PERSONAJUL MOȘ CRĂCIUN.

PERSONAJUL MOȘ CRĂCIUN

 Cum a ajuns Crăciunul, Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, sărbătoare a brazilor, a lui Moș Crăciun? Cine l-a inventat pe Moș Crăciun, bătrânul cu barbă albă și cârlionțată, cunoscut de toată lumea? Ce mecanisme au transformat marea sărbătoare a crestinătații, sărbatoarea copiilor, în sarbătoarea darurilor? Dacă în perioada comunistă Moșul fusese botezat păgân Gerilă, sau sfânta sărbătoare era denumita mult mai desacralizat „de iarnă”, Moș Crăciun a revenit în forță. Cine este personajul Moș Crăciun sau, mai bine spus: cine sunt părinții acestui personaj care inundă televizoarele, magazinele, imaginatia copiilor, eliminându-l treptat din conștiința oamenilor pe Pruncul născut în ieslea de la Betleem? Imaginea populara a lui Moș Crăciun este bazată pe tradiții și obiceiuri legate de Sfântul Nicolae, sfânt crestin, care a trăit în secolul IV. Moș Nicolae a fost inițial arhetipul lui Moș Craciun. Potrivit unei tradiții din Olanda secolului XVII, regăsită și pe un tablou din acea vreme, Sfântul Nicolae este descendent al spiritelor și spiridusilor care însoțeau cortegiul lui Hellequin, vânătorul sălbatic care rapea copii și conducea cortegiile morții în nopțile de iarnă. Acest Sfânt Nicolae sui generis, urmaș al spiridușilor, este cel care a emigrat în America, probabil pe navele olandezilor și ale populațiilor nordice, care au găsit acolo o altă patrie, mai primitoare.

America: din cardinal, spiriduș dolofan:

 Europenii sunt cei care l-au adus pe Sfântul Nicolae în America, în secolul XV. În timpul primei sale expediții, Columb a numit unul din porturile din Haiti „Sfântul Nicolae”, iar spaniolii i-au zis localității cunoscute mai târziu ca Jackson (Florida), „Bacul Sfântului Nicolae”. Olandezii emigrați în America la începutul secolului XVII și-au adus cu ei și pe Sfântul Nicolae, statuia acestuia aflându-se la prora vasului, purtând o pălărie cu boruri mari și o pipă lungă olandeză. Sinter Klaas-ul olandez a devenit repede Santa Claus (Moș Craciun) pentru majoritatea americanilor. Orasul fondat de olandezi New Amsterdam, urma să devină în secolul XVIII binecunoscutul New York, dar în acest timp, mitul Sfântului Nicolae începea să se piardă, nereușind niciodată să revină la forma inițială, cunoscută încă din secolul VI. Sosit în America, Sfântul Nicolae s-a transformat dintr-un ierarh al Bisericii într-un spiriduș vesel. Prima poveste despre acest sfânt ce călătorește într-o caleașca și aduce cadouri copiilor apare în cartea comică a lui Washington Irving, Istoria New York-ului în 1809. O dată cu apariția cărții O vizită a Sfântului Nicolae a lui Clement Clarke Moore în 1823, a apărut, si descrierea noului Sfânt Nicolae american: un spiriduș dolofan și vesel, care coboară pe hornul casei si zboara în sania lui trasa de opt reni (cunoscuți ca: Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid Donder si Blitzen).

De la legendă la afacere comercială:

 Influența presei americane a înlocuit treptat atribuțiile morale ale Sfântului Nicolae cu caracterul generos al lui Moș Crăciun. Thomas Nast, un caricaturist politic născut în 1840 în orașul Landau din vestul Germaniei, a creat prima schiță în care era înfățișat bătrânelul îmbrăcat în haine roșii. Nast a emigrat în Statele Unite la vârsta de 5 ani și a devenit unul din cei mai celebri caricaturiști politici. El a realizat prima imagine a lui Moș Crăciun așa cum este el cunoscut în prezent, în 1862 pentru revista Harpers Weeklly. S-a inspirat dintr-un personaj german mitic denumit Pelznickel (Nicolae cel Bărbos), care dădea târcoale copiilor răi în timp ce aceștia dormeau. Tot ce se stie acum despre Moș Crăciun, de la sania trasa de reni, până la atelierul de jucării în care lucrează spiridușii și este situat la Polul Nord, provine din desenele lui Nast, inspirate din povestea lui Pelznickel. În 1865, o mare parte din statele americane impun prin lege această sărbătoare. În secolul trecut, la sfârșitul anilor 20, Santa Claus devine pentru toți încarnarea generozității naționale și un mijloc de promovare comercială fără precedent. De-a lungul anilor, înfățișarea lui Santa Claus s-a tot schimbat, el fiind îmbrăcat în culori diverse (negru, verde sau albastru), având cizme largi, pantaloni în dungi sau vestă cu nasturi mari și strălucitori cu sau fără blăniță de vulpe. Imaginea definitivă a noului Santa Claus a devenit cunoscută o data cu reclama creată de Haddon Sandblum pentru compania Coca-Cola, în anul 1931. Santa era îmbrăcat într-un costum de culoare roșie cu blăniță albă pe margini, cizme negre și o căciulă roșie, pufoasă.

Biserica Romano-Catolică s-a luptat zadarnic cu Moș Crăciun:

 Mai complexă și mai contradictorie este istoria lui Moș Crăciun în Europa. În Marea Britanie a fost ignorat până la sfârșitul secolului XIX. În Franța a sosit oficial din Statele Unite numai la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și o dată cu Planul Marshall, deși personaje care îi semănau își făcuseră deja apariția câteva decenii mai devreme. În Italia, istoria lui Moș Crăciun este tot atât de recentă, acesta devenind ulterior simbolul privilegiat al industriei dulciurilor. Pomul de Craciun împodobit și-a făcut apariția în piețele capitalelor europene numai în primele decenii ale secolului XX. Biserica Romano-Catolică a fost cea care s-a opus afirmării lui Moș Craciun, iar în anii 50 ea a manifestat rezistența față de asimilarea unor mitologii populare diferite de crestinism, tot așa cum astăzi se opune, dar cu mai puțină convingere, sărbătorii păgâne si americane de Halloween.

Orașul lui Moș Crăciun:

 Oficial, Moș Craciun are datoria de a-i face fericiți pe toți copiii si să aducă pacea în lume. Mosul trăiește la Polul Nord, iar nevoile comerciale au făcut ca acestuia să i se născoceasca și o nevastă! Tot timpul anului Mosul și mai nou, nevasta, se ocupă cu făcutul de jucării cu ajutor de la spiriduși. Acolo el primește scrisori de la copii, cu ceea ce-și doresc ca daruri de Crăciun. În Ajunul Crăciunului, Santa Claus își încarcă sania cu jucării și zboară cu sania trasă de cei opt reni, oprindu-se la casa fiecărui copil, coboară pe hornul casei si lasă cadourile, iar când are timp mănâncă prăjiturelele și bea lapte (eventual Coca Cola), lăsate special pentru el de copii. Marea afacere „Moș Craciun” este vitală pentru mica localitate Korvantunturi și pentru orașul Rovaniemi, situate în Laponia findlandelză, care depind de turismul organizat în zonă cu această ocazie. În Korvantunturi este „adevăratul” cămin al lui Moș Crăciun, locul în care îndrăgitul prieten al copiilor adună cadourile, își face planuri și întocmește proiecte pentru lunga sa călătorie prin lume. La început, a fost o simplă baracă în afarara localității Rovaniemi, pentru marcarea vizitei Primei Doamne a Statelor Unite Eleonor Roosevelt în anii 50 pentru ca în prezent să existe un adevărat orășel construit în jurul legendei lui Moș Crăciun.

Ho,ho,ho:

 Moș Crăciun are, se pare, multe nume. Findlandezii, de exemplu, susțin că l-ar chema Joulupukki, în timp ce suedezii îl știu drept Jultomten. Santa Claus, moșul în bine cunoscutul costum roșu tivit cu blăniță albă, care se fâțâie încoace și încolo strigând cât îl țin puterile tradiționalul ho-ho-ho, este cu mult prea americanizat pentru a semăna cu originalul, susțin findlandezii, precizând că Moșul real este cu mult mai modest și mai reținut.

Publicitate

CONSIDERAȚII PRIVITOARE LA MODUL PREZUMTIV.

CONSIDERAȚII PRIVITOARE LA MODUL PREZUMTIV

 Problema prezumtivului este discutată în contradictoriu în literatura de specialitate. În prezent, se constată o întrebuinţare mai redusă a prezumtivului, atât în limba scrisă, cât şi în limba vorbită. În manualele de limba română sunt prezentate numai patru moduri personale şi predicative (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ), fără să se facă însă referire la acele forme de prezumtiv care, după unii specialişti, ar putea fi incluse în cadrul celor patru moduri. Astfel, în Gramatica română, H. Tiktin intuieşte şi menţionează unele forme ale prezumtivului, pe care le asociază altor moduri şi timpuri. După ce sunt prezentate unele timpuri compuse, autorul afirmă că, în afara acestora, mai există şi altele, printre care şi cele formate cu gerunziu (timpurile perifrastice), de exemplu „…nu sciu ce va fi gândind acest om de tine, că-l tot urmărești” (viitor perifrastic). Apariţia articolului Prezumtivul, publicat de Elena Slave, a constituit începutul discuţiilor mai intense în legătură cu prezumtivul. Referindu-se la formele speciale, constituite pe baza gerunziului verbului de conjugat, care se găsesc la indicativ, condiţional-optativ şi conjunctiv, Elena Slave consideră că „ …se poate vorbi nu numai de un mod prezumtiv, ci şi de o tendinţă către o conjugare aparte”. Făcând analogie cu conjugarea perifrastică activă din limba latină, Elena Slave propune ca prezumtivul să fie considerat nu mod, ci conjugare prezumtivă, formată din gerunziul sau participiul trecut al verbului de conjugat şi auxiliarul a fi. Autoarea defineşte această conjugare aparte astfel: „Conjugarea prezumtivă arată o presupunere, o îndoială, care se referă fie la verb, fie la altă parte a propoziţiei”. În lucrarea sa, Gramatica pentru toţi, Mioara Avram, în paragraful destinat modurilor, include şi prezumtivul în rândul modurilor personale şi predicative, alături de indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ. În opinia autoarei, forme specifice prezumtivului sunt doar cele construite cu ajutorul viitorului indicativ al auxiliarului a fi. El are două timpuri: prezent (compus din viitorul indicativ al auxiliarului a fi şi din gerunziul verbului de conjugat) şi perfect (compus din viitorul indicativ al auxiliarului a fi şi din participiul invariabil al verbului de conjugat). Indiferent dacă sunt incluse în cadrul celor patru moduri personale şi predicative sau sunt considerate conjugare prezumtivă ori un mod personal şi predicativ de sine stătător, aceste construcţii sunt o realitate a limbii, de care trebuie să se ţină seama. Faptul că în manualele şcolare nu se aminteşte nimic despre aceste forme verbale creează dificultăţi în rândul elevilor la înţelegerea textului, dar mai ales la analizele gramaticale. Astfel de construcţii întâlnim atât în culegerile mai vechi, cât şi în cele recent apărute. De exemplu, în Culegere de texte literare pentru analize gramaticale autorii Virgiliu Dron şi S. Gh. Constantinescu propun spre analiză şi unele fraze ce conţin predicate verbale exprimate prin verbe la modul prezumtiv. În acest sens, reproducem trei texte culese din volumul lui N. Iorga Cugetări:

1147 „Găina se va fi crezând mai mult decât vulturul, fiindcă are şi aripi şi e şi cuminte.”

1152 „…aşa va fi zicând şi cioara flămândă şi îngheţată, care se gândeşte la cuşca şi la seminţele canarului.”

1161 „Multora le va fi părând rău că pot minţi pe oameni, şi nu natura.”

 Astfel de construcţii am întâlnit şi într-o culegere de teste pentru examenul de capacitate apărută în anul 2002 , în care era reprodus un fragment din romanul Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu: „ …zice că la Praguri s-ar fi aflând voinici care uneori se mânie …” (p. 53).

 După cum se ştie, singurul roman care se studiază în clasele gimnaziale (indiferent de manual) este Baltagul de Mihail Sadoveanu, roman interesant pentru problema supusă discuției. Astfel, parcurgând o sută de pagini din roman, am extras un număr de 45 de construcţii ce conţin forme ale prezumtivului. Înainte de a face prezentarea materialului cercetat, trebuie să precizăm că nu am ţinut cont de acele situaţii în care presupunerea, bănuiala pot fi exprimate şi prin viitorul simplu sau, în situaţii mai rare, prin conjunctiv prezent. Lipsa auxiliarului a fi din aceste construcţii face ca ele să nu aparţină prezumtivului, ci indicativului viitor, respectiv conjunctivului prezent (chiar şi atunci când exprimă bănuiala, presupunerea). De exemplu:

– Ce să i se întâmple? răspunse aprig nevasta. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 27).

 Dintre cele 45 de construcţii extrase, 17 (33,77%) s-ar încadra la prezumtiv prezent, iar 28 (62,22%) la prezumtiv perfect. Dintre cele 17 exemple de verbe la modul prezumtiv prezent, 5 (29,4%) apar în propoziţii independente. În funcţie de clasificarea acestor 5 propoziţii, am constatat că:

1) 4 (80%) sunt propoziţii enunţiative-dubitative, exemplu: Va fi având treabă undeva la camp. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 50).

2) 1 (20%) este propoziţie interogativă-dubitativă: Va fi fiind Ileana? (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 95).

 Referindu-ne la diateză, am constatat că:

1) 4 (80 %) sunt la diateza activă:

– Zice că flăcăul samănă cu tatu-său.

– Va fi semănând. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 95).

2) 1 (20 %) are verbul la diateza reflexivă:

Te-i fi ducând după datorii pe marfă. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 59).

 Se poate observa, din ultimul exemplu, că îndoiala se referă la o împrejurare a acţiunii. Vitoria este călătoare, se duce într-adevăr după ceva; presupunerea vorbitorului se referă la scopul acţiunii, necunoscut lui şi bănuit a fi după datorii. Celelalte 12 (70,58%) apar la nivel de frază, fie în propoziţii principale, fie în subordonate, astfel:

1) 5 (41,66%) sunt propoziţii principale. Două dintre acestea (40%) sunt în raport de coordonare. Una se află în raport de coordonare copulativă: A mâncat/ş-acuma s-0 fi hodinind. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 17).

 Cealaltă principală se află într-un raport de coordonare adversativă: Frumoasă i s-o fi părând lui/- dar nu este. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 81).

 Se observă că cele două predicate din exemplele de mai sus sunt exprimate prin verbe la diateza reflexivă.

2) 7 (58,33%) sunt propoziţii subordonate de diferite feluri:

a) 5 completive directe. Să dăm un exemplu: Cine ştie/pe unde va fi fiind, singur şi flămân. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 10).

 După scopul comunicării, 4 dintre acestea sunt enunţiative-dubitative. Un exemplu:

– Nu înţeleg/ce va fi având astăzi Lupu … (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 97).

 În acest exemplu, îndoiala se referă la obiectul acţiunii: subiectul are, într-adevăr, ceva; îndoiala vorbitorului priveşte obiectul acţiunii, ce anume are subiectul.

 O propoziţie este exclamativă: Cine ştie/ce puşcă va fi fiind! (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 46).

b) O propoziţie subordonată atributivă explicativă, având verbul la diateza reflexivă: Cel puţin avea un folos: părerea bărbatului aceluia, că s-ar fi ducând după bani. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 59).

c) O propoziţie circumstanţială concesivă:

– Moş Pricop,/oricât de supărat vei fi fiind, eu tot am să-ţi spun… (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 61).

 Referitor la cele 28 (62,22%) de exemple care pot avea verbele la modul prezumtiv, timpul perfect, situaţia este mai complicată, recunoaşterea lor fiind mai dificilă, chiar apelând la conţinut şi la alte mijloace. Totuşi, dintre aceste trei forme de prezumtiv perfect, cel mai uşor poate fi recunoscută acea formă identică viitorului anterior al indicativului. Astfel, din totalul celor 28 de exemple extrase, 6 (21,42%) sunt formate cu indicativul viitor al auxiliarului a fi + participiul verbului de conjugat, exprimând însă o acţiune trecută, spre deosebire de viitorul anterior. Din rândul celor 6 propoziţii, 2 (33,33%) sunt independente. De exemplu:

– Va fi făcut vreo poznă. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 19).

 Celelalte 4 (66,66%) apar la nivel de frază, după cum urmează:

a) 1 (25%) apare împreună cu o propoziţie principală incidentă:

– Își va fi găsit altă femeie, rânji Bogza. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 87).

b) 1 (25%) este principală interogativă, având ca subordonată o subiectivă: De ce-i va fi venit prin minte femeii lui Lipan … să-l întrebe anume lucru pe fierar? (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 62).

c) 2 (50%) sunt propoziţii subordonate:

1) 1 este subiectivă: Se vede că tatu-său Nechifor va fi căzut pe undeva/ş-a pierit … (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 30).

 Cealaltă este circumstanţială de loc:

– Caută-l bine unde va fi făcut un popas mai lung … (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 73).

 Celelalte 22 (78,57%) au forme identice cu cele ale conjunctivului perfect sau condiţional-optativului perfect, fiind mult mai greu de identificat. Ţinând cont de faptul că modul conjunctiv şi modul condiţional-optativ (când exprimă condiţia) sunt folosite, în majoritatea situaţiilor, ca moduri dependente, vom înţelege că, întrebuinţate ca moduri independente, ar reprezenta prezumtivul.

 Un alt criteriu ar fi, mai ales în cadrul dialogului, prezenţa afirmaţiei nesigure (îndoiala, nesiguranţa, probabilitatea exprimându-se, de cele mai multe ori, cu ajutorul prezumtivului). În acest sens, am întâlnit un singur exemplu din cele 22:

– Pe-aici, pe la dumneata, n-or fi făcut cumva popas?

– Or fi făcut. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 71).

 La nivel de frază, am întâlnit şase (27,27%) propoziţii principale, ale căror forme verbale sunt construite cu auxiliarul a fi la conjunctiv prezent sau la condiţional-optativ prezent:

a) două (33,33%) apar într-o frază alcătuită cu propoziţii principale aflate în raport de coordonare copulativă. Exemplu: Să nu se fi săturat el de vechi, şi să fi căutat nou. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 87).

 Două (33,33%) sunt însoţite de propoziţii principale incidente:

– Ce-or fi făptuit? întrebă femeia cu grijă pe unul dintre munteni. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 57).

b) celelalte două (33,33%) aparţin unor principale, regente pentru: circumstanţiala de timp (1) şi pentru completivele directe (2):

(1) Poate-or fi trecut când eram eu dusă de-acasă … (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 71).

(2) Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască? (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 82).

 Din totalul celor 22 de exemple extrase, 16 (72,72%) sunt mult mai greu de încadrat, deoarece aparţin unor propoziţii subordonate, ele putând fi confundate cu modul conjunctiv perfect sau cu modul condiţional perfect. În această situaţie, am încercat să apelăm mai ales la conţinut: dacă vorbitorul consideră acţiunea exprimată (prin una din formele verbale la care ne referim) ca îndoielnică sau presupusă, se poate vorbi de modul prezumtiv. Ţinând cont de cele afirmate mai sus, vom încerca să comentăm şi aceste şaisprezece forme verbale, având însă anumite rezerve cu privire la apartenenţa unora la prezumtiv:

a) 11 (68,75%) aparţin unor subiective, având ca elemente regente adverbe predicative sau verbe impersonale, de tipul: probabil, poate, posibil, trebuie, se zice etc. Exemplu: Poate să fi căzut bolnav. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 18).

b) 1 (6,25%) aparţine unei circumstanţiale de mod comparativă (comparaţia fiind ipotetică): … ş-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pământ. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 25).

c) 4 (25%) sunt predicate verbale ale unor completive directe:

– Dumnealui, soţul meu, zice că ei ar fi pălit pe oier. (M. Sadoveanu, Baltagul, p. 82).

 În urma acestui studiu comparativ privitor la utilizarea şi frecvenţa prezumtivului, am constatat că aceste forme apar în numeroase opere literare ale unor autori din epoci diferite şi din diverse zone geografice ale ţării. Prezumtivul a apărut din necesitatea exprimării unei acţiuni presupuse, bănuite, probabile – acţiune pe care enunţătorul nu o cunoaşte cu certitudine. Ar fi regretabil ca aceste construcţii să dispară, sărăcind limba română. Prin urmare, considerăm că s-ar impune introducerea formelor de prezumtiv în manualele şcolare, evitându-se astfel acele dificultăţi ce apar la citirea textelor, dar mai ales în procesul analizelor gramaticale.

Formele de prezumtiv:

 Există mai multe forme de prezumtiv și diferențe între gramatici în a aprecia pe de o parte care aparțin unuia sau altuia dintre registrele de limbă, pe de altă parte care pot fi considerate identice cu forme specifice altor moduri, și care specifice numai prezumtivului.

Prezumtivul prezent:

 Există două forme de prezent la prezumptiv. Una dintre ele este tratată de diverși autori  în cadrul indicativului viitor, ca variantă a formei acestuia considerată de registru elevat, chiar livresc, cu verbul auxiliar a vrea (ex. voi aduna). Această variantă are forme scurtate ale auxiliarului. Exemplu de conjugare:

oi
ăi
o
om
ăți
or
aduna

 Alți autori afirmă că, această variantă este  folosită în limba vorbită, familiară, mai puțin cu valoare de viitor propriu-zis (valoare care există regional) și mai mult cu valoare de prezumtiv prezent sau măcar cu o nuanță de nesiguranță. După Pană Dindelegan, această formă tinde să se specializeze pentru prezumtiv. Mai frecvente decât această formă sunt două cu verbul auxiliar a fi și verbul cu sens lexical la gerunziu. Una din ele este cu forma actuală elevată de viitor a lui a fi, existentă în limba veche cu valoare de viitor propriu-zis exprimând și modul de acțiune progresiv, ex.: voi fi ieșind (Palia de la Orăștie). Exemplu de conjugare:

voi
vei
va
vom
veți
vor
fi văzând

 Aceasta este o formă specifică numai pentru prezumtiv-prezent.Varianta cu forma scurtată a auxiliarului a vrea, din limbă vorbită, este tot specifică pentru prezumtiv:

oi
ăi
o
om
ăți
or
fi cântând

 Există forme folosite cu valoare de prezumtiv prezent și la alte moduri. Mai frecvent se întâlnește cu această valoare verbul a fi la conjunctiv prezent, ex.: Așa să fie? Mai rare sunt formele cu gerunziul verbului cu sens lexical la conjunctiv (să fi venind) și la condițional: Se spune că ar fi plecând și el.

Prezumtivul perfect:

 Forme de prezumtiv perfect sunt două, cu aceleași variante ale auxiliarului a fi ca cele de la prezent, și cu participiul verbului cu sens lexical. Varianta de registru elevat este aceeași ca cea de viitor anterior. Specifică prezumtivului perfect standard de limbă vorbită este numai cea cu forma scurtă a lui a vrea. Frecvența formelor personale este aceeași ca la prezent. Exemplu:

voi/oi
vei/ăi
va/o
vom/om
veți/ăți
vor/or
fi cântat

 Există forme folosite cu valori de prezumtiv perfect și la alte moduri: conjunctiv: Să fi plecat oare trenul?; condițional: ar fi venit.

Valorile prezumtivului:Timpurile prezumtivului sunt folosite atât absolut (pentru predicatul unor propoziții independente sau principale), cât și relativ (pentru predicatul unor propoziții subordonate). În propoziții și fraze interogativ-dubitative, prezumtivul exprimă incertitudinea privind realizarea unui proces: O fi știind el ce trebuie să facă?, Cine știe dacă ne vor fi căutat prietenii noștri. În propoziții și fraze enunțiative exprimă în primul rând o presupunere referitoare la realizarea procesului exprimat de verb: Or fi plecat toți în concediu; Acum o dormi/o fi dormind, că nu văd lumină. Prezumtivul mai apare și în construcții adversative, pentru o afirmație care vine dintr-o sursă externă și nu este asumată de vorbitor: O fi el simpatic, dar face multe prostii.

Suplimentar: Unii autori consideră că există și Prezumtiv prezent progresiv:

 Auxiliar oi, oi, o, om, oţi, or + auxiliar fi + gerunziul verbului de conjugat:

eu oi fi stând (Oi fi stând degeaba …)
tu oi fi stând (Te-oi fi gândind la …)
el o fi stând (S-o fi odihnind şi el …)
noi om fi stând
voi oţi fi stând
ei or fi stand.

CURIOZITĂȚI – CALENDARUL HOLOCENIC.

CURIOZITĂȚI – CALENDARUL HOLOCENIC

 Am putea trăi în anul 12023 și istoria ar putea avea mai mult sens.

 Romanii nu numărau anii invers, totuși, istoria lucrează cu ani negativi. Un savant italian a propus, acum niște decenii, să schimbăm asta. Și are sens. Suntem în 2023. Este o afirmație de netăgăduit, la fel ca „Pământul se învârte în jurul Soarelui”, nu-i așa? Sau nu este? Sunt oameni care cred că actualul calendar nu duce la cea mai corectă înțelegere a adevăratei întinderi a civilizației umane și au propus o soluție alternativă și elegantă pentru rezolvarea situație.

 OK, dar care este problema cu 2023? Păi, dacă ar fi să călătorești aleatoriu în timp și te-ai trezi într-o perioadă necunoscută a civilizației, primul lucru pe care ai vrea să-l afli ar fi în ce an ești. Presupunând că te-ai înțelege cu un localnic sau ai da peste o informație scrisă, ai putea fi însă surprins cu o cifră pe care n-o vei putea plasa pe linia temporală pe care o ai în minte. Acum este 2023 pentru că majoritatea omenirii folosește calendarul gregorian, o adaptare din 1582 a calendarului iulian, care datează de pe vremea lui Iulius Cezar (adică de acum circa 2050 de ani). Majoritatea oamenilor, dar nu toți. Asta pentru că nord-coreenii trăiesc în anul 113, în Iran și Afganistan este anul 1403, Etiopia și Eritreea sunt cu circa șapte ani în urma restului lumii, în Israel este anul 5785 (aici se folosește și calendarul gregorian), iar în Thailanda este 2567. Chiar și Japonia sau India au calendare alternative, dar cele mai multe dintre țările de mai sus folosesc în mod curent calendarul gregorian, dintr-un motiv destul de simplu – este unul dintre efectele globalizării. Pe lângă posibilele probleme create călătorilor în timp, un alt efect negativ al folosirii calendarului gregorian este faptul că istoria este, adesea, înțeleasă greșit. Marea Piramidă din Giza a fost construită acum circa 4.600 de ani. De fapt, o anecdotă destul de circulată spune că între anul curent și nașterea Cleopatrei au trecut mai puțini ani decât între construcția piramidei și ultima regină a Egiptului. Cleopatra a murit cu 30 de ani înainte să înceapă numărătoarea calendarului actual. Practic, o civilizație care a durat mai mult decât epoca pe care o măsurăm este trimisă într-un subsol al istoriei în care anii se calculează în sens invers. Homer, autorul celor două opere care stau la temelia literaturii moderne, a trăit cu circa 750 de ani înainte de anul 1. Civilizația greco-romană și, prin extensie, cea europeană au circa 3.750 de ani de la primele faze ale civilizației miceniene apărute spre finalul Epocii bronzului. Aproape jumătate din această civilizație este pusă cu capul în jos.

De ce folosim actualul calendar? Pe scurt, datorită creștinismului. Calendarul gregorian măsoară anii după un eveniment important pentru Biserică. Marchează data nașterii lui Iisus, așa cum a fost ea calculată undeva prin secolul al V-lea, când a fost propus, și arată cât de dominante au fost Biserica în Europa și Europa creștină în lume, în ultimul mileniu.Nu este nimic în neregulă cu calendarele religioase, în afara faptului că nu sunt reprezentative pentru toată planeta. ​​Credincioșii Baháʼí au, de exemplu, calendarul lor, Badíʻ calendar, iar acum este anul 181 – și nimănui nu-i pasă de asta. În realitate, însă, majoritatea calendarelor sunt fie religioase, fie politice. Calendarul evreiesc sau cel bizantin calculează anii de la facerea lumii, așa cum este ea descrisă în Biblie, cel etiopian tot de la Iisus, dar după alte reguli, calendarul arab de la strămutarea lui Mahomed la Mecca. Nord-coreenii se raportează la nașterea lui Kim Il-sung (ceea ce am putea considera politic acum, dar ar putea deveni religios în niște secole), iar vechii romani calculau anii fie de la fondarea Romei (acum este 2777 Ab urbe condita), fie de la instalarea unui nou împărat (fix cum o fac, alternativ, japonezii acum).Anul nașterii lui Iisus nu este însă cunoscut cu precizie. În plus, cel care a făcut calculele, Dionisie cel Smerit/Mic sau Dionisie Exiguul, un teolog născut (probabil) în Sciția Mică (o regiune ce cuprindea Dobrogea și Cadrilaterul), le-a făcut în anul 525 – iar propunerea sa a devenit regulă abia prin secolul al IX-lea. Călugărul creștin a făcut aceste calcule pentru a crea tabele cu data când pică Paștile, bazându-se pe unele anterioare ale Bisericii ortodoxe copte din Alexandria, Egipt. Aceștia din urmă calculau anii după metoda romană, raportându-se la împăratul Diocletian (244-311), ultimul mare prigonitor al creștinilor. Copții celebrau astfel martirii creștini, dar Dionisie Exiguul a considerat că acest lucru este deprimant și a ales un moment cu o conotație pozitivă pentru creștini.Multe secole după moartea sa, calculul călugărului a fost contestat, majoritatea specialiștilor susținând că Dionisie a greșit cu câțiva ani. Inclusiv fostul papă Benedict al XVI-lea, într-o carte pe care a publicat-o în 2012 a spus că eroarea ar fi de patru-șase ani, adică că Iisus s-ar născut între anii 6 și 4 înainte de Hristos (ironic, nu?). O altă problemă majoră a calendarului gregorian, care complică toate calculele istorice, este că nu există anul 0. Înainte de 1 Anul Domnului/era noastră este 1 înaintea erei noastre/înainte de Hristos. Explicația este destul de simplă. Pe lângă faptul că numărul zero nu prea era înțeles în secolul acela și nu exista o cifră care să-l reprezinte – Dionisie Exiguul folosea cuvântul nulla pentru a-l reprezenta -, calendarul gregorian se raportează la momentul nașterii lui Iisus, care se presupune că s-a petrecut fix la miezul nopții, deci nu era nevoie de un An 0.

Epoca Omului ar rezolva problema: În 1993, ​​Cesare Emiliani, un geolog italo-american cunoscut drept fondator al paleoceanografiei, a propus o soluție care ar rezolva problema felului în care omenirea se raportează la istorie fără a altera radical actualul calendar. Sistemul său adaugă 10.000 de ani actualului calendar, păstrând restul regulilor calendarului gregorian.Astfel, 2023 ar deveni, simplu și întâmplător simetric, 12023.Noua propunere, numită Calendarul Holocen, ar avea și o justificare geologică. Ar marca începutul aproximativ al erei geologice cu același nume, un moment de încălzire accelerată a planetei, care a topit rămășițele calotelor glaciale europene și nord-americane din Ultima Perioadă Glacială (care a durat de acum 115.000 de ani până acum 11.700 de ani). Practic, Holocenul marchează momentul în care Europa și America de Nord au devenit suficient de călduroase nu doar pentru a fi colonizate de om, dar și pentru a permite dezvoltarea agriculturii și, de acolo, a civilizației.Până la Emiliani, propuneri de modificare a calendarului au mai existat, de la mult prea complicatul și radicalul calendar decimal din timpul Primei Republici Franceze până la cea a teoloagei feministe Merlin Stone, care a propus adăugarea a 8.000 de ani la actualul calendar pentru a include culturile antice. Propunerea lui Stone voia să marcheze momentul dezvoltării agriculturii.De fapt, au existat și propuneri similare cu a lui Emiliani. Francezul Gabriel Deville a venit cu o idee asemănătoare în 1924, la fel și canadianul E. R. Hope, în 1964.Reforma lui Emiliani, dacă ar lua-o cineva în serios, este elegantă și menajează chiar și sentimentele religioase – la urma urmei, Iisus s-ar fi născut în anul 10.000 -, cu excepția celor care iau Biblia mot à mot și cred că lumea are în jur de 6.000 de ani. Istoria Europei s-ar lungi semnificativ și poate că asta ar crea și ceva probleme pentru cei ale căror mituri fondatoare datează din preajma anului 0 (sau, mai exact, 101-106). Fanii prea înverșunați ai lupului dacic, în schimb, ar putea fi chiar încântați de idee.Kurzgesagt – In a Nutshell, un canal de YouTube de știință cu 16,5 milioane de urmăritori, a preluat ideea lui Emiliani și a reîmpachetat-o, propunând ca noul calendar să celebreze Epoca Omului/Human Era. Mai mult, ei au justificat-o nu doar geologic, ci și printr-un prim semn al civilizației umane – ruinele de la Göbekli Tepe. Descoperite în 1964, ruinele situate la 12 kilometri de orașul turc Urfa sau Şanlıurfa au o vechime estimată între 10.000 și 11.500 de ani, pentru cele mai vechi structuri, ceea ce ar face ca noul calendar să nu rămână gol prea multă vreme. Dacă acum zece sau unsprezece milenii, oamenii erau capabili să construiască așezări complexe, poate că acest lucru ar trebui marcat și în calendar.

 HE (Epoca/Era Omului)începe, în principiu, la 10001 Î.H/HR. Aceasta este o aproximare a începutului epocii geologice actuale, Holocenul sau perioada recentă. Așezările, primele orașe și agricultura au început probabil în această perioadă. Toate datele importante din istoria omenirii pot fi apoi enumerate folosind o simplă scală de date crescătoare, cu date mai mici întotdeauna înaintea celor mai mari.

Conversie: Conversia în Era Umană din anii iulieni sau gregoriani AD se poate realiza prin adăugarea a 10.000. Anii BC se convertesc prin scăderea anului BC din 10.001. O verificare utilă este aceea că ultimul număr unic din perechile echivalente BC și HE trebuie să fie egal cu 1 sau 11.

Ani gregoriani
Epoca umană/Epoca Holocenului
Observații
30001 Î.HR.20000 BHE
10001 Î.HR.0 HE
10000 Î.HR.1 HEÎnceputul Holocenului.
9001 BC1000 HE
1000 Î.HR.9001 HE
753 Î.HR.9248 HEÎntemeierea Romei.
100 Î.HR.9901 HENașterea lui Iulius Caesar.
10 BC9991 HE
4 BC9997 HENașterea lui Iisus.
2 BC9999 HE
1 BC10000 HE
110001 HE
210002 HE
1010010 HE
3310033 HERăstignirea lui Iisus.
10010100 HE
63210632 HEMoartea lui Mahomed.
100011000 HE
158211582 HEAdoptarea calendarului gregorian.
200012000 HE
202312024 HEAnul curent

DIN NOU DESPRE „MAREA RESETARE”.

