presa guvernului interpretează că aş fi străin de întreaga acţiune de la 23 august 1944. Deoarece nu vreu să se strecoare această eroare în aprecierea onoratului Tribunal al poporului, vă rog să binevoiţi a lua act că înţelesul depoziţiei mele, în conformitate cu realitatea este următorul:

1. Tendinţa mea şi a partidului meu, manifestată prin memorii, manifeste, adunări, întruniri, propagandă şi alte atitudini publice, precum şi prin pregătirea spiritului armatei, a fost înlăturarea grabnică a regimului lui Antonescu şi încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, a căror concretă pregătire s-a făcut prin repetate consfătuiri clandestine, care se ţineau atât în diverse întruniri secrete, cât şi în şedinţele noctrune de la Palat în prezenţa Majestăţii Sale.

2. În afară de această acţiune internă menită să pregătească opinia publică românească, am întreprins şi am condus, pentru reuşita loviturii de stat de la 23 august 1944, o intensă acţiune pe plan extern încă din toamna anului 1940, prin intermediul prietenilor mei Gr. Niculescu-Buzeşti şi V. R. Georgescu şi cu ajutorul trimişilor mei în străinătate. Prin desfăşurarea acestei acţiuni s-au obţinut condiţiile de armistiţiu stabilite la Cairo, pe care eu personal le-am acceptat în numele Partidului Naţional Ţărănesc la dorinţa exprimată de repretentanţii celor trei guverne aliate. Evenimentele de la 23 august 1944 au fost, deci, urmarea logică şi rezultatul direct al acţiunei partidului nostru încoronată prin hotărârile înţelepte şi energice ale Majestăţii Sale Regelui.

3. Asupra celor petrecute în ziua de 23 august 1944, eu am fost audiat la Tribunalul Poporului ca martor, nu ca istoriograf sau organizator. Sub povara jurământului, eu nu puteam mărturisi decât faptele ştiute de mine direct. Am fost întrebat ce ştiu despre ultima audienţă de la Palat a mareşalului Antonescu şi am precizat că nu pot da relaţiuni, nefiind martor ocular. Cât priveşte partea mea la punerea concretă în aplicare a loviturii de stat de la 23 august 1944, nu am fost întrebat. În cazul când mi s-ar fi pus această întrebare aş fi constatat, pentru deplina clarificare a acţiunei, că amănuntele loviturii le-am discutat în repetate rânduri cu M. S. Regele, cu d-l. mareşal Stârcea, cu d-l. Niculescu-Buzeşti – care era în centrul mişcării -, cu d-l. general Sănătescu şi cu d-l. general Dămăceanu. În ziua de 23 august 1944, dumnealor, între altele, mi-au repetat dorinţa M. S. Regelui de a forma eu guvernul. Nu am acceptat, motivând că, fiind vorba de aplicarea armistiţiului, operaţie prin esenţă militară, era necesar ca preşedintele Consiliului să fie un militar. Am consimţit însă să intru în guvern ca ministru fără portofoliu, spre a da colorit politic şi popular guvernului. Despre arestarea mareşalului Antonescu am fost informat, deodată cu ceilalţi conducători ai partidelor din Blocul Democratic, imediat după săvârşirea ei, adică în ziua de 23 august 1944, la orele 17.30, prin dl. dr. Aurel Leucuţia, de către dl. mareşal al Palatului Mocioni Stârcea, într-un apartament al locuinţei d-lui A. Leucuţia unde se aflau, în acel moment, reprezentanţii Blocului Democratic în frunte cu dl. Pătrăşcanu şi Titel Petrescu, care aşteptau rezultatul loviturii de stat şi chemarea la Palat.

4. În zorii zilei următoare, dl. Gr. Niculescu-Buzeşti m-a anunţat, prin dl. Leucuţia, că germanii pregătesc atacul împotriva capitalei, rugându-mă să mă prezint imediat la Palat. În dimineaţa de 24 august 1944, fiind la Palatul Regal de la orele 6, am contribuit, împreună cu membrii noului guvern, aflaţi în Palat, la luarea măsurilor pentru respingerea coloanelor germane, ce se îndreptau spre Capitală, deci la întoarcerea armelor împotriva foştilor „aliaţi” ai ţării: aceasta în timp ce nemţii bombardau Palatul Regal, pricinuind morţi şi răniţi, jertfe ale nerespectării obligaţiilor de onoare germane. Am stat în Palatul Regal, care era obiectivul de căpetenie al avioanelor germane, în tot timpul bombardamentului. Vă rog, Domnule Preşedinte, să binevoiţi a dispune ca aceste precizări să fie alăturate declaraţiilor mele din 11 mai a.c., pe care le completează.

 Primiţi, vă rog, domnule preşedinte, asigurarea consideraţiunii mele.”

IULIU MANIU, Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc Bucureşti, 12 mai 1946.

DESPRE … INTELECTUALII POSTDECEMBRIȘTI!

DESPRE … INTELECTUALII POSTDECEMBRIȘTI!

 De peste treizeci de ani, așa-numita intelectualitate românească nu a produs nimic. Niciun proiect viabil, nicio lumină pentru societate, nicio speranță pentru nimeni. Intelectualul român are un singur vis: să-i pice și lui ceva. Lista intelectualilor care au pupat în dos personaje publice detestabile și au ridicat osanale deșănțate puternicilor zilei ca să aibă și gura lor ce mânca nu este depășită, numeric vorbind, decât de lista intelectualilor care, în toți anii ăștia, și-au schimbat opiniile și convingerile mai des decât și-au schimbat șosetele. Intelectualii români majoritari nu sunt decât a cincea roată la toate căruțele propagandistice înnămolite în marasmul societății românești. Dar tu, cetățean român, pari a fi surd, orb și prost. Ei, intelectualii „societății civile”, nu au nicio responsabilitate în privința faptului că ești mințit, furat și batjocorit? Ei, care au lins clanțele tuturor puterilor și dosurile tuturor puternicilor zilei, pentru privilegiile și buzunarele lor și niciodată pentru demnitatea ta chiar nu au nimic a face cu mizeria societății în care trăiești? La adresa lor, care, în cârdășie cu tâlharii, manipulatorii și demagogii, au ucis orice conștiință și au exilat orice adevăr, nu ai nicio plângere? Ei au fost consilierii și intimii tuturor ticăloșilor care te-au scuipat în gură și invitați îmbuibați în toate conclavurile trădării din ultimii treizeci și trei de ani. Ei au fost prostituatele ieftine ale tuturor mafioților care te buzunăresc. La chiolhanurile lor, pe care tu le-ai plătit, nu ai participat niciodată! La discuțiile lor private, în care tu, care achiți nota de plată, ești încadrat la categoria „prostime”, n-ai fost invitat vreodată! Poate că nu știi, dar pe vașnicii intelectuali ai perioadei postdecembriste îi plătești tot tu și, dacă ai îndrăzni să fii curios, ai afla că ei costă mult mai mult decât majoritatea politicienilor pe care (cel mai adesea, pe bună dreptate) îi ocărăști și îi iei la rost. Ei n-au fost niciodată alături de tine. Ei știu că tu nici măcar nu înțelegi că intelectualii au o responsabilitate colosală pentru mizeria morală și spirituală din România. Ei știu că tu îi vei plăti în continuare regește ca să își bată joc de tine și să te înjure pe banii tăi! Atunci când vei afla adevărul că intelectualii trebuie să fie conștiințe ale națiunii din care fac parte și nu lingăi ai puterilor trecătoare, există o șansă ca și politica să se însănătoșească! Atunci când nu vom mai avea intelectuali cumpărați de putere cu bani publici, sau când aceștia vor fi priviți de popor drept ceea ce sunt, adică mercenari ai propriilor interese, vom avea și o șansă la normalitate. Ori de cîte ori vei acorda credit unui intelectual legat la vreo căruță propagandistică, indiferent în ce direcție merge căruța aia, ești un prost care își merită soarta! Intelectualul este o conștiință și nu un vasal! Intelectualul este un ferment al (r)evoluției și nu un linge-blide! Intelectualul este un om liber și nu animalul de companie pe bani publici al puternicilor zilei! Dacă nu deschizi ochii, tu, cetățeanul, reprezentantul prostimii, vei continua să fii amăgit cu vorbe meșteșugite și mărgele colorate. Vei continua să plătești din greu pentru privilegiile despre care nici măcar nu știi ale unor intelectuali care nu dau doi bani pe tine și pe soarta ta. Pentru că ei nu fac altceva, pe banii tăi, decât să se întâlnească în conclavuri ale încântării de sine regizate de păpușarii puterii, conclavuri în care însăși existența ta le pute. Ei, care n-au nicio vocație și niciun scop mai important decât burdihanele lor, se consideră o elită și te disprețuiesc. Pe bună dreptate, de-altminteri. Ei te păcălesc de peste treizeci de ani și tu mai vrei! Niciodată nu a fost intelectualitatea românească mai stearpă și mai anacronică decât în epoca postdecembristă! Niciodată nu a fost mai mare golul acesteia și nici mai adâncă prăpastia dintre ea și România! Mi-e silă de intelectualii nației! Și mi-e silă de mine însumi pentru că, multă vreme, m-am lăsat și eu prostit! Mă consolez cu faptul că am aflat, măcar târziu, că înțelepciunea este în altă parte! Ca să fiu mai clar, mi-e silă de: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu – lingăi oribili ai lui Băsescu; Răzvan Theodorescu, Dan Berindei, – care au distrus ideea de doctorat -, sub patronajul lor Academia Română „închizând ochii” la „industria” doctoratelor; Ana Blandiana – mare „anticomunistă”, dar care, de fapt, are la activ „importante” ode aduse regimului communist; Lucian Boia –  „demitizatorul de serviciu”, în fapt cel mai mare denigrator al istoriei naționale, comparabil cu Mihai Roller, etc.. Mulți se întreabă de ce „intelectualii” tac în fața ultimilor evoluții ale domnului Klaus Johannis, – mai recent, numit Ceaușennis! Păi cum să nu tacă – doar au fost lăudăroșii de serviciu și ai acestuia! Ce să mai vorbesc despre … Horia Roman Patapievici?

ANUL 1848.

ANUL 1848

1. Prezentare generală/de ansamblu:

 „Primăvara popoarelor” a reprezentat un moment istoric excepțional în cursul istoriei umanității. Ca o uriașă reacție în lanț, de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului, de la Marea Mediterană la Marea Neagră, fluxul revoluționar a cuprins succesiv națiunile, care s-au ridicat la luptă, răsturnând sechelele Vechiului Regim restaurat și punând definitiv capăt erei Sfintei Alianțe. Întreaga Europă a fost direct sau indirect sub semnul revoluției. Cronologic, cu caracteristici proprii, marile răsturnări au început să se manifeste în Elveția și în sudul Italiei, încă de la sfârșitul anului 1847. Dar, așa cum se întâmplase și în cele două mari izbucniri anterioare, în 1789 și în 1830, începutul real al procesului continental s-a desfășurat în Franța. Încheierea acestui mare proces revoluționar a avut loc, la sfârșitul verii și la începutul toamnei anului 1849, în Ungaria și la Veneția.

Motivațiile revoluțiilor europene:

 Motivații social-politice dar și motivații naționale, deseori împletite, au stat la temeiul ridicării popoarelor. Ridicându-se împotriva sechelelor Vechiului Regim, revoluționarii au urmărit aproape pretutindeni o restatornicire a relațiilor sociale, în sensul acceptării tuturor categoriilor la masa comună a fiecărei societăți, respingându-se discriminările și privilegiile. Națiunile s-au afirmat deosebit de puternic; revoluția din 1848 a reprezentat, de fapt, un moment culminant în secolul naționalităților! În realitate, era vorba cu prioritate de naționalitățile oprimate. Revoluționarii au urmărit obținerea de drepturi naționale, realizarea unificării ori dobândirea independenței. Dar a fost și un moment în care, în cursul proceselor revoluționare, națiunile moderne și-au găsit și și-au definit mai pregnant identitatea. Pentru unele, revoluția a deschis drum către unificarea lor statală. Bastide, succesor al lui Lamartine, și-a exprimat neliniștea, în vara anului 1848, față de constituirea unei „puteri de temut” prin probabilitatea strângerii laloaltă a 40 de milioane de germani! De la lupta de eliberare la un naționalism agresiv nu era pentru unii decât un pas și revoluția ungară a demonstrat acest lucru prin neînțelegerea și neacceptarea revendicărilor naționale ale celorlalți, decât atunci când sentința ei de moarte fusese dată!

Solidaritatea inter-revoluționară:

 Solidaritatea între națiuni s-a manifestat cu putere. S-a asistat la o luare de conștiință colectivă. Această solidaritate a fost manifestată, încă din zilele următoare izbânzii revoluției pariziene din februarie, atunci când delegați ai diferitelor națiuni s-au înfățișat noilor autorități republicane exprimându-le solidaritate și adeziune. La rândul său, Lamartine, ministrul afacerilor externe, a evidențiat funcțiile internaționale ale Republicii Franceze și la 5 martie 1848 el va declara țara sa drept „aliata intelectuală și cordială a națiunilor care doresc să trăiască după aceleași principii ca ale sale”. Parlamentul de la Frankfurt strângând la un loc pe germani s-a arătat totodată și el deschis și interesat de celelalte națiuni și a avut într-un fel un caracter european, dacă nu și universal. Trimiși ai diferitelor națiuni au luat parte la lucrările sale, de la un reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Ioan Maiorescu, trimis al regimului revoluționar din Țara Românească, care și-a asumat sarcina reprezentării românității în integralitatea ei. Legăturile inter-revoluționare s-au manifestat și au asigurat interconexiuni, dar și transferul de experiență în luptele ce erau în curs de desfășurare. Pornind de la starea obiectivă a națiunii în cauză, de la exemplele altora, dar și de la prezența în zonă a unor puteri represive, desfășurarea proceselor revoluționare a luat un curs sau altul. Interesant a fost și cazul polonezilor. Înzestrați cu experiență revoluționară, încă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, ei au fost în slujba revoluției în multe locuri, în Italia și în Ungaria și de asemenea și în Principatele Române Intensitățile proceselor revoluționare au fost diferite, impuse ca atare de cauzalități proprii, dar și de intervenții ale forțelor represive externe. Oricum, a fost vorba de un fenomen european, mai ales că influența sa a fost exercitată și în spații unde n-au avut loc evenimente revoluționare ori, în perioade ulterioare, contribuind la radicalizări politice. Unele revoluții au fost de durată mai lungă, altele au fost efemere. În ceea ce privește revoluția română, ea s-a desfășurat un an și jumătate în Transilvania, ceva peste trei luni în Țara Românească și câteva zile în Moldova, datorită acțiunii represive a domnitorului Sturdza și apoi a proximității și intervenției Rusiei.

1848 – un nou model revoluționar:

 Ideologic, pe plan european, revoluția din 1848 a luat locul celei din 1789, marcând pe deoparte succesiunea celei din urmă, pe de alta însă modernitatea ei a impus-o, pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar pentru secolul XX, ca noul model, care reflecta mersul înainte al omenirii între 1789 și 1848. Va fi noul model care va schimba sensul evoluțiilor istorice. Libertățile omului au fost din nou proclamate și s-au impus ca principii fundamentale ale vieții politice a continentului, deși deplina lor răsfrângere asupra vieții curente a oamenilor avea să mai întârzie. Proclamarea repetată a libertăților (individuală, de întrunire, de asociere, a presei etc.), a egalității în fața legii, măsurile destinate remedierii unor probleme sociale (mai ales, când a fost cazul, abolirea privilegiilor feudale), înlesnind o mai bună cuprindere în viața publică – din păcate încă neîndestulătoare – a categoriilor muncitoare, constituirea și afirmarea gărzii naționale ca apărătoare a poporului și a intereselor sale, instituirea juriului, organizarea modernă a statului, independența justiției, autonomia comunală, iată cele mai importante dintre aceste prevederi comune social-politice ale programelor revoluționare. În Occident a existat cu acuitate o problemă muncitorească, muncitorii participând la revoluții, dar apoi, față doar de o parțială împlinire a aspirațiilor lor, nemulțumiți, s-au manifestat ca atare, insurecția muncitorilor parizieni din iunie 1848 schimbând chiar sensul evolutiv al regimului instaurat în februarie și indirect deschizând drum ascensiunii prințului Ludovic Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea. În Europa de Est și de Sud-Est problema agrară s-a impus cu stringență, iar țăranii au reprezentat una din forțele de șoc principale în procesele revoluționare. Eliberarea țăranilor și chiar înzestrarea lor cu pământ a fost la ordinea zilei. Prevederile programelor au circulat printr-un proces de osmoză ideologică pe vasele comunicante ale revoluției, contribuind la evidențierea trăsăturilor comune pe plan continental ale momentului istoric evocat.

Bonjuriștii și revoluțiile din Țările Române:

 Revoluția din februarie a fost punctul de interferență, exemplul ce se cerea urmat! Evenimentele de la Paris au fost totodată declanșatorul reacției în lanț mai înainte amintite, la scară europeană. Viena, Praga, Berlinul, Pesta au marcat apoi, succesiv, la scurte intervale, propagarea incendiului revoluționar pe continent. El n-a fost stăvilit decât la hotarele Rusiei autocrate, unde sistemul represiv puternic a putut exercita această funcție de „extinctor”, pentru ca apoi tot țarul să-și trimită armatele pentru a înăbuși revoluția în Principatele Române, în Transilvania și mai ales în Ungaria. Modelul „revoluției din februarie” din Franța a avut un deosebit impact asupra a ceea ce a avut loc în Țara Românească. Au contribuit la acest lucru bonjuriștii formați social-politic în Franța, în timpul anilor pe care-i petrecuseră acolo, unii dintre ei fiind și participanți la răsturnarea regelui Ludovic Filip. Exceptând nobilimea conservatoare, toate celelalte categorii sociale au fost cuprinse în vârtejul marei răsturnări. De la nobilii liberali, – foarte prezenți mai ales în Europa centrală și de sud-est -, la orășenime, – direct interesată -, la muncitori și la țărani, puțini au fost cei ce au stat deoparte. Intelectualii s-au implicat și ei, ocupând deseori și poziții-cheie în sânul guvernelor provizorii impuse în procesul revoluționar. O categorie aparte au reprezentat-o și studenții, prezenți mai ales în marile centre ale continentului, în primele rânduri, constituind – ca la Viena – unități de luptă revoluționară și situându-se, de obicei, pe poziții radicale. Neîndoielnic, valul revoluționar a cuprins toate categoriile societății, dar motivațiile și obiectivele acestora nu erau totdeauna similare, uneori chiar contrazicându-se în domeniul social-politic, întâlnindu-se însă în cel național.

Modernizarea Europei:

 Revoluția a contestat pretutindeni monarhia absolută, urmărindu-se transformarea acesteia în monarhie constituțională sau republică – unii radicali aveau în vedere și republica socială, inclusiv dintre fruntașii revoluționari români. Unii monarhi au fost înlăturați, în alte părți au fost alungați miniștri de tipul lui Metternich. Importanța Constituției, – garanta schimbărilor! -, ca și a Parlamentului s-au vădit pretutindeni. Un singur monarh, țarul Nicolae I a rămas intransigent pe pozițiile sale, adevărat „jandarm al Europei”, pe care nu avea să-l înfrângă decât moartea, șapte ani mai târziu. Scenariile revoluției au fost asemănătoare, găsindu-se în general, în această privință, sub impactul revoluțiilor franceze din 1789, 1830 și 1848. Ridicări populare, manifestații, cortegii, explozia publicațiilor periodice și a broșurilor politice se reîntâlnesc pretutindeni, orașul – și mai ales capitala – afirmându-se puternic ca scenă de desfășurare a marilor momente. Garda națională, legiunile de studenți sau cele ale ostașilor țărani din Munții Apuseni, generali din rândul celor ridicați la luptă – un Garibaldi, generalii polonezi de la Bem la Dembinski sau Mieroslawski, dar și un Avram Iancu ori un Magheru – se afirmă cu putere intrând în legendă. An al marilor speranțe, anul 1848 n-a adus imediat împlinirile așteptate decât în puține locuri. Represiunea a acționat succesiv, înăbușind procesele revoluționare. Dar, de fapt, revoluția era marea biruitoare. Au urmat, în deceniul următor, acțiunile contrarevoluționare, „liniștea” părea a fi restatornicită, dar, în realitate zăgazurile fuseseră rupte. Europa Sfintei Alianțe fusese definitiv îngropată. Nici cancelarul Metternich nu a fost rechemat să-și reia funcțiile! În anii 6o ai secolului al XIX-lea în marile imperii ale Franței și Austriei aveau să se instaureze regimuri liberale și chiar și în Rusia avea să se efectueze reforma agrară și să se instituie zemstvele. A doua jumătate a secolului naționalităților a avut cu totul altă înfățișare decât cea dintâi. Românii, italienii și germanii și-au realizat succesiv unitățile statale și modernizarea și liberalizarea s-au afirmat aproape pretutindeni. În perspectiva istoriei umanității și mai ales a proceselor de devenire ale continentului european anul 1848 rămâne o piatră de hotar și un moment inaugural al unei noi etape istorice.

2. Cauzele și desfășurarea revoluțiilor de la 1848 din Europa:

 Putem vorbi de mai multe categorii de cauze, diferite de la regiune la regiune. Totuși, putem nota că au fost cinci cauze principale: naționale, politice, economice, apariția societăților secrete de tip masonic, modelele parlamentar britanic și republican american.

 În statele germane, elita  dorea să realizeze unificarea acestora (numărul lor scăzuse de la 380 la 38, prin implicarea lui Napoleon) în jurul Prusiei, dar Imperiul Habsburgic dorea să le păstreze sub influența Vienei. În statele italiene, dorința de unificare, de eliberare a teritoriilor italiene ocupate de habsburgi a predominat. În Franța,  monarhia revenise la absolutismul care fusese înlăturat de Revoluția Franceză urmărindu-se instaurarea unei republici democratice. În Imperiul Habsburgic, desființarea Imperiului Romano-German în 1809 și decăderea puterii de la Viena fuseseră pretextul pentru cancelarul Klemmens von Metternich („stâlpul reacțiunii europene”) de a introduce măsuri dure care au afectat societatea austriacă, drepturile politice, depărtându-se de viziunea liberală de conducere politică. În Ungaria, parte a Imperiului Habsburgic, se dorea autodeterminare și acapararea Transilvaniei, prin nerecunoașterea drepturilor  naționale al românilor. În Țara Românească și Moldova după Tratatul de la Adrianopol din 1829, Imperiul Otoman era putere suzerană iar Imperiul Rus era putere protectoare. Rușii introduseseră  Regulamentele Organice care în ciuda unor reforme, – reînființarea Armatei naționale, reglementarea educației naționale, organizarea administrativ-judiciară, economic -, frânau progresul, pregătind Principatele pentru o  anexiune (vor fi sub ocupație militară rusă între 1829 și 1834). Elita românească formată în Iași, București, sub influența unor profesori francezi (Victor Cuenim, J.A. Vaillant), dar și la Paris, Viena, Berlin a pregătit revoluția, în scopul autodeterminării naționale, al obținerii independenței politice și economice. În Banat, Transilvania, Bucovina, înglobate în Imperiul Habsburgic, revoluțiile de la 1848 au avut o importantă componentă națională.

 Anii 1846, 1847 fuseseră ani secetoși, o mare foamete a cuprins Irlanda (recolte slabe de cartofi) precum și Marea Britanie (penurie de grâu). Britanicii au importat masiv grâu din Imperiul Otoman (grâu din Principate tranzacționat în porturile Brăila, Galați prin cumpărarea la prețuri mici de către negustorii otomani), ceea ce a dus la nemulțumiri în spațiul românesc și în statele care au exportat grâu în Marea Britanie în defavoarea cetățenilor. Societățile cu profil masonic, societăți secrete cu origini în Marea Britanie, Franța au atras elita intelectuală din statele italiene, Franța, Austria, Principate, ducând și la crearea de societăți secrete naționale, precum „Frăția”, în Țara Românească formată de Ion Ghica, Christian Tell și Nicolae Bălcescu. Reformele fundamentale care au perfecționat sistemul parlamentar britanic dar și sistemul republican american nu au rămas fără urmări nici pe continetnul european. Un rol esențial l-a avut lucarea lui Alexis de Tocqueville, „Despre democrație în America”. Revoluțiile de la 1848-1849 s-au desfășurat din 12 ianuarie 1848 (Palermo, Sicilia) până la 31 august 1849 (Șiria, lângă Arad). Au avut aspecte diverse de la adunări naționale plebiscitare (Palamentul de la Frankfurt, Adunarea de la Islaz, Adunarea de la Blaj), la ciocniri cu armata trimisă împotriva revoluționarilor (intervenția generalului Windsichgratz în Viena), la confruntări între trupe revoluționare din cauza scopurilor diferite (lupta dintre Avram Iancu și Iosef Bem, Lajos Csany, Lajos Kossuth), lupte contra armatelor de ocupație (lupta dintre revoluționarii maghiari și trupele ruse la Șiria, lupta dintre români și otomani pe Dealul Spirii). Revoluțiile de la 1848 au fost înfrânte din cauza insuficienței resurselor revoluționare, a neînțelegerilor dintre grupările revoluționare, a intervenției Rusiei în sprijinul Austriei. Totuși, momentul 1848 marchează demisia lui Klemmens von Metternich și finalul aranjamentelor politice ale Congresului de la Viena din 1814.

Însemnătatea anului revoluționar din 1848 în Europa:

 Spre deosebire de alte revoluții europene, revoluțiile de la 1848-1849 au avut avantajul că a existat o unitate de vederi, o camaraderie între revoluționari. Cele mai cunoscute figuri ale anilor 1848-1849 au fost: Louis Blanc, Alphonse de Lamartine, Louis Napoleon Bonaparte, Friedrich Wilhelm IV, Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Eftimie Murgu, Lajos Kossuth etc.. Momentul 1848-1849 a reprezentat crearea elitei care până la 1878, a reușit să realizeze unificarea Italiei, Germaniei, României,  dualismul austro-ungar, dar și independența României. Momentul 1848 a influențat și dezvoltarea unor mișcări naționale în spațiul polonez, în Serbia sau Bulgaria, chiar și în Rusia (anarhiștii, narodniciștii, socialiștii), Imperiul Otoman (Tanzimatul, Junii Turci).