DIN NOU DESPRE „MAREA RESETARE”

 Mai nou, în lume, pandemiile și criza climatică își arată colții. Nu există nici acum o explicație sigură a acestora. Nu este clarificată originea pandemiei – transmitere de la animal la om sau creație de laborator scăpată de sub control sau avertizare din partea unui centru de putere. Și nici originea crizei climatice – un efect al emisiilor de carbon sau o modificare a poziționării planetei nostre. Se navighează între explicări alternative. Pe acest fundal, s-a lansat însă proiectul „Marii Resetări Mondiale”. Lansarea proiectului s-a suprapus cu schimbarea politică din Statele Unite ale Americii. În mod firesc, ceea ce se petrece în supraputerea hegemonică a lumii are răsfrângeri vaste. De această dată, în 2020, nu se puteau câștiga alegerile prezidențiale fără coaliția unor curente de pe întregul spectru al politicii organizate și al sensibilităților politice. Rareori s-a realizat o coaliție atât de eterogenă. Coaliția a dus la schimbarea administrației din Washington DC. Componentele ei își promovează vederile. Unele aspiră la a modifica societățile și raporturile internaționale. Adesea ele trec peste nevoi imediate – joburi, bunăstare, libertăți civile, democrație – la obiective privind familia, sexualitatea, interpretarea istoriei. La mesajul dintotdeauna al democraților americani de a face ca, de democrație să poată beneficia fiecare cetățean, s-au adăugat neașteptat obiective ce supralicită cadrul. Observăm acum în multe locuri din lume opinii orientate spre a desființa familia, a modifica sexul, a rescrie istoria, chiar a spori opiumul din societate. A început și vorbirea despre oameni care ar fi în plus. Toate acestea se adună astăzi sub cupola Marii Resetări. Sursele spectrului de opinii ce se adună în proiectul Marii Resetări sunt diferite. Ele sunt identificabile de către cel care aruncă o privire în istoria ideilor. Menționez aici cinci surse majore. O sursă se află deja la originile Lumii Noi. În entuziasmul afirmării Americii, Emerson a chemat la „a crea din nou toate lucrurile (create all things new)” prin ruperea de către fiecare individ a ceea ce-l ține legat de „lumea iluzorie”, asumându-și că divinul este în el însuși. El cerea o nouă relație a individului cu universul plecând de la premisa că „natura poartă totdeauna culorile spiritului” (Ralph Waldo Emerson, Nature, în Leonard Harris, Scott L.Pratt, Anne S.Waters, American Philosophies. An Anthology, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2020, p. 45). Natura conține, desigur, „un element spiritual, care este esențial pentru perfecțiunea ei” (p. 47). Ea ne susține să progresăm. „Este esențial pentru o teorie adevărată a naturii și a omului ca ele să conțină ceva progresiv” (p.57), postula Emerson. Apelul său era ca fiecare om „să privească lumea cu ochi noi” și fiecare „să-și pună de acord viața cu ideea pură din mintea sa, care astfel își va desfășura grandioasele proporții”. Emerson a pus oamenii pe direcția unui radicalism al schimbării. A doua sursă a Marii Resetări ține de o evoluție a cugetării. În versiunea lui William James, spre deosebire de cea a lui Charles Peirce și John Dewey, pragmatismul s-a asociat cu un asalt la adresa moștenirii spirituale. Discipolul primului, George Santayana (The Last Puritan, 1936), l-a dus până la capăt și a devenit un fel de clasic recent al „despiritualizării” satisfacțiilor umane. Relativ la om, el considera că „virtutea sa este corporală, șarmul său este corporal, fericirea lui este și va fi totdeauna corporală (bodily)”. În opinia lui George Santayana, ar fi timpul unei vieți umane ce nu mai are nevoie de nimic spiritual. Potrivit acestei opinii, „fără să doresc vreo spiritualitate (căci nu am experiența nevoii ei) și nesacrificând nimic spiritual (deoarece nu pot renunța la ceva, care în primul rând nu există ca să fie dobândit), eu îmi urmez numai virtuțile mele reale, virtuți de ființe umane, de ființe ineluctabil încorporate, ființe ireductibil temporale” (John. J. Stuhr, Pragmatism, Postmodernism, and the Future of Philosophy, Routledge, New York and London, 2003, p. 189-190). „Despiritualizarea” vieții oamenilor a rămas mesajul acestui fel de subiectivism. A treia sursă a fost curentul „acosmismului” rus al anilor douăzeci. Acesta s-a profilat imediat după victoria Revoluției din Octombrie, când, în propaganda, presa și institutele de cercetări din Rusia sovietică, s-a pus problema schimbării omului și a condițiilor vieții în consecința schimbărilor revoluționare. Lupta pentru emanciparea omului de constrângerile istoriei a fost plasată atunci la ordinea zilei. Sub titlul „omului nou”, s-au reunit idei din diverse surse: umanismul și iluminismul, cu tema omului ca veritabil Dumnezeu al condiției sale, ideea lui Feuerbach a lui Dumnezeu drept „proiecție a omului”, teza lui Marx a „saltului din imperiul necesității în imperiul libertății”, ideea lui Darwin a omului ca ființă în schimbare în funcție de mediu, ideea lui Nietzsche a „trecerii de la om la supraom” (Boris Groys, Michael Hagemeister, Die neue Menschheit: biopolitische Utopien in Russland zu Begin des 20.Jahrhunderts, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005). S-a și trecut atunci la acțiuni de formare a „omului nou”. Nu mai conta punerea tradițională a oamenilor sub tutela lui Dumnezeu, ci însăși „dumnezeirea omului”, socotindu-l capabil de cele mai radicale schimbări de sine și schimbări ale lumii. În acest fel s-a pus în mișcare voluntarismul schimbării naturii umane. A patra sursă a Marii Resetări a fost tot europeană, dar ea a fost transplantată pe solul Americii în anii treizeci. Pe baza abordării economice a societății datorate lui Marx și psihanalizei lui Freud, Erich Fromm a examinat în acei ani nu doar fenomene culturale, ci și situația muncitorimii germane. În concret, cunoscutul psiholog a examinat sistemul judiciar din țările occidentale (Stuart Jeffries, Grand Hotel Abyss. The Lives of the Frankfurt School, Verso, London, New York, 2017, p. 151-153). El a susținut că statul se prezintă pe sine ca echivalent al tatălui din psihanaliză. Individul îl preia în subconștient și, temător de pedeapsă, se concentrează în viața sa curentă asupra crimei și pedepsei, în loc să reflecteze asupra opresiunii sociale. Crima și criminalitatea devin țapul ispășitor al condițiilor economice și al inechității din societate. Erich Fromm era de părere că, trecând sub tăcere sistemul economic, sistemul penal existent în democrații nu reduce criminalitatea, ci consolidează opresiunea. De aici plecând, Angela Davis a creat în anii șaizeci noțiunea „complexului închisoare-industrie” spre a acuza alianța dintre stat, business, justiție în vederea unei oprimări căreia îi cad victime mai ales negrii. Sistemul, spunea ea, nu este rasist, dar perpetuează aservirea negrilor. Reacția la acest sistem ar trebui, potrivit cunoscutei militante, să se axeze pe tema opresiunii și să devină radicală. O rescriere a istoriei o consideră parte a demersului. A cincea sursă a proiectului Marii Resetări vine din istoria lungă. Este vorba de năzuințele la liberalizare a raporturilor sexuale, în optica cunoscută a mișcării LGBT asupra relațiilor dintre oameni, care are azi exponenți aproape pretutindeni. Aceste năzuințe au căpătat o elaborare intelectuală de pondere în opera de răsunet a lui Michel Foucault. Cunoscutul psihiatru francez a localizat mecanismele represiunii din societate în atitudinile față de corpul uman și a apărat orizontul unei „eliberări a corpurilor de impactul „puterii”. În epoca modernă („l’age classique”, cum o numește), a argumentat Michel Foucault, s-a ajuns la un interes major pentru corpul uman în vederea dresării lui și a transformării lui în „corp docil”. „Este docil un corp care poate fi supus, care poate fi utilizat, care poate fi transformat și perfecționat” (Michel Foucault, Surveiller et punir, Galimard, Paris, 1975, p.138). Ceea ce este nou, continuă fostul clinician, este faptul că, de acum, corpul este luat sub controlul „puterii” existente, inclusiv în forma unei coerciții neîntrerupte, constante, care este o veritabilă „disciplinare a corpului” și, prin acest intermediar, a cetățenilor. Michel Foucault a privit această „disciplinare” din punctul de vedere critic al unei emancipări a oamenilor la nivelul corpului. În viziunea sa, „puterea” se impune în forță, dar tentacular și rafinat în viața oamenilor, generând poziționări specifice ale conștiinței și anumite măsuri sociale de controlare a corpului. Tema eliberării corpului de carcasa instituțiilor și cunoașterii actuale adepții lui Michel Foucault au promovat-o în discuția publică. Cele menționate mai sus sunt izvoarele principale din care proiectul Marii Resetări Mondiale își trage vederi și resurse de argumentare. El a apelat, desigur, și la resurse contextuale, găsite de înșiși militanții mișcării în varii locuri din lume. Este de subliniat că proiectul a fost precedat de inițiative de organizare a unei reflecții asupra viitorului umanității și de luare de decizii. Începutul l-a făcut David Rockefeller, adept al neomalthusianismului, cu o inițiativă de organizare a unui lobby printre oamenii foarte bogați pentru strângerea rândurilopr și luarea în mâini a viitorului. A venit apoi, între altele, inițiativa Clubului de la Roma. Acesta a dat cartea Limitele creșterii (1971) și a mișcat conștiințele cu două teze: teza că lumea este lovită de dificultăți precum suprapopularea, scăderea capacității alimentare, neregenerarea resurselor, degradarea solului, guvernanța mediocră și teza că interdependența națiunilor slăbește independența lor, încât ar trebui promovată o „gândire globală”. Aceste teze au fost plasate pe agenda unor organizații internaționale, inclusiv agenda ONU, și au trecut în spațiul public. Umanitatea ca întreg a început astfel să dea atenție unor fenomene precum degradarea solului, alimentația, afectarea suveranității naționale, care s-au agravat continuu. Neajunsul, ce continuă însă și azi, este acela că în numele gravității riscurilor, tematizarea dreptății, a echității, a legitimării, a valorii vieții a scăzut. Or, fără aceste valori, nu există soluții durabile. De altfel, înainte de orice se cuvin observate amenințările și dificultățile ce vin dinspre deciziile și disfuncțiile instituționale de astăzi. Ca proiect socio-economico-politic, Marea Resetare a fost articulată propriu-zis în ramificațiile Forumului Economic Mondial de la Davos. În pandemie, Forumul s-a simțit dator să dea o viziune. Aceasta a găsit prezentarea concentrată în cartea Covid-19: The Great Reset (World Economic Forum, Cologny-Geneva, 2020), semnată de Klaus Schwab și Thierry Malleret. Nu fac rezumatul cărții și nu stărui aici asupra unor susțineri importante, cum sunt, de pildă, nevoia de intervenție pentru a opri degringolada din lume, observația că pandemia nu a nivelat, ci a sporit inegalitățile din societăți (p. 61). Evaluez, însă, demersul. Ca să fiu direct, am trei obiecții. În carte se scrie că posibilitățile de schimbare, ce țin de premisele existente, sunt acum „nelimitate și legate doar de imaginația noastră, în bine sau rău” (p. 16). Replica mea în acest punct este că, fără imaginație, nu este posibilă schimbarea, dar doar cu imaginație, nu merge. Cartea lui Klaus Schwab și Thierry Malleret consideră interconectivitatea, velocitatea și complexitatea drept caracteristici ale lumii de azi. Trec peste observația că mai sunt și alte caracteristici: o lume cu decalaje sociale și internaționale în creștere; o lume cu nevoie acută de legitimare a deciziilor; o lume cu științe revoluționare, în care electronica și neurologia sunt chei. Întrucât este interconectivitate, se cere „viziune lărgită (enlarged view)” (p.22). Dar „viziune lărgită” nu este încă și „viziune cuprinzătoare”, fără de care nu este posibilă schimbarea aducătoare de avantaje pentru oameni. În definitiv, câte „viziuni lărgite” nu duc la schimbări aparente? Astăzi este de tematizat societatea ca întreg, nu doar părți ale vieții în cadrul ei și nu doar individualitatea. La rândul lor, cei doi autori fac subiect din complexitatea ce ajunge să copleșească decidenții (p. 29). Firește, complexitatea a crescut. Acum, însă, nu complexitatea este ceva nou. Complet nou este faptul că a intervenit și o „complexitate a stăpânirii complexității” (pe larg, în volumul A. Marga, Stăpânirea complexității, în curs de apariție), care cere soluții cu totul noi, ce pretind reflexivitate. Ca urmare a lacunelor metodologice, în cartea Covid-19:The Great Reset sunt îngustări de perspectivă. De pildă, ni se spune că „pandemia schimbă mixarea muncii și capitalului” (p.32),ceea ce este adevărat. Dar numai tehnologia face schimbarea? În carte se chiar crede că „odată cu răspunsurile economice care se adoptă acum la pandemie, se poate sesiza că se fac schimbările instituționale și alegerile politice care vor pune economiile pe o nouă cale spre un viitor mai echitabil, mai verde” (p.45). Este realist să luăm în seamă impactul evoluției tehnologiei asupra economiei, dar este improbabil ca doar din tehnologie să rezulte o politică proactivă în domeniul social și al mediului. Din aceleași lacune, se dau explicații firave în cartea Covid-19:The Great Reset. Spre exemplu, se vorbește de o „deglobalizare” în anii ce vin, „stimulată de ridicarea naționalismului și de o mai mare fragmentare internațională” (p. 86). Nu se înțelege că însăși globalizarea neoliberală existentă a provocat țările la a-și restabili suveranitatea. Desigur, o „corectură a globalizării” a început cu președintele Donald Trump, care și-a dat seama că, prin globalizare, fug capitalurile chiar din SUA. Ceea ce se petrece însă este o eroziune a globalismului, ce are ca efect reafirmarea statelor naționale. În sfârșit, tot în consecința lacunelor metodologice, apelul cărții Covid-19:The Great Reset este ambiguu și riscant. Ni se spune, de pildă, că de când pandemia a început, au fost provocate dezbateri furioase dacă să mai păstrăm „sanctificarea vieții” (p. 166) tipică umanismului. Spus direct, Marea Resetare nu exclude relativizarea considerării fiecărei vieți ca scop în sine și a fiecărui om ca ființă intangibilă, încât umanismul devine ceva facultativ. Dincolo de toate, Marea Resetare prevede o schimbare globală a societăților și a modurilor de viață. Sociologic privind lucrurile, ea propune un „capitalism al intervenienților (stakeholders)”. Prin apel la noi științe, la folosirea neuroștiințelor, ea are în orizont un alt om – un om cum nu a mai fost. Paradigma sa este „fuziunea dintre om, tehnologie, inteligența artificială”. „Agenda transumanistă”, „guvernul mondial” și o „nouă politică a gândurilor”, ce implică decodarea electronică a ceea ce gândesc persoanele, întregesc Marea Resetare. Aluviunile amintite ale proiectului sunt astăzi completate de propuneri șocante. Este vorba de proiecte ale Parlamentului European, de la schimbare în structura familiei, părăsind rolurile consacrate ale părinților, și renunțarea la tradiții, trecând prin liberalizarea schimbării de sex și prin sugestia oficială că „am fi deja cam mulți” (Ursula von der Leyen) și „ar fi cazul scăderii populației” (Yuval Noah Harari), la propunerea unei ministre spaniole de a include copiii în liberalizarea relațiilor sexuale. Din nefericire, viitorul rămâne marcat de nesiguranță. Între altele, se poate spune că are loc o cotitură, sub privirile noastre, în relația economică și politică a supraputerilor, ce nu va lăsa neatins ceva din viața actuală. Dar curentul Marii Resetări se cuvine examinat cu precizie. Se poate face față istoriei doar cunoscând la propriu despre ce este vorba.

REMEMBER – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (articole scrise de-a lungul anilor).

REMEMBER – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (articole scrise de-a lungul anilor) 

1. PREZENTARE GENERALĂ:

 Perioada: 1 septembrie 1939-2 septembrie 1945. Locaţia: Europa, Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Asia de sud-est, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană şi Africa.  Rezultate: Victoria Aliaţilor; crearea ONU; transformarea SUA şi URSS în superputerile mondiale dominante; Ccrearea sferelor de influenţă americană şi sovietică şi declanşarea Războiului Rece.

 Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că, acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 5.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent.

 În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei cu ținutul Herța de sub ocupaţia sovietică, instaurată după ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nicio convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nicio consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.

 Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează, în realitate, începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda şi a fost atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

 Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre acestea numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles, Marea Criză Economică, precum şi apariţia şi dezvoltarea naţionalismului, rasismului şi militarismului, fascismului italian, nazismului german şi imperialismului japonez. Deloc de neglijat a fost și atitudinea de conciliatorism a Angliei si Frantei faţă de pregătirile de război ale Germaniei. Cauzele războiului rămân în continuare subiect de dezbatere şi de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de odinioară. În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler şi partidul său Naţional Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei şi, în final, invadarea Poloniei. În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială şi cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.

 Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliaţii. Axa a reprezentat, la început, o alianţă între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, care s-a extins, mai apoi, pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Răsăriteană precum România şi Bulgaria. Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul de Răsărit. Printre forţele expediţionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy, Olandei, Belgiei, Spaniei (deşi Spania era o ţară neutră), precum şi unităţi formate din ruşi şi ucrainieni (vlasovişti), sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul), Franţa şi Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi China.

 Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud-est şi China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei – 15 august 1945.

 Peste 60 de milioane de oameni au murit din cauza acestui război. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holocaustul şi experimentele Unităţii 731 a generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki şi bombardamentele cu bombe incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzheim în Germania. Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus și pe „frontul de acasă”, prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleare, avionul cu reacţie, rachetele şi radarul, blitzkriegul, („războiul fulger”), folosirea pe scară largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor, a formaţiunilor de distrugătoare şi a tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre invenţiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi sovietică.

 Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia dintre cele două blocuri: Axa şi Aliaţii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupaţie

 Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia si Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influente, prin Pactul Triparit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre ţările Axei: Bulgaira, Romania, Ungaria, Slovacia și Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).

 Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii „Cei Trei Mari”, se aflau: Anglia(din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietica (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii(din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.

 La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Răsăriteană în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA a intrat în război după atacul japonez de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei. Alte ţări (Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franta ,Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Filipine, Polonia, Tailanda și Iguoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alaturat oficial fortelor Axei, este adevărat, prin constrângere.

 Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război ale vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elvetia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că niciuna dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.

MOMENTE IMPORTANTE ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:

 Al Doilea Război Mondial a început atunci când Polonia a fost invadată de Germania Nazistă. Ca reacție Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei. Și Uniunea Sovietică a invadat Polonia dinspre est în concordanță cu pactul de neagresiune pe care l-a încheiat cu Germania. După aceea, sovieticii au invadat Finlanda. Atacul sovietic s-a încheiat odată cu semnarea tratatului de la Moscova prin care Finlanda a pierdut o parte din teritoriul său.

1. Invazia Poloniei: invazia Poloniei a fost prima campanie militară a celui de-al Doilea Război Mondial. A fost iniţiată de Germania Nazistă şi de un mic contingent slovac. Ulterior, Armata Roşie a invadat regiunile estice ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii și-au îndeplinit partea lor de angajament al apendicelui secret al pactului Ribbentrop-Molotov.

2. Războiul de iarnă împotriva Finlandei: războiul de iarnă a fost un conflict militar între Uniunea Sovietică și Finlanda, început în momentul în care URSS-ul a invadat Finlanda. S-a terminat odată cu semnarea păcii de la Moscova, în urma căreia Finlanda a pierdut o parte din teritoriu. Pentru acest atac, URSS-ul a fost exclus din Liga Națiunilor.

3. Frontul de Vest: frontul de Vest al celui de-al Doilea Război Mondial a început în momentul în care Germania a invadat și ocupat Norvegia și Danemarca. După bătălia Franței, Germania a ocupat Luxemburgul, Olanda, Belgia și Franța. În timpul Bătăliei Marii Britanii, Germania Nazistă a încercat să forțeze o pace cu Marea Britanie. Războiul pe acest front a fost reluat cu debarcarea aliată din Normandia. Succesul acestei debarcări a dus la eliberarea Franței și, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei de către Corpul Expediționar Aliat.

Invadarea Norvegiei și Danemarcei: Operaţiunea Weserübung a fost numele de cod al planului german de invadare a Norvegiei şi Danemarcei.

Bătălia pentru Franța: bătălia pentru Franţa, cunoscută sub denumirea „Căderea Franţei”, a avut loc în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, forţele germane au invadat Ţările de Jos şi Franţa.

Bătălia pentru Marea Britanie: bătălia Marii Britanii a fost o bătălie aeriană ce a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. RAF, Forțele Aeriene Britanice, au apărat insula Marii Britanii de Luftwaffe, Forțele Aeriene Germane.

4. Campania din Balcani: campania balcanică al celui de-al Doilea Război Mondial a început atunci când italienii au invadat Grecia. Ofensiva italiană s-a oprit, iar un contraatac grecesc i-a împins pe aceștia înapoi în Albania. Germania a căutat să ajute Italia printr-un atac asupra Greciei. Britanicii au debarcat trupe în Grecia pentru a-și ajuta aliatul. O lovitură de stat în Iugoslavia l-a determinat pe Hitler să ordone cucerirea acestei țări. Campania s-a terminat cu înfrângera Greciei și Iugoslaviei de către Germania. Cele două țări au fost apoi ocupate de către forțele Axei până când Germania a început să piardă războiul pe frontul de Est.

Invadarea Balcanilor: după venirea sa la putere, dictatorul italian Benito Mussolini a urmărit să domine Albania. Astfel, înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, forţele italiene au invadat Albania, anexând-o Regatului Italiei.

5. Frontul de Est: frontul de Est european al celui de-al Doilea Război Mondial a început atunci când Germania Nazistă a lansat operațiunea Barbarossa, de invadare a Uniunii Sovietice. După ce germanii au eșuat în efortul de a captura Moscova au mai fost înfrânți la Stalingrad și Kursk, iar inițiativa războiului a trecut de partea URSS-ului. Campania s-a încheiat atunci când Uniunea Sovietică a înfrânt Germania Nazistă în cadrul Bătăliei pentru Berlin.

Operațiunea Barbarossa: operaţiunea Barbarossa a fost numele de cod al invaziei Uniunii Sovietice de către forţele Axei. Operaţiunea a fost numită după împăratul Frederik I Barbarossa, conducătorul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, un lider al cruciadelor secolului al XII-lea.

Bătălia de la Stalingrad: bătălia de la Stalingrad, Volgogradul de astăzi, a avut loc între Uniunea Sovietică şi forţele Axei. Bătălia este adesea citată ca fiind unul dintre punctele de cotitură ale războiului. Lupta s-a desfăşurat în trei mari etape: asediul german asupra oraşului, bătălia din interiorul oraşului şi contraofensiva sovietică. Aceasta din urmă a prins şi a distrus Armata a 6-a germană în oraș.

Bătălia de la Kursk: bătălia de la Kursk, purtând numele de cod Operaţiunea Zitadelle-Citadela, a fost ultima mare ofensivă blitzkrieg pe frontul de est. Bătălia a rămas până în ziua de astăzi cel mai mare conflict de blindate din istoria omenirii.

6. Africa de Nord: campania nord-africană a fost purtată între puterile Aliate și cele ale Axei. Multe dintre acestea au avut interese coloniale în regiune. Campania a început cu declarația de război italiană împotriva Marii Britanii. În timpul operațiunii Compass, britanicii au distrus Armata a 10-a italiană. Afrika Korps, corpul expediționar african german, a fost trimis pentru ajutorarea italienilor. Au urmat o serie de bătălii pentru controlul Libiei și a unor părți din Egipt. Campania și-a atins punctul culminant odată cu cea de-a doua bătălie de la El-Alamein. Acolo forțele germane au fost înfrânte de britanici. După această înfrângere, și debarcarea anglo-americană în Algeria și Maroc, germani și-au început marșul de retragere înspre Tunisia. Acolo au fost înfrânți de către armatele Aliate.

Bătăliile de la El Alamein: prima bătălie de la El Alamein a fost purtată în cadrul campaniei din deşertul de Vest al Africii. Lupta s-a dat între forţele Axei, conduse de Generalul Erwin Rommel, şi forţele Aliate, comandate de Feldmareşalul Claude Auchinleck.

7. Frontul Mediteranean: după înfrângerea germanilor în Africa de Nord, forțele aliaților au organizat o invazie a Siciliei. Succesul acestei operațiuni a dus la invazia aliată a Italiei. După ce a avut loc debarcarea în Italia, aliații și-au început marșul înspre Roma. Orașul a fost capturat de îndată ce aliații au obținut victoria în cadrul bătăliei de la Monte Cassino și debarcarea de la Anzio. După căderea Romei, germanii s-au retras înspre Nordul Italiei unde au fost infrânți în primăvara următoare.

Invazia Aliată în Sicilia: debarcarea Aliaţilor în Sicilia, purtând numele de cod Operaţiunea Husky, a fost o campanie majoră a celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul acestei operațiuni, Aliaţii au atacat și au capturat Sicilia din mâna forțelor Axei. În acest fel, au deschis drumul spre Italia continentală.

Campania italiană: invazia Italiei a avut loc în contextul obţinerii victoriei în cadrul bătăliei pentru Sicilia.

8. Frontul din Asia-Pacific: la 7 decembrie 1941 aviația niponă bombardează baza navală americană de la Pearl Harbor, determinând intrarea S.U.A. în conflictul mondial, eveniment decisiv pentru deznodământul războiului. În lunile următoare flota japoneză obține importante succese în luptele cu britanicii, ocupând Thailanda, insulele Guam, Wake, Gilbert, Filipinele,  Malaysia, Indonezia, arhipelagul Aleutinelor, insulele Solomon și Nordul insulei Noua Guinee, de unde amenința Australia, pericol îndepărtat de bătăliile aeronavale din Marea Coralilor și insulele Midway (mai-iunie 1942), câștigate de americani. În 1943, americanii și australienii recuceresc insula Guadalcanal, arhipelagul Aleutine, Noua Guinee, insulele Gilbert. După distrugerea flotei japoneze  în golful Leyte (octombrie 1944), sunt recucerite Filipinele (ianuarie 1945) și atacate chiar insulele Japoniei (Iwo Jima și Okinawa, februarie-aprilie). Pe continent, japonezii sunt învinși în Birmania (mai), deși își mențin temporar pozițiile în Indochina franceză. Cele doua bombe atomice lansate de S.U.A. la Hiroshima (6 august) și Nagasaki (9 august) determină capitularea Japoniei (14 august 1945). La 8 august, URSS declară război Japoniei și Armata Roșie intra în Manciuria. Trupele americane debarcă în Japonia (26 august) și actul de capitulare este semnat la 2 septembrie 1945, data oficială a încheierii războiului mondial.

9. Conferințele din timpul războiului: conferințele de la Teheran, Potsdam și Ialta au fost întâlniri importane între cele 3 Mari Puteri Aliate ale celui de-al Doilea Război Mondial: Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică și Marea Britanie. Aceste întâlniri au fost fundamentale pentru stabilirea strategiei Aliaților în timpul războiului, dar și pentru stabilirea unor directive privitoare la organizarea  lumii post-belice.

CELE MAI IMPORTANTE 10 BĂTĂLII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:

 Al Doilea Război Mondial a fost cel mai sângeros conflict din istorie. Lumea se afla într-o stare permanentă de „război total“. Fiind motivați de ameninţarea tiraniei globale, aliaţii au câştigat războiul, dar victoria a fost marcată de multe bătălii. Totuşi, zece bătălii au schimbat cursul războiului. Iată topul 10 al celor mai importante bătălii din război:

10. Bătălia Franţei: Hitler a invadat Ţările de Jos ( Olanda, Luxemburg, Belgia) şi Franţa. Armata germană era depăşită numeric de aliaţi, numai că naziştii i-au atras într-o cursă. După ce nemţii au cucerit Ţăprile de Jos, armata franceză şi Forţele Expediţionare ale Marii Britanii (FEMB) s-au mutat înspre nord pentru a îi „întâmpina” pe nemți. Acest lucru le-a permis germanilor să atace prin Ardeni, să treacă prin defensiva aliaţilor şi să se îndrepte înspre Canalul Mânecii, încercuind foreţele franceze şi britanice cu spatele la mare. Apoi, au lansat o nouă ofensivă împotriva Parisului, Franţa a căzut şi FEMB a fost evacuat la Dunkirk. Ţara a fost divizată în zone sub ocupaţie germană şi „guvernul liber” francez de la Vichy.

9. Operaţiunea „Overlord”: Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost „Operaţiunea Overlord” şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldaţi, ce au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod „Operaţiunea Neptun”. În faza iniţială a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie. Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Norvegia. Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti şi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în „Ziua Z/D Day” din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acţiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise şi la eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944. Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spaţiilor ne va …. permite o pierdere de teritoriu … fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu  acelaşi lucru se întâmplă în Occident! Dacă inamicul va avea succes aici … vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte scurt timp”. Germania a fost forţată să-şi întărească frontul de vest cu resurse de la cel de est şi de la frontul italian. Rezultatul a fost victoria aliaţilor.

8. Bătălia de la Guadalcanal: Numele de cod a fost „Operation Watchtower” (Operaţiunea Turnul de Veghe) în cadrul forţelor aliate. S-a desfăşurat între 7 august 1942 şi 9 februarie 1943 în zona Insulei Guadalcanal şi a făcut parte din teatrul de operaţiuni din Pacific al Celui de-al Doilea Război mondial. Această campanie militară a fost aprig disputată pe uscat, pe mare şi în aer şi a fost prima ofensivă majoră lansată de forţele aliate împotriva Imperiului Japonez. La 7 august 1942, forţele aliate, predominant americane, au iniţiat debarcări pe insulele Guadalcanal, Tulagi şi Florida (Nggela Sule) din Insulele Solomon cu scopul de a împiedica utilizarea lor de japonezi ca baze pentru a ameninţa rutele de aprovizionare dintre SUA, Australia şi Noua Zeelandă. Aliaţii intenţionau să utilizeze Guadalcanal şi Tulagi ca baze ale unei campanii de a ocupa sau neutraliza marea bază japoneză de la Rabaul de pe New Britain. Aliaţii au depăşit numeric pe japonezi, care ocupaseră insulele din mai 1942 şi au capturat Tulagi şi Florida, precum şi un aerodrom (ulterior denumit Henderson Field) care era în construcţie pe Guadalcanal. Surprinşi de ofensiva aliată, japonezii au efectuat între august şi noiembrie 1942 câteva tentative de a recupera Henderson Field. Trei bătălii terestre majore, cinci mari bătălii navale, şi bătălii aeriene continue şi aproape zilnice au culminat cu Bătălia Navală de la Guadalcanal de la începutul lunii noiembrie 1942, în care s-a efectuat ultima tentativă japoneză eşuată de a debarca suficienţi soldaţi pentru a reocupa Henderson Field. În decembrie 1942, japonezii au renunţat să mai încerce să recâştige Guadalcanal şi au evacuat restul forţelor la 7 februarie 1943. Campania de la Guadalcanal a fost o victorie strategică importantă a forţelor aliate împotriva japonezilor pe teatrul din Pacific. Japonezii ajunseseră la apogeul cuceririlor lor în Pacific, iar Guadalcanal a reprezentat trecerea Aliaţilor de la operaţiunile defensive la o ofensivă strategică pe acest teatru de operaţiuni, ofensivă ce a avut ca rezultat capitularea Japoniei la sfârşitul războiului.

7. Bătălia din Golful Leyte: Bătălia a avut loc în apropierea insulelor Filipine, lângă insulele insula Leyte şi insula Samar, între 23-26 octombrie 1944. S-a desfășurat între forţele americane şi australiene combinate şi Marina Imperială Japoneză. La 20 octombrie trupele Statelor Unite au invadat insula Leyte ca parte a strategiei de izolare a Japoniei de ţările ocupate în Asia de Sud Est şi în special privarea forţelor şi industriei japoneze de resursele vitale de petrol. Marina Imperială Japoneză şi-a mobilizat aproape toate forţele navale rămase în încercare de a înfrânge trupele aliate de invazie, dar a fost respinsă de flotele Flota a 3-a Americană şi Flota a 7-a Americană a Forţelor Navale ale Statelor Unite. Marina Imperială Japoneză nu a reuşit să-şi atingă obiectivele, a suferit pierderi grele şi nu a reuşit niciodată în viitor să prezinte într-o luptă o forţă comparabilă ca mărime. Marea majoritate a navelor sale mari lipsite de combustibil aveau să rămână în baza lor pentru restul războiului din Pacific. Bătălia din Golful Leyte include patru mari bătălii navale: Bătălia din Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño şi Bătălia din Samar, precum şi alte acţiuni aeriene şi navale. Bătălia din Golful Leyte este notabilă şi pentru faptul că a fost prima bătălie în care portavioanele japoneze au organizat atacuri kamikaze. De remarcat şi faptul că în această bătălie Japonia avea un număr mai mic de avioane decât numărul navelor folosite de Forţele aliate, o demonstraţie clară a diferenţei mari dintre cele două părţi combatante în această fază a războiului.

6. Bătălia pentru Moscova: Obiectul principal al lui Hitler a fost să invadeze Moscova. Capitala URSS era considerată extrem de importantă din punct de vedere militar şi politic. Planul original prevedea cucerirea  Moscovei în primele patru luni după începerea invaziei URSS. Ploile de toamnă şi rezistenţa consolidată au încetinit trupele germane, dar în decembrie acestea au ajuns la mai puţin de 35 de km. de Moscova. Armata Roşie epuizată a fost salvată de iarna rusă teribilă şi de trupele proaspete din Siberia care erau antrenate pentru război pe timp de iarnă. Temperaturile au ajuns la -50 de grade Celsius. Trupele germane nu aveau haine de iarnă şi tancurile nu erau făcute să reziste la temperaturi aşa de joase. Pe 5 decembrie 1941, ruşii au atacat împingând înapoi armata germană. Operaţiunea Barbarossa a eşuat. Hitler avea de-a face cu un război de durată.

5. Bătălia de la Kursk: Bătălia de la Kursk (Operaţiunea Citadela), 4 iulie 1943 – 20 iulie/23 august 1943, a fost ultima acţiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontul de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial. Beneficiind de cele mai bune informaţii asupra intenţiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat, realizat şi disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive şi câmpuri minate şi au concentrat şi camuflat cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanşării unui contraatac strategic. Bătălia de la Kursk, care include şi mai mica bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile şi a inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie. Deşi germanii concepuseră iniţial o lovitură ofensivă, apărarea bine organizată a sovieticilor nu numai că a stopat cu succes acţiunea germană, dar le-a permis să contraatace, după încheierea cu succes a fazei defensive, în două operaţiuni consecutive: Operaţiunea Kutuzov şi Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev.  După încheierea luptelor din arcul de la Kursk, sovieticii au câştigat definitiv iniţiativa strategică de-a lungul întregii perioade care a mai rămas până la încheierea războiului. Din acest punct de vedere, bătălia de la Kursk poate fi considerată faza a 2-a a punctului de cotitură al războiului, în care prima fază este considerată victoria sovietică de la Stalingrad. Atacurile sovietice care au urmat eliminării forţelor germane de la Kursk au dus la eliberarea Oriolului şi Belgorodului pe 5 august şi a Kievului pe 23 august, împingându-i înapoi pe germani pe un front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul unei ofensive de vară. Bătălia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat de cea mai mare concentrare de trupe din timpurile moderne. Defensiva sovietică a fost atât de bine gândită, încât atunci când Armata Roşie a trecut la faza de contraatac, ea a fost capabilă să dezvolte ofensive pe patru axe separate de înaintare, evitând capcana întinderii prea mari a frontului.

4. Bătălia de la Midway: Bătălia de la Midway este cea mai importantă bătălie navală din războiul din Pacific, parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Între 4 iunie şi 7 iunie 1942, la aproximativ o lună după bătălia din Marea Coralilor şi la şase luni după atacul de la Pearl Harbour, Marina Statelor Unite a învins în mod decisiv Marina Imperială Japoneză, care atacase Atolul Midway, şi a provocat pierderi ireparabile flotei japoneze. Operaţiunea japoneză, ca şi atacul anterior de la Pearl Harbour, urmărea să elimine poziţia strategică a Statelor Unite din Pacific, dând astfel Japoniei mână liberă în stabilirea sferei sale de influenţă în „Marea zonă de prosperitate a Asiei Orientale”. Japonezii au plănuit să atragă portavioanele americane într-o capcană. De asemenea, au intenţionat să ocupe Atolul Midway ca parte a unui plan mai mare de a-şi extinde perimetrul de apărare ca răspuns la raidul Doolitle. Această operaţiune era considerată şi ca o pregătire pentru viitoarele atacuri îndreptate împotriva Insulelor Fiji şi Samoa. Pentru americani a fost esenţial că Staţia HYPO (unitatea de informaţii din Hawaii specializată în interceptarea comunicaţiilor şi în decriptarea acestora) a fost în stare să determine data şi locul atacului, Marina Militară a Statelor Unite putând astfel să pregătească propria ambuscadă. Patru portavioane japoneze şi un crucişător greu au fost scufundate cu costul unui portavion american şi al unui distrugător. Bătălia de la Midway şi uzura extenuantă din Campania din Insulele Solomon au făcut ca Japonia să nu mai poată ţine pasul cu construcţia de nave şi pregătirea piloţilor, în timp ce Statele Unite ale Americii măreau ritmul în ambele direcţii.

3. Operaţiunea Barbarossa: Operaţiunea Barbarossa a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operaţia militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acţiune începută la 22 iunie 1941. Scopul iniţial al operaţiunii a fost cucerirea Rusiei Europene şi a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord şi Astrahan în sud. Se presupune că eşecul Operaţiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler.  Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operaţiune avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de-al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari şi violente bătălii, cu uriaşe pierderi de vieţi omeneşti, în condiţii cumplite atât pentru germani cât şi pentru sovietici. Numele de cod al operaţiunii vine de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122-1190) al Sfântului Imperiu Roman.

2. Bătălia de la Stalingrad: Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură dintre cele mai importante ale celui de-al Doilea Război Mondial şi este considerată cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din raionul oraşului.  Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane de oameni. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.

1.Bătălia pentru Anglia: Bătălia Angliei (10 iulie-31 octombrie 1940) este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse pentru câştigarea superiorităţii aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre şi aeriene asupra Marii Britanii (Operaţiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bătălia Angliei a fost prima luptă purtată integral doar de forţele aeriene. A fost de asemenea cea mai mare şi susţinută campanie de bombardamente desfăşurată până la acea dată şi primul test adevărat al teoriilor bombardamentelor strategice dezvoltate după Primul Război Mondial. Eşecul Germaniei Naziste de a distruge forţa aeriană a Angliei sau de înfrângere a stării de spirit a guvernului sau poporului britanic este considerată prima înfrângere majoră a celui de-al Treilea Reich.   

2. ARTICOLE SPECIALE:

CAMPANIA DIN AFRICA DE NORD

  Campania din Africa de Nord a fost parte a luptelor celui de-al Doilea Război Mondial și s-a desfășurat între 10 iunie 1940 și 16 mai 1943. A inclus campaniile din Libia și Egipt (din deșertul vestic), din Maroc și Algeria (Operațiunea Torța) și din Tunisia. Luptele s-au dus între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei. Efortul aliat de război a fost dominat la început de trupele Commonwealthului și a celor care recunoșteau autoritatea unor guverne în exil cu sediul la Londra. Pe 11 mai 1942Statele Unite s-au implicat direct în războiul din nordul Africii. Istoricii militari americani au tendința să numească luptele din Maroc, Algeria și Tunisia „Campania din Africa de nord”, iar la luptele din deșertul de vest „Campania din Libia și Egipt”. Luptele din Africa de Nord au început cu ocupareFortului Capuzzo italian din Libia de către forțele britanice în iunie 1940. Au urmat ofensiva italiană și contraofensiva forțelor Commonwealthului. Când italienii au suferit o serie de înfrângeri grele, trupele Afrika Korps germane comandate de feldmareșalul Erwin Rommel au venit în sprijinul aliaților lor. După o serie de lupte care au împins linia frontului înainte și înapoi de-a lungul Libiei și Egiptului, forțele britanice comandate de generalul Bernard Montgomery au reușit să împingă forțele Axei înapoi în Tunisia. După debarcarea Aliată de sub comanda generalului americanDwight Eisenhower din vestul Africii (Operațiunea Torța) de la sfârșitul anului 1942 și după luptele Aliaților cu forțeleRegimului de la Vichy, (care între timp trecuse de partea Axei), forțele Commonwealthului și ale americanilor au reușit să încercuiască forțele Axei în Tunisia de nord și le-au forțat să capituleze. Forțând Puterile Axei să lupte pe un nou front în Africa de Nord, Aliații occidentali au asigurat o oarecare ușurare a presiunii exercitate împotriva sovieticilor pe frontul de răsărit. Informațiile obținute cu ajutorul mașinii de decodificat Ultra au fost de primă importanță pentru obținerea succesului în campania din Africa de nord.

Campania din deșertul de vest: Campania din Africa de Nord a fost importantă din punct de vedere strategic, atât pentru Aliați, cât și pentru Axă. Aliații au folosit campania ca pe o etapă spre deschiderea celui de-al doilea front împotriva Axei și a contribuit la ușurarea presiunilor exercitate asuprafrontului de răsărit. Puterile Axei plănuiseră să domine Marea Mediterană prin controlul asupra Gibraltarului și asupra Canalului Suez, având în vedere executarea unui atac care să le asigure accesul la câmpurile petroliere bogate din Orientul Mijlociu. Dacă ar fi reușit în întreprinderea lor, Axa ar fi tăiat aproape toate sursele de aprovizionare cu petrol ale aliaților și ar fi crescut în mod remarcabil stocurile de combustibil pentru mașina de război a Axei.Pe 13 septembrie 1940Armata a 10-a italiană a lansat un atac cu 100.000 de soldați împotriva Egiptului, aflat sub control britanic, și a stabilit poziții defensive la Sidi Barrani. Armata italiană era compusă în principal din unități nemecanizate, iar, generalul Graziani, conștient de puținătatea informațiilor despre tabăra britanică, a ales să nu nu continue atacul spre Cairo.Forțele britaice erau depășite numeric, având numai 35.000 de soldați, dintre care numai jumătate erau trupe combatante. Cu toate acestea, britanicii au lansat un contraatac,Operațiunea Compass. Contaatacul a avut un succes mult mai mare decât se preconizase și a dus la capitularea întregii armate italiene și la înaintarea Aliaților până la El Agheila. Uimitoarea înfrângere a italienilor nu a trecut neobservată și, în scurtă vreme, Deutsches Afrikakorps (Vulpile deșertului), au fost trimise în să lupte împotriva britanicilor.În ciuda faptului că a avut ca ordin doar să mențină linia frontului, Rommel a lansat o ofensivă de la El Agheila care, cu excepția Tobrukului, a reușit să-i împingă pe Aliați laSalum, repunând liniile frontului aproximativ pe pozițiile inițiale.În perioada de acalmie care a urmat, forțele Aliaților s-au reorganizat, fiind formată Armata a 8-a britanică în principal din unități britanice, australiene și indiene, dar și din subunități sud-africane, neo-zeelandeze și franceze. Noua armată a lansat o ofensivă și a recucerit teritoriul recent ocupat de Rommel, nereușind să recucerească însă garnizoanele de la Bardia și Salum. Linia frontului a ajuns din nou la Agheila.După ce s-a reaprovizionat prin portul Tripoli, Rommel a reluat atacul. A reușit să-i înfrângă pe Aliați la Gazala, a recucerit Tobruk și i-a împins pe britanici până la frontiera Egiptului, unde înaintarea sa a fost oprită în timpulprimei bătălii de la El Alamein.În acest moment, generalul Bernard Montgomery a preluat comanda forțelor Aliate din nordul Africii și, după bătăliile  de la Alam Halfa și de la El Alamein, a început să împingă forțele Axei înapoi pe aliniamentele de plecare, reușind, în cele din urmă, să cucerească orașul Tripoli.

Campania din Algeria și Maroc (Operațiunea Torța): Campania din Algeriași Maroc a început pe 8 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 11 noiembrie 1942. Într-o încercare de învăluire a forțelor germane, Aliații occidentali (Statele Unite și Commonwealthul Britanic) au debarcat în Africa Franceză de Nord (aflată sub controlul Regimului de la Vichy) în speranța că vor întâmpina o rezistență redusă. Însă, forțele Regimului de la Vichy au opus o rezistență puternică forțelor Aliate la Oran (Maroc). În schimb, în Algeria, unde o lovitură de stat a Rezistenței Franceze a reușit să neutralizeze Corpul al XIX-lea francez și guvernul vichyist, debarcarea a decurs fără nicio opoziție, iar capitala Alger a fost ocupată fără luptă. După trei zile de discuții și amenințări, generalul Mark Clark, unul dintre adjuncții lui Eisenhower, l-a convins pe amiralul vichyist François Darlan și pe generalul Alphonse Juin să ordone forțelor franceze să înceteze focul în Maroc pe 11 noiembrie. Darlan a rămas șeful administrației franceze în nordul Africii.Debarcarea Aliaților în Africa și lipsa unei rezistențe serioase a trupelor franceze au fost pretextul pentru ocuparea de către germani a restului tertoriului francez aflat încă sub controlul guvernului de la Vichy. Ca răspuns, restul armatei Regimului de la Vichy, cantonată în Africa, s-a alăturat Aliaților.