3. Suplimentar: 1848 – anul revoluțiilor din Europa:

 Secolul al XIX-lea este caracterizat de istorici și economiști drept una dintre cele mai agitate perioade istorice ale Europei. Revoluțiile de la 1848 o afectează aproape în întregime, cu excepția Rusiei, Marii Britanii, Spaniei și țărilor scandinave. După cum declara un istoric din acel timp, aceste revoluții au constituit o „surpriză minunată a vremurilor”, o primăvară a popoarelor europene. Și totuși, acumulările unor dezechilibre și tensiuni între generații, între păturile sociale, prevesteau aceste mari mișcări cu caracter revoluționar: mutațiile populațiilor, care deveneau din ce în ce mai urbane, conservatorismul majiorității guvernelor, nerecunoașterea aspirațiilor naționale ale popoarelor, duritatea condițiilor sociale, subestimarea gravității crizei economice care se manifesta încă din anul 1845. Europa de vest se găsea în plin proces de industrializare și căuta noi căi de descătușare a barierelor vechi, pentru extinderea piețelor de desfacere și găsirea de noi resurse pentru dezvoltare. Economia medievală dădea semne de slăbiciune, curentul liberalismului se manifesta cu putere în unele țări din vestul Europei, astfel încât apar primele tentative de reorganizare a autorității statale pe principii democratice și naționale. Se înființează partide politice, liberale și conservatoare care, prin alternanța la putere, vor încerca să mențină pacea socială în statele respective. Rolul conducător în cadrul Revoluţiei de la 1848 a fost atribuit burgheziei care a ridicat popoarele la luptă. Statele care au acceptat reformarea pe  principiile liberale constituiau un nucleu de mică întindere în vestul Europei, având în frunte Franța. Regimurile Europei Centrale și de Est erau mai autoritariste. Confederația Germanică avea un simulacru de organizare politică. Italia părea și mai puțin avansată decât Germania, pe calea unității și liberalismului. În Austria exista o monarhie după modelul unui stat multinațional, intersecție a raselor germanice, latine, slave și maghiare, însă primatul germanilor din Austria era cert, supunând după această caracteristică, cu legile ei, celelalte popoare pe care le stăpânea. Austria încerca să păstreze Ungaria ca pe o provincie cu caracteristica dominantă agrară, cu un regim conservatorist, de tip medieval. Puterea autorității feudale se întindea și asupra țăranilor din Slovacia și din Transilvania. În aceste condiții, o reformă politică a statului austriac era greu de conceput, care era o monarhie în care aristocrația își conservase toate privilegiile. În Est, Rusia a introdus măsuri protecționiste pentru limitarea curentului liberalist, izolându-se de lumea occidentală. Țara Românească și Moldova erau țări autonome și se aflau sub protecția Rusiei, având regimuri autoritare, cu caracteristici preponderent feudale, conservatoriste. Ideile revoluționare pătrund tot mai adânc în Franța, determinând intensificarea miscărilor revoluționare pentru înfăptuirea unor reforme de reorganizare politică cu caracteristici liberale. Parisul a devenit capitala liberalismului european, refugiul persecutaților politici polonezi, germani, italieni, români, școala unde se formează o trupă de profesori și studenți străini; franceza, încă limba lumii bune, vehiculează până în Țările Române ideile liberale. În Europa Centrală mișcarea revoluționară tinde către o revoluție națională și liberală, mai mult decât republicană și socială. Criza de natură agricolă, financiară și industrială, care se manifesta în preajma anului 1848, a provocat grave dezordini sociale în Europa și punea imperios în fața guvernelor chestiunea unor reforme în sectorul vamal, pentru crearea unui cadru de liber schimb între state. Era o dovadă că regimul economic nu răspundea condițiilor noi ale industriei. Această criză a contribuit puternic la explozia revoluției din anul 1848. Sub integritatea ei aparentă, Europa veche era condamnată în instituțiile ei politice și în ierarhia ei socială, ca și în structura ei economică: la cel mai mic șoc ea se va prăbuși. Italia este țara în care debutează mișcarea revoluționară, dar se amplifică foarte mult la Paris. Aceste mișcări au la bază idei liberale, naționaliste și socialiste, însă cu ideologii diferite. Conducătorii naționali ai mișcărilor revoluționare nu au înțeles sensul unei asocieri pentru a obține efectul scontat la nivel global. Conducătorul revoluției din Italia urmărea constituirea unei națiuni italiene puternice, dar îndemna și la o solidaritate a revoluțiilor la nivel global. Până la urmă acestea s-au limitat la orizontul lor inițial. Franța a refuzat să joase rolul de organizatoare a unei cruciade în Europa contra guvernelor conservatoriste. Începând din 14 februarie 1848, Parisul intră în efervescența revoluționară, antrenând atât masele populare cât și instituțiile statului. Masele s-au organizat împotriva regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot. Opoziţia cerea reforme economice, votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica. Situația se radicalizează după 22 februarie, datorită exceselor exercitate de regimul monarhic, când se înregistrează și primele victime, în urma mișcărilor de stradă. Guvernul a încercat să împrăştie cu armata mulţimea adunată la protest. Dar revoluţionarii s-au baricadat pe străzi, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal şi au incendiat tronul. Regele Ludovic Filip, după încercări eșuate de a salva vechea orânduială statală, părăsește tronul în grabă, în ziua de 24 februarie, lăsând terenul liber pentru instaurarea republicii, eveniment petrecut în următoarea zi, 25 februarie 1848. Tot în această zi s-a format guvernul provizoriu, care avea în componență printre alții și pe poetul Alphonse de Lamartine, socialistul Louis Blanc, muncitorul Albert. A fost aleasă o Adunare Constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă era exercitată de guvernul provizoriu, iar puterea legislativă de adunarea națională. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu. În Țările Germane curentul revoluționar avea la bază cerințe progresiste: libertăţi economice, sociale, politice, dar şi din dorinţa de a participa la conducerea ţării şi unificarea Germaniei. Faţa de Franţa, apare pentru prima dată scopul naţional. Revoluţia a pornit din statele din sud şi a ajuns în 15 martie la Berlin, capitala Prusiei. Pe fondul demonstraţiilor populare regele Frederic Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar masele se apără pe baricade. După 3 zile de lupte grele, regele cedează. Se formează o Adunare Naţională Constituantă. În aceeaşi perioadă are loc şi revoluţia polonezilor din regiunea Poznan, care se afla sub stăpânirea Prusiei. Pentru a se înfăptui unificarea Germaniei, se constituie o adunare a reprezentanţilor poporului german, care a fost denumită Parlamentul de la Frankfurt, după oraşul unde şi-a desfăşurat lucrările. Acesta votează Constituţia pentru întreaga Germanie şi oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză, pentru că nu vrea să domnească conform unor principii democratice. Muncitorii din Berlin nemulţumiţi la aflarea veștii că burghezia începuse să se înţeleagă cu monarhia şi aristocraţia, încep din nou lupta în iunie 1848. Guvernul burghez, împreună cu regele aduc trupe care înăbuşesc sângeros insurecţia. Este dizolvată Adunarea Naţională Constituantă. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din Prusia cu populaţie răsculată. Polonezii sunt înfrânţi de trupele prusace cu ajutorul trupelor ţariste. În primăvara lui 1849 o serie de revoluţionari au încercat să reaprindă scânteia revoluţiei. După lupte anevoioase pe baricade, în mai multe oraşe, şi acestă încercare este înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt sunt împrăştiaţi cu forţa şi burghezia se mulţumeşte cu dreptul de a participa la formarea guvernului şi cu unele avantaje economice. În Imperiul Habsburgic mișcarea revoluționară a avut un caracter mult mai complicat, deoarece cuprindea popoare și naționalități diverse: italieni, cehi, polonezi, slovaci, unguri, sârbi, croaţi, ucrainieni şi români, care se simţeau asuprite naţional de habsburgi şi de nobilimea austriacă sau maghiară şi suportau tot mai greu greutăţile economice şi sociale. Revoluţia izbucneşte pentru prima dată la Viena în 13 martie 1848, când  populațiile cereau cu prioritate înlăturarea dominaţiei absolutiste. Cancelarul Metternich este nevoit să fugă din faţa revoluţionarilor. În alte părţi din imperiu se înregistrează răzvrătiri şi împăratul este nevoit să promită libertăţi şi o Constituţie. Se retrage la Innsbruck, unde pregăteşte cu pricepere o contrarevoluţie. Ca un prim pas aţâtă naţiunile, una împotriva alteia, pentru a le slăbi forţa revoluţionară, apoi trimite trupe împotriva lor. În iunie 1848 armata imperială a bombardat Praga şi a înfrânt revoluţia cehilor. În octombrie 1848 trupele asediază Viena şi pentru că sunt mai bine dotate reuşesc să câştige. În Ungaria, mişcarea revoluţionară cuprindea în rândurile sale nobilimea mijlocie şi intelectualii patrioţi, iar printre conducători se număra și Ludovic Kossuth. Revoluţionarii desfiinţează iobăgia atrăgând astfel de partea lor și pătura ţărănimii. Cu ajutorul acesteia crează o armată revoluţionară care va îndepărta stăpânirea habsburgică. Se formează un stat independent maghiar, Republica liberală. Însă conducătorii maghiari ai revoluției au acționat unilateral, fără a ține seama și de revendicările celorlalte popoare: români, sârbi și slovaci. Disensiunile majore dintre conducătorul maghiar Kossuth și ceilalți lideri revoluționari ai acestor popoare au permis împăratului Franz Iosef să înfrângă mișcările lor. Când maghiarii au trebuit să ţină piept trupelor ţariste şi habsburgice, Kossuth a realizat că greşise şi a aceptat să se înţeleagă cu revoluţionarii români. Dar era prea târziu, pentru că, atacată din toate părţile, armata maghiară a capitulat la Şiria în 13 august 1849 şi Ungaria a căzut din nou sub stăpânirea Habsburgilor. În Italia, scânteia care a aprins revoluția se producea la Milano şi la Veneţia, de unde sunt alungate trupele imperiale. Revoluţionarii au creat Republica de la Roma, al cărui conducător desemnat a fost Giuseppe Mazzini, care avea puternice idealuri democratice. Programul revoluției italiene cuprindea ca doleanțe: libertăţile economice şi sociale, drepturile politice, înlăturarea asupririi străine şi unitatea naţională. Curentul de unificare a Italiei era predominant. Regele din statul Piemon, dorea acest lucru şi a pornit un război împotriva habsburgilor, cu teama că revoluţionarii puteau să facă din Italia o Republică. Nesigur şi lipsit de ajutorul populaţiei, regele este învins. Preferă să facă o înţelegere cu împăratul Franz Iosif, gest care a avut drept urmări, cucerirea Veneției de către trupele austriece. Împotriva Republicii romane sunt trimise trupe habsburgice, franceze şi ale regelui din Sudul Italiei. Deşi au apărat eroic Roma, revoluţionarii lui Garibaldi sunt înfrânţi. În Țările Române și în provinciile românesti aflate sub stăpânire habsburgică, spiritul revoluționar se manifestă sub impresia evenimentelor revoluționare europene, începând din luna martie 1848. Evenimentele revoluționare s-au declanșat succesiv în Ţarile Române, începând cu mișcarea din Moldova, de la sfârsitul lunii martie 1848. Revoluțiile din provinciile românești aveau cauze profund interne, revoluția europeană, cum aprecia N.Bălcescu, fiind numai „ocazia, iar nu cauza revoluției române”. Mânați de dorința schimbărilor din propria lor patrie, tinerii români, moldoveni și munteni, aflați la Paris la începutul anului 1848, au aderat la spiritul revoluției franceze, participând la luptă pe baricadele Parisului, așa cum relata N.Bălcescu. La Paris, în cercul  tinerilor organizați  în „Societatea studenților români”, s-a pus la punct primul proiect de declanșare a unei revoluții comune moldo-muntene. Printre tinerii revoluționari și patrioți români, aflați la Paris s-au remarcat Nicolae Bălcescu, frații Ion și Dumitru Brătianu, C.Negri, V.Mălinescu ș.a. Nicolae Bălcescu considera că revoluția română putea fi realizabilă doar printr-o solidaritate și conlucrare desăvârșite, mai întâi la nivelul Principatelor dunărene, iar apoi se avea în vedere și o solidarizare cu românii din celelalte provincii românesti – aflate în cu totul alte situații politice. La Paris, după izbucnirea revoluției din Viena, la 20 martie, N.Bălcescu a convocat o întrunire, la locuința sa, cu fruntașii revoluționari munteni și moldoveni, schițând un program minimal de revendicări și hotărând declanșarea simultană a revoluției în Ţara Românească și Moldova, în acest scop stabilindu-se reîntoarcerea imediată în țară. Proiectul unei revoluții românești unitare nu s-a putut realiza, deoarece, între timp, liderii moldoveni aflați în țară declanșaseră deja mișcarea, 27 martie 1848. Patrioții moldoveni de la Iași procedau la acțiune în raport cu situația specifică din țară, cunoscând-o mai bine decât cei aflați în străinătate. Între fruntașii revoluției din Moldova se disting: Gh.Cuza, Lascăr Rosetti, C. Rolla, Al.I. Cuza, Vasile Ghica, frații Moruzzi, poetul Vasile Alescsandri, cel care a avut un rol principal în redactarea programului de revendicări, denumit „Petiție-proclamațiune”, care cuprindea 35 de articole si avea un evident caracter moderat. În Țara Românească frământările de tip revoluționar se resimțeau încă din luna martie 1848. S-a format un Comitet revoluționar, compus din primii români întorși în țară de la Paris: N.Bălcescu, Al.G.Golescu-Negru, frații Dumitru și Ion Brătianu, la care s-au alăturat C.A.Rosetti, I.Ghica, I.Heliade Rădulescu, dar și Nicolae Kretzulescu, frații Golești, Christian Tell, Gh. Magheru. O Comisie executivă formată pentru conducerea revoluției, constituită din: N.Bălcescu,Al.G.Golescu-Negru,C.A.Rosetti,a procedat la definitivarea programului revoluției, care avea să fie încorporat ulterior de Ion Heliade Rădulescu  în binecunoscuta Proclamație de la Islaz. În răstimpul acestor pregătiri, evenimentele din Transilvania sunt urmărite cu un viu interes, cu atât mai mult cu cât autoritățile, mai ales după Adunarea de la Blaj din 3-5 mai, intensifica măsurile de izolare a Ţarii Românești. Înainte de Adunarea de la Blaj, cu prilejul plecării lui August Tr. Laurian în Transilvania, acesta primea „instrucțiuni” din partea lui I.Ghica și N.Bălcescu, mai exact recomandări, privind comportarea românilor din Transilvania, în sensul unei coordonări cu românii de la sud, pe de alta, în vederea realizării unei alianțe cu revoluționarii maghiari („să nu rupă cu ungurii, țiind însă pentru drepturile românilor și să caute a aduce pe unguri să înțeleagă că în unirea lor cu românii este salvarea amândurora naționalităților de către nemți și de către slavi, oprindu-i d-a se uni”). Autoritățile de la București au refuzat lui N.Bălcescu pașaportul pentru Transilvania, precum și dascălilor ardeleni – Laurian și Axente Sever. În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. S-a constituit Dieta de la Cluj, dominată de maghiari. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă pe românii transilvani, dar și pe sași. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Printre fruntașii revoluției românilor din Transilvania se disting: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Nicolae Bălcescu a fost desemnat drept mediator între revoluționarii români conduși de Avram Iancu și cei maghiari, conduși de  Kossuth. Acesta s-a deplasat  la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor  transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram Iancu, în numele revoluționarilor unguri și încercând să-l convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe. Declanșarea separată a revoluției, în Moldova și Ţara Românească, precum și în provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică, nu anulează semnificația proiectului de solidaritate moldo-muntean gândit de patrioții români la Paris, ca și semnificația altor proiecte sau idei de solidaritate românească existente la acea dată, unele dintre ele vizând chiar unitatea națională deplină. În martie 1848 se discuta un proiect politic patronat de domnitorul Gh.Bibescu, vizând constituirea unui stat românesc, încorporând nu numai Principatele dunărene, ci și provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică și țaristă. Real sau nu, acest proiect se facea, în orice caz, ecoul unei anumite stări de spirit. Situația specifică din provinciile românești nu a permis desfășurarea simultană a mișcărilor revoluționare, Ţara Românească și Moldova se aflau sub suzeranitatea Porții Otomane și protectoratul Rusiei, acesta din urmă fiind obstacolul principal în calea emancipării românilor, inclusiv, în calea revoluției. Transilvania, Banatul și Bucovina, în modalități diferite, se aflau sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, și în lupta lor pentru libertate socială și națională românii din aceste provincii urmau să acționeze în raport de această situație specifică. În ceea ce privește Basarabia, încorporată de Imperiul Rus, nici măcar nu putea fi vorba de posibilitatea unei mișcări revoluționare. Pe de altă parte, desfășurarea separată, în linii generale, a revoluției în Ţarile Române, nu a exclus, în același timp, existența acțiunilor de solidaritate, de colaborare și într-ajutorare între revoluționarii români, de o parte și de alta a Carpaților, pe linia obiectivelor finale, în anumite momente, în raport de evoluția concretă a situațiilor, asemenea acțiuni putând să ia aspectul unor tentative de transformare într-o revoluție unitară. În acest context s-au desfășurat numeroase acțiuni: participarea unor fruntași revoluționari moldoveni la Adunarea de la Blaj din mai 1848; solidarizarea revoluționarilor moldoveni cu lupta revoluționarilor munteni, în faza triumfului acesteia din urmă; participarea unor revoluționari munteni, după reprimarea revoluției din Ţara Românească, la lupta românilor transilvăneni ș.a.. Dacă se ține seama de aceste acțiuni, ca și de dezideratele fundamentale comune, se poate considera că a avut loc o revoluție unitară în spirite, care prevestea înfăptuirea, mai devreme sau mai târziu, a statului național român. În ciuda unor desfășurări separate a evenimentelor revoluționare, existau aspirații generale comune pe linie națională și a libertăților epocii, care se exprimau în diferite programe de la 1848, elaborate într-o provincie sau alta. Popoarele europene au încercat între 1848 şi 1849 să îşi dobândească libertatea sau unitatea naţională. Deşi nu au reuşit, a fost un prim strigăt pentru ceea ce a urmat.

RĂZBOAIE ȘI VEȘTI DE RĂZBOAIE.

RĂZBOAIE ȘI VEȘTI DE RĂZBOAIE

 Una dintre cele mai cunoscute profeții din Biblie este cea din Matei 24, când Iisus spune: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” (Matei 24.6-8). Prin urmare, Iisus ne înştiinţează că atunci când vom auzi despre războaie și  zvonuri de războaie, aceaste evenimente nu sunt încă sfârșitul, ci doar pregătesc calea pentru sfârșit. El continuă spunând că înmulțirea războaielor, a foametei, a molimelor și a cutremurelor marchează „începutul durerilor”. Expresia folosită pentru dureri se referă la chinurile nașterii, prin care trece o femeie în travaliu – imagine folosită frecvent în scripturile profetice. Atunci când o femeie intră în travaliu, ea experimentează o serie de șocuri, contracții. Odată pornite, durerile nașterii vor continua și vor deveni mai intense, cu cât se apropie momentul nașterii copilului. La fel se va întâmpla și când vor începe aceste evenimente: ele se vor perpetua într-o formă sau alta și vor conduce la o ultimă perioadă de necazuri, înainte de sfârșitul acestui veac și de a doua venire a lui Iisus. În ultimii o sută de ani sau mai mult, am văzut acest proces desfășurându-se înaintea ochilor noştri: un eveniment duce la altul și tot aşa mai departe, împingând lumea în direcția ultimului război, care îl va aduce înapoi pe Mesia. În perioada Primului Război Mondial, din 1914 până în 1918, aproximativ 10  milioane de oameni au murit pe câmpul de luptă. Din acest război a luat naştere Revoluția rusă (1917), care a adus comunismul la putere în Uniunea Sovietică, lucru care urma să aibă o influență uriașă asupra evenimentelor din întregul secol XX.  Bazat pe învățătura ateistă a lui Marx și Lenin, comunismul a devenit o sursă majoră de persecuție a creștinilor în Uniunea Sovietică și în China, împlinind cuvântul lui Iisus despre zilele din urmă: „Dar înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni … vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor din pricina Numelui Meu.” Teroarea Roșie a lui Stalin a fost responsabilă pentru moartea a aproximativ 20  milioane de oameni în Uniunea Sovietică, inclusiv de Holodomor, când milioane de ucrainieni au murit în timpul foametei de care se face responsabil guvernul sovietic. Pe parcursul Primului Război Mondial, în 1917, britanicii au preluat controlul asupra Ierusalimului și Palestinei de la turci, iar guvernul britanic a proclamat Declarația Balfour (1917). Aceasta prevedea următoarele: „Guvernul Maiestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.” Declarația Balfour a fost aprobată de Consiliul Ligii Națiunilor în 1922, fapt care a avut o influență majoră asupra deciziei ulterioare a ONU de împărțire a Palestinei în 1947, ceea ce a dus la crearea statului Israel în 1948. Lordul Balfour, care a redactat această declarație, fusese învățat în tinerețe de mătușa sa, doamna Rose Dugdale, o creștină ce credea neclintit în învățăturile Bibliei, că va avea loc o întoarcere a evreilor în Israel, pe baza unor versete precum Ezechiel 36: „Căci vă voi scoate (pe voi, casa lui Israel) dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră.”Astfel, un alt semn major al zilelor din urmă a fost pus în mișcare în perioada Primului Război Mondial. Acest război a fost urmat de epidemia mondială de gripă spaniolă care a dus la moartea a 60 până la 100 de milioane de oameni.  Molimele la nivel mondial reprezintă un alt semn al zilelor de pe urmă. Condițiile de pace impuse Germaniei după război i-au făcut pe germani să se simtă umiliți și au contribuit la criza financiară din 1929, când inflația cronică și șomajul au afundat oamenii în sărăcie. Acest lucru a creat condițiile care l-au adus pe Hitler la putere în Germania în 1933 și a creat premisele pentru cel de-al Doilea Război Mondial, din 1939 până în 1945. Hitler a fost un lider influențat de puterea demonilor, fiind inițiat în ocultism de către Dieter Eckhart în cadrul societății Thule, cu sediul la München, în 1922. Eckhart credea că Hitler era Anticristul și chiar a vorbit despre spiritul său călăuzitor care a avut privilegiul de a-l pregăti pe cel măreț care va veni, Anticristul. Hitler a fost un tip de Anticrist, inițiat în tainele lumii demonice care, puse în practică, au dus la atrocitățile regimului nazist în Europa. Ura lui Hitler față de evrei a condus la Holocaust și la uciderea a 6 milioane de evrei. Mai puțin cunoscută este ura lui Hitler și a naziștilor față de creștinismul real și intenția de a înlocui creștinismul cu o nouă formă de păgânism, dacă ar fi câștigat războiul. Hitler a aruncat  omenirea în cel mai cumplit război de până atunci, aproximativ 60 de milioane de oameni fiind uciși în mod direct, ca urmare a acestui război. Războiul s-a răspândit în toată Europa, în Marea Britanie și Rusia, iar când Japonia a intrat în confruntarea armată, a atras China, Asia de Sud-Est și Statele Unite. Țările Imperiului Britanic din întreaga lume au fost implicate, astfel încât conflagrația aceasta poate fi realmente catalogată drept un război mondial. Masacrul teribil al celor 6 milioane de evrei de către naziști a provocat semnarea acordului ONU pentru împărțirea Palestinei în 1947, ceea ce a dus la crearea statului Israel în 1948. Evenimentul acesta reprezintă o împlinire remarcabilă a profețiilor străvechi referitoare la restaurarea Israelului pentru poporul evreu, în zilele din urmă (Isaia 11.12, Ieremia 31.10, Ezechiel 36-37, plus multe alte pasaje din Biblie). Acest eveniment a generat o succesiune de războaie în 1948, 1967, 1973, din pricină că țările arabe din jur încercau să elimine Israelul. Psalmul 83 – T.M. vorbește despre națiunile care înconjoară Israelul, spunând: „Veniți să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel.” De fiecare dată când au încercat să facă acest lucru, Israelul a ieșit victorios.  În 1967, Israelul a preluat controlul asupra Ierusalimului, pregătind terenul pentru conflictul final din istorie, pe marginea statutului Ierusalimului (Zaharia 12-14, Luca 21). Biblia arată că acest lucru va determina revenirea lui Mesia Yeshua/Iisus. În urma celui de-al Doilea Război Mondial a luat naștere Războiul Rece și divizarea est-vest a Europei între țările NATO aliniate cu SUA și țările Pactului de la Varșovia aliniate Moscovei și Uniunii Sovietice. Comunismul s-a răspândit, preluând controlul asupra Chinei în 1949  generând o serie de revoluții și războaie în locuri precum Coreea, Vietnam, Etiopia, Cuba. În acest timp, atât estul, cât și vestul și-au construit un arsenal uriaș de arme nucleare, capabil să distrugă lumea de mai multe ori dacă ar fi fost folosite în război. Războiul Rece a fost aproape de a deveni fierbinte în momentul crizei rachetelor cubaneze din 1962, când lumea a fost la un pas de un schimb nuclear între SUA și Uniunea Sovietică, care ar fi putut distruge civilizația. În anii 1980, comunismul din Europa a început să se destrame, iar în 1991 Uniunea Sovietică a fost dizolvată. Acest lucru a însemnat sfârșitul Războiului Rece, dar următorul conflict aștepta chiar după colț. În 1991, primul Război din Golf, cauzat de invazia Kuweitului de către Irak, a adus coaliția condusă de SUA în Orientul Mijlociu. Ostilitatea față de America în lumea musulmană a dat naștere la Al Qaeda și la atacul de la 11 septembrie 2001 de la New York. Răspunzând cu „Războiul împotriva terorismului”, coaliția condusă de americani a purtat războaie în Afganistan și Irak. Am asistat astfel la apariția unei alte forțe anticreștine, pe măsură ce islamiștii jihadiști au încercat să-și impună religia în lume. Unii cred că actualele conflicte pregătesc calea pentru venirea lui Mahdi, liderul musulman de la sfârșitul veacurilor ce va anunța apocalipsa și revenirea lui Isa (Iisus islamic), care va impune dominația lumii musulmane. Acest Iisus islamic este produsul unei profeții false, care îl neagă pe adevăratul Iisus. Aceasta spune că Iisus este un profet, dar nu și Fiul lui Dumnezeu și că El nu a murit pe cruce și nici nu a înviat din morți. Ca atare, profeția amintită smulge inima mesajului creștin autentic al Evangheliei și se pliază pe trăsăturile Anticristului, așa cum sunt acestea consemnate în 1Ioan 2: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul (Mesia)? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.”Aceasta înseamnă că forțele anticreștine vor nega faptul că Iisus este singurul Mântuitor, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl, care a murit pentru păcatele noastre și a înviat din morți. Oriunde s-a întins, jihadul a vărsat râuri de sânge și a adus război, teroare și persecuții împotriva creștinilor. Un alt semn al zilelor din urmă. În 2011, Primăvara arabă a iscat o serie de revolte în țările arabe împotriva dictatorilor lor. Cea mai gravă, în Siria, a dus la războiul civil sirian, care s-a soldat cu sute de mii de morți și milioane de refugiați dar, de asemenea, și la intrarea Rusiei, Iranului și Turciei în această țară strategică, situată la nord de Israel și la posibilitatea ca de acolo, conflictul să se extindă în Israel.

Ce se întâmplă acum?

Rusia și Ucraina: După căderea comunismului în 1989 și 1991, toate țările care se aflau sub dominația Moscovei ca urmare a Pactului de la Varșovia, precum și statele baltice s-au alăturat UE și NATO.  În 2014, Ucraina, fostă parte a Uniunii Sovietice, a dat semne că dorește să adere la NATO și la UE. Pentru președintele Rusiei, Putin, aceasta a fost picătura care a umplut paharul și acum a invadat Ucraina, dorind să restabilească puterea Rusiei și să recupereze teritoriile controlate de Moscova în perioada Uniunii Sovietice. Războiul lui Putin a mers prost pentru Rusia, cu peste 150.000 de soldați uciși, o cantitate mare de echipamente distruse și Rusia sancționată ca stat paria de către lumea occidentală. Afirmația sa propagandistică, conform căreia Ucraina a fost preluată de „neo-naziști” care vor să distrugă Rusia cu ajutorul NATO, pare ridicolă, deoarece tocmai Rusia se comportă ca naziștii. Președintele american Biden a acuzat Rusia de crime de război, inclusiv violuri, atacuri asupra civililor, răpirea copiilor ucrainieni. Atacurile cu rachete ale Rusiei asupra orașelor ucrainiene au provocat distrugeri oribile și au amenințat siguranța întregii regiuni, mai ales când centrala nucleară de la Zaporijie a fost pusă în pericol. În același timp, există un punct de vedere cu privire la faptul că Occidentul folosește Ucraina pentru a dezmembra Rusia. A existat un plan prezentat în 1997 într-o carte numită „Marea tablă de șah” de Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate națională al SUA, fondator al Comisiei Trilaterale globaliste și al Consiliului pentru Relații Externe. Planul prevedea în mod specific aducerea Ucrainei mai întâi în orbita occidentală/NATO/UE, apoi folosirea acesteia ca bază pentru a destabiliza și a doborî Rusia și a o absorbi în ordinea globalistă occidentală. În septembrie 2022, când Ucraina a început să respingă Rusia din zonele pe care le ocupase, generalul în retragere Ben Hodges, fost comandant al forțelor NATO în Europa, a declarat că o înfrângere în Ucraina ar putea avea implicații grave pentru Rusia însăși:„Nu am fost pregătiți pentru prăbușirea Uniunii Sovietice. Trebuie să fim pregătiți pentru prăbușirea Rusiei”.Rușii au amenințat cu un conflict nuclear din moment ce Occidentul folosește conflictul din Ucraina ca mijloc de a doborî Rusia. Acum, consideră  regiunea Donbas, precum și Crimeea ca aparținând teritoriului său. Zelensky a declarat că vrea să împingă Rusia afară din toate fostele teritorii ucrainiene, inclusiv Crimeea, iar puterile NATO îl încurajează în acest sens. Putin a avertizat că nu blufează cu privire la amenințarea nucleară și a ordonat demonstrații ale capacității sale nucleare pentru a intimida Occidentul. El a anunțat că se retrage din START, tratatul de reducere a armelor nucleare semnat între Rusia și SUA în 2010 și a semnat un decret prin care „a pus în stare de luptă noile sisteme strategice terestre”. Pentru prima dată în aproape 30 de ani, Rusia a desfășurat nave dotate cu arme nucleare tactice.

China și Rusia: Aceste țări se apropie tot mai mult, în timp ce opun „programului de ordine mondială” occidental propria lor viziune pentru o nouă ordine mondială. Atunci când s-au întâlnit la Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing, Putin și Xi Jinping au făcut o declarație comună în care au afirmat că „lumea trece prin schimbări epocale”, remarcând „transformarea arhitecturii guvernării globale și a ordinii mondiale”. China este principala putere în acest parteneriat și nu face niciun secret din obiectivul său de a deveni putere mondială.  Se vorbește despre faptul că China va furniza Rusiei mai multe arme pentru războiul din Ucraina. În acest caz, decizia ar aduce China în conflict cu SUA și Europa. China se pregătește  pentru război și își dezvoltă toate departamentele de luptă ale armatei, pregătind economia pentru un conflict de amploare. Conducerea vorbește deschis despre necesitatea de a „întări pregătirea pentru război” și de a pune bazele unei „mobilizări masive a tinerilor la nivel național”. Mulți analiști consideră că se pregătește pentru un asalt asupra Taiwanului, pentru a aduce insula sub controlul propriu și pentru a „reunifica” China – un element central al strategiei lui Xi Jinping de a face din nou China măreață. Din cauza angajamentelor SUA de a apăra Taiwanul, acest lucru ar aduce Statele Unite și China într-o stare de război. Ministrul chinez al apărării, Wei Fenghe, a declarat: „China își va realiza cu siguranță reunificarea. Dacă cineva îi stă în cale, nu vom ezita să luptăm”.În afară de pericolele uriașe ale unui astfel de război, acest lucru ar provoca, de asemenea, o criză masivă în sistemul economic mondial, deoarece fluxul de bunuri fabricate în China s-ar opri imediat. Pe lângă elementele tehnice necesare sistemului industrial, aceasta ar include și produsele farmaceutice fabricate în China, un furnizor important pentru SUA și Europa. Odată ce Taiwanul ar fi atacat, fabricile situate acolo nu ar mai putea furniza semiconductori, ceea ce ar afecta industria din întreaga lume.Dacă Taiwanul este invadat, va rezulta un scenariu de coșmar pentru întregul glob.Coreea de Nord a lansat o serie de teste cu rachete balistice în largul coastei sale estice, dintre care unele au aterizat în apele teritoriale ale Japoniei.  Kim Yo Jong, sora liderului Kim Jong Un, a vorbit despre utilizarea Pacificului ca „poligon de tragere”. Acest lucru a determinat Statele Unite să organizeze exerciții militare comune cu Coreea de Sud și Japonia și să condamne lansările de rachete ca fiind o „provocare gravă” care ar trebui să înceteze imediat. Kim a răspuns amenințând cu războiul dacă cineva încearcă să oprească programul lor de rachete. Coreea de Nord a lansat anul trecut un număr fără precedent de rachete, inclusiv unele balistice intercontinentale, capabile să lovească oriunde în Statele Unite. 

Iran și Israel: Iranul a îmbogățit uraniul la un nivel de 84%, cu doar 6% mai puțin decât nivelul de îmbogățire necesar pentru producerea bombelor nucleare, a cărei producție ar putea dura încă un an. Premierul israelian Netanyahu consideră acest fapt drept o amenințare existențială venită din partea unei națiuni ostile care nu și-a ascuns intenția de a nimici Israelul. El a purtat discuții la nivel înalt cu ofițerii din fruntea armatei, ridicând nivelul de pregătire israeliană pentru un atac asupra instalațiilor nucleare din Republica Islamică. Israelul a organizat deja exerciții de antrenament pentru atacarea Iranului și se crede că este responsabil pentru un atac cu dronă asupra unei instalații militare din Iran. Iranul a avertizat cu privire la consecințe grave, inclusiv distrugerea orașelor Tel Aviv, Haifa, Dimona, dacă Israelul atacă. Și-a înarmat aliații Hezbollah din Liban cu rachete gata să tragă asupra Israelului. De asemenea, avertizează cu privire la un atac asupra evreilor din diaspora. The Jewish Chronicle (17 februarie) a publicat un articol cu titlul „Iranul cartografiază evreii din diaspora, în vederea trimiterii unor echipe de asasini”, oferind informații despre o campanie planificată de asasinate care va fi declanșată dacă Israelul îi atacă instalațiile nucleare.Raportul a fost scris de o evreică franceză, Perez Shakdam, care a reușit să se infiltreze și să obțină interviuri cu lideri de nivel înalt din Iran. Ea l-a întâlnit pe Ayatollahul Khameini și a scris despre această întâlnire:„A început să vorbească despre sfârșitul zilelor, despre cum el va fi cel care va grăbi revenirea lui Mahdi (figura islamică a lui Mesia din vremurile de pe urmă, care, potrivit musulmanilor șiiți, va anunța apocalipsa). A vorbit despre acest mare război care va avea loc și despre faptul că al-Aqsa (moscheea de pe Muntele Templului din Ierusalim) trebuie să fie eliberată pentru ca Mahdi să se întoarcă spre a salva omenirea. El a vorbit și despre războaiele pe care Iranul le purta în Yemen și Siria și despre cum el personal avea o misiune divină. A spus că nu-l deranjează dacă Iranul arde, atâta timp cât Islamul va triumfa”.

Războiul lui Gog și Magog: Iranul (Persia) este menționat printre țările care ies la luptă împotriva Israelului în războiul din zilele din urmă al lui Gog și Magog (Ezechiel 38-39). Ea este în alianță cu o mare putere din nord care conduce invazia. Această putere a fost identificată din punct de vedere istoric cu Rusia.După pierderile pe care le-a suferit în Ucraina, este greu de închipuit cum ar putea Rusia să se implice într-un alt război în Orientul Mijlociu, în viitorul apropiat. Cu toate acestea, Rusia a intrat într-o alianță mai puternică cu Iranul, deoarece acesta din urmă a ajutat efortul său de război în Ucraina, furnizându-i drone, așa că ar putea avea o anumită obligație de a ajuta Iranul în cazul în care țara este atacată de Israel.The Jerusalem Post (11/12/22) a relatat că Rusia oferă acum un sprijin „fără precedent” Iranului. Acest lucru ar putea crește riscul pentru partenerii SUA din Orientul Mijlociu, în special pentru Israel, care este ținta evidentă în vizorul Iranului. Mai devreme sau mai târziu, aceste evoluții ar putea precipita Războiul lui Gog și Magog, în care o alianță de națiuni vine împotriva Israelului dinspre nord și este distrusă în mod supranatural prin intervenția lui Dumnezeu în favoarea Israelului. Profețiile din cărțile biblice Ioel și Ezechiel vorbesc despre această întâmplare ca despre un semn al ultimelor zile. Ioel 2.20 pomenește de armata din miazănoapte, care va fi alungată într-un pământ sterp și pustiu, iar Ezechiel 38.21-2 vorbește despre această armată care va fi distrusă de Domnul:„Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năprasnică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe care vor fi cu el.”Profeția vorbește, de asemenea, despre focul care va cădea peste Magog (Rusia) și peste cei care locuiesc liniștiți în ostroave. Ostroave este un cuvânt folosit pentru ținuturi îndepărtate ale căror nume erau necunoscute profeților din vremea Bibliei. (Marea Britanie și America, probabil). 