Campania din Tunisia (Operațiunea WOP): Campania din Tunisia a început pe 17 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 13 mai 1943 și a fost gândită să îndeplinească trei obiective: 1.Tăierea liniilor de aprovizionare italiene (5 ianuarie 1943) printr-o debarcare amfibie (Operațiunea Largesse) lângă Sfax în Golful Gabes din estul Tunisiei; 2.Atacarea pozițiilor germane de la Gafsa (17 martie 1943) pentru sprijinirea Operațiunii Pugilist printr-un atac dinspre est efectuat de americanii de la capul linei stabilite de Operațiunea Torța; 3.Să asigure trupelor americane, care tocmai terminau Operațiunea Torța, și trupelor care soseau după încheierea operațiunii, o șansă să se antreneze în condiții asemănătoare cu debarcarea care avea să aibă loc în Europa.Deși Rommel a fost prins între forțele americane și britanice, el a reușit să stăvilească atacurile Aliaților printr-o serie de operațiuni defensive, cum a fost cea prin care i-a învins pe americani în Bătălia de la Pasul Kasserine. Pe ansamblu, forțele germane au fost depășite prin flanc, datorită superiorității numerice și în artilerie. După ce britanicii au slăbit apărarea germană de pe Linia Mareth, Aliații au reușit să preseze forțele Axei până când rezistența lor în Africa a fost înfrântă. Forțele Axei au capitulat pe 13 mai 1943, când Aliații au luat peste 275.000 de prizonieri de război. Această pierdere de personal a redus mult capacitatea de luptă a Axei.Această operațiune a fost finalizată de Operațiunea Retribution, care a fost gândită să prevină evacuarea forțelor italiene și germane din Tunisia. Operațiunea a început pe 7 mai 1943 și s-a concentrat pe atacarea flotei germane de evacuare, care încerca traversarea între Tunisia și Sicilia și mai departe în Italia. În urma operațiunii, 897 germani au fost luați prizonieri pe mare, 653 au reușit să ajungă în Italia și se presupune că restul au murit înecați.

Urmări: După victoria din Campania din Africa de Nord, Aliații occidentali au trecut la pregătirea Campaniei din ItaliaInvazia Aliată din Sicilia avea să fie declanșată peste două luni.

RĂZBOIUL DIN PACIFIC

  Războiul din Pacific a fost parte a celui celui de-al Doilea Război Mondial, luptele derulându-se în Oceanul Pacific, insulele sale și în Asia de răsărit, între 7 decembrie 1941 și 2 septembrie 1945. Cele mai importante lupte au avut loc după ce Imperiul Japonez a atacat o serie de țări, care au ajuns să fie cunoscuți ca Aliații (ori Puterile aliate). Principalii Aliați participanți au fost Statele UniteChina și Regatul Unit (incluzând forțele din India Britanică), Australia și Noua ZeelandăOlandaCanadaMexicForțele Franceze Libere și multe alte state, în principal colonii britanice au participat de asemenea. Uniunea Sovietică a participat la două conflicte scurte războaie de frontieră (Bătălia de la Lacul Hasan și Bătălia de la Halhin Gol) cu Japonia în 1938 și 1939, după care a rămas neutră până în august 1945, când s-a alăturat efortului aliat, invadând Manchukuo în cadrul Operațiunii Furtună de AugustStatele Axei care au sprijinit Japonia au fost statele marionetă Manchukuo și cel condus de Wang Jingwei (care controla regiunile de coastă ale Chinei). Tailanda s-a alăturat Axei după ce a fost constrânsă să facă un asemenea pas, iar armata sa a participat în Camapania din Burma. Japonia a înrolat mulți soldați din coloniile sale Coreea și Formosa (Taiwanul din zilele noastre). Germania Nazistă și Italia Fascistă au sprijinit acțiunile japoneze prin intervenția forțelor lor navale, care au fost însă de mică amploare.

Teatre de luptă: Între 1942 și 1945, au existat patru teatre principale de conflict în cadrul Războiului din Pacific, și anume:China; Oceanul Pacific central; Asia de sud-est și Asia de sud-vest. Istoricii militari americani consideră că au existat numai două teatre de operațiuni:Teatrul de operațiuni Pacific (PTO) șiTeatrul de operațiuni China-India-Burma (CBI).Această împărțire nu ține seama de faptul că acestor teatre de luptă nu le corespundeau comandamente operaționale distincte. În cadrul Teatrului de operațiuni Pacific, controlul forțelor lor era împărțit între Comandamentul Regiunilor Oceanului Pacific și Comandamentul Pacificului de sud-vest.În 1945, pentru o scurtă perioadă mai înainte de capitularea JaponieiUniunea Sovietică și aliații ei mongoli au atacat forțele japoneze din Manciuria, în nord-vestul Chinei.

Conflictul dintre China și Japonia: Obiectivele japoneze în China vizau menținerea aprovizionării cu materii prime, în condiția menținerii în regiune a unor regimuri locale care să nu acționeze împotriva intereselor nipone. Deși acțiunile japoneze nu păreau cu nimic diferite de cele ale altor puteri coloniale care acționaseră în regiune în secolul al XIX-lea, de prin 1930, sub influența celor 14 puncte wilsoniene, folosirea forței militare în sprijinul colonialismului nu mai era considerată de comunitatea internațională o comportare potrivită. Intervenția japoneză din Manciuria (1931) a fost aspru criticată în comunitatea internațională și a dus la retragerea Japoniei din Liga Națiunilor. Între timp, în Japonia, asasinatele înfăptuite de o serie de organizații secrete și efectele Marii crize economice au dus treptat la pierderea controlului civililor asupra guvernului în favoarea militarilor. În plus, înaltele comandamente militare nu aveau decât un control limitat asupra armatelor terestre, care acționau de cele mai multe ori în propriul lor interes, de multe ori în contradicție cu interesele generale ale națiunii. Pentru justificarea expansiunii, niponii foloseau ca justificare panasianismul. Esența acestei politici a fost sintetizate cel mai bine de „doctrina Amo” din 1934, (după numele lui Eiji Amo, șeful departamentului de informații al Ministerului de Externe al Japoniei). Cunoscută și ca „Doctrina Monroe a Asiei”, aceasta anunța intenția Japoniei de adoptare în relația cu puterile europene a unei politici a „mâinilor libere” în China, negând astfel politica porților deschise. Noua doctrină afirma că Japonia este singurul lider regional în asigurarea securității în Asia de est, arogându-și inclusiv sarcina combaterii comunismului. De faot, motivele economice erau principalii factori care au dus la invadarea Chinei. În timpul Marii Crize Economice, exporturile nipone către Europa și America au scăzut în mod dramatic, iar Japonia a găsit soluția dominării Chinei din punct de vedere politic și economic pentru asigurarea unei piețe stabile. În perioada care a dus la războiul pe scară largă din 1937, japonezii au folosit limitat forța în conflicte locale pentru a obliga China să renunțe la politica protecționistă și să interzică activitățile Pe 7 iulie 1937, a izbucnit Incidentul de la podul Marco Polo, care a oferit pretextul pentru declansarea oficială a războiului între Republica China și Imperiul Japonez. În 1939, forțele japoneze au încercat să invadeze Orientul Îndepărtat Sovietic atacând din Manciuria. Atacul lor a fost stopat în timpul luptelor de la Halhin Gol de o forță mixtă sovieto-mongolă condusă de Gheorghi Jukov. Această victorie sovieto-mongolă a oprit expansiunea niponă spre nord, iar Japonia și URSS au păstrat o pace fragilă până în 1945.De-a lungul deceniului al patrulea, Japonia a reușit să piardă simpatia opiniei publice din țările occidentale, în special din Statele Unite și Regatul Unit. Japonezii au sprijinit mai multe guverne marionetă în teritoriile chineze ocupate, unul dintre cele mai cunoscute fiind cel condus de Wang Jingwei. Pentru a descuraja efortul nipon de război în China, Statele Unite, Regatul Unit și guvernul olandez în exil (care avea controlul asupra coloniei bogate în petrol Indiile Răsăritene Olandeze) au oprit exporturle de țiței și oțel către Japonia. Această acțiune a primit numele de „încercuirea ABCD” (American-British-Chinese-Dutch), fiind gândită pentru a priva Japonia de materiile prime necesare pentru continuarea războiului din China. Japonia a considerat această măsură ca o acțiune de război. Fără aceste materii prime, mașina de război niponă ar fi încetat să funcționeze. Pe 8 decembrie, japonezii au atacat colonia britanică Hong Kongconcesiunea internațională de la Shanghai și Filipinele, care la acea vreme se aflau sub control american. Japonia s-a folosit de bazele navale aflate sub controlul Regimului de la Vichy aflate în Indochina Franceză pentru a invada Tailanda, de unde mai apoi s-au lansat într-un atac împotriva Malaeziei. Având credința că până în cele din urmă, SUA vor interveni în favoarea britanicilor, japonezii au lansat atacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941 în emisfera vestică). Atacul a fost executat de avioanele îmbarcate pe portavioane. Scopul lui era evitarea unui război prelungit nipono-american. Puși în fața amenințării unei înfrângeri masive și imediate, SUA ar fi trebuit să negocieze o pace care ar fi lăsat Japoniei libertatea de acțiune în China. Amiralul Yamamoto considera că efortul de război japonez poate fi susținut timp de șase luni, maxim un an, prelungirea luptelor doi-trei ani putând ridica mari probleme economiei naționale în susținerea armatei. Acest risc calculat nu a dat rezultatele necesare, americanii nearătându-se dispuși să negocieze. Este adevărat că după atacul de la Pearl Harbor pierderile americane s-au dovedit mult mai mici decât s-a crezut inițial. Portavioanele americane erau în marș pe mare, iar depozitele de carburant ale marinei și principalele facilități portuare au rămas neatinse. De asemenea, baza de submarine și unitatea de spionaj, care aveau să aducă o contribuție majoră la înfrângerea japonezilor nu au fost afectate de atac.

Intrarea Statelor Unite în război: Până la atacul de la Pearl Harbor, Statele Unite au rămas în afara conflictelor european și asiatic. Cei 800.000 de membri ai America First Committee s-au opus cu vehemența până în momentul atacului oricărei intervenții americane în conflictele din străinătate, chiar și împotriva ajutorului destinat Angliei și URSS-ului în cadrul programului Lend-Lease. Orice opoziție americană la război a dispărut odată cu atacul japonez. La patru zile după atacul de la Pearl Harbor, pe 11 decembrieGermania Nazistă a declarat război SUA, implicându-i pe americani într-un război pe două fronturi. În 1941, Japonia avea, comparativ cu SUA, o mult mai mică capacitate industrială, acesta fiind motivul pentru care autoritățile de la Washington au considerat amenințarea niponă de o importanță secundară.În ianuarie 1942, Japonia a invadat BurmaIndiile Răsăritene OlandezeNoua GuineeInsulele Solomon, după care au cucerit ManilaKuala Lumpur și Rabaul. După ce au fost alungați din Malaezia, forțele Aliaților din Singapore au făcut o încercare să reziste atacului japonez în timpul bătălia de la Singapore, dar au fost siliți să capituleze pe 15 februarie 1942. Cam 130.000 de infanteriști indieni, britanci, australieni și marinari olandezei au căzut prizonieri de război. În timpul bătăliei din Marea Java de la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie, Marina Imperială Japoneză a cucerit o victorie răsunătoare împotriva principalei forțe navale ABDA, aflată sub controlul amiralului Karel DoormanCompania Indiilor Răsăritene Olandeze a încetat să existe odată cu predarea forțelor aliate din insula Java.Britanicii, sub presiunea puternică a japonezilor, s-au retras din Rangoon spre granița indo-burmaneză. Această mișcare a întrerupt Drumul Burmei, cale care era principala rută de aprovizionare de către Aliați a forțelor de rezistență chineze. Forțelele filipineze și americane au opus o rezistență puternică în Filipine până pe 8 mai 1942, când peste 80.000 dintre ei s-au predat. În acel moment, generalul Douglas MacArthur, care fusese numit Comandant suprem aliat al Pacificului de sud-vest, își mutase deja cartierul general în Australia. Marina americană, sub comanda amiralului Chester Nimitz, era responsabilă pentru restul Oceanului Pacific. Între timp, aviația japoneză cucerise superioritatea aeriană în Asia de sud-est și a declanșat atacuri asupra Australiei de nord. Primul astfel de raid aerian a fost atacul disproporționat de mare, devastator, care urmărea în primul rând un efect psihologic, de la Darwin, din 19 februarie, în urma căruia au fost uciși 243 de oameni. Un alt raid al avioanelor de pe portavioanele Marinei Imperiale Japoneze în Oceanul Indian a dus la declanșarea bătăliei Ceylonului și la scufundarea singurului portavion britanic din zonă, HMS Hermes, a două crucișătoare și a altor vase militare, ceea ce a anihilat practic forța navală engleză din Oceanul Indian și a deschis calea cuceririi de către niponi a Burmei și a drumului către India. Atacurile japoneze asupra continentului american au fost nesemnificative, fiind vorba doar de un atacul unui hidroavion transportat de un submarin efectuat cu bombe incendiare asupra unei păduri din Oregon (9 septembrie 1942) și câteva atacuri cu baloane incendiare lansate de pe teritoriul japonez, purtate spre SUA de curenții aerieni.

Regruparea Aliaților: La începutul anului 1942, guvernele țărilor mai mici au început să facă eforturi pentru crearea unui Consiliu de război interguvernamental Asia-Pacific cu sediul la Washington D.C.. A fost înființat un astfel de consiliu cu sediul la Londra, cu o secțiune anexă în Washington. Cu toate acestea, puterile mici au continuat să facă eforturi pentru un consiliu cu cartierul general în SUA. Consiliul de Război al Pacificului a fost format în Washington pe 1 aprilie 1942, avându-i ca membri pe Franklin Delano Roosevelt, consilierul său principal Harry Hopkins și reprezentanți din Regatul UnitRepublica ChinaAustraliaOlandaNoua Zeelandă și Canada. Au fost admiși mai târziu și reprezentanții din India și Filipine. Consiliul nu a avut niciodată un control operațional direct, iar toate deciziile militare au fost luate de către Statul Major Combinat, care avea de asemenea sediul în Washington.Rezistența Aliată, la început simbolică, s-a întărit în mod constant în timp. Forțele australiene și olandeze au antrenat populația civilă într-un război de guerilă prelungit în Timorul PortughezRaidul Doolittle a produs pagube minime în Japonia, dar a produs o uriașă creștere a moralului Aliaților, în special a americanilor, și a produs repercusiuni printre conducătorii militari niponi, deoarece ei juraseră să apere Împăratul Japoniei și patria, dar nu au fost capabili să intercepteze, doboare sau distrugă nici măcar un singur bombardier.

Luptele din Marea de Coral și de la Midway – punctul de cotitură a Războiului din Pacific: Până la mijlocul anului 1942, Flota combinată japoneză a ajuns să controleze o zonă uriașa, chiar dacă era lipsită de aportul portavioanelor, avioanelor și echipajelor aeriene, dar și a de apărare a flotei, dar și cargoboturilor, tancurilor petroliere și distrugătoarelor necesare pentru susținerea ei. Mai mult, doctrina Flotei era nepotrivită să execute propusa ‚barieră” defensivă; în loc de aceasta, japonezii au decis să execute două atacuri adiționale, atât în sud, cât și în centrul Pacificului. În vreme ce Yamamoto s-a folosit de elementrul surpriză la Pearl Harbor, contraspionajul aliat a reușit să spargă codurile japoneze și condițiile s-au schimbat în defavoarea niponilor. Contraspionajul aliat a descoperit pregătirea atacului împotriva Port MoresbyNoua Guinee, care era iminent. Dacă Port Moresby ar fi căzut, japonezii ar fi avut controlul mărilor din nordul imediat al Australiei. Amiralul Nimitz a deplasat în grabă portavionul USS Yorktown și o forță de răspuns australiană, cu ordinul de a opri înaintarea japonezilor. A urmat Bătălia din Marea Coralilor, prima bătălie în care vapoarele implicate nu s-au văzut, iar avioanele îmbarcate au fost singurele folosite pentru atacarea forțelor beligerante. Deși pierderile din lupta din Marea de Coral au fost aproximativ egale, atacul japonez asupra Port Moresby a fost respins, iar forțele de invazie au făcut stânga împrejur, Aliații considerând că au obținut o victorie strategică.Yamamoto a urmărit, ulterior, invazia de la Midway. Japonezii aveau 272 de avioane operaționale pe patru portavioane, în vreme ce americanii dispuneau de 233 de avioane îmbarcate și 115 care acționau de pe aeroporturi terestre.După cum anticipaseră comandanții americani, flota japoneză a ajuns la Midway pe 4 iunie și a fost detectată de o patrulă aeriană americană . Uriașa superioritate japoneză în materie de artilerie navală s-a dovedit nefolositoare, deoarece americanii dețineau superioritatea aeriană și au putut interzice orice angajare în luptă a marilor vase de suprafață. Bătălia de la Midway a fost o victorie decisivă pentru Marina SUA și totodată punctul de recul al expansionismului japonez în Pacific.

Noua Guinee și Insulele Solomon: Forțele terestre japoneze au continuat să avanseze în Insulele Solomon și în Noua Guinee. Din iulie 1942, câteva batalioane ale milițiilor australiene (de rezervă), cu mulți luptători foarte tineri și fără o pregătire corespunzătoare, au dus lupte de ariergardă crâncene în Noua Guinee împotriva japonezilor care înaintau pe drumul Kokoda spre Port Moresby. Milițiile, grav afectată de pierderile umane, au fost înlocuite la sfârșitul lui august de trupele regulate din Armata a II-a imperială australiană, care se întorsese din Orientul Mijlociu. La începutul lunii septembrie 1942, „Forțele speciale navale japoneze de debarcare” (numite impropriu și „pușcașii marini japonezi”) au atacat baza strategică a Royal Australian Air Force din Golful Milne, din extremul est al Noii Guineea. Armata australiană și un număr de subunități americane au contraatacat, ducând la prima înfrângere de proporții a forțelor terestre japoneze din 1939.

Guadalcanal: În același timp cu bătăliile importante din Noua Guinee, forțele aliate au atacat aerodrumurile militare japoneze aflate în constructie în Guadalcanal. Aliații au executat o debarcare amfibie în august pentru a distruge aeroporturile japoneze și pentru a stopa înaintarea niponilor. Ca urmate, Guadalcanalul a fost ocupat de ambele tabere aflate în conflict. În următoarele șase luni, ambele tabere s-au implicat într-un conflict de uzură de o amploare în creștere continuă, atât în insulă, cât și pe mare și în spațiul aerian, în cele din urmă Aliații obținând victoria în februarie 1943. Această camanie a dus pagube mari japonezilor. Majoritatea avioanelor japoneze din întreg Pacificul de sud au fost mobilizate pentru apărarea Guadalcanalului. Avioanele americane care operau de pe aeroportul Henderson Field, care au devenit cunoscute cu numel „Cactus Air Force” (de la numele de cod al insulei), au dat o replică eficentă. Forțele japoneze au lansat o serie de atacuri post planificate și coordonate asupra pozițiilor americane care apărau aeroportul Henderson, dar au suferit pierderi importante în timpul luptelor și pierderi cel puțin la fel de mari în timpul retragerilor, datorită lipsei de alimente și medicamente. Ofensivele au fost sprijinite de o serie de convoaie de aprovizionare maritime prost gândite (numite „Tokyo Express” de către americani), interceptate deseori de navele militare americane. Japonezii au pierdut în aceste lupte o serie de distrugătoare pe care nu le-a mai putut înlocui până la sfârșitul războiului. Trupele japoneze au numit Guadalcanalul „Insula Morții”.

Înaintarea aliată în Noua Guinee și în Insulele Solomon: La sfârșitul anului 1942, japonezii se retrăgeau de-a lungul drumului Kokoda în regiunile muntoase din Noua Guinee. Contraofensivele americano-australiene au culminat cu capturarea capului de pod japonez din răsăritul Noii Guinee de la începutul anului 1943.În iunie 1943, Aliații au lansat Operațiunea Cartwheel, care a definit strategia lor ofensivă în Pacificul de sud. Operațiunea avea ca obiectiv izolarea importantei baze japoneze de la Rabaul și tăierea liniilor de aprovizionare și comunicație ale inamicului. Succesul acestei operațiuni a pregătit calea pentru declanșarea campaniei trupelor de sub comanda amiralului Nimitz de înaintare spre Japonia prin cucerirea insulelor din aproape în aproape.

Situația din China și Asia de sud-est: Forțele Commonwealthului contraatacau în Burma, dar înregistrau succese limitate.În august 1943, Aliații occidentali au format un nou Comandament al Asiei de Sud-Est (SEAC) pentru a prelua responsabilitatea luptelor din Burma și India de la Comandamentul Indiei Britanice. În octombrie 1943, Winston Churchill l-a numit pe amiralul Louis Mountbatten în funcția de Comandant suprem al SEAC.Pe 22 noiembrie 1943, președintel american Franklin D. Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și liderul chinez Chiang Kai-Shek s-au întâlnit laCairoEgipt, pentru a discuta stategia de luptă împotriva Japoniei. Întâlnirea a fost cunoscută sub numele de Conferința de la Cairo și s-a încheiat prin adoptareaDeclarației de la Cairo.

Ofensiva aliată din 1943-1944: Midway s-a dovedit a fi cea mai mare bătălie navală timp de doi ani. Statele Unite au avut nevoie de doi ani pentru a transforma uriașa sa putere industrială civilă în industrie militară, care să producă vase și avioane militare, care să fie încadrate cu echipaje bine instruite. În același timp, Japonia, lipsită de o bază industrială sau o strategie tehnologică corespunzătoare, fără un program bun de instruire a echipajelor de avioane și cu resurse navale în continuă restrângere, (atât militare cât și comerciale), a fost depășită treptat de avântul industrial-militar al Aliaților. Din punct de vedere strategic, Aliații au pornit o campanie neîntreruptă de cuceriri a insulelor din Pacific, din aproape în aproape. Unele dintre bazele militare japoneze nu au fost cucerite, așa cum a fost cazul celor din Truk, Rabaul sau Formosa, ci au fost supuse unor bombardamente aeriene intense și au fost pur și simplu ocolite. Scopul ofensivei aliate era aporpierea principalelor forțe de atac de principalele insule japoneze, după care ar fi urmat lansarea de valuri de bombardamente aeriene și o blocadă navală și la final, și numai dacă mai era cazul, lansarea unei debarcări.În noiembrie 1943, infanteria marină americană a avut pierderi grele când au atacat garnizoana de 4.500 de japonezi din Tarawa. Învățăturile trase după această victorie greu plătită au fost folosite pentru îmbunătățirea tehnicilor debarcărilor aliate. Astfel, a crescut rolul bombardamentelor aeriene și navale preventive și planificarea operațiunilor s-a făcut mult mai atent, ținându-se seama de succesiunea mareelor, și a crescut gradul de coordonare și interoperativitate a trupelor.Marina SUA nu a căutat să se implice într-o luptă decisivă cu Marina Imperială, așa cum sugera doctrina Mahanian, și cum de altfel sperau și niponii. Înaintarea aliată nu putea fi oprită decât printr-un atac masiv al marinei nipone, care însă era condamnată să rămână la țărm din cauza lipsei de combustibil.

Războiul submarin: Submarinele americane, ajutate de un număr de submersibile britanice și olandeze, operau din bazele din Australia, Hawaii și Ceylon, au jucat un rol de primă mărime în lupta pentru înfrângerea Japoniei, chiar dacă submarinele formau doar o mică parte a flotei militare americane. Submarinele au sufocat Japonia, atacând în continuu flota comercială a inamicului, scufundând transporturile de trupe și întrerupând practic orice transport de petrol. În 1945, rezervele de petrol ale Japoniei erau aproape de zero. Japonezii sperau că au reușit să scufunde 468 submarine americane. De fapt, au fost scufundate doar 42, alte câteva fiind scufundate accidental. În plus, submarinele au participat la acțiunile de căutare-salvare a aviatorilor a căror avioane se prăbușiseră în ocean.Submarinele americane au provocat scufundarea a 56% dintre vasele comerciale japoneze distruse în timpul războiului. Restul de 44% au fost lovite de bombardiere sau de mine. Submariniștii americani au pretins de asemenea că au scufundat 28% din totalul vaselor de război nipone. De asemenea, submarinele au jucat un rol important în efectuarea misiunilor de recunoaștere în bătăliile din Marea Filipinelor, de la Midway sau din Golful Leyte. Submarinele au patrulat în largul bazelor navale aliate, pentru asigurarea secutității porturilor.După numai câteva ore de la Atacul de la Pearl HarborRoosevelt a ordonat declanșarea unui război submarin fără restricții împotriva Japoniei. Aceasta însemna că submarinele americane erau autorizate să atace fără avertisment orice fel de vas al Axei: comercial, de pasageri sau militar și nu erau obligați să salveze supraviețuitorii.Deși japonezii dispuneau de un mare număr de submarine, ele nu au avut o contribuție importantă la desfășurarea luptelor. În 1942, submarinele japoneze au scufundat sau avariat mai multe vase militare aliate. Doctrina navală japoneză, ca de altfel și cea americană interbelică, stipula că o campanie navală este încheiată cu succes în principal datorită acțiunilor de luptă a flotei de suprafață, nu de raidurile împotriva vaselor comerciale. Astfel, în timp ce americanii aveau linii de aprovizionare extrem de lungi între coasta pacifică și zonele de luptă, fiind astfel foarte vulnerabile la atacurile submarinelor, submersibilele japoneze au fost folosite în principal pentru misiunile de recunoaștere și doar ocazional în atacuri împotriva vaselor de aprovizionare. Japonezii au lansat o ofesivă submarină cu rezultate modeste împotriva Australiei în 1942-1943. Când soarta războiului a început să se întoarcă împotriva Japoniei, submarinele nipone au început să fie folosite pentru aprovizionarea garnizoanelor izolate de înaintarea aliată, așa cum au fost Truk și Rabaul. În plus, Japonia a respectat tratatul de neutralitate cu Uniunea Sovietică și a ignorat vasele comerciale americane care transportau milioane de tone de mărfuri militare din San Francisco la Vladivostok.

Contraofensiva japoneză din China, din 1944: La mijlocul anului 1944, japonezii au declanșat o invazie masivă în China sub numele de cod Operațiunea Ichigo. Aceste atacuri, cele mai mari după o perioadă de acalmie, au dus pierderea de noi teritorii de către chinezi, până când aceștia din urmă au reușit să-i oprească pe niponi în porvincia Guangxi.

Eliberearea insulei Borneo: Campania din Borneo din 1945 a fost ultima campanie importantă din zona de sud est a Pacificului. Într-o serie de asalturi amfibii, între 1 mai și 21 iulieCorpul I australian condus de generalul Leslie Morshead a atacat forțele Imperiului Japonez care ocupau insula. Forțele navale aliate și cele aeriene, în principal Flota a șaptea a SUA condusă de amiralul Thomas Kinkaid, și Forța a 13-a aeriană a SUA au jucat un rol important în campanie. Campania s-a deschis cu o debarcare pe mica insulă Tarakan pe 1 mai. A urmat asalturile simultane din nord est pe insula Labuan pe 1 iunie și pe coasta Bruneiului. După o săptămână, australienii au atacat pozițiile japoneze din Borneo de Nord. A urmat asaltul amfibiu din 1 iulie de la Balikpapan. Deși campania a fost puternic criticată în acele vremuri în Australia, ca și în anii care au urmat, fiind considerată fără rost și aducătoare de pierderi nenecesare de soldați, a atins un număr de obiective: contribuind la izolarea forțelor japoneze de ocupație din Indiile orientale olandeze, a cucerit cele mai importante zone petroliere, a eliberat un mare număr de prizonieri de război aliați, care trăiau în condiții foarte grele în lagărele nipone.

Debarcările în insule japoneze: Luptele foarte grele din insulele Arhipelagului Japonez din Iwo JimaOkinawa și alte câteva, au dus la pierderi uriașe de vieți omenești în ambele tabere și a dus la retragerile treptate nipone. În fața pierderilor foarte mari din rândurile piloților experimentați, liderii militari niponi au înmulțit misiunile sinucigașe ale  piloților kamikaze într-o încercare de a provoca pierderi inacceptabile pentru Aliați. Marina SUA a propus să se forțeze capitularea Japoniei printr-o blocadă navală totală și prin raiduri aeriene devastatoare neîntrerupte. Spre sfârșitul războiului rolul bombardamentelor strategice a devenit mult mai important. A fost creat un nou comandament al forțelor aeriene SUA din Pacific pentru a superviza bombardamentele din regiune. Producția industrială japoneză s-a prăbușit la mai puțin de jumătate, iar zonele industriale pentru producția de război construite în 64 de orașe au fost distruse de bomabardamentele cu bombe incendiare lansate de escadrilele de avioane B-29. Aceste bombardamente au vizat și populația civilă. Doar între 9 și 10 martie 1945 peste 100.000 de oameni au fost uciși într-un uriaș incendiu cauzat de bombardamentul asupra orașului Tokyo.

Bombardamentele nucleare și invazia sovietică: În august 1945, americanii au aruncat două arme nucleare asupra orașelor Hiroșima și Nagasaki. Peste 200.000 de oameni au murit ca rezultat direct al acestor două bombardamente. Oportunitatea acestor bombardamente a fost îndelung dezbătută, susținătorii atacurilor nucleare afirmând că astfel a fost evitată o invazie amfibie extreme de costisitoare pentru aliați, atât în vieți omenești cât și în materiale. Pe 3 februarie 1945, Stalin a căzut de acord cu Roosevelt ca URSS să intre în luptă pe teatrul din Pacific. Stalin a promis ca, la 90 de zile după încheierea luptelor din Europa, Armata Roșie să atace forțele japoneze din Asia. Exact așa cum a promis liderul sovietic, pe 9 august a fost lansată Operațiunea Furtună de August. A fost declanșată o bătălie în care au fost implicați peste un milion de soldați sovietici transferați de pe frontul european și aliați ai lor mongoli, fiind atacate forțele nipone (Armata din Kwantung ) din Manciuria. În Japonia, 14 august este considerată ziua în care s-a încheiat războiul din Pacific. De fapt, Armata Imperială Japoneză a capitulat pe 15 augustInstrumentele capitulării Japoniei au fost semnate pe 2 septembrie 1945 pe cuirasatul USS Missouri în Golful Tokyo. Capitularea a fost acceptată de generalul Douglas MacArthur și de reprezentanți ai tuturor Națiunilor Aliate. O ceremonie separată de semnare a capitulării Japoniei din China a fost ținută în Nanking pe 3 septembrie 1945. După aceste evenimete, generalul MacArthur a fost numit guvernator militar al Japoniei. Această perioadă este cunoscută în istoria japoneză ca „ocupația”.

„AMINTIȚI-VĂ DE PEARL HARBOR”

 Era o splendidă dimineaţă de duminică pe insula OahuAdeline, o fetiţă japono-hawaiiană în vârstă de doisprezece ani, se afla în grădina casei sale din centrul oraşului Honolulu. Ea a văzut avioane şi fum venind dinspre Pearl Harbor. Era o altă manevră militară? Locuitorii insulei Oahu erau atât de obişnuiţi cu manevrele militare şi cu canonadele false, încât chiar viceamiralul William S. Pye de la flota americană din Pacific, privind pe geamul apartamentului său, i-a spus soţiei sale: „Pare ciudat ca armata să facă exerciţii de tragere duminică dimineaţa”. Era dimineaţa duminicii de 7 decembrie 1941. Auzind avioanele apropiindu-se, un băiat de 13 ani s-a uitat pe geam. „Tată, i-a zis el tatălui său care era comandantul bazei aeronavale din Kaneohe, aceste avioane au cercuri roşii pe ele.” A fost suficientă o privire asupra discului roşu, reprezentând soarele la răsărit, de pe avioanele Marinei Imperiale Japoneze pentru a explica ceea ce se întâmpla – un atac prin surprindere! Amiralul H. E. Kimmel, comandantul flotei americane din Pacific cu baza la Pearl Harbor, a fost informat telefonic despre acest atac. Faţa îi era „albă ca uniforma pe care o purta”, în timp ce stătea în picioare privind uluit avioanele inamice care zumzăiau ca viespile în timp ce bombardau flota sa. „Am înţeles imediat, istorisea el, că se întâmpla ceva teribil, că acesta nu era un raid accidental al câtorva avioane izolate. Cerul era plin de avioane inamice.”

„Tora, Tora, Tora”:

 Cu câteva minute înainte ca exploziile torpilelor şi a bombelor să spulbere liniştea ce domnea în Pearl Harbor, un ofiţer de la bordul unui bombardier japonez în picaj a văzut profilându-se la orizont insula Oahu. „Această insulă este prea liniştită pentru a fi atacată”, s-a gândit el. Deschizătura apărută printre nori a produs însă un efect total diferit asupra comandantului Mitsuo Fuchida care dirija forţele aeriene destinate să atace. „Dumnezeu trebuie să fie cu noi, s-a gândit el. Mâna lui Dumnezeu trebuie să fi îndepărtat norii exact deasupra Pearl Harbor-ului.” La ora 7,49 dimineaţa, Fuchida a dat semnalul de atac, „To, To, To”, care în japoneză înseamnă „Atacă!” Convins că forţele americane fuseseră luate complet prin surprindere, el a dat ordin să fie transmis celebrul mesaj codificat „Tora, Tora, Tora” („Tigru, Tigru, Tigru”), mesaj care arăta că atacul prin surprindere a reuşit.

Atacul prin surprindere este efectuat:

  Cum a fost posibil ca o unitate operativă atât de mare – conţinând şase portavioane – să se apropie până la distanţa de 370 de kilometri de Oahu şi să lanseze în primul raid 183 de avioane scăpând de radar şi dând o lovitură atât de puternică flotei americane din Pacific? În primul rând, unitatea operativă japoneză a urmat o rută nordică în pofida oceanului furtunos în timp de iarnă, căci această zonă este mai puţin supravegheată. Iar portavioanele japoneze au păstrat o tăcere strictă pe undele radio. Însă radarul supraveghea insula strategică pentru a detecta eventualele avioane care s-ar apropia. În acea dimineaţă decisivă pe la ora şapte, doi soldaţi aflaţi la post în apropiere de staţia radar Opana Mobile de pe insula Oahu au remarcat semnale neobişnuit de mari pe osciloscop, reprezentând „probabil mai multe de 50” de avioane. Dar când au avertizat Centrul de Informaţii, li s-a spus să nu se îngrijoreze. Ofiţerul de la Centrul de Informaţii a crezut că era vorba de bombardierele americane B-17 care erau planificate să vină de pe continent. Dar, guvernul american nu a simţit, ca să zicem aşa, mirosul de praf de puşcă din aer? Guvernul japonez le trimisese reprezentanţilor săi din Washington, D.C., un mesaj compus din 14 părţi pentru a fi înmânat secretarului de stat Cordell Hull, exact la orele 13 ale zilei de 7 decembrie 1941. Aceasta ar fi corespuns cu dimineaţa zilei de 7 decembrie la Pearl Harbor. Mesajul conţinea declaraţia că Japonia avea să întrerupă negocierile cu Statele Unite din cauza unor serioase motive politice. Interceptând mesajul, guvernul american a înţeles gravitatea situaţiei. În noaptea dinaintea acelei zile memorabile, Franklin D. Roosevelt, pe atunci preşedintele Statelor Unite, a primit primele 13 părţi ale documentului interceptat. După citirea lui, el a spus în esenţă: „Aceasta înseamnă război”. Deşi autorităţile americane au simţit că o acţiune ostilă din partea japonezilor era iminentă, The New Encyclopaedia Britannica spune: „Ei nu au cunoscut nici ora, nici locul în care avea să aibă loc”. Cei mai mulţi credeau că va fi undeva în Extremul Orient, probabil în Thailanda. Întâlnirea de la orele 13 a trebuit să fie amânată deoarece secretarii ambasadei japoneze au avut nevoie de mult timp pentru dactilografierea mesajului în limba engleză. Când ambasadorul japonez i-a înmânat lui Hull documentul, la Washington erau orele 14,20. În acel moment, Pearl Harbor era sub foc şi era ameninţat cu al doilea raid. Vestea despre raid ajunsese deja la Hull. El nici măcar nu i-a invitat pe reprezentanţi să ia loc; a citit documentul şi cu o mişcare rece a capului le-a arătat uşa. Întârzierea în ce priveşte înmânarea a ceea ce voia să fie un ultimatum a intensificat furia americanilor împotriva japonezilor. Chiar unii japonezi au fost de părere că această situaţie a transformat atacul de la Pearl Harbor dintr-un atac strategic prin surprindere într-un atac perfid. „Cuvintele „AMINTIŢI-VĂ DE PEARL HARBOR” au devenit un jurământ care stimula spiritul de luptă al poporului American”, scria Mitsuo Fuchida, comandantul primului raid. El a recunoscut: „Atacul a adus asupra Japoniei o dezonoare care nu a dispărut nici chiar după înfrângerea ei în război”. Franklin D. Roosevelt a numit ziua de 7 decembrie „o dată care va fi asociată cu infamia”. În acea zi, la Pearl Harbor opt nave americane blindate şi alte zece vase au fost scufundate sau grav avariate şi peste 140 de avioane au fost distruse. În afară de cinci submarine de talie mică, japonezii au pierdut 29 din cele circa 360 de avioane de luptă şi bombardiere care au atacat în cele două raiduri. Peste 2.330 de americani şi-au pierdut viaţa, iar 1.140 au fost răniţi. La strigătul „Amintiţi-vă de Pearl Harbor!” opinia publică americană a făcut front comun împotriva Japoniei. „Cu numai un singur vot contra în Camera Reprezentanţilor, spune cartea „Pearl Harbor as History-Japanese-American Relations 1931-1941”, Congresul (la fel ca poporul american în general) s-a alăturat preşedintelui Roosevelt în hotărârea de a înfrânge duşmanul.“ Dorinţa de a răzbuna raidul era un motiv mai mult decât suficient pentru ei de a deschide ostilităţile împotriva Ţării Soarelui Răsare. 

Un atac prin surprindere pentru pacea mondială?

 Cum şi-au justificat conducătorii japonezi acţiunile lor ostile? Deşi poate părea incredibil, ei au pretins că au făcut acest lucru în vederea stabilirii unei păci mondiale prin unirea „întregii lumi într-o mare familie”, sau hakkō ichiu. Acesta a devenit sloganul care i-a incitat pe japonezi la vărsare de sânge. „Obiectivul principal al politicii naţionale japoneze, a declarat în 1940 consiliul de miniştri japonez, constă în instaurarea fermă a unei păci mondiale în armonie cu spiritul nobil de hakkō ichiu pe care a fost întemeiată ţara, şi în construirea, ca prim pas, a unei noi ordini în Asia orientală.” Pe lângă sloganul hakkō ichiu, celălalt obiectiv major al eforturilor de război ale Japoniei a fost eliberarea Asiei de sub puterile occidentale. Ambele obiective au fost considerate a fi voinţa împăratului. Pentru a realiza această cucerire mondială, militariştii au condus naţiunea într-un război cu China şi apoi cu puterile occidentale, inclusiv cu Statele Unite. Isoroku Yamamoto, comandantul suprem al Flotei unite japoneze, a conchis însă în mod realist că nu exista nicio modalitate ca forţele japoneze să învingă Statele Unite. El a văzut doar o singură şansă de a menţine dominaţia japoneză în Asia. Marina Imperială trebuia „să atace cu cruzime şi să distrugă flota principală americană la începutul războiului, astfel ca moralul Marinei americane şi al poporului american să fie doborât până la punctul de a nu mai putea fi recâştigat”, a raţionat el. Aşa s-a născut ideea unui atac prin surprindere la Pearl Harbor.