Distrugere reciprocă asigurată: Dacă oricare dintre aceste conflicte devine „fierbinte”, atunci suntem pe cale să ajungem la o criză majoră pe plan mondial. Putem spera și ne putem ruga ca doctrina MAD (Mutually Assured Destruction), care a menținut pacea în perioada Războiului Rece, să prevaleze, pe măsură ce conducătorii iau în considerare potențialul de autodistrugere pe care îl are declanșarea armelor de distrugere în masă. Din păcate, există pasaje din Biblie care indică evenimente de distrugere în masă care vor avea loc în ultimele zile.  În Ieremia 25.32-33 citim:„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Iată, nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.”Profeția lui Zaharia despre ultima bătălie a fost interpretată de unii ca fiind o descriere a rezultatului unui tip de explozie nucleară:„Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor şi le va putrezi limba în gură.”(Zaharia 14.12).Cea mai faimoasă profeție privind vremurile de pe urmă face referire la cei Patru Călăreți ai Apocalipsei din Apocalipsa 6.1-8:„Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!”M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască. Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!”Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă.Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!”M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.”Capitolul 6 din Apocalipsa începe cu Domnul din ceruri deschizând pecețile și cu ieșirea călărețului pe calul alb. Unii au spus că acest călăreț este Iisus Însuși care vine să cucerească cu Evanghelia, călare pe un cal alb. Însă această interpretare nu prea se potrivește, deoarece Iisus este în cer deschizând pecețile, când Ioan vede această viziune.  De asemenea, rezultatul ieșirii călărețului de pe calul alb sunt evenimente nefaste pe pământ: război, foamete și moarte în masă. Prin urmare, este mult mai probabil ca amintitul cavaler pe calul alb să fie Anticristul, falsul Mesia, care iese să cucerească și să învingă națiunile, cu un program de pace contrafăcut (calul alb).  El are un arc, dar nu și săgeți, ceea ce poate indica faptul că vine cu un plan de pace și nu cu un război de cucerire. Poate că unul dintre scenariile de război, pe care le menționam mai sus, va degenera într‑un război cu mulți morți și cu oameni care se tem de ceea ce va urma.  Apoi, Antihristul vine în mod pașnic cu un plan de rezolvare a situației. Acesta poate cere un fel de program de dezarmare, susținut de un guvern mondial unit sub egida ONU.Dacă acesta este un program de „pace”, ei bine, el nu va dăinui. Cel de-al doilea călăreț apare în curând, luând pacea de pe pământ și determinând oamenii să se omoare între ei. Falsa pace se transformă în război, urmat de cel de-al treilea călăreț, calul negru cu o pereche de solzi în mână. Expresia folosită apoi, „o măsură de grâu pentru un dinar” implică foametea. Un dinar era salariul pe o zi în Imperiul Roman la acea vreme, deci implicația este că salariul pe o zi îți va ajunge să cumperi doar o cantitate mică de hrană. Cel de-al patrulea călăreț este calul gălbui care aduce moartea în masă, peste un sfert din populația pământului pierzându-și viața. Cuvântul folosit aici pentru gălbui este „chloros”, o culoare verde bolnăvicios, astfel încât acesta a fost asociat cu molima care aduce moartea în masă. Secvența de evenimente: război, foamete, ciumă și moarte în masă s-a derulat deja parțial prin războiul din Ucraina. Înainte de război, Rusia și Ucraina produceau aproximativ 25% din grâul și porumbul din lume. Țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu depindeau de acest grâu pentru aprovizionarea cu pâine. Rusia și energia de proveniență rusă pentru fabricile occidentale produceau aproximativ două treimi din totalul îngrășămintelor din lume, care acum se află în criză, afectând agricultura în multe părți ale globului. ONU este îngrijorată de faptul că până la un miliard de oameni ar putea ajunge la foamete acută din cauza penuriei de alimente din întreaga lume. Ar trebui să ne rugăm și să-i ajutăm pe cei care sunt victimele acestei foamete, așa cum citim în Psalmul 33.18-19 – T.M.: „Iată, ochiul Domnului este peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de moarte și să-i țină cu viață în mijlocul foametei.”

Bătălia de pe urmă și Israelul: Până acum, în istoria sa, Israelul a supraviețuit mai multor încercări de nimicire, în războaiele purtate în 1948, 1967 și 1973.În Biblie există un cuvânt al Domnului pentru popoare, cu privire la Israelul din ultimele zile: „Ascultați cuvântul Domnului, neamuri, vestiți-l în ostroave îndepărtate. Spuneți: Cel care a risipit pe Israel îl va aduna și-l va păzi cum își păzește păstorul turma”. (Ieremia 31.10).Dumnezeu, care a permis ca poporul evreu să fie literalmente împrăștiat printre națiunile lumii, l-a adunat în țara lui Israel și îl va păstra acolo până la venirea lui Mesia, în ciuda problemelor prin care trece. Cu toate acestea, profețiile vorbesc despre o perioadă de necazuri nemaivăzute în țară, care vor duce la distrugerea ei, în absența intervenției lui Dumnezeu (Ieremia 30, Matei 24.15-20). Dumnezeu va păstra Israelul ca națiune, în ciuda puterii dușmanilor, dar numai revenirea lui Mesia va aduce pacea și siguranța la care ei tânjesc. Mesia a mai fost o dată pe pământ, în persoana lui Yeshua/Iisus. El va veni din nou, de data aceasta ca Rege al regilor și Domn al domnilor, cu toată puterea, pentru a doborî forțele lui Anticrist și a instaura împărăția Sa mesianică. În cartea Zaharia, capitolul 14, citim despre națiunile care se adună pentru un atac asupra Ierusalimului: „Și Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe MunteleMăslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit … Şi atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii mpreună cu El! … Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume.”Vom vedea atunci împlinirea profeției lui Isaia, când Mesia va domni pe pământ, punând capăt războiului și instaurând pacea și dreptatea pretutindeni (Isaia 2.1-4). În Noul Testament, acest eveniment este revelat ca fiind a doua venire a lui Iisus Mesia, care va sosi de data aceasta ca Rege al regilor și Domn al domnilor în momentul ultimei bătălii de la Armaghedon. Atunci El va distruge puterile lui Anticrist și îl va înlănțui pe diavol în abis. Apoi va domni pe pământ pentru perioada milenară de 1 000 de ani, înainte de sfârșitul lumii și de crearea unor ceruri noi și a unui pământ nou, în care va exista pace și bucurie veșnică pentru toți credincioșii.Asigură-te că ești acolo, pocăindu-te de păcat și punându‑ți încrederea în Iisus Mesia. 

„BAROCUS ALEXANDRINUS” ÎN CĂRȚILE MACABEILOR.