CE-A ÎNSEMNAT „BĂTĂLIA PENTRU AUSTRALIA”? 

 Un episod controversat şi mai puţin popularizat în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial a fost o presupusă încercare de invazie japoneză în Australia. În 1942, autralienii îşi pregătiseră şi trupe de partizani pentru a face faţă unei eventuale invazii japoneze. În anul 2008, Guvernul Australiei a proclamat, în prima zi de miercuri a lunii septembrie, „Ziua Memorială dedicată Bătăliei pentru Australia” şi în special celor care s-au sacrificat pentru apărarea Australiei în perioada 1942-1943. Aparent, această comemorarea pare o ciudăţenie având în vedere că Australia nu a fost niciodată ameninţată cu o invazie. Cu toate acestea, mulţi specialişti au argumentat că, de fapt, insula-continent din sudul Pacificului ar fi fost ţinta unei uriaşe invazii japoneze în perioada 1942-1943. Un episod necunoscut publicului larg şi puţin mediatizat. Totodată această invazie dar şi „Bătălia pentru Australia” sunt un subiect controversat în istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Australia a plecat la luptă de partea Aliaţilor contra Germaniei Naziste şi a statelor Axei, chiar din septembrie 1939. Până în anul 1942, Australia a trimis pe front o forţă expediţionară formată din patru divizii. Trei dintre acestea serveau în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu iar cea de-a patra în zona asiatică. Totodată mare parte din Marina Regală Australiană a fost trimisă în Marea Meditarană sau Oceanului Indian, în timp ce aviatorii australieni serveau în Europa şi Africa sau erau la pregătire în America de Nord. Pe scurt, australienii au contribuit masiv la efortul de război de pe celelalte continente. În aceste condiţii, însă, Australia a rămas descoperită, abia capabilă să se apere. Practic se baza doar pe câteva divizii de miliţii. În schimb australienii nu se simţeau ameninţaţi, mai ales datorită distanţei faţă de zonele fierbinţi ale războiului. Situaţia s-a schimbat dramatic după ce Japonia a lansat un adevărat război fulger în Pacific. Australienii s-au simţit mai ameninţaţi ca oricând iar panica a început să se facă resimţită în ţara cangurilor. Pe 8 decembrie 1941, chiar după miezul nopţii, trupele japoneze, aliatele asiatice ale Germaniei Naziste, au invadat Malaiezia Britanică. Câteva ore mai târziu Japonia a lansat un atac surpriză asupra flotei Statelor Unite la Pearl Harbor, în Hawai, dând o uriaşă lovitură nord-americanilor. A urmat căderea Singaporeului şi a Indiilor Estice Olandeze. Asta însemna că „Bariera Malaeziană”, un lanţ de apărare de-a lungul Asiei de Sud-Est, căzuse. La începutul lui 1942 Australia era fără apărare în faţa „războiului fulger japonez”. Cele mai mari temeri ale australienilor au fost alimentate de Biroul de Servicii Strategice al Statelor Unite care anunţa guvernul australian că în octombrie 1942, japonezii plănuiau în secret invazia asupra Australia. Invazia era planificată pentru vara lui 1942. Rapoartele americane se bazau pe informaţii secrete obţinute de diplomaţii spanioli de la Tokyo.   Totodată în decembrie 1942, o sursă a spionajului chinez confirma aceste informaţii, şi precizau că Statul Major Japonez punea la cale planuri ale unei invazii la scară largă a Australiei. Mai precis baza trupelor de invazie ar fi urmat să fie poziţionate în zona Papua Noua Guinee urmând ca de acolo prin Insulele Christmas şi Trecătoarea Sundra să ajungă în Australia continentală. Panica a cuprins Australia. Deja Guvernul începuse pregătirile de război, ba chiar organizase şi trupe de guerilă menite să încetinească trupele japoneze până la intervenţia unei mari puteri. „Duşmanul se află la porţile noastre. De tot ceea ce ne bucurăm se află în pericol imediat. Ca lider al Australiei nu mai pot să aştept să dezbat, să mă sfătui cu voi, sau să vă conving. Pericolul este prea mare. Grevele, provocările, profitoria şi exploatarea cresc pericol care ne ameninţă naţiunea. Toate acestea trebuie să înceteze. Trebuie să vă sacrificaţi complet pentru Australia sau să deveniţi un sacrificiu al inamicului. Ori luptăm ori pierim”, spunea John Curtis, primul ministru al Australiei. După ce au rupt bariera din Malaiezia, japonezii s-au revărsat în sudul Pacificului. Ţinta era Papua Noua Guinee, o insulă controlată de Australia. Pentru australienii coşmarul devenea realitate mai ales că aflaseră de la chinezi că aceea urma să fie baza de invazie a Australiei continentale. Bătălia pentru Australia a însemnat de fapt o serie de bătălii din Pacific, în apropierea Australiei, mai ales în Papua Noua Guineee. Una dintre acestea a avut loc în Golful Milne, acolo unde japonezii au atacat un aeroport militar aliat apărat de australieni. Japonezii au pierdut însă în faţa australienilor, fiind o victorie care a crescut decisiv moralul aliaţilor, în special al australienilor. A urmat apoi o serie de lupte tot în teritoriul papuan, numit Kokoda Trail. Practic japonezii încercau să cucerească pe uscat Port Moresby apărat de trupe australiene, americane şi papuane.  Confruntările au fost sângeroase sfârşind tot cu o victorie aliată. Una dintre cele mai importante confruntări a fost cea din Marea Coralilor acolo unde trupe americane şi australiene s-au luptat cu forţe navale japoneze care încercau să ajungă în Papua Noua Guinee. Confruntarea a fost navală dar şi aeriană, plus submarine japoneze care au semănat panică în Goful Sidney. Bătălia a avut loc în mai 1942 şi a fost o victorie tactică a japonezilor, niponii reuşind să scufunde un număr mai mare de nave inamice. Cu toate acestea a fost o victorie strategică a aliaţilor, reuşind să oprească războiul fulger japonez în Pacific şi totodată să slăbească flota niponă pentru confruntarea de la Midway câştigată de americani. Australia era salvată! 

MASACRUL DE LA KATYN

 În 1940, Polonia era prinsă în menghină, între agresiunea militară a Germaniei și cea a Uniunii Sovietice. Conflictul a ajuns la apogeu în primăvara acelui an în pădurea Katyn, din Rusia, unde sovieticii au ucis 22.000 dintre cei mai buni și mai străluciți polonezi din generația lor, apoi au încercat să dea vina pe naziști. Masacrul de la Katyn și mușamalizarea care a urmat au influențat relațiile ruso-poloneze în următorii 70 de ani, iar acest eveniment rămâne chiar și astăzi unul dintre cele mai șocante momente ale istoriei.

1. Ordinul privind o crimă în masă: După ce Polonia a fost împărțită între Germania și URSS, în 1939, cei mai mulți polonezi care nu erau eligibili pentru serviciul militar (cum ar fi femeile, copiii și cei vârstnici) au fost trimiși în regiuni îndepărtate ale imperiului sovietic, ca să moară. Cealaltă parte a societății poloneze a avut o altă soartă. Printre victime se numărau ofițeri militari polonezi și inamici politici ai URSS, inclusiv politicieni și proprietari de pământ, precum și intelectuali: scriitori, profesori, ingineri și avocați. Pe 5 martie 1940, Iosif Stalin a semnat un ordin de execuție a 21.857 dintre acești polonezi: „Membrii diferitelor organizații contrarevoluționare și de spionaj, foștii latifundiari, proprietarii de fabrici, foștii ofițeri ai armatei poloneze și fugarii – sunt condamnați la pedeapsa capitală prin împușcare.” În total, aproximativ 14.700 de soldați și 11.000 de civili polonezi care fuseseră membri de seamă ai societății au fost adunați pentru a fi executați într-unul dintre următoarele trei locuri: Katyn, Tver sau închisoarea Harkov. Documentul în care este ordonat masacrul de la Katyn. Foto: Wikimedia Prizonierilor le-au fost legate mâinile la spate cu sârmă și au fost executați sumar, cu un glonț în ceafă. Gropile comune pentru miile de oameni uciși în Katyn au fost săpate cu buldozerele, în aprilie și mai. Între timp, în Tver, oamenii erau împușcați într-o cameră antifonată, apoi cadavrele le erau urcate într-un camion. Cel mai prolific călău, Vasili Mihailovici Blokin, a spus că a ucis 6.000 de oameni în doar 28 de zile.

2. Cum a fost descoperit masacrul de la Katyn: O hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului a catalogat masacrul de la Katyn drept crimă de război. Soarta celor 22.000 de polonezi uciși în masacrul de la Katyn a rămas necunoscută până în 1943, când trupele naziste au descoperite gropile comune în pădure. În 1941, guvernul polonez aflat în exil a căzut de acord să se alăture URSS în lupta împotriva naziștilor. Astfel, polonezii se așteptau ca ofițerii lor, despre care credeau că erau ținuți prizonieri, să fie eliberați de ruși. URSS, nedorind să recunoască adevărul, a susținut că ofițerii nu puteau fi găsiți și că probabil fugiseră în Manciuria. Însă, pe 13 aprilie 1943, germanii au descoperit gropi comune în pădurea Katyn și au sperat că această descoperire îi va întoarce pe polonezi împotriva sovieticilor. Reprezentanții guvernului polonez au mers la fața locului și au ajuns la concluzia că sovieticii erau vinovați. Numai că oficialii americani și britanici nu doreau să-i piardă pe ruși ca aliați împotriva germanilor. Astfel, Polonia a fost de acord să arunce vina pentru masacrul de la Katyn asupra germanilor. Sovieticii aveau să adauge masacrul de la Katyn pe lista de atrocități comise de naziști, în cadrul proceselor de la Nurnberg.

3. Amintirile unui martor: Colonelul John H. Van Vliet, prizonier de război american, a fost dus la Katyn în 1943 de către naziști, pentru a fi martorul atrocităților comise de sovietici. În raportul oficial, Van Vliet avea să-și amintească: „Mirosul dulceag și grețos de putrefacție era peste tot. În dreptul gropilor comune, era copleșitor. Am urmat ghidul la fiecare groapă comună, călcând peste cadavre îngrămădite unul peste altul, cu fața de obicei în jos. De obicei, erau între cinci și șapte cadavre unul peste altul, acoperite cu aproximativ 1.5 metri de pământ.” În urma investigației, Van Vliet s-a convins că trupurile aparțineau într-adevăr unor ofițeri polonezi și nu erau produsul vreunei înscenări a naziștilor. Cizmele și hainele cadavrelor erau de calitate și se potriveau atât de bine victimelor, încât era clar că fuseseră croite individual, pe măsura fiecăruia. Dar Aliații au susținut versiunea rusă până la prăbușirea URSS, în 1991.

4. Adevărul despre masacrul de la Katyn iese la lumină:  Investigațiile legate de masacru au continuat și s-au desfășurat cu intermitențe, dar abia în 2012 s-a ajuns la o concluzie. La începutul anilor ’90, succesorul lui Gorbaciov, Boris Elțîn, a dus ordinul de execuție emis de Stalin la Varșovia și și-a cerut scuze în numele țării sale. Abia în 2012, o hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului a stabilit că masacrul de la Katyn a fost o crimă de război comisă de sovietici. Deliberând în favoarea familiilor victimelor, Curtea a stabilit că aceste familii „au suferit o dublă traumă: și-au pierdut rudele în război și au aflat adevărul despre moartea lor abia după 50 de ani.” Cadavrele ofițerilor polonezi în gropile comune. Toți au fost executați cu un glonț în ceafă. Masacrul de la Katyn a fost, timp de zeci de ani, o rană deschisă între Rusia și Polonia. Relațiile s-au înrăutățit după un al doilea eveniment tragic derulat lângă Katyn, la Smolensk: în 2010, avionul în care se afla un grup format din peste 90 de membri ai elitei militare și politice a Poloniei – inclusiv președintele Lech Kaczynski, soția sa, parlamentari și șefi ai armatei – s-a prăbușit. Nu au existat supraviețuitori. În mod straniu, oficialii polonezi au murit cu puțin timp înainte de a participa al comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn.

DESPRE „SINDROMUL KATYN”

 În primăvara lui 1940, cu peste optzeci de ani în urmă, Uniunea Sovietică îndeplinea, cu acea cruzime metodică ce o definea, planul de lichidare al intelighenţiei poloneze. Executarea ofiţerilor polonezi în pădurea de la Katyn era doar o parte din operaţiunea a cărei menire era aceea de a elimina, o dată pentru totdeauna, fibra de independenţă mândră a naţiunii poloneze. Sindromul Katyn va deveni, în deceniile care urmează crimelor împotriva umanităţii ,simbolul însuşi al ipocriziei monstruoase a regimului sovietic. Comisă cu premeditare, aprobată, ca atâtea alte execuţii, de Stalin şi de complicii săi, descoperită şi instrumentalizată de nazişti, cu propria lor ipocrizie, asasinarea ofiţerilor polonezi va fi, până la finele URSS, un secret de stat, apărat de un zid propagandistic redutabil prin agresivitatea sa. Sindromul Katyn revelă, înainte de toate, natura autentică a ordinii politice întemeiate de Lenin şi rafinate de Stalin: primul stat al muncitorilor şi ţăranilor este, chiar de la fondarea sa, o formidabilă maşină de crime şi de represiune, prototip al tututor regimurilor care vor avea ca scop, în veacul trecut, promovarea sângeroasă a Ideii ca motor al schimbării revoluţionare. Criminalitatea sovietică este consecinţa, firească, a ipotezelor ideologice care motivează acţiunile conducătorilor ei. Nimic nu este întâmplător. Nicio crimă nu este arbitrară, căci ea răspunde imperativului întăririi comunismului însuşi. Sindromul Katyn dezvăluie, apoi, gradul de complicitate dintre cele două tiranii ideocratice, nazistă şi stalinistă. Pentru doi ani, alianţa germano- sovietică este cu mult mai mult decât un pact de neagresiune. Ea este temelia unei noi ordini europene, bazate pe crimă de stat, rapt şi intimidare. Dezmembrarea Poloniei este urmată, de o parte şi de alta a liniei de demarcaţie, de o extraordinară tentativă de anihilare a unei naţiuni. Germanii şi sovieticii nu ocupă doar un teritoriu, ei intenţionează să şteargă din memoria colectivă a umanităţii emblema însăşi a Poloniei independente. Strategia sovietică conduce ,dialectic, la momentul tragic din primăvara lui 1940. Stalinismul duce mai departe ambiţia ţaristă de îngenunchere a polonezilor: de această dată, determinismul etnic se va suprapune peste logica urii de clasă. Sindromul Katyn restituie condiţia de imensă, absolută singurătate a victimelor terorii lui Stalin. Ritualul macabru al împuşcării în ceafă este urmat de anii în care simpla evocare a numelui Katyn este interzisă, în lagărul socialist. Cei care sunt aruncaţi în gropi comune îşi văd demnitatea postumă confiscată, prin punerea în mişcare a mecanismului minciunii şi mistificării de stat. Polonezii executaţi mişeleşte în primăvara lui 1940 nu au morminte, după cum nu au nici amintire. Cinismul sovietic dublează barbaria metodică prin perfidia propagandistică. Sindromul Katyn este parte din istoria teribilă şi tragică a unei Europe centrale strivită între plăcile tectonice ale tiraniilor. Morţii de la Katyn întruchipează destinul de solitudine şi de încercare a tututor celor care au fost aneantizaţi de ordinea comunistă şi de imperialismul sovietic. Primăvara lui 1940 este parte din seria de trădări ce se încheie cu epopeea revoltei de la Varşovia: cel din urmă act al complicităţii dintre sovietici şi germani, destinat să strivească armata de rezistenţă fidelă guvernului în exil de la Londra şi să pregătească sovietizarea noului satelit. Sindromul Katyn este inseparabil de amintirea traumei colective provocate de crime, de ideologii exterminaţioniste şi de barbaria totalitară. Sindromul Katyn serveşte spre a reaminti celor care visează la acomodarea cu agresivitatea rusă că această capitulare laşă înseamnă, invariabil, abandonarea a întregi popoare sclaviei şi fricii. Sferele de influenţă sunt denumirea, elegantă şi aseptică, sub care se ascunde suferinţa celor asasinaţi, deportaţi, umiliţi, exilaţi. Gropile comune din 1940 sunt capătul de drum al lichidării naţiunilor independente.

DESPRE … STALINGRAD!

  Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în cumplita bătălie a Stalingradului arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţi. Bătălia de la Stalingrad a durat din 23 august 1942 până în 2 februarie 1943; s-a purtat, în principal, între două forţe copleşitoare – armata germană şi cea sovietică -, dar a fost decisă în 72 de ore, între 19 şi 21 noiembrie, când contraofensiva sovietică a lovit în punctual slab al frontului advers: flancurile armatei germane păzite de români. 250.000 de soldaţi români au participat, în acea toamnă, alături de nemţi, italieni, unguri, croaţi şi slovaci, la acea bătălie. După ce germanii au străpuns apărarea sovietică din Ucraina şi, printr-o ofensivă rapidă, au ajuns în Caucaz, nişte decizii eronate ale lui Hitler au făcut ca atacul să se împotmolească, la sfârşitul lui august, la Stalingrad. Războiul de mişcare care-i avantaja pe germanii mai bine instruiţi s-a transformat într-unul de poziţii, favorabil ruşilor superiori numeric. Hitler, obsedat să cucerească oraşul care purta numele dictatorului sovietic (Stalin), a dat ordin ca toate forţele disponibile să fie folosite pentru ca Armata 6, condusă de Friedrich Paulus, să-şi atingă obiectivul. Armatele 3 şi 4 române, însumând aproximativ 200.000 de oameni (alte câteva zeci de mii luptau în Caucaz), au primit misiunea să apere flancurile germanilor: Armata 3 – pe râul Don, la Nord şi Vest de oraş, iar Armata 3 – în stepa calmucă, la Sud. Aici au atacat sovieticii, după ce, în prealabil, în lunile precedente, nemţii avuseseră timp să se convingă că românii nu le pot apăra flancurile, iar sovieticii – că acolo trebuie să lovească pentru a câştiga „meciul”.

„ERAU DINCOLO DE ORICE DESCRIERE”:

  Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate pentru a ţine linia frontului. Pe câmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4 din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană. „Generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente”, notează istoricul britanic Antony Beevor în memorabila carte „Stalingrad”. Opiniile despre camarazi nu erau deloc măgulitoare: „Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire la această „armată a Societăţii Naţiunilor” care cuprindea români ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau, după părerea lui, „dincolo de orice descriere”, italieni („îngrozitori oameni”) şi unguri („nu doreau decât să plece repede acasă”)”. Existau şi câteva unităţi aliate care erau preţuite de germani. Alături de slovaci („excelenţi, foarte modeşti”), diviziile române de vânători de munte câştigaseră aprecierea tuturor. Cu aceste excepţii, însă, nemţii se lămuriseră: aliaţii lor erau „prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit”.  

OFIŢERII „NU ERAU BUNI DE NIMIC”:

 „Din punct de vedere strategic, cele mai mari formaţii aliate au fost cele două armate româneşti de pe flancurile Armatei 6 a lui Paulus. Dar nu numai că erau prost echipate, nici nu aveau efectivele complete. Regimul din România, presat de Hitler să contribuie cu mai multe trupe, recrutase peste 2.000 de deţinuţi condamnaţi pentru viol, jaf sau crimă. Jumătate dintre aceştia au fost trimişi la Batalionul 991 special de pedeapsă, dar au dezertat atât de mulţi la prima confruntare cu inamicul, încât unitatea a fost dizolvată şi cei rămaşi au fost transferaţi la Divizia 5 infanterie de pe Frontul Donului, aflat în apropierea localităţii Serafimovici”, se consemnează în epopeea „Stalingrad”. Dacă nu ar fi fost atât de tragică, situaţia ar fi putut căpăta chiar accente comice. Antony Beevor nu se poate abţine să nu trateze în cheie ironică înapoierea şi lipsa de educaţie a combatanţilor din armata noastră: „Ofiţerii români par să fi avut o teamă paranoică de infiltrarea inamicului în ariergardă. Izbucnirea epidemiei de dizenterie a fost privită cu ceva mai mult decât suspiciune. „Agenţii ruşi”, avertiza o circulară a Diviziei 1 infanterie română, „au provocat otrăviri în masă în ariergardă pentru a determina pierderi umane în rândurile trupelor noastre. Folosesc arsenic, iar un gram este suficient să omoare zece oameni”. De altfel, principala problemă a armatei române pare să fi fost, în ochii celorlalţi, comandamentul. Ofiţerimea avea o imagine dezastruoasă: „Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliaţii lor erau adesea înspăimântaţi de comportamentul ofiţerilor români faţă de subordonaţii lor. Aveau o atitudine de „stăpân faţă de vassal”. Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta: „Înainte de toate, ofiţerii nu erau buni de nimic (…), nu-i interesau oamenii lor”.

„SOLDAŢII ROMÂNI AU LUPTAT CU CURAJ, DAR ERAU CONDAMNAŢI”:

 Despre soldaţii români prezenţi la cotul Donului şi în stepa calmucă la mijlocul lui noiembrie 1942, generalii nemţi au susţinut ulterior că ar fi dat bir cu fugiţii în momentul atacului sovietic. Martorii oculari spun însă altceva. În ciuda slabei înzestrări, a inferiorităţii numerice, a dezorganizării şi a incompetenţei ofiţerilor, soldaţii au luptat cu vitejie. Totul a fost, însă, zadarnic. Momentul critic este adus cu măiestrie lângă cititori de Antony Beevor în „Stalingrad”: „Soldaţii români au rezistat cu curaj câtorva valuri de infanterie sovietică şi au reuşit să distrugă câteva tancuri, dar, neavând suficiente arme antitanc, erau condamnaţi. Câteva grupuri de tancuri au reuşit să pătrundă şi au atacat apoi pieziş. Nemaiputând să piardă vremea cu atacuri de infanterie, generalii sovietici şi-au trimis în masă formaţiunile blindate direct către liniile româneşti şi principalele pătrunderi au fost realizate către miezul zilei. Corpul 4 tancuri şi Corpul 3 cavalerie gardă au intrat cu toată forţa în Corpul 4 român din sectorul Kleţkaia şi s-au îndreptat către sud. Cavaleriştii sovietici, cu pistoale automate atârnate la spate, au înaintat în galop mic pe căluţii lor miţoşi prin terenul înzăpezit, aproape tot atât de repede ca şi tancurile. La fel de nerăbdătoare să întâlnească inamicul erau şi tancurile T-34.” Dintre români, primii care au fugit au fost componenţii structurilor de comandă ( de ce oare nu mă miră acest lucru!?). „Infanteria românilor, potrivit părerii şefului de Cartier General al generalului Hoth, suferea de „teama de tancuri”. Explicaţia este simplă: cei mai mulţi erau oameni simpli, adesea analfabeţi şi nefamiliarizaţi cu tehnologia. „Românii au luat-o la goană cât îi ţineau picioarele, majoritatea abandonându-şi armele”, scria căpitanul german Gürtler. Colapsul românilor se accentua pe măsură ce unităţile înaintate sovietice pătrundeau din ce în ce mai adânc.

FUHRERUL A ÎNVINUIT ARMATELE ROMÂNE”:

  După dezastru, ruptura dintre aliaţii germani şi români s-a adâncit. Scandalul a ajuns până la cel mai înalt nivel. „La Wolfsschanze (Bârlogul lupului), mareşalul Antonescu a trebuit să suporte o tiradă prin care Führerul a învinuit armatele române pentru dezastru. Antonescu, cel mai loial aliat al lui Hitler, a răspuns cu patimă. Ofiţerii români erau furioşi că Înaltul Comandament German ignorase toate avertismentele lor, mai ales pe cele în legătură cu apărarea antitanc. Între timp, trupele germane, neştiind nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că provocaseră dezastrul fugind. Au avut loc numeroase incidente neplăcute între grupuri de soldaţi din ambele părţi. Astfel, la întâlnirea sa furtunoasă cu Antonescu, până şi Hitler a fost nevoit să admită că trebuia făcută o încercare pentru a restabili relaţiile între aliaţi”, consemnează Beevor.  După ofensiva sovietică din noiembrie, nemţii au dus o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Feldmareşalul Von Weichs (Grupul de Armate B) dispunea arestarea şi internarea militarilor români găsiţi fără arme, echipament şi ordin de serviciu de către germani şi italieni şi propunea judecarea în faţa Curţii Marţiale a generalului Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie. Antonescu s-a opus vehement, la fel şi generalul Ilie Şteflea. Nemţii erau însă convinşi că aliaţii români îi trădaseră. Trebuie însă menţionat că, dintre toţi aliaţii Germaniei prezenţi în fatidica toamnă a lui 1942 pe frontul de la Stalingrad, românii au reprezentat cea mai performantă forţă. Italienii (Armata 8) au fost nimiciţi de sovietici într-o a doua ofensivă începută pe 16 decembrie şi numită „Micul Saturn”, pierderile lor fiind, de asemenea, catastrofale: aproximativ 80.000 de oameni. Ungurii (Armata 2) au mai supravieţuit până la 13 ianuarie 1943, când atacul ruşilor către Harkov i-a şters, practic, de pe faţa pământului. Din efectivele iniţiale de 250.000 de oameni, maghiarii mai aveau, la ieşirea din iarnă, 40.000 de soldaţi combatanţi. În cazul italienilor, există situaţii în care batalioane întregi s-au predat fără să tragă un singur foc de armă. Așa că, germanii ar fi trebuit să o lase mai ușor cu acuzațiile!

BĂTĂLIA DE LA KURSK!

 Este dificil să spui care a fost punctul de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial. Stalingrad – zic majoritatea istoricilor. Kursk – susțin o parte dintre ei. Citind foarte multă informație despre acest subiect poți ajunge la o singură concluzie: nu a existat un moment decisiv al conflictului, așa cum spunea Jacques de Launay în cartea sa „Mari decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial”. Cea mai mare bătălie de tancuri din istorie sau Bătălia de la Kursk, cum a fost numită, a însemnat sfârșitul Blitzkrieg-ului. Ofensiva sovietică ulterioară va duce la sfârșitul Reich-ului. După înfrângerea categorică de la Stalingrad, situația armatei germane era foarte dificilă, capacitatea de luptă a acesteia fiind grav afectată, precum și moralul soldaților germani. Cu toate acestea, Adolf Hitler și comandanții săi militari au reușit să găsească resurse pentru încă o mare ofensivă pe teritoriul sovietic, menită să schimbe cursul războiului în favoarea Germaniei și să refacă prestigiul trupelor germane, serios afectat după catastrofa militară de la Stalingrad. În vara anului 1943, Germania nazistă și aliații săi mai dispuneau încă de resurse considerabile pe Frontul de Est pentru organizarea unei ofensive de proporții, și anume: de 232 de divizii, dintre care 196 de divizii germane, – 26 de tancuri și motorizate -, 15 divizii și 6 brigăzi finlandeze, 5 divizii și 2 brigăzi maghiare, 9 divizii românești, 2 divizii slovace și o divizie spaniolă, acestea totalizând peste 5 200 000 oameni, 54 300 de tunuri, 5 850 de tancuri și autotunuri și 2 980 de avioane. Comandamentul german a proiectat o ofensivă majoră în vara anului 1943, care urma să aibă loc în doua etape. Prima etapă purta numele de cod „Citadela” (autorul acestui plan a fost șeful OKH, generalul Kurt Zeitzler) și propunea să se desfășoare pe direcția Orel-Belgorod-Harkov, având ca scop executarea a două lovituri concentrice spre Kursk, pentru a încercui și distruge forțele sovietice aflate în ieșindul de la Kursk. Operațiunea „Citadela” fusese programată inițial să înceapă în prima jumătate a lunii mai, din doua motive. Primul se referea la faptul că în acea perioadă solul avea să fie suficient de uscat pentru a permite criculația nestingherită a blindatelor, iar al doilea motiv era acela că până la jumatatea lunii mai rușii nu aveau cum să își refacă trupele, mai ales cele de blindate. La începutul lui mai, Hitler a decis, ignorând sfaturile consilierilor săi militari, să amâne operațiunea „Citadela” până în iunie când, spera el, capacitatea de luptă a diviziilor germane de blindate ar fi fost substațial îmbunătățită prin dotarea cu noi tancuri. Astfel, a fost pierdut avantajul primei lovituri, ignorându-se ideea de bază a operațiunii „Citadela”, aceea de a ataca înainte ca inamicul să își refacă forțele și să remedieze pierderile suferite în timpul iernii. În a doua etapă, – nume de cod „Pantera” -, se urmărea dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării sovietice din zona frontului de Sud-Vest. Aceste planuri au fost minuțios pregătite și li s-a acordat o mare importanță deoarece, pentru a ascunde marea concentrare de forțe și de mijloace, în special de tancuri (50 de divizii, dintre care 16 de tancuri și de motorizate), s-a decis ca deplasarea trupelor să se facă doar noaptea. Mai mult, s-a căutat să se inducă în eroare forțele sovietice, prin executarea unor manevre și concentrări de forțe false. Dispozitivul masat în zona Kursk era gândit și conceput pentru o ofensivă care, așa cum le spunea Hitler generalilor săi „trebuie să fie executată rapid și cu succes. Ea trebuie să ne ofere inițiativa pentru vara aceasta.” În noaptea dinaintea începerii ofensivei, Hitler le-a transmis tuturor soldaților germani următorul mesaj: „Cu începere de astăzi, voi deveniți participanți la mari lupte ofensive, al căror rezultat poate hotarî soarta războiului. Lovitura puternică ce va fi dată armatelor sovietice trebuie să le zdruncine până în temelii și voi trebuie să știți că de succesul acestei bătălii depinde totul”. Planurile germane ignorau aspecte esențiale ale frontului sovieto-german, raportul de forțe existent la acea dată, potențialul uman și material al Uniunii Sovietice și alte detalii extrem de importante. Decisivă pentru deznodământul bătăliei a fost aflarea planurilor de atac germane de către sovietici. Spionajul sovietic a reușit să obțină datele exacte referitoare la direcțiile loviturilor principale, grupările de forțe destinate ofensivei, efectivele și capacitățile lor, rezervele operative și, cel mai important, data exactă a începerii ofensivei. Comandamentul suprem sovietic a ajuns la concluzia că, în condițiile în care inamicul se pregătea de ofensivă, cel mai potrivit era să i se opună o apărare fermă, apoi să îi distrugă forța vie și tehnica de luptă, să-i anihileze grupările de ofensivă, urmând ca, ulterior, să se treacă la o contraofensivă hotărâtoare pe direcțiile Orel și Belgorod, apoi Harkov, pentru a crea condiții favorabile desfășurării unei ofensive generale de la Smolensk până la Marea Azov. Scopul final al acestei ofensive era lichidarea capului de pod din Kuban, eliberarea centrelor carbonifere din Donbass și a regiunilor cerealiere din Ucraina și din stânga Niprului, precum și a regiunilor răsăritene ale Bielorusiei. Înaintea ofensiviei germane din vara anului 1943, pe întregul front, Comandamentul sovietic dispunea de peste 6 400 000 de oameni, 28 790 de tunuri și aruncătoare de mine, 2 170 de aruncătoare cu reacție, 9 580 de tancuri și autotunuri, 8 293 de avioane de luptă și 314 nave de război. Forțele sovietice din zonele Orel, Kursk, Belgorod și Harkov erau grupate în cadrul Fronturilor: de Vest (comandant general N.D. Sokosovsky), Briansk (comandant general M.M. Popov), Central (comandant general K. K. Rokosovki), Voronej (general M. M. Vatutin) și de Sud-Vest (general R. I. Malinovski). În cele din urmă, în noaptea de 4/5 iulie sovieticii au obținut informații exacte, din care rezulta că în dimineața zilei de 5 iulie grupările germane de la Orel, Belgorod și Harkov vor începe ofensiva. Ca atare, în zorii zilei de 5 iulie, Fronturile Central și Voronej au executat un puternic atac de artilerie și aviație împotriva trupelor germane. Datorită acestui atac puternic, care i-a surprins pe germani, Comandamentul german a fost nevoit să amâne începerea ofensivei cu o ora sau două. După restabilirea legăturilor și ordonarea dispozitivelor de luptă, germanii au trecut la ofensivă: la ora 5:30 gruparea din Orel și la ora 6:00 cea din Belgorod.  Însă, sovieticii au reușit să respingă ofensiva germană, provăcând pierderi grele naziștilor. În perioada 7-9 iulie, grupările de ofensivă germane au urmărit cu înverșunare să rupă apărarea trupelor Frontului Voronej pe toata adâncimea sa, desfășurându-și forțele principale de-a lungul șoselei Belgorod-Oboian. Din cauza opoziției sovietice, germanii au înaintat în intervalul menționat anterior aproximativ 35 km. pe direcția Oboian și 8-10 km. pe direcția Korocea. Sovieticii, însă, au oprit încercările de ofensivă, astfel încât, germanii au început, în dimineața zilei de 12 iulie, bombardamente masive ale Luftwaffe și ale artilerie de câmp asupra pozițiilor sovietice. Se încerca slăbirea rezistenței sovietice la sol. Fără rezultat! Mai mult, s-a declanșat un contraatac sovietic extrem de puternic! După 20 de zile de lupte grele, trupele sovietice din ieșindul de la Kursk au respins încercarea trupelor germane de a recâștiga initiațiva strategic pe Frontul de Est, iar succesele militare sovietice au creat premiza organizării unei contraofensive menită să distrugă forțe germane din zonele Orel, Belgorod și Harkov. Ofensiva de la Kursk a fost, astfel, ultima mare operațiune militară inițiată de germani pe Frontul de Est. La finalul acestei mari confruntări, germanii s-au aflat în imposibilitatea de a-și reorganiza unitățile și de a completa pierderile acestora, atât în ceea ce privește numărul de soldați, cât și a tehnicii de luptă. La sfârșitul ofensivei, cifra morților, răniților și dispăruților din cadrul armatei germane număra aproximativ 600 000 de soldați, la care  s-au adaugat pierderile de material de luptă: 1 500 de tancuri, 3 000 de tunuri și peste 3 500 de avioane. De cealaltă parte, sovieticii au avut pierderi mai mari însă, spre deosebire de Germania, Uniunea Sovietică dispunea de capacități superioare de a-și reface trupele și tehnica de luptă. Bătălia de la Kursk a însemnat și falimentul definitiv al Blitzkrieg-ului. Pentru sovietici a fost o victorie extrem de importantă, din care, de asemenea, comandanții Armatei Roșii au avut multe de învățat, pentru a pregăti contraofensiva și a nu subestima niciun moment forța de luptă germană.

DE CE A FOST BOMBARDATĂ DRESDA?
 Unul dintre cele mai abominabile și, în același timp, mai inexplicabile acte din cel de-Al Doilea Război Mondial l-a constituit, fără îndoială, bombardarea Dresdei de catre aviația aliată, între 13 și 15 februarie 1945. Raidul, la care au participat peste 800 de bombardiere, a dus la distrugerea aproape totală a orașului de către cele circa 2.700 de tone de explozibili și materiale incendiare. Oficial, s-a spus că, fiind un important nod de comunicații feroviare și rutiere, Dresda trebuia bombardat pentru a împiedica deplasările de trupe germane din regiune și paralizarea efortului de război german. Deși bombardarea unui oraș civil era interzisă de convențiile internaționale, Aliații au decis totuși să recurgă la această măsură, profitand de șocul emoțional provocat de descoperirea atrocităților săvârșite de naziști la Auschwitz, precum și de uciderea, în urma contraofensivei germane din Ardeni, a aproape 19.000 de militari americani. Dar adevăratul motiv, niciodată rostit sau acceptat oficial, a fost dorința de a teroriza populația civilă germană și de a forța capitularea regimului nazist. Raidul a început prin „marcarea” țintelor de către avioane care au lansat mii de rachete de semnalizare.  A urmat principala formațiune de zbor, compusa din 500 de bombardiere grele „Lancaster”, apartinand RAF (aviația britanică), încărcate cu explozibili și substanțe incendiare. A doua zi, Escadrila a Opta Americană a lansat alte 400 de tone de bombe, iar pe 15 februarie a urmat atacul final, cu 210 bombardiere. În condițiile în care aviația germană Luftwaffe era distrusă, iar apărarea antiaeriană se confrunta cu mari lipsuri, britanicii au pierdut doar șase avioane. La sol însă, numărul victimelor cauzate de bombardamente a fost uriaș. În cartea sa, „Distrugerea Dresdei”, publicată în 1963,  David Irving sugera că bombardamentul reprezentase „cel mai mare masacru din istoria Europei”, estimând că existaseră între 150.000 și 200.000 de victime. În 2004, municipalitatea din Dresda a însărcinat o comisie de istorici să adune toate datele istorice, militare, medico-legale și arheologice pentru a releva adevărata dimensiune a masacrului. Raportul comisiei a fost publicat în 2010 și estimează că numărul morților a fost de circa 200.000. Din păcate, episodul nu a fost singular în istoria „bombardamentelor strategice” lansate asupra unor orașe civile. Bombardarea orașului Hamburg de către Aliați, în iulie 1943, a declanșat o furtună de foc uriașă, care a ucis peste 80 000 de civili. Devastatoare au fost și atacurile Luftwaffe asupra unor orașe ca Belgrad (circa 70.000 de morți) și Varșovia ( circa 90.000 de morți), din perioada de început a războiului mondial. Dar bombardamentul nu a fost doar o crimă împotriva oamenilor, ci și a valorilor lor: denumită „Florența Germaniei”, Dresda găzduia clădiri și opere de artă de o valoare inestimabilă. Dar istoricii apreciază că, deși din punct de vedere uman distrugerea acestui oraș a fost inacceptabilă și inutilă, în condițiile în care regimul nazist se îndrepta spre capitulare, din punct de vedere militar și strategic, decizia a fost întemeiată: campania de teroare a constituit un șoc pentru psihicul militarilor și civililor germani, împiedicând trupele germane să se replieze pe teritoriul național și scurtând astfel considerabil durata războiului.

 CONFERINȚA DE LA YALTA

 Cu Germania nazistă în prag de colaps, puterile victorioase ale celui de-Al Doilea Război Mondial au organizat o conferință istorică la Yalta. Și au pus bazele celei mai importante instituții globale. În urmă cu 75 de ani, o fotografie făcea înconjurul lumii: premierul britanic Winston Churchill, președintele american Franklin D. Roosevelt și dictatorul sovietic Iosif Stalin, umăr la umăr, cufundați în haine de iarnă, privind spre aparatul de fotografiat. O imagine menită să demonstreze unitatea dintre cele trei mari puteri și speranța unei păci durabile după cel de-Al Doilea Război Mondial dezlănțuit de Germania nazistă. Fotografia a fost realizată în timpul Conferinței de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea, din 4-11 februarie 1945 dintre liderii din SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. La Palatul Livadia, „Cei 3 mari” negociază faza finală a celui de-al Doilea Război Mondial, „Reich-ul de o mie de ani” proclamat de Hitler aflându-se în prag de prăbușire.

Propuneri de divizare a Germaniei:

  În vestul și sudul Europei, în pofida rezistenței puternice a Wehrmacht-ului, americanii și britanicii avansează. Din est, trupele sovietice înaintează până la aproximativ 100 de kilometri de capitala Germaniei în timpul ofensivei lor de iarnă. Pe 30 aprilie, Hitler se împușcă în buncărul său din Berlin, iar Germania capitulează pe 8 mai. La finalul războiului, se estimează că peste 60 de milioane de oameni și-au pierdut viața. La Yalta, – unde țarul rus și aristocrația obișnuiau să-și petreacă vacanțele -, după explorările inițiale desfășurate în cadrul Conferinței de la Teheran din 1943, desfășurată tot la inițiativa URSS, cei trei lideri vor negocia liniile generale ale unei noi ordini de pace, precum și divizarea și denazificarea Germaniei. De asemenea, cei mai puternici trei bărbați ai acestei perioade trebuie să negocieze principiile unei noi distribuții a puterii. Aceasta presupune înființarea celei mai importante organizații globale: Națiunile Unite.

Puterile victorioase speră la o cooperare pe termen lung:

 Conferința întâmpină dificila sarcină de reconciliere a diferitelor interese ale puterilor victorioase. Însă ceea ce îi unește pe comuniștii lui Stalin și pe capitaliștii Roosevelt și Churchill este dușmanul comun: Germania. Ceva mai târziu, cele trei puteri coalizate împotriva lui Hitler urmau să devină adversare, odată cu începerea Războiului Rece din 1947. Churchill și Roosevelt au corespondat și s-au întâlnit de-a lungul războiului mondial. Cu Stalin se întâlniseră până atunci o singură dată, la Teheran, la sfârșitul anului 1943. Cei doi au presupus că această cooperare va continua mai mulți ani, dacă nu decenii, după război. Prin urmare erau dispuși să accepte compromisuri. Churchill și Roosevelt sunt departe de a fi mulțumiți de locul de desfășurare a conferinței. Până la Yalta, președintele american, grav bolnav, trebuie să parcurgă aproximativ 11.000 de kilometri cu vaporul și cu avionul. Premierul britanic ar fi afirmat că „nu se putea găsi un loc mai rău decât Yalta, nici dacă l-am fi căutat zece ani mai târziu”. Cu toate acestea, pentru un strateg al puterii ca Stalin era important ca reuniunea să aibă loc pe tărâm sovietic, pentru ca el, din postura de gazdă, să aibă toate frâiele în mână. Liderul sovietic se asigură că sunt instalate telegrafe și telefoane de înaltă frecvență. Mai mult, pentru a intercepta delegațiile străine, Stalin amplasează microfoane direcționale inclusiv în tufișurile din fața Palatului Livadia. Pentru adăpostirea participanților la conferință în cazuri de urgență, gazdele dispun de un buncăr. În contrast cu foametea din țară, oaspeții sunt serviți cu cele mai fine preparate culinare, pregătite și servite de bucătari și chelneri aleși pe sprânceană.

Vesticii nu își fac iluzii:

 Pe de altă parte, Roosevelt și Churchill știau deja cu cine au de-a face. Că această dictatură sovietică teribil de brutală avea drept scop extinderea influenței sovietice în Europa. Cei doi lideri vestici nu au avut iluzii. Însă planul lui Stalin funcționează. Atmosfera a fost în general bună. Din când în când, cineva se ridica supărat de pe scaun pentru a-și exprima dezacordul față de unele decizii luate în cadrul negocierilor. Cu toate acestea predomina cooperarea.  „Cei 3 mari” au negociat viitorul post-război până la 11 februarie 1945. Rezultatul: Churchill impune Franța ca o altă putere ocupantă pentru Germania ce se îndrepta către o previzibilă capitulare, Roosevelt primește promisiunea lui Stalin de aderare a Uniunii Sovietice în planificata Organizație a Națiunilor Unite și de a intra în războiul împotriva Japoniei. La rândul său, Stalin a reușit să păstreze în URSS zonele în care începuseră să pătrundă trupele sale.  În plus, liderul de la Kremlin obține concesii teritoriale în Orientul Îndepărtat, în detrimentul Japoniei și Chinei, precum și un drept de veto în viitorul Consiliu Mondial de Securitate. Partenerii de negocieri au amânat însă aspectele concrete vizând teritoriul Poloniei până la capitularea celui de-al treilea Reich. Cu toate acestea, Stalin a fost de acord ca granița de est să fie linia de demarcație la care trupele sale s-au oprit în 1939. La acea vreme, Uniunea Sovietică era încă un aliat al Germaniei naziste. Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est. În declarația finală a conferinței se notează: „Voința noastră indomptabilă este să distrugem militarismul german și național-socialismul și să ne asigurăm că Germania nu va mai fi niciodată capabilă să perturbe pacea mondială. (…). Nu este intenția noastră să anihilăm poporului german, dar numai atunci când național-socialismul și militarismul vor fi exterminate, germani vor avea speranța la o viață demnă și un loc în cadrul comunității internaționale”.

Compromisuri care lasă întrebări fără răspuns:

 Toată lumea a obținut ceva. Stalin s-a impus în chestiunile dure de natură teritorială. Puterile vestice au reușit să afirme perspectivele unui cadru de pace. În urma conferinței, toți cei trei lideri au spus explicit : da, acesta este un rezultat bun pe baza căruia putem construi și alte lucruri. Asta înseamnă că au părăsit conferința la fel de optimiști precum au început-o. Cu toate acestea, rezultatul acestor negocieri a fost și o abundență de compromisuri care au rămas vagi în diverse puncte. Participanții la conferință pleacă de la premisa că vor lua adevăratele decizii în Europa după încheierea războiului. Din această perspectivă, Yalta a fost o conferință tranzitorie ce a proiectat unele decizii în viitor. În realitate, nu s-a câștigat nicio pace de durată la Yalta. „Cei 3 mari” nu au reușit să clarifice toate chestiunile aflate în suspensie și divergențele nici la conferința de la Potsdam, lângă Berlin, desfășurată la 17 iulie 1945. Acest blocaj a pregătit terenul pentru viitorul Război Rece. Însă ce rezultat excepțional și de durată a avut conferința de la Yalta? Pe lângă acordul Uniunii Sovietice de aderare la Națiunile Unite, merită menționat acordul de principiu potrivit căruia trebuie asumată responsabilitatea comună pentru viitorul Germaniei învinse. În plus, conferința din Crimeea a scos la iveală importanța și necesitatea diplomației la vârf. Negocierile de la Yalta de stabilire a ordinii postbelice au fost o problemă la nivel de șefi de stat. Ele au demonstrat că, atunci când aceștia s-au așezat la masa tratativelor, au putut să găsească compromisuri și să pună bazele încrederii reciproce. Această experiență s-a făcut simțită din nou și din nou în crizele ulterioare. Reversul medaliei a fost că au existat probleme atunci când diplomația la vârf a lipsit. Încrederea la vârf a pierdut din suflu pentru că nu s-au mai depus eforturi pentru construirea ei. Și acesta este un motiv pentru escaladarea Războiului Rece.

HOLOCAUSTUL

Introducere: În 1933 aproximativ nouă milioane de evrei trăiau în Europa, mai puțin de 2% din totalul populației. Cea mai mare parte a populației evreiești trăia în Polonia, în partea de vest a Uniunii Sovietice, în România și Statele Baltice. În aceste zone, evreii constituiau între 5% și 10% din totalul populației. În Germania, populația evreiască a fost de aproximativ 500.000 de persoane, reprezentând aproximativ 0.75% din totalul populației. În teritoriile românești, care între 1918-1940 au inclus și Transilvania, Basarabia și Bucovina, evreii au atins cel mai mare număr de până atunci, apropiindu-se de un milion de suflete spre sfârșitul perioadei interbelice. Conform recensământului din 1930, ei reprezentau puțin peste 4% din totalul populației. În multe dintre satele din Europa de Est și Uniunea Sovietică, evreii au trăit la fel cum au făcut-o strămoșii lor timp de secole. Ei locuiau în orășele mici sau în zone rurale, unele având chiar o populație evreiască majoritară. Mulți dintre ei și-au păstrat portul tradițional și au dus o viață religioasă foarte strictă. Unii erau înstăriți, dar cei mai mulți erau săraci. În orașele mai mari, evreii au devenit din ce în ce mai implicați în societatea în care trăiau alături de populația majoritară și, chiar dacă unii au păstrat un stil de viață tradițional, mulți au renunțat la practicile religioase. În Europa de Vest, tot mai mulți evrei au fost asimilați, ceea ce înseamnă că s-au adaptat la modul de viață al societății în care trăiau. Cu alte cuvinte, viața pentru evreii din Europa a fost foarte diferită de la o zonă la alta.

Prezentare generală: Holocaustul a reprezentat  „persecuția și uciderea sistematică birocratică, sponsorizată de stat (USHMM)” a aproape șase milioane de evrei și alți cinci milioane de civili, inclusiv țigani, creștini polonezi și martori ai lui Iehova de către regimul nazist. A fost un moment de cotitură istoric în care lumea a fost martora  genocidului dus la extremitatea sa. Perioada de timp a Holocaustului se înțelege a fi cuprinsă între 1933-1945 – era domniei lui Adolf Hitler asupra Germaniei. În timp ce persecuția nazistă a evreilor a fost o temă constantă în această perioadă, metodele și gradul de persecuție au evoluat de-a lungul timpului, devenind din ce în ce mai maligne, ajungând în cele din urmă la „Soluția finală”, operație menită să distrugă evreimea europeană complet, precum și țigani. Populația evreiască a fost redusă de la nouă milioane în Europa pre-Holocaust la doar trei milioane la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, trei milioane de creștini polonezi, jumătate de milion de țigani și zeci de mii de alte grupuri, cum ar fi Martorii lui Iehova, homosexualii și persoanele cu dizabilități au fost masacrați. Îndoctrinați cu  credința în așa-numita supremație ariană, naziștii doreau să scape societatea germană de prezența evreiască și să curețe Europa de acele grupuri pe care le considerau inferioare. 

Hitler și ideologia nazistă: După Primul Război Mondial, Germania a pierdut suprafeţe mari de teritoriu, în conformitate cu termenii impuși prin Tratatul de Pace de la Versailles. Statul german a fost, de asemenea, obligat să plătească o compensaţie imensă Aliaţilor, care au considerat Germania responsabilă pentru pagubele suferite, alături de ţările asociate ei. În 1923 Germania a fost lovită de hiperinflaţie, banii s-au devalorizat şi mare parte din populaţie a devenit foarte săracă. După prăbușirea Bursei de Valori din SUA în 1929, aproape şase milioane de germani și-au pierdut locurile de muncă. Mulţi au căutat un vinovat pentru situația creată, astfel că Hitler a găsit în „evreu” ţapul ispăşitor perfect. La începutul anilor 1930, încrederea acordată lui Adolf Hitler și Partidului Nazist era în creștere. Mulți germani își pierduseră credința în democrație și nu credeau că partidele existente ar mai putea schimba situația. O mare parte a populației a considerat că Hitler este un lider puternic și au văzut în el omul capabil să restabilească fosta glorie a statului german. În discursurile sale, Hitler spunea că Germania trebuie să recupereze teritoriile pierdute în perioada războiului și să dobândească mai mult „spațiu de locuit” pentru a se putea dezvolta. Vorbea despre o luptă împotriva „capitalismului de pradă” și a comunismului, susținând că, arian, alb sau german este „rasa” care este superioară tuturor celorlalte „rase”. Cea mai joasă „rasă” a fost considerată cea evreiască, văzută de Hitler ca parazitară și periculosă. În timp ce îi disprețuia pe evrei, îi considera, de asemenea, o amenințare enormă și susținea că evreii doresc să conducă lumea și să controleze celelalte popoare. Ideile sale despre „evreul” sinistru și amenințător proveneau din tradiția creștină antievreiască, unde se susținea că evreii l-au ucis pe Iisus . Pentru a păstra „rasa” albă ariană pură, germanii trebuiau să evite cu orice preț contactul cu evreii.

1933-1939 – De la excludere la persecuție: La alegerile din noiembrie 1932, Partidul Național Socialist Muncitoresc a primit mai mult de o treime din voturi. Politicienii conservatori l-au convins pe președintele german, Paul von Hindenburg, să îl pună pe Adolf Hitler în fruntea unui guvern minoritar, format din partidele conservatoare și naționaliste. Naziștii au reușit rapid să dejoace planurile celorlalte partide, chiar primind sprijinul unui partid central pentru reformarea unor legi, care au dus apoi la abolirea democrației. Toate partidele, cu excepția partidului nazist, au fost interzise. Diverse organizații naziste au început să controleze viața publică și pe cea privată a cetățenilor. Au început persecuțiile împotriva evreilor și a altor persoane considerate indezirabile de regimul nazist. Persoanele cu o afiliere politică diferită au fost închise în lagăre, fără a avea parte de proces. Lagărul de concentrare de la Dachau, deschis în martie 1933, a devenit un model pentru toate celelalte lagăre de concentrare. Tinerii germani au fost înregimentați în diferite organizații de tineret. Ei urmau să fie educați pentru a deveni cetățeni obedienți ai noului stat. Ideologia nazistă trebuia să pătrundă la toate nivelurile societății. Noile legi de excludere a evreilor din societate au fost adoptate aproape imediat după preluarea puterii. Cu timpul au apărut sute de astfel de legi. Unele dintre acestea interziceau evreilor să viziteze băile publice, parcurile sau restaurantele, altele le îngrădeau dreptul de a lucra în guvern, în presă sau în instituții de cultură. Discriminarea s-a acutizat treptat. Curând, copiii evrei nu au mai putut merge la școală, medicii și avocații de origine evreiască nu au mai putut trata sau pleda pentru ne-evrei. Conform legii evreii erau cetățeni de mâna a doua. Încet, dar sigur, evreii au fost eliminați din societate. Ei au trebuit să-și predea casele și bunurile de valoare statului. Evreii care dețineau magazine sau întreprinderi au fost obligați să transfere dreptul de proprietate pentru o sumă foarte mică de bani. Mulți au încercat să plece, dar vizele de intrare în alte țări erau greu de obținut. În toamna anului 1938, autoritățile naziste au decis să expulzeze toți evreii care dețineau cetățenie poloneză. Mulți dintre ei au trăit în Germania de generații. Aproximativ 15.000 de persoane au fost afectate de această decizie. Autoritățile poloneze nu au vrut să-i primească, deși aveau cetățenie poloneză, astfel că i-au plasat în lagăre de refugiați, la granița dintre Germania și Polonia. Una dintre familiile afectate de această decizie a fost familia Grynszpan. Ei trăiau în Germania din anul 1911. Când fiul lor, Herschel, în vârstă de 17 ani, care fugise la Paris, a auzit că părinții și sora lui trăiau în condiții foarte grele într-o tabără de refugiați, a făcut rost de o armă, după care s-a dus la Ambasada Germaniei și a împușcat un diplomat, pe Ernst vom Rath. Două zile mai târziu, pe  data de 9 noiembrie, vom Rath a murit. Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a folosit această faptă ca o scuză să înceapă o campanie organizată împotriva evreilor din Germania, pentru a „răzbuna” crima comisă. În seara zilei de 9 noiembrie 1938, un atac violent și sângeros a fost lansat împotriva populației evreiești din Germania, așa-numitul Pogrom din Noiembrie. Violențele au durat câteva zile. Mii de vitrine au fost sparte, iar magazinele evreiești jefuite. Sticla căzută pe străzi dădea impresia de cristale, din această cauză, probabil, pogromul a primit numele de Noaptea de Cristal. O serie de bărbați și femei au fost bătuți, împușcați sau omorâți în bătaie. Situația a fost atât de dramatică încât unii au ajuns să se sinucidă. Se presupune că aproximativ 400 de evrei au fost uciși în timpul nopții din 9 spre 10 noiembrie, dar numărul total de morți din perioada pogromului din noiembrie a fost estimat la aproximativ 1.500 de persoane. Aproape 300 de sinagogi au fost incendiate și în jur de  30.000 de evrei au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare, fără nici un alt motiv decât pentru faptul că erau evrei. Guvernul nazist a decis că evreii din Germania trebuie să plătească un miliard de mărci germane, ca o compensație pentru daunele produse de pogrom.

1939-1942 – Mutarea în ghetouri: În septembrie 1939 Polonia a fost atacată, prima dată de  Germania, iar mai târziu de Uniunea Sovietică. În urma unui acord încheiat între cele două state, acestea și-au împărțit Polonia între ele. Aproape două milioane de evrei trăiau în partea germană. Ei au fost priviți de către liderii naziști ca având un statut chiar mai jos decât evreii germani. În scurt timp, s-au realizat planuri de evacuare a evreilor din mediul rural și de trimitere spre orașe. Autoritățile au vrut să creeze zone speciale, în care evreii să fie forțați să trăiască, respectiv așa-numitele ghetouri. Aceste zone au fost, de cele mai multe ori, amplasate în cartiere unde locuiau deja mulți evrei. Ne-evreii care locuiau acolo au fost obligați să se mute. Relocarea în ghetouri s-a făcut, adesea, în condiții extrem de brutale. Un gard sau un zid a fost construit în jurul zonei de ghetou. Toți evreii au fost forțați să poarte un semn distinctiv pe haine, pentru a putea fi identificați ca evrei. Acest însemn putea fi o stea galbenă cu șase colțuri, o banderolă galbenă purtată pe braț sau o panglică albă cu o stea albastră cu șase colțuri. Evreilor le era strict interzis să iasă din ghetou. Cei care încearcau să se ascundă depindeau de un ajutor extern pentru a supraviețui. Pedepse grele erau aplicate de germani oricui era prins ajutând un evreu. Situația a făcut ca unii evrei să fugă din ghetou pentru a scăpa de persecuție și suferință. Sute de transporturi cu evrei au fost trimise, atât din Germania cât și din restul Europei de Vest, către ghetouri din locuri îndepărtate, ca, de pildă, la Riga în Letonia sau la Minsk în Belarus. Au fost, de asemenea, și unele transporturi cu romi în câteva dintre ghetouri. Un număr important de persoane au fost duse la muncă forțată. În final, ghetourile au fost lichidate, iar cei care nu erau considerați apți de muncă au fost uciși în masă sau duși în lagăre de exterminare. În 1941, Hitler a decis să atace Uniunea Sovietică. Echipe speciale au însoțit armata, având scopul de a „curăța” satele de comuniștii sovietici și de evrei. Aceste echipe, așa-numitele Einsatzgruppen, au ucis, de asemenea, mii de romi. Gropile comune au fost pregătite, uneori de către populația locală, alteori chiar de către victime sau de către prizonierii de război sovietici. Se estimează că aproximativ două milioane de oameni au fost împușcați, arși sau uciși în bătaie de către aceste Einsatzgruppen.

1942-1945 – Punerea în aplicare a Holocaustului: Războiul împotriva Uniunii Sovietice nu a avut succesul așteptat. Armata Roșie a opus o rezistență acerbă, împiedicând astfel avansul germanilor. Planul de a expulza grupuri mari de evrei, în zonele îndepărtate ale zonei asiatice a Uniunii Sovietice, nu a funcționat. Mai mult, uciderile în masă au afectat sănătatea mintală a soldaților responsabili. Astfel că, liderii naziști au stabilit noi modalități de a „scăpa” de evrei. În ianuarie 1942 a avut loc reuniunea de la Wannsee, în afara Berlinului, unde, naziști de rang înalt și autorități ale statului, s-au pus de acord cu privire la modul în care să pună în aplicare ceea ce naziștii au numit „soluția finală a problemei evreiești”. Planul, stabilit probabil cândva în toamna anului 1941,  era acela de a lua la puricat Europa, de la vest la est, pentru a găsi toți evreii. Îmbarcați în trenuri, urmau apoi să fie transportați spre est. S-a decis, de asemenea, ca anumite departamente din administrația germană să coopereze sub patronajul poliției și a agențiilor de securitate. Înainte chiar de convocarea conferinței de la Wannsee, crimele împotriva evreilor și romilor începuseră deja prin acțiuni de ucidere în masă. Au fost făcute experimente în vehicule special construite pentru asta. Gaze de eșapament au fost introduse într-un spațiu închis, construit în partea din spate a unui camion, gazul ucigând astfel persoanele aflate în acel compartiment. Înainte de a fi utilizate pe o scară mai largă, în primul lagăr de exterminare din Chelmno, la nord de Lodz, aceste furgonete cu gaz au fost testate în Ucraina și în alte locuri. Clădirea lagărului de exterminare de la Belzecin, din Polonia, a fost construită, de asemenea, înainte de reuniunea de la Wannsee. Alte două lagăre, cel din Sobibor și din Treblinka, au fost construite în primăvara anului 1942. Toate au fost construite cu un singur scop: exterminarea a cât mai mulți oameni posibil, în timpul cel mai scurt posibil. Atunci când sosea un transport, erau selectați câțiva prizonieri care lucrau sub supravegherea SS, pentru a se asigura că procedura funcționează bine. Restul de prizonieri erau uciși în camerele de gazare, imediat după sosire. Sute de mii de evrei au fost transportați cu trenul în lagărele de exterminare din Polonia, aduși din țările ocupate de Germania. În aceste patru lagăre, aproape două milioane de persoane au fost ucise. Două lagăre, Auschwitz-Birkenau și Majdanek, au fost construite pentru a servi atât ca lagăre de exterminare cât și ca lagăre de concentrare, unde oamenii urmau să fie uciși sau închiși. Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost înființat în 1940, în orașul polonez Oswiecim, folosind vechile cazărmi unde fuseseră închiși deținuții politici polonezi și prizonierii de război sovietici. Când numărul deținuților a crescut, barăcile existente nu mai erau suficiente, astfel că SS-iștii au decis să se extindă și să construiască un alt lagăr, mai mare, în satul Birkenau (Brzezinka în poloneză), la aproximativ 3 km distanță de Auschwitz. În Birkenau sau Auschwitz II, cum a fost numit oficial, a fost construit un lagăr de exterminare cu camere de gazare. Începând cu primăvara anului 1942, Auschwitz-Birkenau a fost o combinație de lagăr de muncă și lagăr de exterminare. Aproximativ patruzeci de lagăre de muncă forțată au fost construite în jurul Auschwitz-ului și multe firme germane au profitat de pe urma acestei forțe de muncă ieftine. Atunci când trenurile ajungeau în lagăr, evreii nu aveau nicio idee cu privire la ce urma să se întâmple. Totul era haotic, soldații SS dădeau ordine, câinii latrău, iar deținuții desemnați de SS încercau să descarce trenurile cât mai repede posibil. Bătrânii, copiii și cei bolnavi erau trimiși direct la camerele de gazare. Restul prizonierilor treceau printr-un proces de selecție, unde medici SS stabileau care persoane sunt apte de muncă, trimițându-i pe ceilalți la camerele de gazare. Condițiile de la Auschwitz-Birkenau au fost atât de grele încât mulți deținuți au supraviețuit doar câteva săptămâni. Camerele de gazare au funcționat până în noiembrie 1944, timp în care aproximativ un milion de evrei au fost uciși la Auschwitz-Birkenau. La Majdanek, aflat  în afara orașului Lublin, în estul Poloniei ocupate de germani, aproape de granița cu Uniunea Sovietică, a fost construit un lagăr de concentrare și exterminare similar. Un număr mare de intelectuali polonezi, oponenți politici și prizonieri de război sovietici au fost închiși la Majdanek. De asemenea, evreii din ghetoul din Varșovia au fost duși la muncă forțată în lagărele din jurul Lublinului. Peste 50.000 de oameni au fost gazați și mulți alții au fost împușcați. Evadarea din unul din aceste lagăre a fost practic imposibil. În lagărele de exterminare de la Sobibor și Treblinka prizonierii au încercat să se revolte. Câteva zeci de deținuți au reușit să evadeze, dar cei mai mulți dintre ei au fost prinși, torturați și uciși. De asemenea, la Auschwitz-Birkenau prizonierii s-au revoltat și au dat foc la una dintre camerele de gazare. Doar câțiva deținuți au reușit să scape, dar revoltele au dat speranță celor închiși și au creat îngrijorare conducerii naziste. La sfârșitul războiului, toate facilitățile din Chelmno, Belzec, Sobibor și Treblinka au fost distruse. Naziștii nu voiau ca lumea să știe ce s-a întâmplat în lagăre și numărul de prizonieri uciși. Au dezgropat gropile comune, încercând să ardă rămășițele și să răspândească cenușa în pădurile și râurile din jurul lagărelor. În iulie 1944 trupele sovietice au avansat rapid spre vest și au eliberat lagărul de la Majdanek. Retragerea germanilor s-a petrecut atât de repede încât nu a mai fost timp să distrugă toate documentele și elementele incriminatoare din lagăr. Acest lucru a oferit muzeului de la Majdanek un material arhivistic extrem de valoros. Din ianuarie până în mai 1945, lagărele de concentrare și de muncă forțată din întreaga Germanie, din Polonia ocupată și din Austria au fost eliberate de trupele sovietice, britanice și americane. Chiar dacă, la acel moment, lumea știa deja că milioane de evrei au murit în „abatoare umane”, situația îngrozitoare din lagărele eliberate a șocat oamenii din întreaga lume. Mai multe fotografii și articole au fost difuzate cu această ocazie. După război au avut loc mai multe procese în Nuremberg, unde naziști de rang înalt au fost condamnați la moarte sau la închisoare pentru crime împotriva umanității. Mulți alți criminali nu au fost însă niciodată pedepsiți. Nu există date exacte despre câți evrei au fost uciși de naziști, dar aproximativ cinci – șase milioane de evrei au fost omorâți, reprezentând două treimi din evreii europeni. Această cifră se bazează parțial pe înregistrările din arhivele germane. Astăzi, aproximativ un milion și jumătate de evrei trăiesc în Europa.

Holocaustul – Genocidul care a întunecat civilizaţia! Sute de supravieţuitori a ceea ce este considerat unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lumii s-au reunit, la sfârşitul lunii ianuarie 2020, în perimetrul lagărului de la Auschwitz-Birkenau, din Polonia, pentru a participa la ceremoniile care au marcat readucerea în memorie a momentului din 1945 când soldaţii sovietici au deschis porţile lagărului, eliberând 7.000 de supravieţuitori lăsaţi în urmă de gardienii SS.. Auschwitz a rămas până astăzi sinonimul morţii. A „evoluat” de la un loc de muncă forţată la un spaţiu de exterminare pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane, considerate „asociale”. Astfel, Auschwitz a sfârşit prin a fi locul unde genocidul era planificat şi executat sistematic. În lipsa unor statistici exacte, se poate doar estima că numărul morţilor în lagăr ar fi putut fi de circa patru milioane de oameni. De altfel, însuşi comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al celor decedaţi a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului pierind aici. Lor li s-a adăugat un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război şi romi. Prizonierii aduşi din ghetourile instituite în Europa cucerită de nazişti erau transportaţi la Auschwitz în convoaie feroviare zilnice. La destinaţie, aceştia erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup, alcătuit din cei consideraţi inapţi de muncă, mergea imediat la camerele de gazare. Aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20.000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. Alţi prizonieri erau folosiţi ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca „I.G.Farben” şi „Krupp”, care lucrau pentru maşina de război germană. Condiţiile erau atât de îngrozitoare, încât, din 405.000 prizonieri înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945 la complexul Auschwitz, 340.000 au murit din cauza execuţiilor, bătăilor, înfometării sau bolilor. Un al treilea grup, format din fraţi gemeni, era supus experimentelor medicale ale unor medici monstruoşi precum Josef Mengele. Totuşi, Auschwitz, „un loc cât se poate de real al crimei realizate la nivel industrial, cel mai mare cimitir din lume, dar fără mormintele victimelor”, după cum îl descrie Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau, este doar o parte a Holocaustului. Exterminarea evreilor a avut episoade cutremurătoare anterioare, ca „Operaţiunea Reinhardt” (uciderea evreilor polonezi din 1942), care a însemnat dispariţia celei mai mari comunităţi evreieşti din lume, cea din Polonia, exterminată la Treblinka, Belzec sau Sobibor. „Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. La Belzec, pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, 434.508 evrei au pierit şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri”, sintetizează istoricul german Jörg Ganzenmüller, specialist în Europa de Est. O altă parte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare, tot în Polonia de est şi, de asemeni, în Uniunea Sovietică. A început cu executarea bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi cvasi-exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii au ucis un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi ţările baltice, echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfîrşitul lui 1942, germanii au împuşcat alţi 700.000 de evrei, în unele cazuri populaţii întregi încetând să mai existe. Aşadar, Holocaustul a însemnat şi „Operaţiunea Reinhardt”, şi execuţiile prin împuşcare, şi Auschwitz. Din aproximativ şase milioane de evrei ucişi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total, urmaţi de grupurile de evrei din Ungaria, Cehoslovacia şi România. În acest din urmă caz, se cunoaşte faptul că în 1944, 132.000 de evrei au devenit victime ale deportărilor ordonate de ocupaţia horthystă în Transilvania de nord, anexată la acea vreme de Ungaria şi ocupată de Germania nazistă. Majoritatea celor trimişi spre lagăr nu au supravieţuit. În memoria lor, în 2014 au fost dezvelite plăci comemorative în gările unde s-au format garniturile de tren care au transportat evreii spre moarte: Baia Mare, Târgu Mureş, Reghin, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Dej, Cluj-Napoca, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Oradea, Bistriţa. În după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aceasta a rămas o zi universală de comemorare a Holocaustului, propusă de Israel, împreună cu alte 89 de state şi fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate în 2005 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Documentul respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete. Ceremoniile privind Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, organizate la Auschwitz, au adus mii de persoane sub cel mai mare cort construit vreodată în Polonia. Alături de oameni politici, în prim-plan s-au aflat supravieţuitorii prezenţi, dat fiind faptul că a fost ultima ceremonie majoră a eliberării lagărului la care va mai participa un număr semnificativ dintre cei care au reuşit să rămână în viaţă – ei au astăzi vârste cuprinse între 90 şi 100 de ani, uneori şi peste.

Copiii Holocaustului: Malnutriți și traumatizați de nenorocirile războiului, 300 de copii ieșeau în 1945 din lagărul de concentrare Theresienstadt. Ajunși în Praga, ei au făcut o fotografie în centrul orașului, înainte de a fi duși în Anglia, în zona lacului Windermere, din actualul parc național Lake District, pentru a se reface. Grupul a devenit cunoscut sub numele de „Copiii Windermere”. Astăzi, doar opt dintre acei copii mai sunt în viață. Dar asta nu i-a împiedicat să facă din nou imaginea din ’45 exact acolo unde a fost realizată: la Praga. Chiar dacă numai ei mai trăiesc, au completat fotografia cu rudele lor, ca un simbol al supraviețuirii. „Această imagine este emblematică. Este începutul vieții lor de la Windermere. Au venit din iadul de pe pământ și ajungeau în paradisul de la Wordsworth.  A fost extraordinar”, a declarat Trevor Avery, directorul proiectului Lake District Holocaust, care a organizat această reuniune. „A fost incredibil de emoționant să-i vezi din nou în fața monumentului. Cel mai emoționant a fost atunci când grupul a început să cânte în ebraică și în idiș. Erau cântecele mamelor și taților lor. Au fost cele mai frumoase voci care s-au auzit în piața din centrul Pragăi. Mi-au dat fiori pe șira spinării”, a adăugat Avery. „A fost o schimbare de situație atât de mare pentru ei. Nu poți avea ceva mai extrem decât să fii eliberat dintr-un lagăr de concentrare, să fii luat cu avionul, să zbori spre Anglia și să ajungi într-un loc precum Windermere. Ei au fost luați de lângă familiile lor și lăsați pe cont propriu în aceste tabere. Au fost nevoiți să învețe să trăiască fiecare zi, una după alta. Nu puteau să se gândească prea mult la trecut, pentru că era prea dureros și nici nu îndrăzneau să se gândească la viitor. Unii își petrecuseră toată copilăria în lagăre. Au fost patru ani de coșmar. Când au ajuns la Windermere a fost uimitor. Încă nu știau ce se întâmplase cu familiile lor. Unii dintre ei au spus că au încă amintiri puternice de la Windermere. Simțeau că au ajuns în Paradis, după ce au venit de unde au venit”, a explicat inițiatorul proiectului. Pentru a recrea imaginea, în jur de 200 de oameni (copiii și nepoții supraviețuitorilor) au zburat din toată lumea, inclusiv din Statele Unite, Canada și Israel, spre Praga. Potrivit Lake District Holocaust Project, după ce au fost scoși din lagărul Theresienstadt, azi cunoscut sub denumirea Terezin, din Cehoslovacia, copiii au fost duși în Cumbria, ținutul din nord-vestul Angliei, pentru o perioadă de recuperare, înainte de a începe o nouă viață. Copiii cu vârste cuprinse între trei și 17 ani au fost transportați cu avioanele britanice spre Insulă, în grupuri de câte 30. După sosirea în Anglia, au fost duși în Lake District cu autobuze și camioane. Au fost cazați în hosteluri de lângă lacul Windermere, unde au primit îngrijiri. Cu timpul, grupul s-a fărâmițat și cei mai mulți s-au stabilit în Marea Britanie, dar supraviețuitorii au continuat să țină legătura și să se întâlnească o dată pe an, depănând amintiri din război. Cei care mai trăiesc plănuiesc un eveniment prin care să marcheze în 2020 împlinirea a 75 de ani de la încheierea Celui De Al Doilea Război Mondial.

De trei ori la gazare: Denise Kienwald, în vârstă de 69 de ani, a cărei mamă poloneză, Minia Jay, a făcut parte din grupul de copii, a venit la Praga de la Londra pentru a reface fotografia. Mama ei, care a fost casnică și croitoreasă, a murit cu doi ani în urmă, la 91 de ani, și a trecut prin mai multe lagăre, inclusiv prin temutul Auschwitz. După eliberare, Minia s-a căsătorit, a avut doi copii, șase nepoți și șapte strănepoți. „Mama era în fotografia aceea și a fost foarte simbolic că am stat în același loc. Asta dovedește că Hitler n-a învins, pentru că noi încă suntem acolo”, a spus Denise. „Am fost acolo cu soțul și cele două fiice. E important ca povestea să fie spusă mai departe pentru ca oamenii să învețe să fie toleranți. Mama a fost trimisă de trei ori la gazare, dar a avut noroc și mereu au scos-o și au trimis-o în altă parte. A fost o femeie foarte curajoasă (…). Toți o plăceau. Când eram tânără, îmi povestea despre lagăre și despre cum s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a continuat să muncească. Mi-a zis despre podul de lemn pe care trebuiau să-l traverseze când mergeau la muncă și cum cădeau oamenii și se răneau. Mi-a povestit despre supa pe care le-o dădeau s-o mănânce, care era doar apă cu o jumătate de cartof”, a continuat fiica Miniei. Printre cei care au mers la Praga pentru această imagine emblematică s-a aflat și judecătorul Robert Rinder care a descoperit, cu ajutorul unei emisiuni a postului BBC, „Who Do You Think You Are? / Cine crezi că ești?” că bunicul său a fost un supraviețuitor al Holocaustului și a fost adus la Windermere. „Înainte să plece din Praga, acest grup de băieți și fete au trecut prin iad. A fost vremea celui mai inimaginabil diavol. Această imagine a devenit emblematică și m-am gândit că este uimitor să o refacem cu copiii și cu nepoții noștri”, a spus mama judecătorului englez, Angela Cohen. „Acolo a fost o legătură reală. Atmosfera era incredibilă, a fost foarte emoționant, a fost trist, dar și vesel. A fost o sărbătoare îmbinată cu tristețea pentru cei pe care i-am pierdut. Ne gândeam cum ar fi fost dacă ei erau acolo – doctori, muzicieni și mari gânditori”, a spus ea despre întâlnirea de la Praga. Copiii Holocaustului au scăpat ca prin minune de la moarte. Când au ajuns în Anglia erau îngroziți, storși și slabi ca niște schelete vii. Rămași fără familiile exterminate de naziști în lagărele în care au murit peste un milion de oameni de la Treblinka, Buchenwald și Auschwitz, ei nu mai aveau nimic – erau doar niște refugiați ieșiți din ruinele imperiului lui Hitler. Numerele tatuate pe brațe și urletele care răzbăteau noaptea din dormitoarele lor, izbucnite din cele mai urâte coșmaruri, le reaminteau suferința prin care trecuseră. Soarta lor s-a schimbat când filantropul britanic Leonard Montefiore, acționând în numele organizației Care of Children from Concentration Camps, a cerut guvernului să primească în țară 1.000 de copii orfani. S-a stabilit ca 300 dintre aceștia să fie îngrijiți timp de numai șase luni la Windermere. Poveștile lor sunt o dovadă nu doar a puterii tinerilor de a se reface după orori inimaginabile, dar și a toleranței și a oportunităților pe care aceștia le-au găsit în Marea Britanie, notează The Telegraph. Unii dintre ei au studiat și și-au luat doctoratul, alții și-au clădit o carieră de succes sau au avut o meserie respectată în țara care i-a adoptat.

Mama – gazată, tatăl – împușcat: „Am revenit la viață în Lake District”, și-a început mărturia Ben Helfgott, acum în vârstă de 89 de ani, care trăiește în Harrow, în nordul Londrei. A reprezentat Marea Britanie la ridicarea greutăților, la Jocurile Olimpice din 1956 și 1960, iar în urmă cu patru ani a primit distincția Freedom of the City of London. „Peisajul era minunat și aerul curat a fost ceva special. Aveam de mâncare, eram liber. A fost miraculos.” Helfgott avea 15 ani când a ajuns în Anglia. Copiii dormeau în paturi separate și atunci au văzut primele cearșafuri curate din viața lor. Unii încă sufereau de tifos sau tuberculoză, dar erau pe picioarele lor și fizic s-au refăcut destul de repede. Însă mental încă erau zdruncinați. „Am început repede să jucăm fotbal și volei, înotam în lac. Dar nu vorbeam despre ceea ce trăisem. Dacă cineva venea în vizită și ne vedea alergând de colo-colo, ar fi crezut că ne-am revenit. Dar noaptea era altceva.”Doar opt dintre cei care au făcut această imagine în 1945 mai trăiesc azi.  Ben Helfgott era polonez, ca majoritatea copiilor. Venea din orașul Piotrków Trybunalski, unde în noiembrie 1939 a fost ridicat primul lagăr pentru evrei. Mama lui, Sarah, și sora lui de opt ani, Lusia, au fost executate laolaltă cu 520 de oameni, în 1943. El și tatăl său, Maurice, au fost transferați în lagărul de concentrare Buchenwald, de unde Ben a fost dus în apropiere, la Schlieben, unde a dus un regim crunt de înfometare, brutalizare și muncă fără răgaz, la o fabrică de arme antitanc. A rămas orfan și de tată în iarna lui 1945 – a fost împușcat când a încercat să evadeze. „Chiar și azi moartea lui mă afectează. Mă tot gândesc că a fost omorât ca un câine și nimeni nu știe unde. Nu cred că voi scăpa vreodată de gândul ăsta”, a mărturisit bătrânul.

„Am văzut atâtea cadavre”: Arek Hersh este  un alt supraviețuitor care nu va ști vreodată circumstanțele morții tatălui său. Holocaustul i-a ucis 81 de rude, inclusiv mama, Bluma, care a fost gazată și aruncată într-o groapă comună din lagărul Chelmno, în Polonia. În iulie ’44, când avea 15 ani, el a fost trimis la Auschwitz. Astăzi, la 90 de ani, trăiește în Leeds și încă are numărul sinistru – B7608 – tatuat pe brațul stâng. „M-am gândit că n-am de ce să-mi fie rușine, germanilor ar trebui să le fie rușine. Am hotărât să-l păstrez”, a explicat Hersh pentru The Independent. Numele lui întreg era Herszlikowicz, dar și l-a schimbat în Hersh ca să poată fi pronunțat mai ușor. Atât de dureroasă a fost experiența lui de la Auschwitz, că vreme de 50 de ani n-a putut vorbi despre asta nici măcar cu soția lui, Jean, cu care are trei copii și șapte nepoți. Abia în 1995 a scris o carte, „A Detail of History”, în care a început să relateze evenimentele din copilărie care l-au marcat. „Erau 100 de barăci împărțite de 1.000 de bărbați. Dimineața primeam o bucată de pâine neagră, ceva oribil, și cafea neagră făcută din grâu prăjit. La prânz ne dădeau o supă chiară cu niște frunze care pluteau deasupra și aia era toată mâncarea. Imediat cum te vedeau că dai semne de slăbiciune, îți strigau numărul și te băgau în camera de gazare”, a povestit Hersh. Spre finalul terorii, când a început să vadă escadroanele de bombardiere americane care survolau lagărul, începuse să-și închipuie cum ar fi dacă unul ar scăpa un proiectil peste ei. „Nu-mi mai păsa de ce mi s-ar fi întâmplat, îmi doream doar ca războiul să se încheie.” A fost scos de naziști de la Auschwitz pe 23 ianuarie, cu patru zile înainte de eliberarea lagărului, și dus într-un marș forțat, marșul morții, cum i se spunea, prin zăpada mare, spre Buchenwald. Îmbrăcați doar în pijamaua vărgată, fără căciuli, fără mănuși și fără șosete, noaptea dormeau pe pământul înghețat bocnă. Frigul i-a decimat; cei care dădeau semne de neputință erau împușcați în spate și aruncați pe marginea drumului. „Am văzut atâtea cadavre”, a spus Hersh. Dar el a reușit să supraviețuiască. După un asemenea iad, Lake District a fost cu totul altă lume pentru el. În ciuda raționalizării alimentelor din Marea Britanie, pentru el era destulă mâncare. Odată, localnicii le-au donat cartelele lor copiilor, pentru ca aceștia să-și poată cumpăra pentru prima oară supă de tomate. Deși aveau mai multă mâncare decât puteau consuma, mulți băieți ascundeau felii de pâine sub saltele. Și acum, la 80-90 de ani, cei care mai trăiesc sunt obsedați de mâncare. Când au dat de libertate, unii au început să zburde nebunește, alții erau fascinați de musicalurile cu Errol Flynn și Jeanette MacDonald pe care le puteau vedea gratuit. Se plimbau într-una cu bicicletele și nu pricepeau de ce toate mașinile îi claxonau – circulau pe partea greșită a străzii.