„BAROCUS ALEXANDRINUS” ÎN CĂRȚILE MACABEILOR

 Între anii 167 şi 160 î.H. se produce în istoria evreilor un eveniment politico-religios cu totul deosebit: războiul sfânt al macabeilor hasidini (credincioşi evlavioşi ai Torei) împotriva regimului de ocupaţie a Palestinei. Mişcările de gherilă ale hasidinilor ascunşi în munţi se amplifică şi se unesc sub comanda unui preot din orăşelul Madein, Matatia pe numele său, din familia Hasmoneilor. Matatia împreună cu fiii săi Iohanas, Simon, Iuda numit şi Macabeul, Eleazar, Ionatan vor muri în acest război care, până la urmă, exprima revolta unor evrei ortodocşi faţă de noua civilizaţie ce pătrundea dinspre marile centre elenistice (Alexandria, Antiohia, Roma, Pergam, Atena) în Iudeea cucerită de Alexandru Macedon. Acest război a fost consemnat în diverse variante în cele trei Cărţi ale Macabeilor ce nu figurează în varianta ebraică a Sfintei Scripturi din motive greu de înţeles. Evreii şi faptele de arme ale hasmoneilor, manevrele politice, diplomaţia ultimilor Macabei – Simon şi Ionatan – pentru a se impune ca mari Preoţi şi prinţi ai iudeilor apar consemnate cu mai mult respect pentru adevăr decât în Cronicile biblice anterioare, dar totodată se observă influenţa stilului epocii, a retoricii de tip alexandrin, adică baroc. De ce n-au mai scris „cronicarii” războaielor Macabeilor în stilul tradiţional? Deoarece contextul cultural şi de civilizaţie al micului stat Iudeea era unul elenistic. În cetăţile iudeilor, eterogene ca naţii şi religii, marcate de modul de viaţă uşor decadent al Greciei, Egiptului şi al Romei din epoca elenistică, pătrunseseră cultura şi literatura nouă. Preoţii înşişi practicau jocurile sportive, asistau la spectacole de teatru, iudeii bogaţi încercau să imite luxul de la Roma, ideea naţională nesusţinută de credinţa religioasă căzuse în desuetudine, în sfârşit evreii voiau să trăiască frumos şi bine, indiferenţi faţă de Lege. Dacă războaiele Macabeilor nu vizau teritoriul, ci redobândirea respectului faţă de religia tradiţională, consemnarea lor, în mod paradoxal, se realizează în stilul dominant al epocii elenistice. Între 168 şi 167, regele seleucid al Siriei, Antioh al IV-lea Epifanes, a impus poporului iudeu legi care profanau religia lor, culminând cu deznaţionalizarea prin discreditarea religiei, cu transformarea Templului din Ierusalim în lăcaş de cult păgân. Elenizarea Iudeii şi a Samariei a fost una firească, iudeii, oricât de conservatori s-au dovedit de-a lungul istoriei lor, au avut şi momente de relaxare religioasă şi etnică şi au achiziţionat bunuri culturale şi de civilizaţie de la popoarele din jur. Antioh al IV-lea a ocupat Iudeea cu 20.000 de soldaţi sirieni edumeeni, cu scopul de a o anexa regatului său şi de a forţa elenizarea. La început, s-a procedat prin jafuri, masacre, după ce, în 169 î.H., se furase tezaurul Templului; apoi a fost aşezat în Templu un altar păgân pe care se sacrificau porcii. Blasfemia i-a revoltat pe iudei şi i-a împins la revoltă. Ideea de a consemna faptele de arme şi relaţiile cu regii seleucizi, apoi cu împăraţii romani, dar şi de a impune un erou iudeu poate să fi venit autorilor şi din cultura elenistică dezvoltată în centrele evreieşti din Alexandria şi Antiohia, după modelul scrierilor despre viaţa şi războaiele lui Alexandru Macedon, cărţi redactate în stiluri diverse, unele mai aproape de consemnarea obiectivă, altele în genul poemelor eroice greceşti şi latine care circulau în variante populare sau filologice, culte aşadar. Căci iată cum începe Cartea I Macabei ce aparţine unui autor anonim: „După ce Alexandru, fiul lui Filip Macedoneanul, care plecase din ţara Chitim, a bătut pe Dariu, împăratul perşilor şi al mezilor, a împărăţit în locul lui, şi el a fost cel dintâi împărat de neam grecesc. Şi el a făcut multe războaie, a cucerit multe cetăţi şi a răpus împăraţi ai pământului. Şi el a ajuns până la capătul pământului şi a luat prăzi de la mulţime de pooare. Şi după ce pămîntul i s-a fost supus, el s-a trufit şi inima lui s-a sumeţit. Şi a adunat o oaste foarte puternică şi a supus ţări, popoare şi voevodate, care ajunseseră să-i plătească tribut. Şi după aceea a căzut la pat şi, când a simţit că i se apropie sfârşitul, a chemat pe doi dintre cei mai de seamă dregători ai săi, care din tinereţe crescuseră cu el şi, încă fiind în viaţă, le-a împărţit împărăţia. Şi Alexandru a murit după o domnie de doisprezece ani. Apoi au început să domnească dregătorii lui, fiecare la locul lui. Şi după moartea lui toţi s-au încoronat şi tot aşa şi feciorii lor mulţi ani de-a rândul, şi ei făcură multe răutăţi pe pământ. Şi a ieşit dintr-înşii un vlăstar nelegiuit, Antiohi Epifaniu, feciorul împăratului Antioh, care fusese ostatic la Roma, şi el a ajuns împărat în anul o sută treizeci şi şapte al împărăţiei greceşti. În zilele acelea s-au ivit în Israel oameni fără căpătâi care îmbiau pe mulţi şi le ziceau: „Haidem să ne înfrăţim cu popoarele care se megiesc cu noi, căci, de când stăm răzbiţi de ele, multe nenorociri au dat peste noi!” şi acest îndemn a fost plăcut în ochii lor. Şi câţiva din popor s-au înflăcărat şi s-au dus la împărat, care le-a dat lor deplină putere ca să trăiască după datina păgânilor. Şi ei au zidit în Ierusalim un gimnaziu după datina păgânilor.” Iar primul capitol al cărţii întâi continuă, verset cu verset, prezentarea nenorocirilor care s-au abătut asupra evreilor ce nu au cedat curentului asimilaţionist, dirijat politic şi religios de urmaşii lui Antioh. Despre I Macabei s-a spus că, din punct de vedere istoric, este cea mai valoroasă carte a Vechiului Testament. Adică un tratat de istorie ce cuprinde evenimentele dintre 175 şi 135 î.H. Autorul a urmărit să redea cât mai amănunţit date despre locuri, oameni şi fapte, având o vădită intenţie ştiinţifică. Totuşi, acest tratat istoric este scris într-o epocă în care istoria este literatură, astfel că relatarea evenimentelor şi mai ales prezentarea personajelor joacă un rol important în această perioadă, iar discursul, oricât de obiectiv s-ar fi dorit, se înscrie în tendinţele literare ale epocii, este tributar elenismului din Orientul Mijlociu. Epica elenistică, genul care putea influenţa istoria, supusă sincretismului, este în acelaşi timp literatură, legendă, teologie. Alexandrinismul, un „genus barocus”, cum l-a numit Eugenio d’Ors în celebrul său eseu „Barocul”, este un stil naturist, patetic, cu o pronunţată tendinţă estetizantă. Realitatea istorică se conjugă astfel cu arta literară, înţeleasă ca meşteşug pentru a crea o nouă realitate, una estetică, emoţională. Se observă, de la o carte la alta, procesul de elenizare, de barochizare a textului care devine, în cartea a doua, chiar o variaţiune pe o temă dată, dar o variaţiune estetizantă, scrisă cu rafinament. În general, tonul autorului din I Macabei aparţine unui istoric; el nu este un pasional, păstrează obiectivitatea ştiinţifică, rămâne imparţial, astfel că nu se găsesc invectivele dictate de ura naţională ce-i cuprinsese pe evrei în războiul cu ocupantul grec; autorul anonim realizează doar o prezentare în paralel a negativităţii păgânilor şi a pozitivităţii iudeilor dintr-o perspectivă personală, în spatele căreia se presimte doar patriotismul său şi ataşamentul religios. Eroii rostesc discursuri patriotice şi rugăciuni în care se recunoaşte melosul psalmistului ce se integrează în armonia globală vetero-testamentară: „Şi a fost plângere mare în Israel şi în tot locul. Şi au suspinat căpeteniile şi bătrânii, fecioarele şi tinerii au slăbit şi frumuseţea femeilor s-a schimbat. Tot mirele a izbucnit în plâns şi mireasa care şedea în cămară, a fost jale. Şi s-a cutremurat pământul din pricina celor care locuiau pe el şi toată casa lui Iacov s-a îmbrăcat de ocară” (I Macabei, I, 26-29) sau plângerea lui Matatia: „A zis: Vai mie! Pentru ce m-am născut a vedea zdrobirea poporului meu şi zdrobirea cetăţii celei sfinte şi a şedea acolo, când s-a dat în mâinile vrăjmaşilor? Cele sfinte sunt în mâinile străinilor, iar templul Domnului a ajuns ca un bărbat fără de cinste.” (I Macabei, I, 8, 9) sau prezentarea lui Iuda Macabeul: „Şi a răspândit faima poporului său şi s-a îmbrăcat cu zaua ca un uriaş, şi s-a încins cu armele cele de război (…). Şi s-a asemănat leului în lucrurile sale, ca un pui de leu râcâind la vânat” (I Macabei, III, 3, 4). Revin frecvent astfel de fraze izolate, purtând aceeaşi notă caracteristică, lirismul: contrastul între aceste pasaje şi restul compoziţiei este frapant; ele se detaşează evident de contextul general. Acest lirism patetic trebuie să fi fost împumutat. Ne-am putea gândi la un scriitor obişnuit cu lectura cărţilor sfinte ce a vrut să-şi facă scrierea mai pitorească împodobind-o cu înflorituri retorice pe care le-a cules din profeţii, din alte scrieri sau din fapte analoage celor povestite de el, rezultatul unei contaminări cu texte poetice ale epocii, poate chiar folclorice. În sprijinul acestei ipoteze vine şi lipsa cu desăvârşire a numelui din poezia populară care se referă la Yahwe, în spiritul Targumenelor şi al Talmudului întrebuinţându-se termenul „cer”. Discursurile inserate în text, puţin întinse, trebuie să fie apreciate din punctual de vedere al istoriografiei antice. Acestea nu sunt documente oficiale, dar servesc pentru a prezenta într-o manieră cât mai autentică situaţia dată. Ele trădează, din partea autorului, nevoia de a face să strălucească retorica sa ca la alţi istorici greci şi romani: „Şi a zis Iuda: lesne este să închizi pe mulţi în mâinile celor puţini şi nu este osebire înaintea Dumnezeului cerului dacă mântuirea vine prin mulţi sau prin puţini. Că nu în mulţimea oştirii stă biruinţa războiului, ci din cer este puterea. Aceia vin asupra noastră cu semeţie multă şi cu fărădelege, ca să ne piardă pe noi şi pe femeile noastre şi pe fiii noştri, ca să ne prade; iar noi ne războim pentru sufletele noastre şi pentru legile noastre. Însuşi Domnul îi va zdrobi sub ochii noştri; voi să nu vă temeţi de ei.” Sau: „Şi a zis Iuda bărbaţilor care erau cu el: Nu vă temeţi de mulţimea lor şi de năvălirea lor nu vă înfricoşaţi. Aduceţi-vă aminte cum au fost izbăviţi părinţii noştri la Marea Roşie, când i-a izgonit faraon cu putere multă. Şi acum strigăm la cer, că doar se va milostivi spre noi, îşi va aduce aminte de legătura părinţilor noştri şi va zdrobi oştirea aceasta astăzi înaintea noastră.” Nu se poate reproşa autorului că a făcut erori istorice grave nici din punctul de vedere al istoriilor străine; circumstanţele pentru care au fost introduce documentele (scrisorile) au existat. Deşi scrisorile sunt povestite, nu reproduse în original, el nu poate fi acuzat de falsificarea istoriei. Cartea II Macabei se urmăreşte mai greu decât I Macabei pentru că este foarte erudită şi pentru că autorul se exprimă de foarte multe ori metaforic. În plus, în spiritul alexandrinismului elenistic de care am amintit, cartea a doua diminuează dimeniunile eroicului în favoarea martirajului, pentru că martirajul este mai expresiv, mai şocant, mai senzorial decât eroicul. Faptul că autorul acestei cărţi are conştiinţa artistică foarte clară şi puternică este încă o marcă a epocii elenistice în care se înscriu şi alte cărţi din Cartea Sfântă (Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Proverbele lui Solomon). În II Macabei începe deja autoreflexivitatea asupra textului. Autorul afirmă în capitolul doi că această carte este o prescurtare a lucrării lui Iason din Cirene, iar cel care face prescurtarea (şi prelucrarea, – n.n. B.M.) arată ce scop urmăreşte şi cum se face o prescurtare: „Aceste toate de către Iason Cirineanul istorisite în cinci cărţi vom încerca într-o carte a le scrie. Că socotind mulţimea numerelor şi greutatea care este celor care vor să pătrundă cu de-amănuntul povestirile istoriei, din pricina mulţimii materiei, am avut grijă ca, celor care vor vrea să citească, să le fie mângâiere sufletească; iar celor care se vor nevoi a le ţine minte, uşurare, şi tuturor celor care vor citi, folos. Iar noi, care ne-am apucat a scurta acest lucru, nu de mică osteneală, ci de lucru plin ne-am apucat, lucru nu de mai puţină îndemânare decât a celui care găteşte ospăţi şi caută folosul altora. Deşi lucrul nu este uşor, pentru mulţumirea celor mulţi vom suferi bucuroşi pătimirea acestora. A alege cu amănuntul adevărul fiecărui lucru, lăsăm celui care a scris; iar aici mai mult ne ostenim, ca să ne ţinem de regulile prescurtării.” Tot în acest prolog autorul face o foarte scurtă trecere în revistă a faptelor, ne familiarizează cu ele şi dialoghează cu prezumtivul cititor avertizându-l asupra intenţiilor sale: „Că a căuta şi a culege multe cu amănuntul, şi a vorbi despre toate este de datoria celui care scrie istoria; iar a urmări scurtarea povestirii şi a lăsa cercetarea lucrării este în voia celui care face prescurtarea. De aici dar vom începe istorisirea, la cele de mai sus atâta adăugând, că neînţelept lucru ar fi în precuvântare a înmulţi cuvintele şi istoria a o scurta.” Cu totul deosebită de prima carte a Macabeilor, cea de a doua ne introduce în atmosfera poveştii. Eroii capătă conotaţii de legendă şi faptele par a fi povestite în jurul focului de noapte în deşert, ca în vremurile străvechi. Este foarte vizibilă intenţia autorului, povestitor şi nu istoric, de a capta atenţia cititorului, de a-l cuceri prin strategii narative, prin artificii retorice şi exotice. Remarcabil ne apare modul gradat în care este construit episodul ce relatează atentatul la visteria templului. Întâi aflăm despre intenţia duşmanului, apoi ni se relatează reacţia arhiereului şi a preoţilor: „Preoţii îmbrăcaţi în veşmintele cele sfinţite, căzând înaintea altarului, chemau din cer pe Cel care a dat legea pentru punerile acestea, ca să păzească întregi banii celor care îi încredinţaseră acolo. Şi orice vedea faţa arhiereului nu putea să nu se mâhnească adânc în inima lui, că vederea lui şi schimbarea feţei arăta necazul cel dinăuntru al sufletului său. Că se revărsase peste omul acela oarecare temere şi groază a trupului, din care cei care vedeau cunoşteau durerea din inima lui.” În scurtă vreme intră în alertă întreaga cetate: „Iar alţii din case alergau cu grămada spre rugăciunea obştească, ca să nu ajungă locul cel sfânt spre defăimare” (II Macabei, III, 18). Când toţi sunt adunaţi în rugăciune în jurul templului, cititorul plin de emoţie asistă uluit la miracol. Dumnezeu a ascultat cererea iudeilor descoperiţi în faţa duşmanului, aflaţi în imposibilitatea apărării, şi intervine în chip minunat îndepărtând pericolul, spulberând tensiunea: „Şi fără de veste, căzând Eliodor pe pământ şi cu mult întuneric împresurându-se, l-au apucat şi l-au pus într-o lectică” (II Macabei, III, 27). Minunea are chipul unei apariţii nepământeşti care, dincolo de bucuria salvării, umple întreaga asistenţă de spaimă: „Că li s-a arătat un cal care avea pe el un călăreţ groaznic şi era acoperit cu foarte frumos acoperământ şi, pornindu-se iute, a lovit pe Eliodor cu copitele cele dinainte; iar cel care şedea pe cal se vedea având arme de aur. Şi încă alţi doi tineri s-au arătat înaintea lui, puternici foarte, strălucind de mărire şi cu îmbrăcăminte luminoasă care, stând de amândouă părţile, neîncetat îl băteau cu multe lovituri, copleşindu-l.” Imagine tipică barochismului elenistic, minuneaeste agentul unei spectaculoase răsturnări de situaţie, specifică barocului teatral sau romanesc. Vieţile sfinţilor şimartirilorvor cultiva miraculosul, iar minunea ca element de structură dramaticsau epică o regăsim apoi în teatrul medieval baroc.Autorul, sfătos povestitor, încheie capitolul trei din II Macabeiintrând cucititorul în dialog: „ – Şi aşa s-a întâmplat cu Eliodor şi cu paza visteriei. Iar Simon,de care am vorbit mai înainte, care a fost vânzătorul banilor şi al patriei, grăia derău de Onia”. Firul povestirii continuă şi autorul îl întrerupe deseori, adresându-secititorului: „Rog dar pe cei care vor citi această carte să nu se îngrozească din cauzaacestor suferinţe; ci să socotească că aceste munci, nu spre pieire, ci spre învăţăturăau fost neamului nostru”. Ni se descoperă intenţia autorului de a sensibiliza, aeduca, a stârni interes prin prezentarea unor fapte pilduitoare. Astfel, cu bogăţie deamănunte ni se relatează martiriul lui Eleazar şi al celor şapte fraţi iudei cu mamalor. Vorbele şi faptele au o vădită tentă hiperbolică, epitetele dau atmosferei oculoare menită să impresioneze puternic. Spectaculosul elenistic se realizează totprin minune, a martirajului care treptat ia locul eroicului.Moartea lui Antioh este menţionată în primele două cărţi ale Macabeilor, dar,dacă în prima este prezentată ca eveniment istoric, în cea de a doua evenimentuleste dantelat de epitete, multiplicat în stilul barochismului elenistic, impresia fiindmult mai sugestivă: „Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind închinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra seîngreuia, neputând suferi duhoarea” (II Macabei, IX, 9).Se observă că tonul istoricului nepărtinitor, lipsit de ură din I Macabei, esteînlocuit de unul ce-şi face din imagine sabie împotriva duşmanului. Scopul văditmoralizator al autorului ce doreşte să trezească conştiinţa evreului rătăcit de neamşi de credinţă, să prezinte străinului dovada existenţei adevăratului Dumnezeu estesubliniat prin capitularea lui Antioh în faţa suferinţei: „Şi nici el singurnemaiputând a-şi suferi greul miros, acesta a zis: Drept este a se supune luiDumnezeu, şi cel care este pământean să nu se asemene Lui”. Pentru a fi cât maiconvingător, autorul recurge la diverse structuri ce se înglobează în desfăşurareafirului narativ, realizând o vastă paletă stilistică, o alambicare a naraţiunii tipicăepicului baroc prin: a) descriere: „şi încă alţi doi tineri s-au arătat înaintea lui,puternici foarte, strălucind de mărire şi cu îmbrăcăminte luminoasă, care, stând deamândouă părţile, neîncetat îl băteau, cu multe lovituri copleşindu-l” (II Macabei,III, 26) sau „Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şiîn dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia,neputând suferi duhoarea” (IIMacabei, IX, 9); b) epistolă: „Iar epistola regeluicuprindea acestea: Regele Antioh fratelui Lisiah bucurie. După ce tatăl nostru s-amutat între zei, noi vrem ca acei de sub cârmuirea noastră să fie netulburaţi într-o alor purtare de grijă.” (II Macabei, XI, 22, 23) sau „Iar Epistola pe care a scris-oregele către neamul Iudeilor era astfel: Regele Antioh, marelui sfat al iudeilor şicelorlalţi iudei, bucurie. De sunteţi sănătoşi, sunteţi precum voim, şi noi suntemsănătoşi.” (II Macabei, XI, 27, 28) sau „Trimis-au şi Romanii la ei carte aşascrisă: Quintus Memius şi Titus Manlius, împuterniciţii Romanilor, poporuluiIudeilor, bucurie!” (II Macabei, XI, 34); c) rugăciune: „Şi rugăciune făceau toţipreoţii când se mistuia jertfa, preoţii toţi începând cu Ionatan; iar ceilalţirăspundeau împreună cu Neemia. Iar rugăciunea era într-acest chip: Doamne!Doamne Dumnezeule! Făcătorul tuturor, Cel înfricoşător şi tare şi drept şi milostiv. Cel care unul este împărat şi bun şi dătător de bunătăţi şi singur drept şi atotștiitor şi veşnic, Cel care mântuieşti pe Israel din tot răul, Cel care ai ales pe părinţi şi i-ai sfinţit. Primeşte jertfa aceasta, pentru tot poporul Tău Israel şi păzeşte partea Ta şi sfinţeşte.” (II Macabei, I, 23-26); d) rezumare: „Că a căuta şi a culege multe cu amănuntul, şi a vorbi despre toate este de datoria celui care scrie istoria. Iar a urmări scurtarea povestirii şi a lăsa cercetarea lucrării este în voia celui care face prescurtarea” (IIMacabei, II, 31, 32). Strategia narativă este măiestrit condusă, depăşind cu mult stilul ştiinţific, imparţial al tratatului de istorie din I Macabei. Autorul se lasă purtat de sentimente şi de crezul său politico-religios. Tonul naraţiunii este, în general, vioi şi pasionant, deoarece autorul adresează adversarilor evreilor invectivele cele mai vehemente şi epitetele cele mai injurioase: nedemn, insolent, nelegiuit, tiran, fiară sălbatică şi, în acelaşi timp, cele mai splendide elogii patrioţilor, căpeteniilor, martirilor. Retorica ce caracterizează această compoziţie, departe de stilul ebraic, îl reproduce pe „cel înflorit” de la sfârşitul epocii macedoniene, epocă în care discursul public, supus regulilor retoricii învăţate în şcoli, era modelul tuturor scriitorilor din Grecia, Atena sau Alexandria. Opera care se găseşte în unele versiuni ale Biblieila sfârşitul Vechiului Testamentsub numele de Cartea a III-a a Macabeilornu poartă acest nume fără motivaţie, căci ea povesteşte o istorie care trebuie să se fi petrecut cu cincizeci de ani înaintea insurecţiei patrioţilor palestinieni împotriva tiraniei lui Antiochus IV. Acest titlu, care foarte sigur nu vine de la autor, n-a putut fi dat decât într-o epocă în care numele Macabeilor îşi pierduse semnificaţia primară care îi amintea pe eroii războiului de independenţă şi îi desemna pe iudeii martiri, ataşamentul lor faţă de Lege. Această carte este încă o istorie a martirilor care, fără îndoială, a fost transformată, prin scris, într-un scop practic, acela de a exalta fidelitatea religioasă a copiilor lui Avraam şi pentru a glorifica protecţia miraculoasă pe care adevăratul Dumnezeu o acordă adoratorilor săi pioşi. Deşi cartea relatează evenimente care sunt verificabile din punct de vedere istoric, ea este mai mult legendă decât istorie. Aşadar, din perspectivă elenistică, IMacabei este tratat istoric, II Macabeieste literatură, III Macabeieste legendă. Această ultimă carte are un fir narativ continuu care poate fi urmărit cu uşurinţă. Lipsesc digresiunile din II Macabei, intervenţiile autorului, scrisorile, documentele, cartea păstrând constant tonalitatea unui poem biblic încărcat de spectaculosul intervenţiei divine şi dramatismul întâmplărilor. Textul nu impresionează doar prin neobişnuitul situaţiilor, ci şi prin arta autorului care însoţeşte evenimentul şi personajul cu rugăciuni, poeme de o mare bogăţie artistic şi teologică. Cele două rugăciuni, a arhiereului Simon şi a preotului Eliazar, reprezintă o „cronică” de istorie religioasă şi descoperire sufletească de mare profunzime teologică. Arhiereul Simon se roagă pentru apărarea templului aflat în pericol de a fi profanat de Ptolemeu. În primele două versete ni se prezintă Dumnezeul căruia I se adresează Simon: „Doamne! Doamne, împăratul cerurilor şi Stăpânul a toată făptura, Cel Sfânt între sfinţi, singur stăpânitor, atotștiitor, caută spre noi, cei care suntem asupriţi de păgânul cel nelegiuit care este înfierbântat de îndrăzneală şi de putere, Că Tu eşti Cel care ai făcut toate şi toate le stăpâneşti; Doamne, drept eşti, Cel care judeci pe cei care cu semeţie şi trufie se poartă”. Apoi face el o incursiune în istoria iudaică, care este şi cea a mântuirii omenirii, evocând momente ce relevă puterea dumnezeiască: potopul lui Noe, distrugerea Sodomei, a oştilor lui Faraon în Marea Roşie. În final, rugătorul cere ajutor de la Dumnezeu, nu înainte de a aminti ajutorul pe care l-au primit înaintaşii din casa lui Israel, temeiul îndrăznelii sale, şi de a se prezenta împreună cu întreg poporul în smerenia specifică rugăciunii: „Iar acum, împărate sfinte, pentru păcatele noastre cele multe şi mari, ne asupresc şi suntem supuşi vrăjmaşilor noştri şi părăsiţi întru neputinţe. Şi într-această cădere a noastră, îndrăzneţul şi nelegiuitul acesta se nevoieşte ca să ocărască locul cel sfânt, pe care l-ai ales pe pământul acesta numelui Tău cel slăvit” (III Macabei, II, 11, 12). Întreaga carte este o concentrare de figuri de stil, dantelărie scriitoricească prin care se redă atmosfera exotică specifică alexandrinismului. Suspansul situaţiei, intervenţia divină, personalitatea eroilor, descrierile cu multitudine de amănunte ne arată intenţia autorului de a impresiona: „Iar când au văzut Iudeii pe la poartă praful elefanţilor care ieşeau şi al oştirii celei înarmate, care venea pe urmă şi al picioarelor mulţimii şi au auzit larma cea cu groaznic sunet, socotind că aceea este clipa cea mai de pe urmă a vieţii şi sfârşitul chinuitei aşteptări, spre jale şi plângere întorcându-se, se sărutau unul pe altul şi, îmbrăţişându-se, cădeau pe grumajii rudelor, părinţii peste fii şi maicile peste fiice şi unele, având la sâni pruncii de curând născuţi, îi aplecau să sugă laptele cel de pe urmă” (III Macabei, V, 48, 49). Sau: „Atunci Marele, Slăvitul, Atotștiitorul şi Adevăratul Dumnezeu, arătând Sfânta Sa Faţă, a deschis porţile cele cereşti, din care doi slăviţi îngeri înfricoşaţi la chip s-au pogorât văzuţi de toţi, afară de Iudei. Şi s-au aşezat în faţa oştirii vrăjmaşilor şi puterea vrăjmaşilor au umplut-o de zbucium şi de frică şi cu obezi au legat-o, din care nu s-au putut mişca. Şi sub frică a fost şi trupul regelui, îndrăznirea lui cea cu grea mânie uitând-o, şi s-au întors fiarele asupra puterii celei înarmate, care venea dinapoi, şi-i călcau pe aceia şi-i pierdeau” (III Macabei, VI, 18-21). Adunate la un loc, aceste referinţe s-ar putea constitui într-un capitol al unei „arte poetice” biblice, care s-ar adăuga unor aprecieri asupra ontologiei artei existentă în cărţile profeţilor, ca şi în Înţelepciunea lui Solomon (carteaprezentă în Septuaginta, nu în Textul Masoretic); aici se încearcă o discreditare a teoriei mimesisului. Motivarea acestei teorii se află în lupta împotriva idolatriei, întrucât idolul nu era altceva decât o încercare de a reda, în forme reprezentative, transcendenţa, o consecinţă a legii iudaice după care omul nu are voie să reproducă nici pe Dumnezeu şi nici creaţia lui. Însă această tensiune între mimesisşi phantasisîn Bibliear putea constitui obiectul altui studiu. Ceea ce ne-a interesat pe noi a fost doar evidenţierea procedeelor de literaturizare ale unui text care, la origine, s-a vrut a fi o cronică. Mentalitatea elenistică, stilul baroc caracteristic epocii îşi pune amprenta asupra istoriei revoltei Macabeilor. Aici, în această istorie scrisă în trei versiuni, un exerciţiu de stil ce dovedeşte o conştiinţă artistică puternică şi o înclinare alexandrină spre meşteşug mai curând, decât spre mesajul transmis, apare ultimul erou al Antichităţii Iudaice, Iuda Macabeul, ca un simbol parcă al unei epoci în care la Atena, Roma, Alexandria nu mai era la modă eroismul. Iuda este un „cavaler” al onoarei evreilor, dar unul anacronic. Puţine au fost legendele populare despre acest mare om şi o explicaţie trebuie căutată în tocmai anacronismul lui. În Evul Mediu a circulat un poem despre Iuda Macabeul, dar a rămas fără ecou, deşi, ca un apărător al credinţei protocreştine, ar fi putut trezi interes. Iuda Macabeul a fost un erou atipic chiar în ţara lui şi nu a intrat în panteonul acelora care au reprezentat modelele cavalerilor medievali, alături de Cid, Roland, Siegfried. Uitarea lui Iuda Macabeul îşi are o explicaţie şi în faptul că apăra iudaismul în Evul Mediu creştin.