Loiali și mândri: Dar băieții mai aveau o trăsătură comună, își amintește supraviețuitorul: erau extrem de loiali unul altuia. După stagiul de recuperare de la Lakes, au fost împrăștiați prin toată Marea Britanie. Au ținut mereu legătura unii cu alții și cei care mai trăiesc vin negreșit la întâlnirea din fiecare an. Toți sunt încă afectați de ceea ce au trăit. Prima oară când s-a întors la Auschwitz pentru aniversarea anuală, în 1980, Hersh a avut nevoie de trei încercări de a intra pe poartă. I-a fost teribil de greu și nici acum nu simte că s-ar descurca mai bine. Dar mai presus de toate, băieții sunt mândri. Mândri de ei, mândri că au supraviețuit, mândri că și-au reclădit viețile și mândri de țara care i-a adoptat. „Când am venit la Lake District, a fost uimitor. Asta e țara pe care am simțit-o nu doar ca pe casa mea, ci ca și cum m-aș fi născut aici”, a mărturisit Arek Hersh. 

Holocaustul – unele considerații necesare!

  Deşi Europa prosperă, politicienii şi scriitorii săi sunt preocupaţi de moarte. Uciderea în masă a civililor europeni între 1930 şi 1940 este punctul de referinţă al discuţiilor confuze de astăzi despre memorie şi piatra de temelie a eticii împărtăşite de europeni. Birocraţiile Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice au transformat vieţile individuale în moarte în masă, persoanele umane în cote care urmau să moară. Sovieticii şi-au ascuns împuşcările în masă în păduri întunecoase şi au falsificat arhivele regiunilor în care au înfometat oamenii pînă la moarte; germanii au avut lucrători-sclavi care să îngroape şi să ardă trupurile evreilor, victime pe ruguri uriaşe. Noi, istoricii, atât cât putem, trebuie să luminăm aceste umbre şi să numărăm aceste victime. Încă nu am făcut acest lucru. Auschwitz, considerat în general simbolul adecvat sau chiar cel mai important al răului produs de uciderea în masă, reprezintă, de fapt, doar începutul cunoaşterii, un punct de plecare al adevăratei socoteli cu trecutul, care abia acum se arată. Principalele motive pentru care ştim ceva despre Auschwitz ne deformează înţelegerea Holocaustului: ştim despre Auschwitz pentru că acolo au existat supravieţuitori, şi au existat supravieţuitori deoarece Auschwitz a fost un lagăr de concentrare şi o fabrică a morţii, în acelaşi timp. Aceştia au fost în mare parte evrei vest-europeni, pentru că la Auschwitz aceştia erau trimişi de obicei. După Al Doilea Război Mondial, supravieţuitorii evrei din Europa de Vest au fost liberi să scrie şi să publice aşa cum doreau, pe cînd evreii est-europeni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier, nu puteau. În Vest, amintirile despre Holocaust puteau (deşi foarte încet) să intre în scriitura istorică şi în conştiinţa publică. Această formă de istorie a supravieţuitorilor, pentru care operele lui Primo Levi sunt cel mai bun exemplu, surprinde inadecvat realitatea uciderii în masă. Jurnalul Annei Frank vorbeşte despre comunităţi evreieşti europene asimilate, precum cea germană şi cea daneză, a căror tragedie, deşi oribilă, a fost doar o mică parte a Holocaustului. În 1943 şi 1944, când au avut loc majoritatea crimelor în rândul evreilor vest-europeni, Holocaustul era, în mare măsură, complet. Două treimi dintre evreii care vor fi ucişi în timpul războiului erau deja morţi la sfârşitul anului 1942. Principalele victime, evreii polonezi şi evreii sovietici, au fost omorâţi de gloanţele trase din cuiburi ale morţii sau de monoxidul de carbon din motoarele cu combustie internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka, Belzec şi Sobibor din Polonia ocupată. Auschwitz, ca simbol al Holocaustului, îi exclude pe aceia care au fost în centrul evenimentului istoric. Cel mai mare grup al victimelor Holocaustului – evreii ortodocşi şi vorbitori de idiş din Polonia sau, în vocabularul german, Ostjuden – a fost înstrăinat cultural de vest-europeni, inclusiv de evreii din Europa de Vest. Până la un anumit grad, aceştia continuă să fie marginalizaţi în memoria Holocaustului. Fabrica morţii Auschwitz-Birkenau a fost construită pe teritorii aparţinând azi Poloniei, deşi la acel timp erau parte a Reich-ului german. Auschwitz este, astfel, asociat cu Polonia din zilele noastre, de către oricine o vizitează, deşi acolo au murit relativ puţini evrei polonezi şi aproape niciun evreu sovietic. Cele două mari grupuri de victime aproape lipsesc din simbolul memorialului. O viziune adecvată a Holocaustului ar trebui să plaseze Operaţiunea Reinhardt – uciderea evreilor polonezi din 1942 – în centrul istoriei sale. Evreii polonezi au fost cea mai mare comunitate evreiască din lume, iar Varşovia – cel mai important oraş evreiesc. Această comunitate a fost exterminată la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar câteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. Belzec, deşi pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, este foarte puţin cunoscut. 434.508 evrei au pierit în acea fabrică a morţii şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri, unii la Chelmno, Majdanek sau Auschwitz, mulţi alţii împuşcaţi în acţiunile din jumătatea de est a ţării. Una peste alta, chiar dacă numărul evreilor ucişi de gloanţe n-a fost la fel de mare ca al celor ucişi prin gazare, ei au murit de gloanţe în locuri uitate într-o amintire ceţoasă. A doua parte foarte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare în Polonia de Est şi în Uniunea Sovietică. A început cu împuşcarea, de către SS Einsatzgruppen, a bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfârşitul anului 1941, germanii (împreună cu trupele locale auxiliare şi cu trupele române) au omorât un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi Ţările Baltice. Este echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfârşitul lui 1942, germanii (iarăşi, cu sprijin local consistent) au împuşcat alţi 700.000 de evrei, iar populaţiile de evrei sovietici de sub controlul lor au încetat să mai existe. Au existat martori şi cronicari evrei sovietici, precum Vasili Grossman. Dar lui, ca şi altora, i s-a interzis să prezinte Holocaustul ca pe un eveniment evreiesc. Grossman a descoperit Treblinka în calitate de jurnalist alături de Armata Roşie, în septembrie 1944. Poate pentru că ştia ce au făcut germanii cu evreii în Ucraina sa natală, a fost în stare să ghicească ce s-a întîmplat acolo şi a scris o carte despre asta. A numit Treblinka un „iad” şi l-a plasat în centrul războiului şi al secolului. Dar pentru Stalin, uciderea în masă a evreilor trebuia să fie văzută ca o suferinţă a „cetăţenilor”. Grossman a ajutat la realizarea unei Cărţi Negre a crimelor săvârşite de germani împotriva evreilor sovietici, pe care autorităţile sovietice au interzis-o mai târziu. Stalin susţinea în mod eronat că, dacă un anumit grup a suferit în mod special sub ocupaţia germană, erau ruşii. Astfel, stalinismul ne-a obstrucţionat perspectiva corectă asupra crimelor în masă ale lui Hitler. Pe scurt, Holocaustul a însemnat, în ordine: Operaţiunea Reinhardt, Shoah cu gloanţe, Auschwitz; sau Polonia, Uniunea Sovietică, restul. Din aproximativ 5,7 milioane de evrei omorâţi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion – cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total. După evreii sovietici şi polonezi, următorul grup mare de evrei omorâţi au fost din România, Ungaria şi Cehoslovacia. Dacă îi luăm în calcul şi pe aceştia, caracterul est-european al Holocaustului devine şi mai clar. Chiar şi această imagine corectată a Holocaustului conduce către un sens incomplet al amplorii politicilor de ucidere în masă a germanilor în Europa. „Soluţia finală”, cum îi spuneau naziştii, a fost la început numai unul dintre proiectele de exterminare care urmau să fie aplicate după un război victorios împotriva Uniunii Sovietice. Dacă lucrurile se desfăşurau aşa cum se aşteptau Hitler, Himmler şi Göring, forţele germane ar fi aplicat un „Plan de înfometare” în Uniunea Sovietică în iarna 1941-1942. În timp ce produsele agricole din Ucraina şi din Rusia de Sud ar fi fost trimise în Germania, aproape 30 de milioane de oameni din Belarus, Rusia de Nord şi oraşele sovietice ar fi fost înfometaţi până la moarte. „Planul de înfometare” ar fi fost doar un preludiu la „Generalplan Ost”, planul de colonizare pentru vestul Uniunii Sovietice, care urmărea eliminarea a 50 de milioane de oameni. Germanii au reuşit să îndeplinească anumite politici care au unele asemănări cu aceste planuri. Ei au expulzat o jumătate de milion de polonezi non-evrei din teritoriile anexate Reich-ului. Himmler, nerăbdător, a ordonat aplicarea unei prime etape a „Generalplan Ost” în estul Poloniei: zece mii de copii au fost ucişi şi o sută de mii de adulţi – izgoniţi. Wehrmacht-ul a înfometat intenţionat aproape un milion de oameni în asediul Leningradului şi încă o sută de mii în oraşele ucrainene. Aproape trei milioane de soldaţi sovietici capturaţi au murit de foame sau de boală în lagărele germane cu prizonieri de război. Aceşti oameni au fost ucişi intenţionat: în timpul asediului Leningradului, au existat planul şi intenţia înfometării oamenilor până la moarte. Dacă Holocaustul nu ar fi avut loc, acestea ar fi numite cele mai oribile crime de război din istoria modernă. În cadrul acţiunilor împotriva partizanilor, germanii au ucis probabil 750.000 de oameni, din care 350.000 numai în Belarus, şi un număr mai mic, dar comparabil, în Polonia şi Iugoslavia. Germanii au ucis mai mult de o sută de mii de polonezi în timpul suprimării Revoltei de la Varşovia din 1944. Dacă Holocaustul nu ar fi existat, şi aceste „represalii” ar fi fost considerate printre cele mai mari crime de război din istorie. Politicile germane de ocupaţie au ucis civili non-evrei şi în alte moduri, de exemplu, prin muncă grea în lagăre de prizonieri. Din nou: aceştia proveneau, în mare parte, din Polonia şi Uniunea Sovietică. Germanii au ucis ceva mai mult de zece milioane de civili, în cele mai mari acţiuni de ucidere în masă, aproape jumătate dintre ei evrei, iar jumătate non-evrei. Şi evreii, şi non-evreii proveneau în majoritate din aceeaşi parte a Europei. Proiectul de a ucide toţi evreii a fost, în substanţă, realizat; proiectul de a distruge populaţiile slave a fost doar în mică parte aplicat. Auschwitz este doar o introducere la Holocaust, iar Holocaustul este doar o sugestie a planurilor finale ale lui Hitler. Cărţile lui Grossman – Panta Rhei şi Viaţă şi destin – redenumesc teroarea, nazistă şi sovietică deopotrivă, şi ne amintesc că fie şi o caracterizare totală a politicilor germane de ucidere în masă este incompletă ca istorie a atrocităţii din Europa la mijlocul secolului trecut. Omite statul pe care Hitler era profund pornit să-l distrugă, adică celălalt stat care a ucis în masă europeni la mijlocul secolului: Uniunea Sovietică. În întreaga perioadă stalinistă, între 1928 şi 1953, politicile sovietice au ucis, într-o estimare prudentă, peste cinci milioane de europeni. Astfel, când cineva analizează numărul total de civili europeni omorâţi de puterile totalitare la mijlocul secolului al XX-lea, trebuie să aibă în vedere trei grupări de mărime relativ egală: evreii ucişi de germani, non-evreii ucişi de germani, şi cetăţenii sovietici ucişi de statul sovietic. Ca regulă generală, regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp ce regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici. Represiunile sovietice sunt identificate cu Gulagul, aşa cum cele naziste sunt identificate cu Auschwitz. Gulagul, cu toate ororile muncii forţate, nu a fost un sistem de ucidere în masă. Dacă acceptăm că uciderea în masă a civililor este în centrul preocupărilor politice, etice şi legale, aceeaşi trăsătură istorică este aplicabilă şi Gulagului, şi Auschwitz-ului. Am aflat despre Gulag pentru că a fost un sistem de lagăre, nu un ansamblu de fabrici ale morţii. Gulagul a întemniţat 30 de milioane de oameni şi a frânt cam trei milioane de vieţi. Dar o mare majoritate a acestor oameni, care au fost trimişi în lagăre, s-a întors în viaţă de acolo. Tocmai pentru că avem o literatură a Gulagului – cartea cea mai cunoscută fiind Arhipelagul Gulag a lui Aleksandr Soljeniţîn – putem să ne imaginăm ororile sale, într-o măsură mai mare decât ne putem imagina ororile Auschwitz-ului. Aşa cum Auschwitz distrage atenţia de la ororile încă şi mai mari de la Treblinka, Gulagul ne distrage atenţia de la politicile sovietice care au ucis oameni direct şi premeditat, prin înfometare şi gloanţe. Dintre politicile staliniste de ucidere, două au fost cele mai semnificative: foametea colectivizării din 1930-1933 şi Marea Teroare din 1937-1938. Rămâne neclar dacă foametea cazacă din 1930-1932 a fost intenţionată, deşi este clar că peste un milion de cazaci au murit de foame. Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat până la moarte pe ucrainienii sovietici în iarna 1932-1933. Documente sovietice au scos la iveală o serie de ordine din octombrie-decembrie 1933, date cu vădită răutate şi cu intenţia de a ucide. Până la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice. Ceea ce citim despre Marea Teroare ne distrage, de asemenea, atenţia de la adevărata sa natură. Marele roman şi marea carte de amintiri despre această perioadă sunt Întuneric la amiază de Arthur Koestler şi Acuzatul de Alexander Weissberg. Ambele ne concentrează atenţia pe un grup mic al victimelor lui Stalin, lideri comunişti de la oraş, oameni educaţi, unii dintre ei cunoscuţi în Vest. Această imagine domină felul nostru de a înţelege Marea Teroare, dar este incorectă. Luate împreună, epurările din rândurile elitelor comuniste, ale poliţiei secrete, ale ofiţerilor de armată se ridică la nu mai mult de 47.737 de morţi. Cea mai mare acţiune întreprinsă în cadrul Marii Terori, Operaţiunea 00447, a fost îndreptată mai ales spre „kulaci”, adică ţărani care deja fuseseră oprimaţi în timpul colectivizării: 386.798 de vieţi. Câteva minorităţi naţionale, reprezentând împreună mai puţin de 2% din populaţia sovietică, au dat mai mult de o treime dintre victimele Marii Terori. Într-o operaţiune îndreptată împotriva etnicilor polonezi care erau cetăţeni sovietici, de exemplu, 111.091 oameni au fost împuşcaţi. Dintre cele 681.692 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938, operaţiunea „kulaci” şi cele îndreptate împotriva minorităţilor naţionale au însumat 633.955 de victime, mai mult de 90% din total. Aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune şi uitaţi. Accentul pus pe Auschwitz şi Gulag minimalizează numărul europenilor ucişi şi mută centrul geografic al crimelor în Reich-ul german şi în estul Rusiei. Ca şi Auschwitz, care ne îndreaptă atenţia spre victimele vest-europene ale imperiului nazist, Gulagul cu lagărele sale siberiene cunoscute ne îndepărtează de centrul geografic al politicilor de ucidere sovietice. Dacă ne concentrăm pe Auschwitz şi Gulag, nu mai observăm că într-o perioadă de doisprezece ani, între 1933 şi 1944, cam 12 milioane de victime ale politicilor de ucidere în masă sovietice şi naziste au pierit într-o anumită regiune a Europei, una definită mai mult sau mai puţin de Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia de astăzi. În general, când avem în vedere Auschwitz-ul şi Gulagul, tindem să ne gândim la statele care le-au construit ca sisteme, ca tiranii moderne sau state totalitare. Dar un asemenea mod de a privi gândirea şi politica de la Berlin şi Moscova tinde să treacă cu vederea faptul că uciderile în masă au avut loc mai ales pe teritorii europene situate între Germania şi Rusia, nu în Germania şi Rusia. Centrul geografic, moral şi politic al Europei uciderilor în masă este Europa de Est, înainte de toate Belarus, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, pământuri care au fost subiectul unor politici susţinute ale atrocităţii din partea ambelor regimuri. Locuitorii din Ucraina şi cei din Belarus, mai ales evrei, dar nu numai, au suferit cel mai mult când aceste ţări au aparţinut Uniunii Sovietice în timpul teribilului deceniu 1930 şi au fost supuse celor mai grave represiuni germane în anii ’40. Dacă Europa a fost, aşa cum o numeşte Mark Mazower, „un continent întunecat”, Ucraina şi Belarus au fost inima întunericului. Aprecierile istorice care pot fi privite ca fiind obiective, cum ar fi numărarea victimelor acţiunilor de ucidere în masă, ar putea ajuta la refacerea unei balanţe istorice uşor pierdute. Germanii care au suferit îngrozitor sub conducerea lui Hitler şi în timpul războiului nu se plasează în centrul istoriei crimelor în masă. Chiar dacă îi includem şi pe etnicii germani ucişi în timpul fugii din Armata Roşie, pe cei expulzaţi din Polonia şi Cehoslovacia în 1945-1947 şi pe cei care au fost victimele bombardamentelor asupra Germaniei, numărul total al civililor germani omorâţi de puterea de stat rămîne comparativ mic. Principalele victime ale politicilor de ucidere directă în rândul cetăţenilor germani sunt cei 70.000 de pacienţi „eutanasiaţi” şi cei 165.000 de evrei germani. Principalele victime germane ale lui Stalin rămân femeile violate de Armata Roşie şi prizonierii de război deţinuţi în Uniunea Sovietică. Aproximativ 363.000 de prizonieri germani au murit de foame şi de boli în captivitatea sovietică, la fel circa 200.000 de unguri. Într-o vreme când rezistenţa germană faţă de Hitler începe să se bucure de atenţie din partea mass-media, trebuie amintit că unii participanţi la complotul împotriva lui Hitler din iulie 1944 erau chiar în centrul politicilor de ucidere în masă: Arthur Nebe, de exemplu, care a condus Einsatzgruppe B în teritoriile belaruse, în timpul primului val al Holocaustului din 1941; sau Eduard Wagner, intendentul general al Wehrmacht, care i-a scris soţiei sale o scrisoare vioaie despre necesitatea de a le refuza hrana milioanelor de înfometaţi din Leningrad. Este greu să o uităm pe Anna Akhmatova: „Pămîntul rus iubeşte sângele”. Totuşi, martiriul şi eroismul rusesc, proclamate acum vehement în Rusia lui Putin, trebuie plasate pe un fundal istoric cât mai larg cu putinţă. Ruşii sovietici – ca oricare alţi cetăţeni sovietici – erau într-adevăr victime ale politicii staliniste: dar riscul de a fi ucişi era mai mic decât în cazul ucrainenilor sau al polonezilor sovietici sau al membrilor altor minorităţi naţionale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, câteva acţiuni severe de teroare au fost extinse spre Polonia estică şi statele baltice, teritorii absorbite de Uniunea Sovietică. În cel mai cunoscut caz, 22.000 de cetăţeni polonezi au fost împuşcaţi în 1940 la Katyn şi în alte patru locuri; zeci de mii de alţi polonezi şi baltici au murit în timpul sau imediat după deportările către Kazakhstan şi Siberia. În timpul războiului, mulţi ruşi sovietici au fost ucişi de către germani, dar proporţional mai puţini decât belaruşii şi ucrainenii, ca să nu mai vorbesc de evrei. Morţile civililor sovietici sunt estimate la 15 milioane. În medie, 1 din 25 de civili din Rusia a fost ucis de către germani în timpul războiului, în opoziţie cu 1 din 10 în Ucraina (sau Polonia) sau 1 din 5 în Belarus. Belarus şi Ucraina au fost ocupate o mare parte din timpul războiului, cu armatele germane şi sovietice traversând întregul lor teritoriu de două ori, în atac sau în retragere. Armatele germane nu au ocupat niciodată mai mult decât o mică porţiune din teritoriul Rusiei, şi asta pentru perioade scurte. Chiar dacă luăm în calcul şi asediul asupra Leningradului şi distrugerea Stalingradului, controlul german asupra civililor ruşi a fost mult mai mic decât asupra belaruşilor, ucrainenilor sau evreilor. Ruşii revendică numărul morţilor din Belarus şi Ucraina ca aparţinând Rusiei şi îi tratează pe belaruşi, ucraineni şi evrei ca fiind ruşi: acest lucru duce la un imperialism al martiriului, la pretenţia implicită asupra unor teritorii prin revendicarea explicită a victimelor. Aceasta pare să fie linia propusă de noua comisie istorică desemnată de Dmitri Medvedev pentru a preveni „falsificările” trecutului Rusiei. Sub legislaţia dezbătută astăzi în Rusia, afirmaţii precum cele de mai sus ar fi un delict penal. Politicienii ucraineni contracarează monopolul Rusiei asupra suferinţei şi răspund stereotipurilor vest-europene care îi consideră pe ucraineni colaboratori ai Holocaustului, scoţând în faţă naraţiunea despre propria suferinţă: milioane de ucraineni au fost înfometaţi deliberat de către Stalin. Preşedintele Ucrainei îi face ţării sale un mare deserviciu revendicând zece milioane de morţi: el exagerează astfel, înmulţind cu 3 numărul ucrainenilor omorâţi; este adevărat însă că foametea din Ucraina în 1932-1933 a fost un rezultat al unor decizii politice intenţionate şi a ucis aproape trei milioane de oameni. Cu excepţia Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai mare dezastru politic în Europa secolului al XX-lea. Colectivizarea, totuşi, a rămas elementul central al modelului sovietic de dezvoltare şi a fost copiat mai târziu de regimul comunist chinez, cu o consecinţă previzibilă: zeci de milioane de morţi provocate de foamete în Marele Salt Înainte al lui Mao. Preocuparea pentru Ucraina ca sursă de hrană a fost comună lui Hitler şi lui Stalin. Amândoi doreau să controleze şi să exploateze grânarul ucrainean şi amândoi au provocat foamete: Stalin – în întreaga ţară; Hitler – în oraşele şi lagărele cu prizonieri de război. Unii dintre prizonierii ucraineni care au îndurat foametea în lagăre în 1941 supravieţuiseră foametei din 1933.Întâmplător, politicile germane de înfometare sunt parţial responsabile pentru ideea că ucrainenii au colaborat de bunăvoie la Holocaust. Cei mai cunoscuţi colaboratori ucraineni au fost gardienii de la fabricile morţii de la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Ceea ce se spune mai rar este că germanii au recrutat cele dintâi cadre de acest fel, soldaţi sovietici capturaţi, chiar din lagărele proprii de prizonieri de război. Ei i-au salvat pe unii de la înfometarea în masă, o mare crimă în Est, pentru a-i face colaboratori la altă crimă, Holocaustul.Istoria Poloniei este sursa unei confuzii nesfârşite. Ţara a fost atacată şi ocupată nu de unul, ci de ambele state totalitare între 1939 şi 1941, când Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, pe atunci aliate, i-au exploatat teritoriile şi au exterminat o mare parte din intelectualitatea poloneză  din acea vreme. Capitala Poloniei a fost locul unde au avut loc nu una, ci două dintre cele mai mari răscoale împotriva puterii germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: răscoala din ghettoul Varşoviei în 1943, după care ghettoul a fost ras de pe faţa pământului, şi răscoala Armatei Poloneze în 1944, după care a fost distrus restul oraşului. Dacă vreuna dintre ţările europene, abandonată în alt moment istoric, pare să nu-şi găsească locul în Europa de astăzi, aceasta este Belarus, sub dictatura lui Aleksandr Lukaşenko. Deşi preferă să ignore câmpurile în care au avut loc uciderile în masă sovietice din ţara sa, dorind să construiască o autostradă peste gropile morţii de la Kuropaty, în unele privinţe, Lukaşenko îşi aminteşte istoria europeană mai bine decât criticii săi. Înfometând prizonierii sovietici, împuşcând şi gazând evrei sau împuşcând civili în acţiunile anti-partizane, forţele germane au făcut din Belarus locul cu cei mai mulţi morţi din lume, între 1941 şi 1944. Jumătate din populaţia belarusă a fost ori omorâtă, ori exilată forţat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: nimic de felul acesta nu se poate spune despre o altă ţară europeană. Amintirile Belarus-ului despre această experienţă, cultivate de actualul regim dictatorial, ajută la explicarea suspiciunilor faţă de iniţiativele venite din Vest. Pe deasupra, vest-europenii ar fi, în general, surprinşi să afle că Belarus a fost atât epicentrul uciderilor în masă din Europa, cât şi baza operaţiunilor partizanilor antinazişti care chiar au contribuit la victoria Aliaţilor. Este incredibil că o asemenea ţară poate fi complet scoasă din istoria Europei. Absenţa Belarus-ului din discuţiile despre trecut este cel mai clar semn al diferenţei între memorie şi istorie. La fel de răvăşitor ca absenţa economiei.Deşi istoria uciderilor în masă a avut mult de-a face cu calculele economice, memoria evită orice element care poate face crima să pară raţională. Şi Germania nazistă, şi Uniunea Sovietică au urmat o cale a economiei autosuficiente, Germania dorind să echilibreze industria cu o utopie agrară în Est, iar URSS dorind să-şi depăşească decalajul agrar printr-o rapidă industrializare şi urbanizare. Ambele regimuri tindeau către autarhia economică într-un imperiu vast şi vizau controlul Europei de Est. Ambele considerau statul polonez o aberaţie istorică; ambele vedeau Ucraina şi solul său bogat ca fiind indispensabile. Ele au definit diferite grupuri drept inamici ai propriilor proiecte, deşi planul german de a omorî fiecare evreu n-a fost egalat de vreo politică sovietică, în totalitatea scopurilor sale. Crucial este faptul că ideologia care legitima moartea în masă era şi o viziune a dezvoltării economice. Într-o lume a lipsurilor, mai ales ale rezervelor de hrană, ambele regimuri au integrat crima în masă, în planificarea economică.Au făcut acest lucru într-un mod care ne pare obscen şi înspăimântător astăzi, dar care era suficient de plauzibil pentru a motiva un mare număr de oameni în acea vreme. Mâncarea nu mai este o grijă, cel puţin în Vest; dar alte resurse sunt sau vor fi în curând. În secolul XXI, vom suporta lipsa apei potabile, a aerului curat sau a energiei necostisitoare. Schimbarea climei poate aduce o ameninţare a foametei în altă formă.Dacă există o lecţie politică generală a istoriei uciderii în masă, aceea este nevoia de a fi prevăzător în ceea ce priveşte aşa-numita dezvoltare privilegiată: încercările statelor de a realiza o expansiune politică care îşi desemnează victimele, care motivează prosperitatea prin mortalitate. Posibilitatea ca uciderea unui grup să avantajeze un alt grup nu poate fi exclusă, sau cel puţin aşa se poate întrevedea. Este o versiune a politicilor la care Europa a fost martoră şi poate fi şi de acum încolo. Singurul răspuns acceptabil este un angajament etic faţă de individ, şi anume că un individ valorează mai mult în viaţă decât mort, iar planurile de mai sus devin de negândit.Europa de astăzi este remarcabilă mai ales pentru unitatea şi prosperitatea ei, cu dreptate socială şi drepturi ale omului. Probabil mai mult decât orice alt colţ din lume este imună, cel puţin în prezent, faţă de astfel de preocupări fără suflet în vederea creşterii economice. Totuşi, memoria a produs unele ciudate devieri de la istorie, într-o vreme când este nevoie de istorie mai mult ca oricând. Trecutul recent al Europei poate semăna cu viitorul apropiat al restului lumii. Acesta este încă un motiv pentru a face aprecieri cât mai corecte.

Asumarea Holocaustului în România:

 România este o țară traumatizată de dictaturi, care au ocupat peste jumătate din secolul XX al istoriei noastre naționale. Spun în paranteză: se uită adesea că dictatura este o formă de război civil cu aparență de pace socială. Noi povestim dictatura ca „noi împotriva regimului”, dar perversitatea dictaturii este că transformă totul într-o confruntare „noi-cu-noi”. Post-1989, nevoile noastre erau legate, în primul rând, de democratizare. Comisia Wiesel și progresele României în asumarea Holocaustului au apărut în perioada intrării în NATO și UE, când cuvântul cheie era „democratizare”. În aceeași perioadă, a funcționat Comisia Tismăneanu. S-au înființat institute, centre universitare, programe masterale, granturi pentru cercetarea ambelor tragedii, s-au deschis arhive, s-au dezvoltat programe educaționale, creative. Din același motiv, memoria comunismului a mers – pentru o scurtă perioadă, după o lungă separare – umăr la umăr cu memoria Holocaustului. În ultimii ani, a apărut o nouă nevoie, odată cu resurgența xenofobiei, a resentimentului și extremismului în Europa și peste tot în lume. Distanța dintre vorbă și acțiune violentă este parcursă din ce în ce mai des. Sper ca discursul pedagogic să se adapteze rapid noilor provocări. În rest, există nenumărate alte abordări ale educației pe tema Holocaustului: ca reflecție despre modernizare, Iluminism, revoluție, naționalism și scientism, despre deriva lumii civilizate, despre natura umană și transformarea oamenilor obișnuiți în bestii; ca parte a cursurilor despre drepturile omului sau ca exercițiu preventiv. Unele abordări insistă asupra criminalilor și complicilor; altele, mai puține, se concentrează pe soarta victimelor și atitudinea martorilor pasivi. Uneori, Holocaustul este privit ca fenomen unic, alteori este încadrat într-un efort comparativ. România a fost parte, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în Holocaust și acest lucru este dovedit prin sute de documente de arhivă. Datele de bază există la îndemână, și în biblioteci, dar și pe Internet, acolo unde lumea se așteaptă, comod, să găsească tot ce înseamnă cunoaștere. Raportul Comisiei Wiesel este disponibil pe net. Toate librăriile mari vând cărți pe această temă. Faptul că de la istoricii Holocaustului se așteaptă mereu să expună „lecții” pentru umanitate spune multe despre tulburarea morală extraordinară pe care a produs-o tragedia evreilor. Stupefacția în fața atrocității este atât de mare, chiar la decenii distanță de evenimente, încât pornim mereu de la zero, de la întrebări de bază din sfera lui „Cum a fost posibil?”. Trebuie să admitem că asimilarea cunoștințelor în acest domeniu nu este ușoară, din mai multe motive. Expunerea la amănunte despre atrocități și reprezentări explicite ale suferinței este potențial traumatizantă, pentru că ne agresează sensibilitatea și pune sub presiune cadrele imaginației. Este inconfortabilă și pentru diferite paliere ale identității de grup, contrazicând imaginea cultivată despre sine în condițiile în care educația de stat selectează, de obicei, elementele flatante și disculpante din istoria națională. Dar dincolo de toate acestea, refuzul de a cunoaște este profund problematic, mai ales când implică intelectuali, profesori, istorici chiar. Sondajele din ultimii zece ani nu înregistrează progrese semnificative ale cunoașterii pe tema Holocaustului. Există doar progrese în materie de recunoaștere. Bine, putem vorbi și despre calitatea actului de recunoaștere, de vreme ce comemorarea Holocaustului de către politicieni este marcată de rutinizare și discursuri lacrimogene. Sondajele arată toate o mare zonă obscură, de peste 50%, în care se găsesc laolaltă ignoranța și necunoașterea din cauza lipsei informațiilor sau a lipsei interesului. O parte din deficitul de cunoaștere poate fi pus pe seama crizei educației. Cu refuzul activ de a cunoaște am o problemă. Marea reușită a negaționismului, dincolo de a transmite propria viziune asupra evenimentelor, este că a reușit să cultive o atmosferă de suspiciune extremă în legătură cu orice narațiune privind Holocaustul. Nimic nu pare clar. Până și cunoașterea științifică pare imposibilă. Ești întrebat până la exasperare: „Deci câți au murit până la urmă?”; „Chiar așa s-au întâmplat lucrurile?”; „Și sigur evreii nu aveau nicio vină?”. Când primesc întrebări de acest fel, care ori mă trimit la ABC-ul subiectului, ori trădează suspiciune dincolo de nedumerirea rațională, întreb și eu de ce respectivul nu merge la bibliotecă să afle, de ce nu cumpără vreo carte sau, măcar, de ce nu caută pe Google. Interesul se cam termină după consumarea dialogului din cauza ideii aberante că adevărul despre Holocaust nu se află prin efort individual, ci ți se bagă în cap. Sau nu. Este clar faptul că, în perioada interbelică s-a înregistrat o frecvența extraordinară a incidentelor antisemite, relevată de documente și cercetări care nu au fost încă asimilate de cunoașterea public; acastă realitate arată că Holocaustul are o „preistorie” despre care nu s-a discutat destul. Această preistorie duce până la mijlocul secolului XIX, în momentul creării statului modern român. Figura intelectuală care însoțește cea mai mare parte a acestei istorii este A.C. Cuza. Dacă ne uităm atent, așa zisa „problemă evreiască”, adică dezbaterea legată de drepturile cetățenești ale evreilor și statutul lor în societatea românească, apare în toate momentele cheie ale istoriei noastre moderne. Este consubstanțială istoriei moderne. Statul român modern s-a profilat prin raportare la problema evreiască. Luați, spre verificare, dezbaterile parlamentare din orice an de după 1866 și veți vedea istoria uitată a acestei obsesii. Or noi astăzi studiem istoria evreilor ca o istorie separată și minoră, ca o istorie a marginalilor, ceea ce produce o distorsionare inadmisibilă a trecutului. Documentele din arhive ne arată foarte clar că statul român a fost părtaș alături de Germania Nazistă în operațiunile de exterminare a populației de origine evreiască. Una este ce știu câțiva istorici, alta este ceea ce învață oamenii la școală sau văd la televizor, găsesc pe internet și aud de la apropiați. Negaționismul are și el o preistorie, care este încă mai consistentă decât perioada de asumare. Încă din secolul XIX, odată cu fiecare episod de violență antisemită, vedem construindu-se, în discursul politic sau jurnalistic, strategii de minimalizare sau distorsionare a ceea ce s-a întâmplat. Extragerea istoriei evreilor din istoria națională a fost rezultatul acelorași strategii. După atrocitățile Holocaustului, s-au depus mai multe straturi narative peste ceea ce s-a întâmplat. Fiecare din aceste straturi, începând cu antisemitismul oficial din timpul lui Antonescu, care descria agresiunea împotriva evreilor ca un act de apărare, continuând cu tabu-ul ideologic din perioada Dej și neo-naționalismul perioadei Ceaușescu, și terminând cu negaționismul forjat în anii ’90, a lăsat urme în discursul de astăzi. Perioadele de abordare deschisă, cinstită, profesionistă au fost scurte: 1944-1947 și după 2004. Deci era imposibil să se întâmple minuni. Deja, din cauza atmosferei internaționale, fereastra de oportunitate pare a se îngusta. Sună pesimist? Da, așa e! Arhivele s-au deschis gradual, timid. Dosarele cele mai importante, cele conținând documentația proceselor criminalilor de război, au fost preluate de SRI de la Securitate în anii ’90. Atunci, istorici sau instituții au primit acces limitat la ele. United States Holocaust Memorial Museum a primit copii după documente și primele cărți importante au fost scrise pe baza microfilmelor de la Washington. După 2000, a început transferul către CNSAS, dosarele devenind accesibile pentru toată lumea. Deci nu e vorba doar de ură. Cunoașterea ia timp. Cultura secretului, cultura fricii, naționalismul, birocrația, ignoranța și-au jucat fiecare rolul.  

  Conform majorității evaluărilor, România încă stă bine în context regional în ceea ce privește recunoașterea oficială a rolului jucat în Holocaust, dar la fel de adevărat este că învață cu rapiditate din șmecheriile altora. Un exemplu nefast, în această privință, este Ungaria lui Orban. Profesoara budapestană Andrea Peto, a prezentat, recent, o simptomatologie foarte interesantă a histrionismului naționalist al lui Orban, întemeietor al unui regim de tip „polipor”, care parazitează democrația și UE.. Pentru a-și înșela criticii, liderul maghiar a îmbrăcat haina filosemitismului, servind agenda naționalistă printr-o serie de gesturi publice care sunt aparent în memoria victimelor Holocaustului. Astfel, în ultimii ani a fost declanșată o potemkiniadă a comemorărilor și ceremoniilor, a căror frecvență, stridență și găunoșenie ajung să enerveze, provocând reacții contrare smereniei și respectului pentru victime. Au fost ridicate muzee, memoriale și statui dedicate memoriei celui de-al Doilea Război Mondial, care transmit insidios mesaje contrare celor clamate, în favoarea nostalgicilor extremismului. Vina pentru toate atrocitățile este aruncată asupra Germaniei naziste, iar națiunea maghiară este victimizată. Memoria evreilor este deiudaizată și secularizată. Dublul discurs și formalismul sunt la mare trecere. Sfera publică a fost invadată de intervenții ale unor falși specialiști și ale unor false organizații evreiești reprezentative.Memoria Holocaustului a fost deprofesionalizată și dezintelectualizată. Și așa mai departe. La peste 30 de ani de la revoluția română din decembrie 1989, societatea românească a învățat esența lecției Holocaustului sau încă preferă să adopte teoria negaționismului? Este încă greu de răspuns! 

Anne Frank a României!