ECOURI ARDELENE DESPRE IDEALUL ROMÂNIEI MARI.

ECOURI ARDELENE DESPRE IDEALULROMÂNIEI MARI

 De la anul 1918 încoace, în fiecare primăvară, românii ar trebui să sărbătorească, să aniverseze, să dea cinstirea cuvenită actului patriotic săvârșit de românii de peste Prut, care în 27 martie au hotărât unirea lor și a ținuturilor locuite de ei – istorica Basarabie – cu patria-mamă, România, declanșând avalanșa care va rotunji „bulgărele național” și va materializa „cea mai mare zi din istoria României”, după aprecierea lui Dimitrie Onciul, sau „clipa de fericire care a răscumpărat veacurile întregi de suferință ale românilor”, în aprecierea lui Nicolae Iorga, România Mare. Măcar acum, în climatul agitat și tragic al zonei, să recunoaș­tem că gestul Basarabiei vine ca un adevărat balsam pe o rană morală și teritorială pentru țara aflată într-una din cele mai grele situații, cu un prezent sfârtecat, cu un viitor nesigur, o „Românie ciopâr­țită”, cum plastic o numea Nicolae Iorga la acea dată și care numai o ga­ran­ție nu constituia atunci pentru o evoluție ascendentă ulterioară. Însuși regele Ferdinand I de România, retras în Moldova și trăind calvarul poporului român, cel care la sfârșitul anului își va adăuga meritat și supranumele de „Întregitorul” sau „Unificatorul”, va remarca cu sinceritate: „V-ați unit în timpuri grele pentru țara-mumă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge”. Se înfăptuia, astfel, un prim pas spre realizarea testamentului de unitate națională românească, scris cu sânge și pecetluit cu capul marelui voievod Mihai Viteazul și care a animat generațiile de bărbați însemnați ai neamului, care l-au urmat. „Unirea a fost visul de aur, țelul isprăvilor marilor bărbați ai României”, avea să concluzioneze revista „Steaua Dunării” pe prima pagină la 1 octombrie 1856, îmbărbătându-i în realizarea unui deziderat legitim, slujit de toți fiii țării.

Ieri Ardealul, azi Basarabia. Promisiunile aliaților și sângele românilor:

 Marea Unire, stropită cu sângele ostașului român, a fost cimentată prin credința nestrămutată a unor întregi generații de apostoli și martiri ai idealului național, dar slujită și edificată prin truda și jertfa anonimă a unei întregi națiuni. Împotriva evidenței, voit sau fortuit, subiectul unirii Basarabiei cu România a fost „tabu” decenii de-a rândul, a fost negat sau blamat, iar acum, când vocea ne este liberă, nu mai știm sau nu mai vrem să repunem în drept, în adevăr, actul de început de primăvară calendaristică și mai ales națio­nală a anului 1918, deși de aici s-au pregătit, moral și nu numai, hotărârile istorice de la Cernăuți și Alba Iulia. În perioada 1917-1919, la Chi­șinău apare ziarul „Basarabia”, transformat ulterior în „România nouă”, care trata cu predilecție pro­blema renașterii Basarabiei românești, reliefând în conținutul său lupta românilor dintre Prut și Nistru pentru întregirea națională. De subliniat este faptul că redactorul ziarului era doctorul Ion Mateiu, ardeleanul care la 1920 va ocupa funcția de director general al „Învățământului primar și normal” din Transilvania și care ori de câte ori avea prilejul nu pregeta să facă legătura între tematica majoră a gazetei și soarta celor înrobiți de dincolo de Car­pați, acolo unde-și avea obâr­șia, de unde-și trăgea rădăcinile și unde-i erau îndreptate perpetuum dorul, speranța și credința în libertate și unitate, în drepturi și armonie în împlinirea familiei române, unice și indivizibile. Încă la octombrie 1917, în articolul „Mama noastră România” răzbătea obida sufletului românesc din Ardeal, aflat sub jug străin, dar și nădejdea în mântuirea ce trebuia să vină numai de la București, adeverind afir­mația că după alegerea lui Cuza Vodă „soarele tuturor românilor numai de la București răsare”. Spre edificarea cititorului reproducem din articol: „De multă vreme noi, românii din împărăția austro-ungară, suferim apăsările unei cârmuiri pline de nedreptăți. Căci ungurii, în oarba lor trufie, mai curând s-ar fi lepădat de Arpad, strămoșul lor, decât să lase pe români să răsufle și ei mai ușor și să trăiască în slobozeniile pe care le aveau celelalte popoare din imperiu. Cu toate că au plătit întotdeauna cele mai grele biruri muncind pământul pentru toate liftele străine, cu toate că în lungul șir de războaie românii și-au vărsat sângele pentru unguri, noi nu am avut parte de răsplată și de omenie. Școlile de la sate ni le închideau, birăul ungur își bătea joc de necazul țăranului, județul aducea judecată strâmbă ca să-l sărăcească pe bietul om necăjit, jandarmul umbla din sat în sat stâlcind în bătăi pe feciorii cu brâiele tricolore. Austro-Ungaria nu mai era pentru noi o mamă, ci o ciumă. Și atunci, nădejdile noastre s-au întors spre România. Ea era țara în care sufletul nostru, co­pleșit de atâtea suferințe, căuta o alinare și o mângâiere. Ne-am plâns durerea și ea ne-a ascultat cu dragoste.” Și autorul argumentează astfel opțiunea României pentru intrarea în vâltoarea primei conflagrații mondiale: „Gândul ei sfânt a fost să ne scape din robia austro-ungară și să ne alipească la sânul ei cald de mamă dulce. Și Dumnezeu a învrednicit-o să pășească la îndeplinirea acestui gând mare. Ea s-a folosit de marele război al lumii și și-a pornit oastea vitează în lupta grea și înălțătoare pentru izbăvirea noastră. Și România avea dreptul să se apuce de acest lucru mare. Căci ea este o țară liberă. Nică­ieri în lume nu sunt libertăți mai mari ca aici. România are tot felul de școli pentru luminarea po­porului pe limba lui, are univer­sități unde se află profesorii atât de învățați încât numele lor a străbătut, cu cinste, toate meridianele lumii. Dar ea are, mai presus de toate, o oaste națională, adică alcătuită numai din cetățeni ai României despre care străinii spun că sunt cei mai viteji ostași din toată lumea. Cum să nu se topească sufletele noastre pentru această țară unde fețele împărătești se bucură și plâng împreună cu poporul? Numai în cuprinsul ei poate fi nădejde de viață mai bună și fericită pentru noi. Căci ea ne-a iubit mai mult decât pe sine atunci când pentru mântuirea noastră a hotărât să jertfească viețile scumpilor săi ostași. De aceea ne închinăm ție, o, Românie, mamă dulce, acoperământul și scăparea noastră!”

Austro-Ungaria, un imperiu nemilos și crud ca URSS:

 În articolul „Mucenicii drep­tății” din 15 octombrie 1917 se evocă și ridicările românești din Transilvania, dar amărăciunea răzbătea printre rânduri pentru că românii „n-au avut norocul să dobândească cu răscoalele lor dreptățile după care suspinau după atâta amar de vreme”. Sunt elogiați cei „trei țărani dezghețați și pricepuți la toate”, Horea, Cloș­ca și Crișan, care în anul 1784 au chemat satele la răscoală, dar care n-au putut aduce totuși dreptatea pentru români, ci au îngroșat rândurile martirilor nea­mului în lupta pentru dreptate. La execuțiile lor „exemplare” în popor a fost „multă plângere”, căci „dreptatea pierise din nou, dar a rămas în inima frântă de durere a țăranilor icoana celor trei mucenici. Candela lor ardea necontenit în toate colibele, ținând trează amintirea dureroasă a acestor luptători pentru drep­tate”. Și revenind în realitate autorul concluziona: „Dumnezeu s-a milostivit de poporul său credincios și, astăzi, vedem cu ochii cum se prăbușesc scaunele asupritorilor, înălțându-se prin jertfe grele dreptatea neamului românesc. În veci blagoslovite să fie aceste vremuri mari spre libertate pe care le văd ochii noștri înlăcrimați. Orfani am fost, chinuiți și oropsiți am trăit, batjo­coriți și jefuiți de toți ne-am dus viața noastră necăjită. Dar ne-am ținut sufletul fără a ni-l vinde. Și dacă astăzi, mântuirea noastră se apropie de îndeplinire, să nu uităm că între cei care au sângerat pentru această lucrare sfântă se numără și Horea, Cloșca și Crișan. La 22 octombrie 1917, în articolul „Viforul asupriților”, tratând momentul 1848 pe meleagurile ardelene, autorul arată că, deși ne-am câștigat libertatea „prin jertfa sângelui”, hoția împăratului a adus jale în sufletele norodului și a tulburat mințile Craiului Munților, iar în jalea doinei lui Iancu „ne-am învelit nădejdile noastre. În oftatul ei scăldăm dorința noastră după libertatea furată”, iar astăzi „doina nenorocirii noastre se preface în cântec de biruință prin jertfa nemăsurată și iubitoare a mamei noastre: România”. Dorind să justifice plonjonul făcut de România în vâltoarea celei mai mari conflagrații cunoscute până atunci pe planetă, articolul din 29 octombrie 1917 „Cine sunt românii?” consemna că din „multele popoare care astăzi se războiesc cu atâta înverșunare puține se pot lăuda cu un trecut vrednic de prețuire și de cinste” și de aceea această nație „este vrednică să poarte lupta pentru apărare și întărirea vieții în viitor” și autorul continua pledoaria sa astfel: „Căci mult este a fi român cum spunea un înțelept cronicar ardelean. Abia cinci națiuni sunt în toată lumea care se pot mândri cu originea romană. Sunt francezii, italienii, spaniolii, portughezii și românii. Aceste națiuni sunt surori bune pentru că toate cinci se trag de la romani, cel mai viteaz și înțelept popor din câte pomenește istoria lumii. Și cum a orânduit Bunul Dumnezeu, ca în războiul cel grozav de astăzi aceste alese vițe ale gintei latine să se întâlnească, să-și dea mâna și să lupte împreună pentru dreptate și libertate! În tovărășia lor neamul nostru, hulit și asuprit de alții, se simte mândru că-și poate dovedi iarăși vitejia și credința aprinsă, moștenită din bătrâni. Fii mândru neam român de rudenia aceasta cu cele mai luminate neamuri de pe fața pământului! Căci astăzi brațul lor e tare și dreptatea pentru care luptă este sfântă. Din uriașa încăierare a popoarelor, ginta latină va ieși biruitoare și neamul românesc va prăznui cu bucurie sărbătoarea libertății și a înfrățirii sale naționale. Atunci vor fi pe pământ pace și între oameni bună înțelegere.” Abordând necesitatea organismului militar național în articolul „Oastea ardelenească” din 10 decembrie 1917, autorul sublinia: „De sute de ani, noi, românii din Ardeal, am stăruit să ne facem o oaste națională care să ne apere viața și moșia împotriva duș­manilor. Dar silințele noastre au fost zadarnice. Cel dintâi regiment s-a și alcătuit și el a primit numele de „Turda”, acel târg vestit din Ardeal unde înainte cu trei sute și mai bine de ani a fost ucis mi­șe­lește de către străini Mihai Viteazul. Regimentul Turda este comandat de către colonelul Marcel Olteanu, un vrednic strănepot al vestitului scriitor ardelean Petru Maior. Colonelul Olteanu a săvârșit și în acest război mari fapte de vitejie pentru care a fost răsplătit din partea regelui cu ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decorație pe care o poate dobândi un ofițer. Al doilea regiment al oștirii ardelene este și el aproape gata și poartă numele „Alba Iulia” și este comandat de maiorul Dragalina, fiul neuitatului general Dragalina care în toamna anului 1916 a nimicit pe Valea Jiului îngâmfata oaste ina­mică ce îndrăznise să calce pământul României”.