  „Broasco! Ai picioarele râioase! Marș!”. Avea doar 13 ani și își dorea teribil să trăiască, dar Îngerul Morții a împins-o spre sfârșit. România a avut o Anne Frank. O chema Eva și avea 13 ani atunci când își găsea refugiul într-un jurnal ce a fost publicat de mama ei, care s-a sinucis ulterior, neputându-se împăca cu soarta pe care a avut-o copila ei. Fetița scria că își dorește să trăiască fie că ar trebui să „se ascundă într-o gaură” până la sfârșitul războiului, dar avea să sfârșească la Auschwitz, după ce Îngerul Morții însuși, Josef Mengele, a trimis-o la gazare. Eva Heyman s-a născut într-o familie de evrei, pe 13 februarie 1931, în Oradea – teritoriu ce aparținea României din anul 1919, după semnarea Tratatului de la Trianon. Copila avea să trăiască puțin și să cunoască prea puține bucurii, părinții ei divorțând după doar doi ani de la nașterea ei. Mama ei, Ágnes (Agi) Rácz, s-a recăsătorit cu scriitorul Béla Zsolt și s-a mutat la Budapesta, iar Eva a rămas la bunicii materni din Oradea, care dețineau o farmacie. Tatăl ei, arhitectul Bela Heyman, locuia în cealaltă parte a orașului și o vedea când și când. Juszti, guvernanta austriacă și creștină care a îngrijit-o pe mama sa, Agi, a devenit guvernanta Évei. În casa bunicilor locuia și Mariska Szabo, o bucătăreasă creștină care a salvat și păstrat jurnalul Évei după deportarea ei din ghetou. Oașul natal al Evei, Oradea făcea parte din teritoriul Transilvaniei de Nord ce a trecut în administrația Ungariei, în 1940, sub numele maghiar de Nagyvárad, în urma Dictatului de la Viena. În vara anului 1941, a avut loc deportarea din Nagyvárad a evreilor care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar sau care erau apatrizi. Aceștia au fost deportați în Ucraina și uciși în masacrul de la Kameneț-Podolski, primul masacru de peste 10.000 de evrei din timpul războiului. Au fost uciși în numai trei zile peste 23.000 de evrei. Între aceștia s-a numărat și Marta Munzer, prietena Evei, care la acea vreme avea doar 10 ani. La vârsta de 13 ani, Eva a început să scrie în jurnal. „Am împlinit 13 ani, m-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri…”, a scris ea, pe 13 februarie 194, pentru ca a doua zi să adauge: „Ador să merg cu bicileta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari. Numai de nu mi-aș reaminti și acum de Marta când privesc spre bicicletă”. „Micul meu Jurnal, ți-am promis că voi consemna în filele tale povestea Martei. În acea după-masă – se vor împlini aproape trei ani la vară – Marta a fost aici la noi. Întâi am mers cu bicicletele… A fost primul mei tur cu această bicicletă roșie. A Martei era exact ca a mea, doar de un roșu mai deschis. Apoi ne-am întos împreună. Mama ne-a servit cu ciocolată și căpșuni cu frișcă… Deodată, la poartă, cineva a sunat de cinci ori. Era fosta dădacă Martei. „Marticica, hai repede acasă. Au venit de la poliție. Trebuie să pleci și tu cu mămica și cu tăticu”, a spus ea. Bicicleta Martei a rămas multă vreme acolo, în poartă, lângă a mea”, a povestit Eva în jurnalul ei. Întrucât tată Martei era evreu și nu avea cetățenie maghiară, el a fost predat naziștilor nemți, împreună cu familia sa. Marta și părinții ei au fost duși la Kamianetz-Podilskyi în Ucraina de astăzi și împușcați alături de alte mii de evrei fără cetățenie. Apoi, Eva avea să își invidieze jurnalul, deoarece acesta „nu putea simți” și „nu putea ști” ce nenorocire s-a abătut „asupra noastră”. „Au intrat nemții! Veneam de la școală când soldații nemți au intrat în oraș cu tunuri și tancuri. Așa ceva mai văzusem doar la actualitatea cinematografică. La radio încep să reproducă tot felul de legi antievreiești, înșirând sumedenia de lucruri pe care un evreu n-are dreptul să le facă. (…). Nemții asasinează pe toată lumea, și pe copii”, scria Eva în jurnalul ei, în martie 1944. Înainte de a pleca spre Auschwitz, Eva mai avea să trăiască o dramă – nemții i-au confiscat bicicleta pe care o îndrăgea nespus. Copila a ripostat în fața naziștilor și i-a numit „hoți”, după care și-a dat seama că „era să facă o mare dandana”. „Nemții pretind zilnic ceva de la evrei. Într-o zi – mașini de scris, în alta – covoare, astăzi – lenjerie de pat. (…). Azi au venit să-mi ia bicicleta. Era gata să fac o mare dandana. M-am trântit la pământ și, întinsă pe spate, am cuprins cu brațele roata din spate a bicicletei și am strigat la polițiști tot ce mi-a ieșit pe gură. „Să vă fie rușine! Luați bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat!” Unul dintre polițiști a fost foarte furios. A spus că numai asta le mai lipsește, ca un copil de evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie, pentru că i se ia bicicleta”, a mai scris Eva în jurnalul ei. După ce i-a fost confiscată bicicleta, Eva avea să își dea seama că urmează ceva și mai rău. „Ne duc în ghetou. Mariska a citit pancartele și acolo scria că putem duce numai un schimb de lenjerie și hainele și încălțămintea de pe noi. Niciodată nu mi-a fost așa de frică! (…). Știu că în șapte camere locuim 84, dar holul și coridorul sunt, de asemenea, pardosite cu saltele. Acum în case, toți tremură așteptându-și rândul să fie schingiuiți la Dreher (fabrica de bere la care s-au ținut interogatorii – n.n. B.M.)”, a mai notat Eva. În Oradea, aproximativ 30.000 de evrei au fost închiși în ghetou, în condiții cumplite. Intrările erau blocate cu garduri și păzite de gardieni și existau reguli stricte. „Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți. În fața casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedey, căci de-acolo pornesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraș – zice bunicul. Jandarmul ăsta din fața casei ne-a spus că iese din jandarmerie, pentru că ceea ce a văzut în grădina Rhedey este de nesuportat. Au înghesuit câte 80 de oameni într-un vagon și la atâția oameni le-au dat o singură găpleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca!”, mai scria Eva în jurnalul ei. Ceea ce poate nu aflase Eva la acea vreme era cum arătau, de fapt, scenele „de nesuportat” la care se referea jandarmul „prietenos”. Locotenent-Colonelul Jandarmeriei Jenő Peterffy și trupa lui de la poliție și jandarmerie au torturat evreii. Aceștia erau dezbrăcați și bătuți cu furtunuri, iar femeilor le erau introduse cabluri în uter, de multe ori în fața membrilor familiei. „Micul meu Jurnal, nu vreau să mor. Eu vreau să trăiesc. chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță sau în pod sau în orice gaură. Eu, Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc”, mai scria cu disperare Eva. Ultimele cuvinte scrise de Eva în jurnalul ei au fost: „Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska…”. Eva i-a lăsat jurnalul Mariskăi, iar câteva zile mai târziu, pe 3 iunie 1944, a fost forțată să urce într-un vagon de vite, alături de bunicii ei, cu destinația Auschwitz. Bunicii ei aveau să fie trimiși direct la camera de gazare, iar copila avea să moară, pe 17 octombrie 1944, devenind una dintre cele 1,1 milioane de victime care au pierit în lagărul nazist. După război, mama Evei, Agnes Zsolt, a fost salvată din lagărul Bergen-Belsen de trupele Aliaților, în 1945. Ea s-a întors în Oradea ca să își caute fiica, dar a înțeles apoi că Eva a fost ucisă. Agnes Zsolt a găsit jurnalul Evei și a aflat cum fiica ei a fost trimisă la gazare de către însuși Îngerul Morții, Josef Mengele, la Auschwitz. „O femeie medic cu suflet bun a încercat să îmi ascundă copilul, dar Mengele a găsit-o fără efort. Picioarele Evei erau pline de răni. „Ia uită-te la tine! Broască ce ești, ai picioarele râioase, pline de puroi! Marș în dubă!” El își transporta materialul uman către moarte în dube galbene. Martori oculari mi-au spus că Mengele a împins-o în dubă”, a povestit mama Evei. Copila ar fi avut picioarele umflate din cauza contractării tifosului. După ce a publicat jurnalul fiicei ei, în 1948, la Budapesta – în română, intitulat „Am trăit atât de puțin” – mama Evei s-a sinucis într-un sanatoriu, cu siguranță fără să se poată împăca cu ceea ce i s-a întâmplat fiicei ei. În prezent, în Parcul Bălcescu din Oradea, fostul Parc Rhedey, unde cândva erau forțați copii să urge în vagoanele morții, a fost amplasată o statuie a Evei Heyman. Recent, numelei Evei Heyman a intrat în lumina reflectoarelor la nivel internațional, după ce un proiect dedicat ei a fost lansat pe Instagram. Proiectul „Eva Stories”, ce ecranizează extrase din jurnalul copilei, a fost lansat în mai 2019 pe Instagram. Proiectul, un film de 50 de minute, a devenit viral la puțin timp de la debut, dar a generat și controverse. Deși unele voci spun că proiectul „aduce la viață Holocaustul prin ochii unei copile”, altele susțin că acesta bagatelizează Holocaustul.

DESPRE ANNE FRANK ȘI FAIMOSUL EI JURNAL

 „Sper că-ți voi putea împărtăși totul, așa cum n-am reușit cu nimeni altcineva până acum, și sper că-mi vei fi de mare ajutor.” Aceasta este prima însemnare, datată 12 iunie 1942, din jurnalul unei fete care, în acea zi, împlinise 13 ani. Numele ei era Annelies Marie Frank, cunoscută ca Anne Frank. Născută la Frankfurt pe Main, într-o familie de origine evreiască, Anne avea patru ani când tatăl ei, Otto Frank, om de afaceri, a decis, după venirea la putere a lui Hitler, să mute familia la Amsterdam, în Țările de Jos, și să profite de oportunitatea de a deschide acolo o afacere. La Amsterdam, Anne și sora ei mai mare, Margot, au fost înscrise la școală unde au învățat neerlandeza. 

Kitty, jurnalul unei prietenii:

 Jurnalul i-a ținut locul prietenei pe care, mărturisea, nu a avut-o, acea prietenă apropiată cu care să discute și „altceva decât lucruri cotidiene”. În jurnal, și-a găsit prietena căutată, motiv pentru care i-a dat și un nume: Kitty. Acestei confidente, Anne i-a scris și „trimis” scrisori din 12 iunie 1942 și până în 1944, în prima zi de august.  În 20 iunie 1942, după câteva zile de la prima notiță, mărturisea: „Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri.”

Un mesaj de departe. Cea mai scumpă dorință: Când a început să țină jurnalul, Anne nu a avut intenția de a-l face vreodată public. Și-a schimbat părerea, după o emisiune transmisă de Radio Oranje din Londra, postul de radio al guvernului neerlandez ce se exilase la Londra. Atunci l-a ascultat pe ministrul educației, artelor și științelor, Gerrit Bolkestein, din guvernul neerlandez aflat în exil, la Londra, care spunea că, la sfârșitul războiului, vor trebui „adunate și publicate toate dovezile suferinţelor poporului neerlandez din timpul ocupaţiei germane. Cu titlu de exemplu, cita, printre altele, jurnalele”, se menționează în nota asupra ediției din 2009, publicate de editura Bert Bakker din Amsterdam, după care s-a realizat și traducerea în limba română. Mesajul ministrului Bolkestein i-a lăsat Annei o impresie puternică și în 29 martie 1944 scria: „Ieri-seară, ministrul Bolkestein a spus la Radio Oranje că după război se vor aduna jurnalele și scrisorile din această perioadă. Bineînţeles că toţi au tăbărât numaidecât pe jurnalul meu.” În nota „Despre această carte”, inclusă în Jurnalul Annei Frank, se explică „povestea” acestui jurnal, începând cu primăvara anului 1944: „Ea a început să-și copieze și să-și rescrie jurnalul, l-a corectat, a eliminat pasaje pe care nu le considera interesante și a adăugat altele, din memorie. Concomitent, a continuat să-și ţină jurnalul iniţial, care în ediţia critică apărută în 1986 este numit „versiunea a”, pentru a-l deosebi de „versiunea b”, adică de varianta prelucrată a jurnalului. Ultima însemnare datează din 1 august 1944”. Visa la ceea ce va fi când totul se va termina: „…știi încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă și mai târziu o scriitoare celebră. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată Anexa, jurnalul îmi va putea servi ca bază.” 

Pentru că hârtia e mai răbdătoare decât oamenii: „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”, știa Anne, prin urmare ea a consemnat în primele file din jurnalul ei tot ceea ce simțea și trăia,  antipatii și simpatii, despre prieteni, prietene, colegi, relații de toate felurile: „Henny Mets este veselă și drăguţă, numai că vorbește foarte tare și atunci când se joacă pe stradă prea se copilărește.” „Despre J.R. s- ar putea scrie romane întregi. J. este o fată lăudăroasă, bârfitoare, respingătoare, care se poartă de parcă ar fi om mare și, pe deasupra, mai e și vicleană și prefăcută.” „G.Z. este cea mai frumoasă fată din clasă. Are o faţă drăgălașă, dar la școală e cam proastă. Cred că o să rămână repetentă, însă bineînţeles că n-o să-i spun.” Ulterior, a completat: „Spre marea mea surprindere, G.Z. n-a rămas repetentă.” „Am toate semnele acum că Hello este îndrăgostit de mine, și, ca variaţie, asta-mi place. Margot ar spune că Hello este un băiat foarte potrivit, și asta cred și eu, ba chiar mai mult decât atât. Și mama îl ridică în slăvi. „Un băiat frumușel, politicos și simpatic.” Îmi pare bine că Hello le place atâta celor din familia mea. Doar prietenelor mele nu le place de el, iar el crede despre ele că sunt foarte infantile, și are dreptate.” Despre părinți nota: „… în privinţa notelor părinţii mei sunt cu totul altfel decât alţi părinţi. Nu le pasă niciodată dacă iau note bune sau proaste, pe ei nu-i interesează decât să fiu sănătoasă, să nu devin prea obraznică și să mă distrez. Dacă astea trei lucruri sunt în ordine, restul vine de la sine. Eu sunt pe dos, mie nu-mi place să iau note proaste.”

Schimbarea nu aduce întotdeauna ceva bun:

 În mai 1940, Germania a invadat și Țările de Jos și au început persecuțiile împotriva evreilor, prin numeroase ordine de restricție. Despre toate acestea, Anne a scris: „Începând din mai 1940, s-a terminat cu vremurile bune: mai întâi războiul, apoi capitularea, intrarea nemţilor, când pentru noi, evreii, au început nenorocirile. Legile antievreiești au venit una după alta și libertatea ni s-a restrâns foarte tare. Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-și predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nicio mașină, nici măcar cu una particulară; evreii nu-și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 și 6.00; evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment; evreii n-au voie să meargă la piscină și nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n-au voie să practice canotajul; evreii n-au voie să practice niciun sport în spaţiul public; după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină și nici la cunoștinţe de-ale lor; evreii n-au voie să meargă acasă la creștini; evreii trebuie să meargă la școli evreiești: și așa mai departe. Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi-e teamă să nu fie interzis.”

Tu bucură-te de viața ta. Cât se mai poate:

 Tatăl ei a înțeles imediat că singura șansă de a nu fi prinși și deportați este să se ascundă. În 5 iulie 1942, Anne relata o discuție cu tatăl ei despre clandestinitate. Acesta i-a mărturisit, cu voce gravă, „ne va fi foarte greu să trăim complet rupți de lume”, și a încheiat: „Nu te neliniști, o s-aranjăm noi totul, tu bucură-te de viaţa ta fără griji cât timp se mai poate”. A doua zi, au primit o citație de la SS: „M-am speriat îngrozitor, o citaţie, oricine știe ce înseamnă asta. În minte mi se perindau deja lagăre de concentrare și celule de izolare.” 

Anexa. Un ascunziș ideal: 

  Din acel moment, familia a părăsit locuința și s-a ascuns într-un loc aranjat, cu mult înainte, de tatăl Annei, în clădirea unde erau birourile, în ceea ce s-a numit „Anexa”: „De luni de zile căraserăm din casă mobilier și haine cât se putuse, urmând să ne ascundem pe 16 iulie. Citaţia ne grăbise plecarea cu zece zile, astfel încât trebuia să ne mulţumim cu niște încăperi insuficient amenajate”, scria Anne în 9 iulie. După două zile, îi scria lui Kitty: „Probabil că te interesează să afli cum e, după părerea mea, să stai ascunsă. Ei bine, nu pot să-ți spun decât că încă nu știu nici eu prea bine. Cred că nu mă voi simţi niciodată acasă în această casă, dar cu asta în nici un caz nu vreau să spun că-mi displace aici. Mă simt mai degrabă ca într-o pensiune foarte ciudată, în care îmi petrec vacanţa. O concepţie destul de bizară despre clandestinitate, dar așa stau lucrurile. Anexa este un ascunziș ideal. Chiar dacă este igrasios și înclinat, nu vei găsi în tot Amsterdamul, ba poate chiar în toată Olanda, un ascunziș mai confortabil amenajat.” După două luni, mărturisea: „Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieșim niciodată și mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi și apoi împușcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.” Într-o scurtă „scrisoare” din 5 noiembrie 1942, se confesa: „Săptămâna asta am citit mult și am muncit puţin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și-atunci în mod sigur vei ajunge departe.”

Viața în ascunzătoare. Așteptând:

  În ascunzătoare, viața avea o șansă: „Seara, pe întuneric, văd deseori cum trec șiruri de oameni cumsecade, nevinovaţi, cu copii plângând. Și tot trec, comandaţi de vreo câţiva indivizi care îi lovesc și îi bruschează până-i storc de vlagă, încât abia se mai pot ţine pe picioare. Nimeni nu este cruţat, bătrâni, copii, bebeluși, femei gravide, bolnavi, totul, totul e prins în curentul ce duce spre moarte. (…). Mă simt prost că stau într-un pat cald, în timp ce undeva, afară, prietenele mele cele mai dragi sunt snopite în bătaie sau se prăbușesc la pământ.” În ianuarie 1943, într-o lume cu susu-n jos, scria: „Iar noi, noi o ducem bine, mai bine decât milioane de alţi oameni. Suntem încă în siguranţă, trăim liniștiţi și ne mâncăm banii, cum se spune. Suntem atât de egoiști, încât vorbim despre „după război”, ne bucurăm de hainele și pantofii noi, în vreme ce, de fapt, ar trebui să economisim fiecare bănuţ pentru a-i ajuta după război pe alţi oameni, pentru a salva ce se mai poate salva.” Și încheia: „Aș putea să-ţi povestesc ore în șir despre mizeria provocată de război, dar asta nu face altceva decât să mă deprime și mai tare. Nu ne rămâne decât să așteptăm cât se poate de calmi sfârșitul acestei ananghii. Evreii așteaptă, creștinii așteaptă, toată planeta așteaptă, iar mulţi nu-și așteaptă decât moartea.”

Singurătatea. Fără aer, fără râs:

 În singurătate, frământările, așteptările, căutările, tensiunile, conflictele cu ceilalți locatari ai Anexei, găsește refugiu în jurnal și lasă însemnări înduioșătoare: „Toată ziua nu aud nimic altceva decât că sunt o puștoaică insuportabilă și, cu toate că râd și mă prefac că nu-mi pasă câtuși de puţin, se poate să-mi pese totuși de vreme ce aș vrea să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea o altă fire, care să nu mai stârnească ostilitatea tuturor oamenilor. Dar nu se poate, așa sunt făcută eu de la natură și nu sunt rea, simt asta. Ei nu-și închipuie nici pe departe câtă silinţă îmi dau eu ca să le fac tuturor pe plac.” „Rătăcesc dintr-o cameră într-alta, cobor și apoi urc scările și mă simt ca o pasăre cântătoare căreia i s-au smuls aripile cu brutalitate și care, într-un întuneric deplin, se izbește în zbor de gratiile coliviei sale prea înguste. „Afară, unde-i aer și râs!” strigă ceva în mine.” „Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună singură, fără exemple și fără discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică.” „În anumite momente mi-e dor de liniște, în altele de un pic de amuzament. Aici ne-am pierdut obiceiul de a râde, de a râde așa, de-adevăratelea, până nu mai putem.”

Ultimele rânduri. Denunțul, deportarea, sfârșitul:

 Ultima zi în care a scris în jurnal a fost 1 august 1944, iar acestea au fost ultimele rânduri: „Nu pot să sufăr când sunt supravegheată așa, atunci devin mai întâi arţăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă … n-ar trăi alţi oameni pe lume.” Cei opt locatari din Anexă au fost, cel mai probabil, denunțați – cu toate că nu au fost găsite dovezi suficiente care să stabilească exact persoana care a făcut denunțul. În dimineața zilei de 4 august 1944, au fost arestați, împreună cu câțiva dintre protectorii lor. În 3 septembrie, au fost deportați și, după trei zile, au ajuns în lagărele de concentrare de la la Auschwitz, în Polonia. Mama Annei, Edith, a murit „de foame și de epuizare”, în 6 ianuarie 1945. Margot și Anne au fost transportate la lagărul Bergen-Belsen. Epidemia de tifos ce a izbucnit în lagăr în iarna din 1945 a făcut mii de victime, printre care s-au aflat și ele. Se consideră că au murit între sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie 1945. Trupurile lor au fost cel mai probabil aruncate într-o groapă comună. Lagărul de concentrare unde s-au aflat a fost eliberat în acea primăvară, în 12 aprilie.  Jurnalul Annei i-a fost încredințat pentru păstrare fostei secretare de la firma lui Otto Frank. Ea nu l-a citit și, după război, i l-a restituit lui Otto. 

„Când scriu, mă eliberez de tot …”

  „Chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau, pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul. Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toţi fericiţi odată cu mine. (…). Trebuie să lucrez ca să nu rămân proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc! Știu că pot scrie. (…). Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristeţea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și scriitoare?”

Unicul supraviețuitor. Prima ediție a jurnalului:

  Ca unic supraviețuitor al familiei și dintre cei opt, Otto Frank a fost singurul care a putut să îndeplinească dorința fiicei lui. În 1947, s-a îngrijit de publicarea unei versiuni a jurnalului scris de Anne. Prima ediție a apărut în 3000 de exemplare. De la această modestă cifră, Jurnalul Annei Frank a ajuns una dintre cele traduse cărți în toată lumea. În 1955, a avut loc la Cort Theatre primul spectacol după un scenariu bazat pe jurnal. După aproape patru ani, în New York a fost lansat filmul Jurnalul Annei Frank, în regia lui George Stevens. În limba română, Jurnalul Annei Frank a fost tradus din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu și publicat în versiunea definitivă de editura Humanitas, în 2011, ediția print, și în 2012, cea digitală. 

Un mesaj. Să învățăm din trecut ca să avem viitor:

  „Nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat. Singurul lucru pe care îl putem face este să învățăm din trecut și să ne dăm seama ce înseamnă discriminarea și persecutarea oamenilor nevinovați”, spunea Otto Frank în 1970.  Până la sfârșitul vieții, pe 19 august 1980, Otto Frank a dorit să facă acest jurnal cunoscut în mod special tinerilor. De la aceștia a primit mii de scrisori și deseori răspundea cu un mesaj simplu și puternic: „Sper ca jurnalul Annei va avea efect asupra întregii tale vieți, astfel încât, în măsura în care este posibil, vei acționa pentru unitate și pace”.

MĂRTURII DESPRE „BINELE” DIN COMUNISM.

MĂRTURII DESPRE „BINELE” DIN COMUNISM

Rememorarea anuală a dramaticelor evenimente din decembrie 1989, încă nelămurite pe deplin, lasă adesea în umbră contextul în care s-a declanșat revolta populară, care a dus la dărâmarea regimului comunist. La 33 de ani de atunci, memoria multor români pare să fi slăbit, lipsurile, restricțiile și fricile din „Epoca de aur” pălind progresiv în fața crizelor actuale. Ceea ce explică și de ce peste 50% dintre conaționali pretind că situaţia de astăzi din ţară este mai rea decât în 1989, potrivit unor sondaje realizate de INSCOP Research, în cadrul proiectului „România – Agenda 2050”. Marcați de grijile prezentului și viitorului, respondenții – din care bună parte nici n-au trăit vremurile comentate – idealizează trecutul recent, ignorându-i vicisitudinile sau considerându-le incomparabil mai mici decât dificultățile și nevoile actuale. Oamenii par a nu răspunde rațional și nu se gândeşte nimeni că în societatea românească din 1989 lipsea aproape totul: nu aveai libertate de mişcare, nivelul de trai era extrem de scăzut, nu aveai lucruri elementare, cum ar fi accesul permanent la electricitate, la combustibil sau la hrană. În plus, ce omit nemulțumiții zilelor noastre, extrem de vocali într-o perioadă de deplină siguranță, este că în acele timpuri nici n-ar fi avut cum să se plângă. Orice cârtire, cât de mică, era vigilent înregistrată de sau denunțată la Securitate, atrăgând după sine necazuri în lanț pentru cetățeanul imprudent, de la pedepse individuale până la repercusiuni asupra familiei extinse. Că lucrurile așa stăteau și că românii suportau tot mai greu situația din România dictaturii comuniste o dovedesc și documente recent publicate online de SRI din dosarul Revoluției, documente ajunse în anii ’90 la Comisia parlamentară de anchetă asupra evenimentelor din decembrie 1989. Dacă, pe de-o parte, unii cetățeni își manifestau – din conformism, lașitate ori cel puțin de ochii Securității – dezaprobarea față de tulburările izbucnite la Timișoara, descrise ca „anarhie, clocot, fierbere”, și cereau calmarea lor rapidă ori chiar reprimarea fără menajamente, alți români, moderat-curajoși ori cutezători de-a dreptul, salutau revolta timișorenilor și-și exprimau chiar speranța extinderii ei. Iar faptul că au scăpat nesancționați de instrumentele regimului opresiv se datorează doar amplificării protestelor care au dus în cele din urmă la prăbușirea comunismului dinastic de la noi. Bunăoară, arată un document din primul volum al corespondenței SRI-Parlament, un pensionar de 62 de ani din Bacău aprecia că „singura salvare ar fi ca acum toți oamenii muncii să declare grevă și să ceară schimbarea regimului”, pe când o profesoară de istorie din orașul Gheorghe Gheorghiu Dej (Onești) jubila că „la Timișoara e începutul sfârșitului. Să fie într-un ceas bun!” Autorul raportului consemna și că asemenea opinii erau împărtășite explicit și de „unii pensionari din județele Satu Mare, Brașov și Neamț, un fost condamnat din Buzău și o asistentă medicală din Dâmbovița”. Ceea ce-i lega pe acești temerari de compatrioții cu o doză mai mică de îndrăzneală, care nu se solidarizau neapărat cu timișorenii, dar își afirmau și ei deschis nemulțumirea, era convingerea că lipsa condițiilor pentru un trai decent va scoate până la urmă lumea în stradă. De altfel, autorul notei a transcris și o declarație privind posibila reizbucnire, „mai de amploare, a acestor mișcări, cu ocazia alegerilor din martie 1990, când oamenii se vor putea aduna în grupuri mai mari, fără a trezi suspiciuni”. Despre foamea și frigul care-i chinuiau pe românii acelor vremuri vorbește și alt document, de același tip, datat 20 decembrie 1989. Potrivit acestuia, un procuror și un scriitor ar fi declarat că evenimentele de la Timișoara „se puteau preveni dacă pe piață ar fi mai multe alimente, deoarece poporul este interesat să aibă ce mânca” și că pe malurile Begăi „nu s-ar fi petrecut lucruri grave dacă s-ar găsi de mâncare și oamenii nu ar duce grija luminii și căldurii”. La rândul său, un stomatolog vasluian aprecia că „toate nemulțumirile oamenilor pleacă de la aprovizionarea cu produse agro-alimentare” și că decidenții nu învățaseră nimic din „ce a fost la Brașov”, adică din protestele muncitorești din 1987, când demonstranții începuseră prin a striga „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!” Raportul mai adaugă că, sub influența posturilor de radio străine și a „zvonurilor și exagerărilor” transmise de cunoștințe din Timișoara, a sporit numărul celor care „se dedau la comentarii tendențioase” referitoare la cârmuire și-și exprimă „dorința și speranța” ca exemplul Timișoarei să fie urmat la nivelul întregii țări. Sunt date și exemple (numele fiind anonimizate ulterior), de locuitori din București, Iași și Vaslui, dar și de cetățeni din Harghita și Covasna, care se bucurau că „se mișcă lumea”, că „oamenii au început să-și ceară drepturile și bine fac, pentru că au ajuns la disperare” și că „ar trebui ca astfel de revolte să aibă loc în mai multe locuri deodată, pentru că atunci nu vor putea fi înăbușite”. Dincolo de aparența lor de răbufniri izolate într-o mare de resemnare, acestea opinii conturează tabloul unei suferințe populare care nu mai putea fi ținută în frâu. O suferință care a însemnat totuși mai mult decât lipsa alimentelor de bază, raționalizate, a combustibilului, a electricității, a termiei sau a medicamentelor. A fost vorba de o masivă intruziune a regimului în viețile cetățenilor, prin supravegherea cvasi-permanentă, restrângerea drastică a libertății de exprimare, controlul sarcinilor la femei, repartizarea forțată a absolvenților de facultăți în localități adesea îndepărtate de casă, practica agricolă obligatorie pentru liceeni și studenți, obstrucționarea până la interzicere a călătoriilor în țări democrate, cenzura omniprezentă, cultul deșănțat al cuplului Ceaușescu ș.a.. Prezentul are și el problemele lui, deloc ușoare. Dar a-l considera mai rău decât coșmarul de dinainte de 1989 înseamnă o rușinoasă fugă de datoria memoriei, de care vorbea filozoful francez Paul Ricoeur, în cartea „Memoria, istoria, uitarea”.

NEÎNTÂMPLATELE ANULUI 2022.

NEÎNTÂMPLATELE ANULUI 2022

 Sigur, anul 2022, cu toată magia numerologică pe care o presupune, încă nu este, mai mult ca sigur nici nu va fi, decât un alt an plin  de realizări discutabile dar și de neîmpliniri profunde. Și pe la noi, și prin alte părți. Lumea din jur se comportă ca și cum ar fi deja la vârsta a treia, a patra, neatentă la ce este în jur, incapabilă de introspecții și de ascultarea celorlalți, iritată de nimicuri, gata să ierte când nu este nevoie și să se răzbune când nu este cazul. Anul 2022 ne-a reamintit că, în cutia cu necazuri se află mereu surprize neplăcute, nu trebuie decât să ne dorim o schimbare, să umblăm cu cheița fermecată și, pac, se deschide ușa larg pentru o pandemie, pentru o criză financiară, pentru un război la colțul străzii. Cu un an înainte, 75% din populația lumii credea că 2022 va fi un an mai bun decât 2021, că vaccinurile anti-Covid vor readuce speranța, iar unul din trei cetățeni ai planetei sperau ca societățile în care trăiesc să fie mai tolerante. Tot cu un an înainte, într-adevăr, lupta anti-Covid era prima care continua să fie purtată, dar erau speranțe imense, se proiecta ca peste 80% din populația globului să fie vaccinată. În general, prognozele și așteptările oamenilor pentru anul 2022 au fost îndeplinite, chiar dacă majoritatea pot fi văzute având și conotații negative. Da, mediul a continuat să fie neglijat și perturbații ale vremii au continuat să se înregistreze în diferite părți ale globului. Da, s-a circulat mai puțin, cu avionul, cu mașina, cu trenul, globalizarea începând să simtă vântul din față. Da, prețurile au crescut mai rapid și mai temeinic decât veniturile. Și nu doar la noi. Da, s-au întâmplat șocuri și căderi în lumea financiară și în cotațiile la burse. Consumăm mai puțină energie, dar plătim mai mult. Vântul costă mai mult decât apa, iar lumina de la soare le depășește pe ambele. Ne propunem să mergem pe Marte, dar, vai, încă ne mai afundăm în „rasputița” cernoziomului ucrainian. Pentru că, da, în 2022 s-a întâmplat și ceva care nu era prevăzut, deși mulți știau că este inevitabil: războiul. Războiul din Ucraina, chintesența confruntării dintre bine și rău, conflictul din care fiecare școală de gândire, politică, economică, militară, chiar și artele frumoase, media, să nu uităm media, teoreticienii, analiștii, politicienii dictatori și politicienii actori, fabricanții de arme, comercianții acestora, traficanții chiar, toată lumea are o pâine de mâncat. Chiar dacă, așa cum spuneam, războiul nu a fost printre perspectivele îngrijorătoare pentru cei care au participat la sondaje la sfârșitul anului 2021. Altele erau grijile oamenilor în urmă cu un an: un potențial dezastru natural (39% credeau că se va întâmpla), întreruperea Internetului din cauza unui atac cibernetic ostil (38%), utilizarea armelor nucleare într-un conflict local (34%), deraierea unui program de inteligență artificială (27%), un asteroid care lovește Terra (16%), vizita unor extratereștri (14%). Războiul de care vorbim nu era în cărți, iar celelalte conflicte care mai fumegau prin diferite părți ale planetei nu se pun, ele sunt într-o zonă provincială, sunt ca o prăjitură de secară pe lângă tortul din fructe de kalinka (rus.)/cervona kalina (ucr.) reprezentat de războiul din Ucraina. Dar, ghinion, chiar dacă războiul s-a întâmplat pe neașteptate, o mulțime de alte lucruri, în strânsă legătură cu acesta, nu au mai avut loc, deși au fost prognozate să aibă loc după 24 februarie, a.c.. Astfel, campania rusă nu s-a încheiat după trei zile, așa cum, posibil, s-a sperat la Moscova, și cum, sigur, foarte sigur, s-a anticipat în cluburile formale și informale de analiști. Umflat cu pompa propagandistică, atât în est, cât și în vest, cocoșul rus a trimis în Ucraina mai curând o mărgică, un contingent militar de intimidare, prea redus pentru a convinge regimul de la Kiev să capituleze. Politicienii de la Kiev, majoritatea și cu înclinații artistice, au preluat din zbor ocazia de a transforma ofensiva rusă într-o tragedie greacă, plină de dramă și suspans, încurajați și de faptul că, instantaneu, partenerii occidentali au cumpărat la suprapreț toate locurile din sală. Tratativele de pace nu au adus pacea, așa cum părea că se va întâmpla la începutul lui aprilie. Negocierile au avut, poate, la început, ca obiectiv, găsirea unei soluții de încheiere a conflictului, dar pe măsură ce a crescut numărul morților de ambele părți, iar distrugerile unor obiective civile au devenit știre cotidiană, a fost greu pentru cele două părți să mai stea la aceeași masă. Ce s-a mai negociat ulterior au fost doar aspecte particulare, punctuale, exportul de cereale, schimburile de prizonieri. Și cam atât. Iar la zece luni de la începerea războiului, pozițiile celor două părți s-au depărtat atât de mult încât chiar și The New York Times nu a putut decât să constate că pacea este un pod foarte îndepărtat. Sancțiunile occidentale la adresa Rusiei nu au avut efect. Sau, ca să facem mai comestibilă această afirmație, efectul lor nu a ajuns la nivelul preconizat, de a obliga Kremlinul să abandoneze încercarea de a readuce Ucraina, cu forța, în sfera sa de influență. Dimpotrivă, ele au avut consecințe negative chiar la inițiatori, UE și SUA, contribuind la creșterea inflației, la probleme sociale, chiar la unele discuții inter-parteneri și aliați privind repartizarea costurilor conflictului din Ucraina. Rusia nu a cucerit Kievul, Ucraina nu a reluat controlul Crimeei și al Donbasului. După debutul spectaculos și manevrier din ianuarie-aprilie 2022, războiul a intrat în faza „Armaghedonului de artilerie”, tranșeele părților de la liniile de contact fiind inundate, la propriu, de obuze și lovituri de tun, care amestecă trupurile soldaților ruși și ucrainieni cu pământul revendicat de toată lumea. Nu se știe numărul pierderilor, de o parte și de alta, totul este doar statistică, uneori câte un politician imprudent mai aruncă o estimare, altfel secretul este păzit cu strășnicie, importantă este victoria, sigură pentru ambii combatanți, ca și pentru cei care îi sprijină. Nu se știe cât va dura această parte statică a războiului, se anticipează că, pe măsură ce pământul stepei dintre Nipru și Don va îngheța, rușii vor porni din nou către vest, dar acel moment pare a nu mai veni deși generalul lor încruntat a promis de prin septembrie acest lucru. O știre recentă anunță încheierea războiului din Ucraina în luna august a anului viitor. Analiștii șamani din Peru au ajuns la această concluzie în urma unui workshop de Anul Nou, avertizând totuși că înainte de a se semna tratatul de pace, conflictul va trece printr-o fază și mai violentă. Ceea ce ar presupune că unele din neîntâmplatele anului 2022, vor prinde viață în anul 2023. Bine ar fi, zic, să fie și pacea printre ele. Deși, tare mi-e teamă, vizita extratereștrilor pare o opțiune mai realistă!

REMEMBER – MARI PERSONALITĂȚI ALE EVULUI MEDIU ROMÂNESC.

REMEMBER – MARI PERSONALITĂȚI ALE EVULUI MEDIU ROMÂNESC

MIRCEA CEL BĂTRÂN

  Mircea cel Bătrân este un simbol al istoriei românilor, atât datorită longevității domniei sale, cele circa trei decenii plasându-l în topul domnitorilor Țării Românești, cât și din cauza războaielor cu turcii, multe dintre ele prezentate într-un mod mistificator specific istoriografiei noastre. În ciuda eforturilor unor istorici din perioada național-comunistă de a-i preschimba numele în Mircea cel Mare, vechiul nume sub care a intrat în atenția istoricilor – Mircea cel Bătrân – a rămas consacrat în istoriografie și în conștiința poporului român. 

Preluarea domniei și un posibil asasinat politic: 

  Mircea a fost fiul lui Radu I și frate, se pare vitreg, cu Dan I. Istoricii încă nu au căzut de acord dacă cei doi frați au aceeași mamă. Potrivit cronicilor, Dan ar fi fost fiul lui Radu I și al Doamnei Ana, iar Mircea și fratele său Staicu, fiii născuți de a doua soție a lui Radu, pe nume Calinichia. Unii istorici susțin că ar fi aceeași persoană, dar al doilea nume ar fi fost luat de Doamna Ana cu ocazia călugăririi. În 1386 Dan I, care a ajuns domnitor al Țării Românești cândva între 1383 și 1385, a intrat în conflict cu Ivan Șișman, țarul bulgar de la Târnovo, probabil din cauza disputei acestuia cu unchiul său, țarul Strațimir de la Vidin. Potrivit unei cronici bulgărești, Dan I ar fi murit în 23 septembrie 1386 asasinat de bulgarii lui Șișman. O altă cronică susține că în spatele asasinatului s-ar fi aflat Mircea. De obicei istoricii contestă rolul lui Mircea în asasinarea fratelui său, probabil pentru a nu-i știrbi aura pozitivă cu care a intrat în conștiința istorică a românilor. Ceea ce este cunoscut în secolul al XV-lea ca fiind conflictul dintre Dănești și Drăculești a fost de fapt o dispută pentru tron între urmașii lui Mircea și cei ai lui Dan I. Vehemența conflictului dintre cele două ramuri ale dinastiei Basarabilor și-ar putea găsi o explicație în începuturile violente, respectiv în posibila asasinare a lui Dan I de către Mircea cel Bătrân. 