Germania, o țară fără scrupule:

 Deplângând soarta României la sfârșitul anului 1917 în articolul „O țară de jertfă: ROMÂNIA”, din 4 ianuarie 1918, autorul evocă durerea românească pentru si­tuația creată, dar mai ales cre­dința în viitorul favorabil celor îndreptățiți la dezrobire și unitate astfel: „Ai încercat dureri fără nume. Stropșită de mitraliere, lipsită de ajutorul îndepărtaților prieteni, vândută de rușii vecini, tu ai rămas singură împotriva unor jivini năprasnice, ce te cotropeau din toate părțile. Mare să fi fost, năzdrăvană să fi fost și nu puteai opri năvala turbată ce se revărsa în valuri negre spre oștile tale chinuite. Și totuși nu te-ai lăsat zdrobită. Și astăzi, România stă părăsită în mijlocul valurilor dușmane. Zările sunt întunecate, de nicăieri nu lucește nicio rază de ajutor. Și-a jertfit pacea și bogăția ei, și-a jertfit cinstea și fala ei întrupată în oștirea vitează, dar fără noroc. A pierdut tot ce-i vestea strălucirea. Iată acum o țară de cumplită suferință, cum nu mai este alta pe fața pământului. Scumpă țară de jertfă, idealul tău de a împreuna pe toți fiii tăi răzleți este sfânt și drept. Noi credem în el și-l stropim cu lacrimile noastre de rugă fierbinte. Nu este cu putință ca el să cadă, dacă mai este o dreptate în lume. Dumnezeu din ceruri îți cunoaște suferințele și ascultă plângerea poporului românesc. Dreptatea va veni și în anul 1918 ne va vedea pe toți alergând la sânul tău, o Românie iubită și sfântă!” În aceste momente grele, când iarna din sufletul românilor, din țară și mai ales din afara fruntariilor ei este mai rece și mai apăsătoare chiar decât cea din natură, autorul nu-i uită nici pe prizonierii și pribegii Ardealului „care rătăcesc prin pustietățile Rusiei”, pe care în articolul din 4 ianuarie îi îndeamnă să fie „tari în suferinți” și să creadă „fără șovăire că în curând Dumnezeu ne va învrednici să vedem mântuirea neamului românesc” și încheie cu această viziune optimistă și profetică: „România mare se va înfăptui, iar noi vom săruta atunci, cu lacrimi fierbinți, țărâna scumpului nostru Ardeal”, căci drumul de scăpare nu putea fi decât „steagul tricolor care strălucea la București, iar mântuirea noastră era România”. Analizând rolul Bisericii din Basarabia, autorul aprecia că aceasta a fost lipsită de caracterul național și democratic, pe când Biserica din Ardeal a fost o torță vie care i-a luminat pe români și i-a „scăpat de pieire”, precizând că „ea a fost nu numai păstrătoarea credinței strămo­șești, ci și mângâietoarea caldă în suferin­țele ce le-am îndurat de-a lungul veacurilor și povățui­toare înțe­leap­tă pe cărările vieții noastre istorice”. Pentru ca în încheiere autorul să conclu­zioneze în articolul ce apărea la 8 februarie 1918 astfel: „Dacă poporul român a fost în stare să trăiască neîntrerupt de două mii de ani fără a fi nimicit, vrednicia este a Bisericii, care ne-a fost totdeauna scut și acoperământ nebiruit. Fără biserică sau cu o biserică înstrăinată neamul nostru era osândit la pieire”. Mi se pare foarte analitic, profund, dar și crud, prin valoarea adevărului reliefat, articolul din 25 februarie, intitulat „Politica păcilor germane” și din care redăm următoarele: „De câteva luni încoace am avut prilejul să deslușim lămurit înfrigurarea cu care Germania aleargă după pace. Având în vedere faptul că afară de Verdun și Mărășești, armatele sale, în decurs de trei ani, au fost aproape pretutindeni biruitoare ori cel puțin neînfrânte, este cât se poate de firesc să ne întrebăm pentru ce caută ea astăzi pacea cu orice preț, chiar și față de țările mici? Care sunt cauzele apropiate ale acestei stări și, pe deasupra, principiile conducătoare ale politicii nemțești? Ele se pot cuprinde în două cuvinte scurte: foamea și imperialismul. Germania nu mai are pâine, iar cu armatele flămânde nu se poate câștiga războiul oricâte mașini ucigătoare ar aduce pe câmpul de luptă” și continuă: „Astăzi Germania este convinsă că războiul va continua încă multă vreme. De aceea îi trebuie pâine. Și o caută pretutindeni, în Rusia, Ucraina și România. Iată motivul adevărat al politicii de pace pe care o face Germania sub ochii noștri. Pentru a se putea apăra de înfrângere are neapărată nevoie de hrana căreia, după cum se știe, niciun ostaș din lume, afară de „tovarășii” ruși, nu i se închină cu mai multă smerenie flămândă. Având asigurat acest important factor în luptă, Germania se crede în stare de a continua războiul până la victoria idealului său politic: imperialismul mondial. Întreg catehismul politic al Germaniei se cuprinde în această formulă. Ea a fost provăduită cu îndârjire de cei mai mari cugetători și bărbați de stat, iar diplo­mații și militarii au căutat cu răbdare mijloacele practice pentru coborârea ei pe câmpul reali­tăților. Stăpânirea politică a lumii întregi, iată ce vrea ideologia nemțească. Cultură germană, industrie și comerț german în toate țările și la toate popoarele. Dreptul națiu­nilor la viață liberă nu poate fi recunoscut decât în măsura în care acestea primesc hegemonia lor sau pot să reziste forței germane”. Concluzionând, autorul previne asupra imensului pericol al politicii germane: „Nimic nu zugră­vește mai limpede aceste tendințe decât definiția profetului german Foerster, când zice: Politica noastră este de a înșela pe toată lumea, de a sta la tocmeală cu toată lumea și de a nu ne ține de cuvânt. Iată lumina adevărată în care trebuie privită politica păcilor mici pe care o face astăzi Germania. Ea este numai o etapă în drumul pe care stăruie să ajungă la domnia universală. Oricine înțelege că această domnie nemțească înseamnă ruina statelor și moartea popoarelor”. La 8 martie, autorul revine cu efectele „păcii de la București” asupra Ardealului și cuvintele sunt mărturie a suferinței, dar și a credinței neclintite în biru­ința dreptății românești, astfel: „Dacă această dreptate este astăzi îngropată de brutalitatea germano-ungurească, Ardealul, statornic în credința adevărurilor sfinte, știe că, întocmai ca și trupul lui Hristos, va învia în toată strălucirea lui. Ardealul plânge astăzi în umbra răstignirii de la Bucu­rești, dar, ca și pelerinii Evangheliei, el așteaptă cu credință apostolică realizarea dumnezeiască a Emausului nostru național”.

EXTINDEREA TERITORIALĂ A GETO-DACILOR.

EXTINDEREA TERITORIALĂ A GETO-DACILOR

Dacia, teritoriul locuit în antichitate de daco-geţi, corespunde în linii mari cu teritoriul locuit mai târziu de români. Informaţiile mai amănunţite referitoare la teritoriul şi la repartizarea teritorială a geto-dacilor în Dacia şi în zonele învecinate sunt de dată târzie, din vremea când cunoştinţele geografice ale grecilor şi romanilor s-au îmbogăţit odată cu explorările şi expansiunea romană la Dunărea de Jos. Atari informaţii sunt lacunare şi contradictorii, conţinând reminiscenţe vechi şi vagi din tradiţia geografică şi istoriografică antică. Dar critica filologico-istorică de dată mai recentă a stabilit unele puncte sigure, verificate prin elementele onomatologice şi arheologice. Teritoriul etnic propriu-zis al populaţiilor geto-dacice, vatra lor permanentă, în momentul când apar în scrierile greceşti şi latine, Dacia (Geţia) era cuprinsă aproximativ între Siret la est, Tisa la vest şi Dunăre la sud şi depăşind aceste limite în Dobrogea (sud-est) şi într-o porţiune din nord-estul actualei Bulgarii, până la Balcani. În unele perioade teritoriul locuit sau ocupat de geto-daci era mai larg, depăşind limitele Daciei, spre nord şi vest. Spre sud-est au ajuns până la Marea Neagră şi parţial până la Haemus, unde populaţia getică este documentată prin informaţii literare-istorice, epigrafice şi arheologice. Mai către vest limita sudică a geto-dacilor era considerată Dunărea (Strabo, Pliniu, Ptolemeu), iar în vestul provinciei romane Moesia Inferior locuiau triburile moesilor şi triballilor, la fel ca în Moesia Superior (Serbia actuală unde locuiau şi populaţii illire ca dardanii). Către vest şi nord-vest, dacii ajungeau până la Dunăre şi munţii Slovaciei, fiind vecini cu suebii germanici pe râul Morava. Pe teritoriul Slovaciei actuale se aflau triburile Racatriai şi Racatai lângă Dunăre, mai spre nord-vest de localitatea Singone cu nume de origine foarte probabil tracică. Extensiunea spre vest a daco-geţilor este documentată şi prin materiale arheologice tipice ca şi prin atestarea unui „interpret al dacilor” într-o inscripţie de la începutul sec. III î.H., la Brigetio, în Ungaria, la Dunăre, cu referire sigură la dacii din sudul Slovaciei. Teritoriul de expansiune spre vest şi nord-vest se reduce considerabil în prima jumătate a secolului I d.H. când în câmpia dintre Dunăre şi Tisa se aşează tribul războinic al sarmaţilor iazigi (Iazygii Metanaşti), care se interpun între suebi şi daci. La sfârşitul sec. I d.H., limita de vest a „Daciei” era râul Tisa, cum apare şi la geograful Ptolemeu în veacul următor (Pliniu, Hist.Nat., IV, 80-81). La limita nordică, limita Daciei era linia munţilor Carpaţi (Pădurea Hercinică), peste care s-ar părea că populaţiile geto-dacice nu au trecut niciodată spre miazănoapte, unde presupusa extensiune geto-dacică se baza pe două elemente documentare ce nu au fost tocmai just interpretate: termenul geografic „Dacia” la Agrippa şi prezenţa unor triburi libere la nord de Carpaţii Păduroşi. Problema „Daciei” în „tradiţia geografică romană” a fost elucidată în sensul că limitele vaste, uriaşe faţă de realitatea etnică şi politică date de Marcus Vipsanius Agrippa (sf. sec. I î.H.) şi reproduse de Plinius (Hist.Nat., IV, 81), ca şi de alte scrieri geografice romane (Divisio orbis, Dimensuratio provinciarum) sunt mult exagerate. De fapt chiar dacă Agrippa ar fi numit această regiune „Dacia”, nu înseamnă că el a înţeles să afirme caracterul etnic dacic al întregului teritoriu până la Marea Baltică, până unde el (din comoditate sau pentru a „simplifica” lucrurile) a extins termenul „Dacia”, în lipsa unui alt nume mai potrivit zonei de vest a „Sarmaţiei”. Denumirea Dacia din tradiţia geografică romană pentru regiunile de la nordul Carpaţilor Păduroşi nu are un temei bazat pe realitate, nu este o dovadă istorică că acolo ar fi trăit daci (Pârvan, Getica, p. 222). În aceste regiuni de la nord de Carpaţi, vestul aşa numitei „Sarmaţia Europea”, existau seminţii trace, atestate istoric şi arheologic, în zona dintre izvoarele Vistulei şi Beskizii Orientali unde geograful din sec. II î.H., Ptolemeu (III, 5,9) menţionează o serie de populaţii, între care Arsietai, Saboci, Piengetai, Biessi, mai la sud Costobocii transmontani, precum și două localități considerate de origine şi cu nume trac, Setidava şi Susudata (-dava), a căror plasare pe teren a fost şi rămâne controversată (Pârvan, Getica, p.222). Este mai probabil însă ca cele două localităţi pomenite de Ptolemeu şi plasate pe Vistula şi Oder, între o mulţime de alte localităţi de origine străină, sunt fie dublete ale unor localităţi din Dacia rătăcite prin acele locuri dintr-o eroare a geografului, fie că sunt greşit localizate de Ptolemeu însuşi. La sud de costoboci, prin nordul Moldovei, se aflau carpii, trib dacic înrudit îndeaproape cu geto-dacii. Carpo-dacii sunt menţionaţi încă din anul 380 î.H.. Triburilor trace din nord, din afara arcului carpatic (costoboci, biessi, arsietai etc.) li se atribuie cultura materială Lipicka, numită astfel după localitatea Lipnica Górna, ce se extinde în zona Rohatin, Zalescik, Zbaraz etc., pe cursul superior al Nistrului, până aproape de Lwow (Lemberg, Liov), în vestul Ucrainei (Galiţia); este o cultură a epocii La Tène III şi romană, având forme identice cu cele de la Piscul Crăsani, Tinosul şi Poiana, deci elemente specifice traco-geto-dacice, între care mai remarcabile sunt materialele ceramice: vasul bicontronic cu proeminenţe, ceaşca „afumătoare”, vase cenuşii cu picior înalt şi cu buze evazate. Cultura Lipicka a fost considerată de arheologi şi istorici ca o prelungire din Moldova spre nord în Galiţia a culturii traco-getice din epoca La Tène şi romană. Şi alte triburi traco-getice locuiau în afara Daciei romane, numite de obicei „dacii liberi”, mărginaşi, locuiau, amestecaţi cu alte seminţii (celţi, germanici, sarmaţi) în Crişana, Sălaj-Sătmar, Maramureş, nordul Ungariei, Slovacia, Galiţia etc.. Către est şi nord-est, geţii s-au extins şi peste linia Siretului: teritoriul dintre Delta Dunării şi limanul Nistrului (Bugeac) purta numele de stepa geţilor (Strabo; Geografia; VII; 3, 13, 17, 305, 306) iar mai la est şi nord alte elemente onomastice şi toponimice indică prezenţa traco-geţilor. Între Siret şi Nistru populaţia tracă era amestecată cu numeroase triburi celto-germanice şi sarmatice. Apartenenţa la grupul traco-getic a unor triburi ca Harpii, Carpianii, Tyragetai, Tagri nu este pe deplin asigurată, dar nume de localităţi ca Zargidava, Tamasidava şi Piroboridava la est de Siret (Ptolemeu, III, 7-8,10) sunt evident trace şi arată o populaţie de aceiaşi origine. La Tyras (Cetatea Albă) se întâlnesc în inscripţii nume personale tipic traco-getice (Susas, Zures); la răsărit de Nistru (Danastris), în Podolia un singur toponim de acest fel este Clepidava, dar la Olbia sunt numeroase antroponimele traco-getice (Daos, Dizazelni, Dyrpanais, Seuthes, Spartacos, Zurazis etc.). Ca o iradiere spre est a elementelor trace poate fi considerată, puternica enclavă tracică din zona Patiospaion şi Taman, în regatul Bosporului Cimmerian. În regatul bosporan, dinastia Spartacizilor (a lui Spartacus, nume trac notoriu; sec IV î.H. şi urm.) şi o parte din populaţie, în zona Kerci, Taman, Tanais era de această origine, purtând nume pregnant tracice ca Abrozes, Auluporis, Auluzermis, Bastas, Benzeis, Bithus, Dizas, Dorizos, Sadula etc. O partea acestei populații este fie imigrată aici în epoca istorică (începând cu sec. V î.H.), fie de obârşie indigenă, – mai veche descendenţă a triburilor trace care vor fi existat în regiunea bosporană din epoca anterioară, din jurul anului 1000 î.H..