Titulatura lui Mircea cel Bătrân și întinderea stăpânirilor sale:

 Pe baza titulaturii din documentele emise, istoricii au reconstituit întinderea stăpânirilor sale. Cronologia acestor stăpâniri este discutabilă, pentru că foarte puține documente emise de Mircea sunt datate clar, majoritatea lor fiind nedatate în textul original, iar istoricii au estimat data emiterii lor după diverse criterii. Mai mult, o parte a documentelor, mai ales cele referitoare la daniile din Țara Făgărașului, s-au păstrat doar sub forma unor traduceri târzii, din secolul al XVIII-lea, iar autenticitatea lor este discutabilă. Ca atare, cronologia stăpânirilor lui Mircea necesită încă atenția istoricilor. Exista obiceiul în epoca medievală și premodernă ca stăpânitorii să utilizeze o titulatură care nu reflecta întotdeauna realitatea politică. De exemplu, în privilegii, regii Ungariei aveau și titlul de regi ai Bulgariei sau Cumaniei, realități politice de multă vreme dispărute. Mare voievod și domn al Ungrovlahiei, adică al Țării Românești, este titlul care apare în toate documentele emise de Mircea în timpul domniei sale. Hotarele Țării Românești se întindeau de la munți până la Dunăre. Extremitățile vestice și estice nu sunt însă clare. În câteva documente titlul de domn al Ungrovlahiei este completat cu delimitarea geografică, de la munți până spre părțile tătărăști, alteori apare ca domn peste părțile tătărăști. Este vorba de fapt de stăpânirea sudului Moldovei, un teritoriu greu de delimitat din cauza sărăciei informațiilor documentare. Cert este că la un moment dat Mircea s-ar fi înțeles cu Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, pentru delimitarea hotarelor dintre cele două țări, potrivit unei atestări într-un document emis de Ștefan cel Mare. Posibil ca înțelegerea să fi survenit înainte de 1408, anul în care domnul Moldovei acordă un privilegiu comercial negustorilor din Liov, cu specificarea locurilor de vamă. Originea stăpânirii lui Mircea către părțile tătărăști ar trebui căutată în campaniile împotriva tătarilor de la mijlocul secolului al XIV-lea, coordonate de regele Ungariei Ludovic I, la care au participat și muntenii lui Basarab I și Nicolae Alexandru. Ban de Severin din titulatură acoperă stăpânirea asupra Banatului Severinului, ale cărui limite teritoriale nu sunt nici azi bine lămurite. Prezența banilor de Severin în lista demnitarilor din regatul Ungariei din privilegiile emise de regii maghiari atestă stăpânirea acestora asupra Banatului de Severin sau, cel puțin, tentativa de ocupare a lui. Însă prezența lor în a doua jumătate a secolului al XIV-lea este întreruptă pe mai multe perioade, în care domnitorii români au stăpânit efectiv Banatul de Severin. Se consideră că încă de la începutul domniei sale Mircea ar fi stăpânit și Banatul de Severin. Este posibil ca să-l fi preluat odată cu tronul Țării Românești de la înaintașul său, Dan I. Între 1376 și 1387 nu apare niciun ban de Severin în listele cu demnitari maghiari, ceea ce confirmă stăpânirea lui de către Radu I, Dan I și de către Mircea la începutul domniei sale. Dan I a ocupat cu oastea sa Banatul Severinului, inclusiv cetatea Mehadia și satele din districtul său, fiind distruse documente de proprietate ale cnezilor români din Temeșel. Între 1387 și 1393 sunt menționați șase bani de Severin, deci pe perioade foarte scurte, de câteva luni sau un an. Această frecvență ridicată a schimbărilor demnitarilor ridică semne de întrebare asupra autorității lor, sugerând mai degrabă incapacitatea exercitării depline a atribuțiilor lor. Dar cel puțin în 1390, când cnezii de Temeșel cer regelui Sigismund reînnoirea vechilor lor privilegii distruse de Dan I, banul maghiar își exercită autoritatea asupra banatului de Severin. Însă tocmai în urmă cu câteva luni stăpânirea lui Mircea în Severin apare în tratatele încheiate cu regele Poloniei, atât în titulatură (comite de Severin, probabil că scribul polon care a redactat documentul nu înțelegea titlul de ban, care nu exista în Polonia), cât și pe sigiliu (ban de Severin). Care a fost realitatea istorică? Fiecare stăpânea câte o parte a banatului de Severin, dar prin titulatură își revendica întregul? Sau Mircea a pierdut la un moment dat controlul asupra Banatului de Severin? Cert este că între 1393 și 1426, cu o scurtă perioadă de 2 luni în decembrie 1408 – ianuarie 1409, demnitatea de ban de Severin în documentele maghiare este vacantă, pentru că în acel interval de timp domnii Țării Românești au stăpânit Banatul de Severin. Recunoașterea stăpânirii lui Mircea începând cu 1393 peste Severin trebuie înțeleasă în sensul armonizării relațiilor dintre el și regele maghiar pe fondul pericolului otoman. Herțeg de Făgăraș și de Amlaș sau domn al părților de peste munți. Aceste teritorii sunt situate în sudul Transilvaniei și nu au căi de comunicație directă cu Țara Românească. Pentru a ajunge acolo reprezentanții domnitorului trebuiau să treacă prin ținuturile sașilor sibieni. Creasta Munților Făgăraș este prea abruptă pentru comunicații, fiind accesibilă doar cu piciorul, pe cărările de munte ale ciobanilor. Din această cauză este exclusă orice stăpânire asupra Țării Făgărașului și Amlașului fără acordul regelui Ungariei. Regele Sigismund s-a aflat în Sibiu pentru prima oară în martie 1391, când a stat aproape o lună întreagă. Proximitatea Făgărașului față de Sibiu presupune că regele nu ar fi lăsat nerezolvată chestiunea autorității asupra Țării Făgărașului cu ocazia vizitei sale în districtele săsești din sudul Transilvaniei. În ciuda tratatelor secrete pe care le încheia Mircea cu regele Poloniei împotriva regelui Ungariei, nu trebuie să excludem negocierile dintre domnitorul român și Sigismund de Luxemburg. Turcii deveneau din ce în ce mai periculoși, iar interesele ambelor părți cereau armonizarea relațiilor dintre ei. Stăpânirea lui Mircea peste cele două ducate transilvănene a fost posibilă doar cu acordul regelui, care se aștepta probabil ca în schimb Mircea să fie recunoscător și să îi presteze omagiul de vasalitate, fapt consumat mai târziu, în 1395. Despot al pământurilor lui Dobrotici – istoricii acceptă că prin 1389 Mircea ar fi ocupat Dobrogea în urma morții lui Ivanco. Posibil să fi fost o competiție cu turcii pentru ocuparea acestui teritoriu cu miză economică, pe care l-a pierdut repede, cel mai târziu cu ocazia campaniei din 1394 a lui Baiazid în Țara Românească. A reocupat Dobrogea la începuturile crizei politice otomane generate de căderea lui Baiazid în prizonieratul lui Timur Lenk. A fost însă o stăpânire de câțiva ani, pentru că Dobrogea a fost ocupată definitiv de turci odată cu înscăunarea lui Mehmed I. Titlul de despot este discutabil, pentru că el putea să fie acordat doar de împăratul de la Constantinopol. Acest titlu apare doar în tratatele cu regele Poloniei, în actele interne este stăpân până la Marea cea Mare. Stăpânirea efemeră a Dobrogei de către Mircea a fost utilizată de politicienii și istoricii români din epoca modernă ca argument pentru  drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Domn al Dârstorului, adică al Silistrei este un titlu care trebuie legat de stăpânirea Dobrogei, ocupat probabil la fel după moartea lui Ivanco. Miza a fost dublă: economică și strategică. Dârstor sau Silistra era un important oraș cu funcție comercială la Dunăre la sfârșitul secolului al XIV-lea. Din punct de vedere strategic, Silistra asigura un acces facil către coasta Mării Negre. Stăpânirea lui Mircea a fost efemeră și în cazul Silistrei. Stăpân al Podunaviei de ambele părți este o titulatură care a fost recent clarificată. De obicei istoricii considerau că se referă la pământurile dobrogene. Istoricul Marian Coman a demonstrat recent că Podunavia se referă la un teritoriu situat la sud de Dunăre în Serbia, în regiunea Branicevo. Titulatura lui Mircea cel Bătrân reflectă structura și întinderea stăpânirilor sale, fiecare fiind o stăpânire distinctă: Țara Românească de la munți până la Dunăre și spre părțile tătărăști, Banatul de Severin, Ducatele Făgărașului și Amlașului, Dobrogea sau țara lui Dobrotici, Silistra și Podunavia. Mircea a fost domnitorul care a stăpânit cele mai întinse teritorii, depășind cu mult granițele Țării Românești. 

Politica externă până la bătălia de la Rovine:

 Relațiile internaționale în epoca medievală trebuie înțelese prin prisma relațiilor dintre conducătorii statelor medievale, deoarece ei reprezentau statul. De la întemeiere, domnii Țării Românești au trebuit să își orienteze politica externă în funcție de pretențiile și puterea regilor Ungariei. Dintre toți vecinii – Regatul Ungariei, Țaratul sârb, Țaratul bulgar de Vidin, Țaratul bulgar de Târnovo, Despotatul lui Dobrotici, Moldova și Hanatul tătar – ungurii au făcut cele mai puternice presiuni. Regii maghiari considerau că au drepturi de suzeranitate asupra domnilor români, succesori ai cnezilor și voievozilor care au fost vasali regilor din dinastia ArpadianăSigismund de Luxemburg a urcat pe tron în 1387 după ce s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Ludovic I. Ca dovadă a pretențiilor sale avem numirea unui ban de Severin, după o vacanță de peste 10 ani, perioadă în care Banatul a fost recunoscut în stăpânirea domnilor români. Încă din primii ani de domnie, regele Ungariei a ridicat pretenții asupra liderilor statelor vecine care fuseseră anterior vasali să îi recunoască suzeranitatea: despotul sârb, țarul bulgar de la Vidin, domnul muntean și cel moldovean. Mircea a încheiat o alianță cu regele Poloniei, un rival al regelui maghiar, pentru a se asigura de sprijin în eventualitatea unui atac din partea lui Sigismund. Dar încheierea tratatelor secrete cu Polonia nu exclude contacte, schimburi de solii și negocieri cu Sigismund. Dacă inițial miza era stăpânirea asupra Banatului de Severin și asupra ducatelor ardelene, după 1389 apare un dușman comun: turcii. Pericolul otoman îl obligă pe Mircea să se reorienteze în relațiile sale cu regele Ungariei. Participarea voievodului la bătălia de la Kosovopolje din 1389 este improbabilă. Însă efectele acelei bătălii și campaniile imediate ale noului sultan, Baiazid, au determinat schimbări rapide ale strategiei de politică externă. Inițiativa pare să fi aparținut regelui Ungariei, foarte interesat de stoparea avansului otoman către granițele sudice ale regatului său. Sigismund a mobilizat oastea, pe care a condus-o personal în Serbia împotriva turcilor în primăvara și în toamna anului 1389, toamna lui 1390 și vara lui 1392. După campania din Serbia din octombrie 1390, regele a stat la hotarele sudice ale Ungariei, iar în ianuarie – aprilie 1391 a fost în Transilvania, petrecând câteva săptămâni la Sibiu. Sejurul regelui arată preocuparea sa pentru apărarea frontierelor regatului și sugerează inițiativa sa în relația cu Mircea. Printre concesiile făcute ar fi recunoașterea stăpânirii lui Mircea peste banatul de Severin și peste ducatele Făgărașului și Amlașului. Este o supoziție bazată pe strategia de state tampon promovată peste câțiva ani de regele maghiar în relațiile cu turcii. Avansul turcilor până la Dunăre a însemnat și primele incursiuni otomane în Țara Românească. Dar după jaful akingiilor urma întotdeauna o campanie de amploare a sultanului. Au dovedit-o acțiunile turcilor în sudul Dunării, unde sultanul a reușit să își facă tributare toate statele slave. Ciocnirile oștilor muntene cu cele otomane din 1391 și 1393 au anticipat viitoarele confruntări. Marea campanie a lui Baiazid a avut loc în toamna anului 1394. Istoricii sunt împărțiți în două tabere: unii susțin că bătălia de la Rovine ar fi avut loc în 19 octombrie 1394, alții în 17 mai 1395. Ambele datări sunt valide, pentru că au avut loc două campanii diferite. Sursele sud-dunărene care susțin că Baiazid ar fi venit în Țara Românească în toamna anului 1394 sunt confirmate de prezența regelui Ungariei, Sigismund, la hotare. Începând cu luna septembrie 1394 regele maghiar s-a aflat la Timișoara, oraș din care a plecat și în campaniile din Serbia în anii anteriori. Probabil că fusese înștiințat de mobilizarea oastei otomane, dar nu era sigur unde va merge Baiazid, iar din Timișoara ar fi putut să acționeze de-a lungul frontierei sudice a regatului în orice direcție. Până în urmă cu câțiva ani se considera că, Mircea a fost înfrânt în urma acestei campanii și Vlad Uzurpatorul i-a luat tronul cu ajutorul turcilor. O reanalizare a surselor ne obligă la o revizuire a vechii interpretări, pentru a considera că Vlad a urcat pe tron abia după campania din mai 1395. 

Omagiul de vasalitate față de regele Ungariei și consecințele sale: 

 Dar Mircea a fost nevoit după succesul său de la Rovine din octombrie 1394 să își asigure spatele, așteptându-se la o revenire a lui Baiazid. Astfel că se întâlnește cu regele Sigismund la Brașov la începutul lunii martie 1395. Regele nu părăsise Transilvania din toamnă decât pentru o scurtă campanie fără succes în ianuarie-februarie 1395 în Moldova, pentru a-l aduce pe Ștefan I la supunere. După eșecul acestei campanii, regele s-a aflat peste o lună de zile la Brașov. Mircea cel Bătrân prestat omagiul de vasalitate, după cum spune clar documentul din 7 martie 1395: „sub credința și jurământul nostru și al boierilor noștri, făcut de noi mai înainte, așa cum se cuvine”. Acest fragment este o dovada prestării omagiului de vasalitate, care este însă negată cu vehemență de majoritatea istoricilor, pentru a nu-i scădea aura lui Mircea cel Bătrân. Prestarea jurământului de omagiu era o practică a epocii medievale și recunoașterea adevărului atestat documentar nu afectează reputația domnitorului român. Cu ocazia prestării omagiului de către Mircea și boierii săi, se realizează și o înțelegere scrisă pentru organizarea unei campanii antiotomane în sudul Dunării. Documentul din 7 martie 1395 este primul plan al viitoarei cruciade de la Nicopole. Regele maghiar și domnul român sperau să poată organiza o cruciadă împotriva turcilor prin care să îi îndepărteze pe turci de Dunăre. Interpretarea acestui document este un paradox în istoriografie, deoarece istoricii afirmă că este un tratat de alianță încheiat pe picior de egalitate. Orgoliul naționalist nu permite abordarea relațiilor internaționale din Evul Mediu după principiile epocii medievale. Ce egalitate poate fi vorba între două puteri care au un raport de forță militară și economică net în favoarea regatului Ungariei, care era atunci de câteva ori mai mare ca Țara Românească, atât din punct de vedere teritorial, cât și demografic și financiar? Documentul este o dovadă că Mircea a fost un bun negociator și a prevăzut cât mai clar posibilele situații ce pot apărea în cazul planificatei campanii antiotomane. Însă există un alt document care arată că și Mircea a făcut concesii, altele decât prestarea omagiului. Exact în aceeași zi regele Sigismund confirma negustorilor brașoveni un privilegiu din 1358 acordat de regele Ludovic care stabilea scutire de vamă pe drumul către Chilia. Acel privilegiu din 1358 a fost practic anulat de un alt document emis de domnitorul Vladislav-Vlaicu în 1368, care reglementa obligațiile vamale ale negustorilor brașoveni. Însă în 1395, în condițiile în care Mircea avea nevoie de sprijinul militar al lui Sigismund, brașovenii au reușit să obțină confirmarea scutirii de vamă din 1358, un document total nefavorabil domnitorului român. Regele maghiar a trimis în aprilie, când s-au confirmat zvonurile unei noi campanii otomane, în ajutorul lui Mircea un contingent de 1000 de ostași bine înarmați. Era primul ajutor militar, acordat în virtutea obligației seniorului de a-i acorda sprijin militar vasalului său. Toată trupa, în frunte cu comandantul ei, și-a găsit sfârșitul în luptele cu turcii din Țara Românească. 

A doua campanie a lui Baiazid din mai 1395:

 Baiazid a revenit cu oaste la sfârșitul lui aprilie 1395. Pe lângă turci, în oastea sa erau și trupele principilor slavi din sudul Dunării, care erau tributari și vasali sultanului. Bătălia a avut loc în 17 mai 1395, dată consemnată de izvoarele care atestă moartea unui principe slav venit oastea otomană. De această dată victoria lui Baiazid a fost clară. În bătălie au murit toți ostașii unguri trimiși de Sigismund în sprijinul lui Mircea. Pe tronul Țării Românești a fost înscăunat, probabil și cu ajutorul unei părți a boierimii, Vlad, numit Uzurpatorul în istoriografie. Porecla dată de istorici lui Vlad, care a fost un domnitor „cu acte în regulă”, are rolul de a-l pune în antiteză cu Mircea, considerat domnul legitim al Țării Românești, pentru că se lupta cu turcii. Dacă ne amintim de suspiciunea că Mircea ar fi avut un rol în asasinarea fratelui său, Dan I, porecla de Uzurpator încetățenită pentru Vlad I pare ridicolă. Regele Ungariei se îndepărtase între timp de granița sudică, având încredere că Mircea va rezista în fața turcilor. Nu a putut să intervină imediat, pentru că exact în 17 mai 1395 a murit într-un accident de călărie soția sa, regina Maria. Abia după înmormântarea ei al Oradea în 6 iunie, regele a venit imediat la Brașov, unde este atestat din 21 iunie. Implicarea regelui era imperios necesară. Turcii au profitat de victoria din 17 mai și au jefuit pentru prima oară Brașovul. Mircea nu mai stăpânea în Țara Românească, refugiindu-se în stăpânirile sale din Transilvania. 

Campania maghiară din Țara Românească din vara anului 1395: 

 Regele a mobilizat oastea maghiară și a condus-o personal în Țara Românească. Deja în 6 iulie era la Câmpulung, iar în următoarele două luni s-a luptat cu turcii pe teritoriul statului sud-carpatic. A fost recucerită cetatea de la Nicopolul Mic (Turnu Măgurele). După cum afirma regele peste câțiva ani, lui Mircea „care fusese asuprit de acei turci, i s-a înapoiat stăpânirea”, adică a fost repus în domnia din care fusese alungat de Vlad Uzurpatorul. La finalul campaniei și-a dus oastea la Severin și Orșova, în Banatul de Severin pe care îl recunoscuse lui Mircea. În această regiune trebuie să fi avut loc un eveniment încă neclar. Potrivit aceleiași scrisori scrise în 1408, pe când se întorcea în Ungaria, românii conduși de Mircea, care a alunecat „pe calea vechii necredințe”, au înconjurat oastea regelui într-o trecătoare din munți. Regele a scăpat din ambuscadă datorită unei șarje a palatinului Nicolae Garai. Episodul este surprinzător și  mulți istorici au considferat că, de fapt regele ar fi fost atacat de Vlad Uzurpatorul și în documentul scris peste ani s-a făcut o confuzie. Însă documentul este clar, acuză vechea necredință din nerecunoașterea vasalității și exclude orice confuzie. Care a fost miza pentru Mircea, proaspăt pus pe tron de Sigismund, rămâne o necunoscută. Oricum episodul a fost uitat peste scurt timp, deoarece imediat după plecarea oastei maghiare, Vlad Uzurpatorul a trecut Dunărea cu trupe turcești. Mircea nu a reușit să reziste și a fost din nou alungat de pe tron pentru o perioadă de peste un an. Din toamna anului 1395 și până la sfârșitul lunii decembrie 1396 pe tronul Țării Românești s-a aflat Vlad I. Mircea s-a refugiat din nou în Transilvania, unde, pe lângă vechile domenii, a mai primit de la rege și cetatea Bologa de lângă Huedin. La un moment dat Sigismund a încercat să îl atragă pe Vlad I de partea lui, însă a fost refuzat. Solia trimisă de regele maghiar nu l-a convins pe Vlad să devină vasalul regelui maghiar. În schimb, pe fondul contestării de către regele Poloniei, Vladislav Jagello, a drepturilor lui Sigismund la coroana Ungariei după moartea reginei Maria, Vlad I îi trimite o scrisoare regelui polon în care, nici mai mult, nici mai puțin, se angajează să îi fie vasal acestuia în virtutea drepturilor sale asupra coroanei maghiare. Practic Vlad I l-a recunoscut pe Vladislav Jagello rege al Ungariei (!) și i-a promis vasalitatea. Este o diferență uriașă între tratatele încheiate de Mircea cu regele Poloniei, care sunt tratate de alianță îndreptate împotriva regelui Ungariei, inamicul comun, și această scrisoare a lui Vlad I, prin care promite să îi devină vasal, este drept ca rege al Ungariei, nu al Poloniei. 

Cruciada de la Nicopole: 

 Insuccesul campaniei în Țara Românească din vara anului 1395, când Mircea a fost înlăturat din domnie, l-a obligat pe Sigismund să acționeze mai ferm pentru mobilizarea cavalerilor vest-europeni pentru cruciada antiotomană. A fost inclusiv până la Praga pentru a susține necesitatea cruciadei și a trimis emisari la principii catolici. Cavalerii sosiți în Ungaria au fost îndrumați către Orșova, unde oastea cruciată a trecut Dunărea la mijlocul lunii august 1396. În paralel, oastea din Transilvania, condusă de voievodul Stibor Stiborici, a trecut în Țara Românească, pentru a se uni în sudul Dunării cu cruciații. Vlad I a încercat să se opună voievodului ardelean, însă acesta i-a propus o întrecere cavalerească, pentru a evita vărsarea de sânge între creștini. Stibor l-a învins pe Vlad I, care s-a putut retrage liber. Astfel Mircea a fost repus pe tron și a mobilizat oastea Țării Românești, pe fondul zvonurilor despre cruciadă. Desfășurarea cruciadei de la Nicopole este arhicunoscută.  Dezastrul a fost imens pentru cruciați.  Mircea și-a pierdut din nou tronul și Vlad I a revenit în domnie cu ajutorul turcilor. Țara Românească a devenit atât de nesigură, încât nu s-a putut asigura o retragere în Ungaria pentru regele Sigismund. Acesta s-a urcat pe o corabie împreună cu câțiva familiari, printre care și voievodul Transilvaniei, Stibor. Voievodul a coborât la Brăila, de unde a trecut clandestin în Transilvania. Regele a continuat călătoria cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare a ajuns la Constantinopol, unde a fost primit de împărat. Apoi a înconjurat Peninsula Balcanică pentru a debarca pe 4 ianuarie 1397 pe coasta Mării Adriatice, în Dalmația. Între timp, voievodul Transilvaniei, Stibor, a organizat o incursiune surpriză cu ocazia sărbătorilor de iarnă la sfârșitul lunii decembrie 1396 și l-a capturat pe Vlad I în cetatea de pe Dâmbovița, luându-l prizonier în Ungaria, unde i se pierde urma. Stibor l-a repus pe tron pe Mircea, care l-a păstrat până la moartea sa în 1418. Iată că au fost necesare 3 intervenții armate ale ungurilor (iulie-august 1395, octombrie 1396 și decembrie 1396) pentru a-l îndepărta de pe tron pe Vlad I și a-l reînscăuna pe Mircea cel Bătrân. 

Intervenția în succesiunea din Imperiul Otoman:

 Pentru Mircea au mai fost câțiva ani fierbinți, până în 1402, când Baiazid a fost făcut prizonier la Ankara de către Timur Lenk. În noiembrie 1397 a avut loc o nouă campanie otomană, la care i-a făcut față. Atunci regele s-a mobilizat imediat ca să sară în ajutorului domnitorului român. Mircea obișnuia să îl informeze pe suzeranul său de orice zvon despre vreo campanie otomană. Regele răspundea imediat prin mobilizarea oastei, pentru că era direct interesat să îl păstreze pe Mircea pe tron. În martie 1399 le reproșa nobililor că s-a mobilizat cu întârziere data trecută și i-au pus viața în pericol. Merită consemnat și un episod hazliu din relațiile dintre Sigismund și Baiazid. Otomanii au renunțat la o campanie în Țara Românească, reorientându-se către alte direcții de atac. Sigismund s-a lăudat prin scrisori în Europa că Baiazid s-ar fi retras din teamă față de el și oastea pe care a mobilizat-o. Zvonul despre lauda de sine a regelui a ajuns la urechile sultanului, care i-a trimis o scrisoare lui Sigismund în care i-a atras atenția că nu îi este frică de el și acea campanie nu a mai avut loc din cu totul alte motive. Regele a dezvoltat după eșecul de la Nicopole o nouă strategie: susținerea statelor tampon. A renunțat la ofensivă și a conceput apărarea Ungariei prin reorganizarea armatei și prin finanțarea statelor tampon. Țara Românească, Serbia și Bosnia trebuiau să fie conduse de principi vasali regelui, care să preia astfel primul atac al turcilor până la mobilizarea oastei maghiare. În schimb, regele el-a dăruit vasalilor săi domenii în regat. Mircea, pe lângă banatul de Severin și ducatele de Făgăraș și Amlaș, mai primise cetatea Bologa de lângă Huedin și cetatea Bran, cu numeroase venituri din vama încasată acolo. În 1402 Baiazid a căzut prizonier într-o luptă cu mongolii conduși de Timur Lenk, deschizându-se astfel luptele pentru succesiunea la tron. Astfel că pentru peste un deceniu pericolul otoman a fost îndepărtat. Mircea s-a implicat în luptele pentru tronul otoman, susținând succesiv doi candidați, pe Musa Celebi și pe Mustafa. Nu este meritul exclusiv al lui Mircea, pentru că în luptele din Balcani între taberele otomane, alături de trupele românești au luptat și cele maghiare, ceea ce arată o coordonare a acțiunilor între Sigismund și Mircea. Mircea chiar și-a căsătorit o fiică cu Musa, sperând că astfel își va asigura liniștea. Însă strategia lui Mircea a fost greșită, pentru că în cele din urmă a reușit să ocupe tronul Mehmed I în 1413. 

Relațiile cu Sigismund de Luxemburg după 1400: 

 Mircea a încercat să profite de orice situație avantajoasă pentru a-și întări autoritatea inclusiv în relațiile cu regele Ungariei. În 1401 a reînnoit tratatul cu Vladislav Jagello, orientat împotriva lui Sigismund. În același an Sigismund s-a confruntat cu o criză de autoritate în regat, din cauza disputei cu nobilimea, care l-a arestat pentru câteva luni. Evoluțiile din Imperiul otoman i-au apropiat din nou pe cei doi, care s-au întâlnit personal în noiembrie 1406 la mănăstirea Tismana. Nu excludem posibilitatea ca să se fi reînnoit jurământul de credință sau să fi fost confirmată de către Mircea credința față de Sigismund.  Regele Ungariei nu a avut încredere deplină în Mircea, pentru că în decembrie 1408 i-a luat pentru două luni Banatul de Severin, în care l-a numit ca ban pe Stibor Stiborici, cel care l-a repus pe Mircea pe tron în urmă cu câțiva ani. Posibil că nu întâmplător în 1409, tatăl lui Iancu de Hunedoara, despre care se spune că ar fi emigrat din Țara Românească, a primit domeniul cetății Hunedoara în 1409. Cu ocazia negocierilor dintre regele Ungariei și regele Poloniei, încheiate prin tratatul de la Lublin din 1412, Țara Românească rămânea în sfera de influență a Ungariei, statut confirmat și în negocierile ulterioare de la Buda. Regele Ungariei s-a implicat apoi în proiecte de anvergură europeană, considerând rezolvată problema otomană datorită crizei politice interne. 

Închinarea lui Mircea și plata tributului:

 Sultanul Mehmed I nu a uitat că Mircea i-a sprijinit pe frații săi în disputa pentru tron și în 1417 a condus personal o campanie în Țara Românească. Scopul era supunerea lui Mircea. Voievodul Transilvaniei a mobilizat imediat oastea să vină în ajutorul lui Mircea, însă era prea târziu. Conform cronicilor turcești, Mircea a acceptat plata tributului, în valoare de 4.000 galbeni. Practic începând cu anul 1417 Țara Românească a intrat în Casa Păcii, conform dreptului islamic, plătind regulat tribut. Un fiu al lui Mircea, probabil Radu Prasnaglava, a fost trimis ostatic la Poartă, ceea ce va deveni un obicei timp de mai multe secole. În ultimii ani de domnie l-a asociat la tron pe fiul său, Mihail, asigurându-i astfel succesiunea. Acesta nu a fost însă la înălțimea tatălui său, nici militar, nici diplomatic. Deși în toamna lui 1419 regele Sigismund a venit personal în Țara Românească în fruntea unei oști împotriva turcilor, pe care i-a scos din țară, Mihail nu a mai rezistat decât câteva luni pe tron. După moartea lui a urmat o perioadă de războaie între Radu Prasnaglava, fiul lui Mircea, și Dan al II-lea

Semnificația domniei lui Mircea cel Bătrân:

 Domnia lui Mircea cel Bătrân este remarcată pe toate planurile în care poate fi cunoscută istoria Țării Românești în acea perioadă: politic, economic și cultural. Pe plan intern în timpul său s-au cristalizat demnitățile din Sfatul domnesc și atribuțiile lor. A stăpânit mai mult decât Țara Românească, având cele mai multe domenii în Transilvania. Chiar dacă au fost efemere, stăpânirile peste Dunăre, Podunavia, Silistra și Dobrogea, au constituit maxima întindere teritorială pe care a stăpânit-o vreun domn al Țării Românești până la Mihai Viteazul. Pe plan economic, beneficiind și de o domnie lungă, în parte pașnică, mai ales după 1402, a reușit să dezvolte Țara Românească prin politici vamale preferențiale pentru negustorii din Brașov și din Lvov. Pe plan cultural a reorganizat mănăstirile cu ajutorul călugărului sârb Nicodim, care a reușit să formeze și un centru mănăstiresc de copiere de cărți bisericești. A construit noi biserici și mănăstiri, le-a dăruit cu averi pe cele vechi și a obținut pentru mitropolitul Țării Românești dreptul de exarh peste plai, adică peste munți, pentru românii din regatul Ungariei. În timpul său dispare Mitropolia de Severin, nefiind numit un alt mitropolit. Mircea cel Bătrân rămâne cel mai reprezentativ domnitor al Țării Românești. A avut cea mai lungă domnie, chiar dacă a fost întreruptă în 1395-1396. A luptat cu turcii, a încheiat alianțe cu regele Poloniei și, de nevoie, s-a închinat regelui Ungariei. A dus o politică duplicitară pentru a supraviețui politic. A fost un supraviețuitor. A fost un model politic cel puțin pentru Dan al II-lea și pentru Vlad DraculMircea a fost „cel Bătrân” în comparație cu domnitorii care au purtat acest nume în secolele XV-XVI. Mircea cel Bătrân este Mare și fără să fie nevoie să îi schimbăm numele cu care a fost consacrat de istoriografie.

ALEXANDRU CEL BUN

  Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşatinul, vine la domnia Ţării Moldovei susţinut militar de Mircea cel Bătrân (domn al Munteniei), care îşi dorea un aliat în scaunul de la Suceava. Predecesorul său, la domnia Moldovei, Iuga, este luat ostatic în Muntenia de Mircea cel Bătrân, unde probabil şi va muri ulterior fără a reveni în Moldova. A fost un domn paşnic, de unde şi porecla de „cel Bun”, un bun gospodar, continuând politica de extindere teritorială dusă şi de Roman I Voievod. Ţara Moldovei s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraş Baia din ce în ce mai mult. Moldova lui Alexandru cel Bun se întindea până la Marea Neagră, icluzând şi Cetatea Albă la Nistru, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei întrări pe cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat pentru prima oară şi oraşul Iaşi. Până la Alexandru cel Bun Voievod, numirea lui Iosif ca Mitropolit în Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol care vroia să impună un mitropolit grec, fapt ce a creat o mare schismă între biserica moldovenească şi Patriarhia ecumenică (Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel Bun a fost obţinerea acordul Patriarhului de recunoaştere a lui Iosif ca mitropolit canonic asupra întregii Moldove în anul 1401. Delegatul în această privinţă a domnitorului a fost Grigore Ţamblac, originar din Târnovo în Bulgaria, care a revenit de la Constantinopol cu un hrisov ce recunoştea pe Iosif Mitropolit al Moldovei. În 1402 (după alţi istorici în 1415) Alexandru cel Bun a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului mucenic Ioan cel Nou. În afară de consolidarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel Bun a întemeiat două mănăstiri: Moldoviţa şi Bistriţa, în cea din urmă fiind ulterior înmormântat. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav Jagello, – a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 făgăduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricărui duşman -, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Alexandru cel Bun este totuşi vasal al regelui Poloniei. Sunt documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, şi nu numai atât, este şi o altă dovadă că şi-a îndeplinit îndatoririle de vasal şi a participat la o luptă celebră între polonezi şi cavalerii teutoni. Aceşti urmaşi ai cavalerilor cruciaţi din Palestina erau stabiliţi în nordul Poloniei, justificându-şi prezenţa prin misiunea de a-i creştina pe acei păgâni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii. De-atunci a rămas în limba română expresia „liftă păgână”: la origine era „litvă păgână”! Lituanienii rămân păgâni până pe la sfârşitul veacului al XIV-lea. Lituanienii sunt foarte buni ostaşi, şi în frunte cu voievodul lor se întind peste ţări de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, sudul şi vestul Ucrainei (ţara Galiţiei). Era mai mare decât Polonia. Regele Poloniei a reuşit să încheie alianţă cu marele duce al Lituaniei prin căsătorii şi, neavând urmaş în linie bărbătească, i-a urmat la tron Vladislav Jagello, voievodul lituanian care s-a creştinat. Aşadar, pe la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii (noi ziceam pe vremea aceea: leşii, după numele unui trib de-al lor zis leah), mai de timpuriu creştinaţi şi mai înaintaţi în civilizaţie, vor asimila parţial Lituania, şi vor fi principalul element în această uniune polono-lituaniană. Duşmanul polonezilor şi lituanienilor este ordinul cavaleresc german care s-a stabilit pe teritoriul numit până la ultimul război mondial Prusia orientală, împiedicând accesul Poloniei la Marea Baltică. De-atunci se duc periodic lupte între cavalerii teutoni, temuţi războinici, şi regele Poloniei. La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Tannenberg sau Grunwald (ambele nume sunt valabile), Moldova lui Alexandru cel Bun a trimis un contingent de 400 de călăreţi. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puţin. Aceşti călăreţi, este interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărât soarta bătăliei aplicând o tactică militară pe care o regăsim la Asăneşti, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutaţi de cavaleria cumană, înving pe cruciaţii francezi şi-l fac prizonier pe împăratul Balduin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar când ajung în faţa duşmanului se opresc brusc, cum fac încă şi azi arabii, şi se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcaţi în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăştie. Cavaleria uşoară se opreşte brusc din nou şi îi înconjoară, câte trei-patru împotriva unuia, şi îi distrug pe cavaleri. Această tactică este încă o dovadă că de la cumani au deprins românii în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeaşi tactică a cavaleriei uşoare pentru a hotărî soarta unei bătălii. Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422, – Bătălia de la Marienburg -, la sfârşitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru (Petru Mușatin), în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită „afacere” va strica periodic relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova şi Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar Alexandru a reuşit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia şi Ungaria. În urma lui au rămas mai mulți fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.

IANCU DE HUNEDOARA

 Iancu de Hunedoara (n. 1407-d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei/Matia Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

Originea. Anii tinereţii:

  S-a născut în jurul anului 1407 (mult timp s-a crezut că s-a născut în 1387, din cauza unei interpretări greşite a unor surse). Tatăl său, Voicu şi fraţii lui Mogoş şi Radu, au fost ostaşi în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Pentru că s-au distins în luptele antiotomane, Sigismund i-a răsplătit în anul 1409, dăruindu-le castelul de la Hunedoara, împreună cu pământurile care ţineau de el, cu vreo 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Atunci a primit familia Huniazilor şi blazonul ei nobiliar (un corb cu aripile uşor desfăcute şi cu un inel în cioc).Iancu a copilărit la castelul de la Hunedoara. După moartea tatălui său în jurul anilor 1414-1419, cap de familie a rămas fratele său, Radu. Despre copilăria sa se cunosc puţine informaţii, dar se poate spune că a plecat de tânăr în slujba unor nobili pentru a învăţa arta militară. În unele izvoare maghiare este semnalată prezenţa lui în slujba familiilor Csaky şi Csanadi, apoi în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki şi a episcopului de Zagreb. Pe la 1428-1429 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi, cu care a avut doi fii: Ladislau (născut în 1431) şi Matia (născut la 24 februarie 1443, la Cluj).

În slujba lui Sigismund de Luxemburg:

 În anul 1430 a intrat în serviciile regelui Sigismund. Deja în toamna anului 1431 l-a însoţit pe acesta în Italia, pentru a-l ajuta pe ducele Milanului, Filippo Visconti, în lupta contra Veneţiei. A fost o perioadă în care cunoştinţele sale militare şi experienţa i s-au îmbogăţit semnificativ. Şederea sa la Milano, mare centru economic italian şi european, timp de doi ani, a contribuit mult la formarea sa. Cu această ocazie a studiat organizarea armatelor italiene şi metodele lor de luptă. La 25 noiembrie 1431, Sigismund a fost încoronat ca rege lombard, iar în 1433, la Roma, a fost încoronat împărat. La întoarcerea sa din Italia, Iancu a ieşit din slujba ducelui Milanului şi l-a însoţit pe Sigismund în Elveţia, la Basel, unde a avut loc faimosul conciliu care a durat 16 ani. La 17 ianuarie 1434, Iancu era şi el la Basel, unde erau adunate un număr mare de personalităţi politico-religioase europene ale vremii. La acest conciliu, Sigismund a reuşit să profite de trădarea reprezentanţilor husiţi şi să fie recunoscut drept rege al Cehiei (cu două decenii în urmă, husiţii îl înlăturaseră de pe tron în urma mişcărilor populare conduse de Ian Hus). Iancu de Hunedoara a participat în anii care au urmat la campania lui Sigismund în Cehia, prin care a preluat tronul. În luptele contra răzvrătiţilor husiţi, Iancu a învăţat noi tactici de luptă, pe care le-a aplicat mai târziu. Dar în decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit şi în aceeaşi lună Iancu s-a reîntors la Alba Regală (Székesfehérvár), pentru încoronarea lui Albert de Austrianoul rege al Ungariei.

În slujba lui Albert de Austria:

 Dacă în timpul lui Sigismund a ajuns să facă parte din anturajul militar al regelui, abia în vremea lui Albert de Austria a început adevărata ascensiune a lui Iancu de Hunedoara. Iar ascensiunea a început la scurt timp după încoronarea noului rege. Reîntors mai întâi în Cehia, pentru a termina campania antihusită, spre sfârşitul lui 1438, Albert de Austria l-a numit pe Iancu ban al Severinului, împreună cu fratele său mai mic. Regele intenţiona să pună capăt incursiunilor otomane, să întărească zona de graniţă şi să pregătească o mare ofensivă antiotomană. De aceea a avut nevoie de un om de încredere, bun cunoscător al artei militare şi capabil de o sarcină de asemenea amploare. Încredinţat cu prima sa demnitate mai importantă, Iancu începea şi cariera sa politică.

Intrarea în marea politică. Voievod al Transilvaniei:

 După instalarea sa în funcţia de ban al Severinului, Iancu, ajutat de fratele său, s-a preocupat mai întâi de întărirea cetăţilor SeverinGureniOrşova şi Mehadia. Turcii ocupau poziţii tot mai avansate la Dunăre şi ameninţau cu luarea Belgradului. În vara lui 1939 regele Albert organizează o primă ofensivă antiotomană, lipsită de vigoarea şi coordonarea necesară. Iancu participă, fiind fidel regelui, dar acţiunea este un eşec, armata se dezintegrează şi regele se reîntoarce, bolnav, la Strigoniu, unde şi moare la 27 octombrie. Regina Elisabeta, rămasă văduvă, aştepta totuşi un fiu, dar Ungaria fără rege şi fără un moştenitor sigur, devine instabilă din punct de vedere politic. Pe de altă parte, la porţile regatului băteau turcii, care se apropiau ameninţător. Pe acest fond, are loc un conflict pentru putere dintre marea şi mica nobilime maghiară. Micii nobili cereau o regalitate puternică, capabilă să ţină piept turcilor, marii nobili se mulţumeau cu un rege tânăr, care să conducă numai cu numele. La Dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta ceru sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a regatului şi susţinerea succesiunii la tron. La această dietă ia parte şi Iancu de Hunedoara. El a încercat să convingă dieta de primejdia turcească şi de necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate reală, susţinând apropierea Ungariei de Polonia (curtată şi de sultan) şi instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello. Cuvântarea sa a fost suficient de convingătoare să întrunească adeziunea majorităţii membrilor dietei. Însăşi regina se lasă înduplecată şi trimite o solie la curtea polonă.La 22 februarie 1440, în timpul tratativelor la Cracovia, regina naşte un fiu, denumit Ladislau Postumul. Prin urmare ea cere retragerea imediată a delegaţiei maghiare de la negocierile cu polonezii, dar este prea târziu. Partida susţinută şi de Iancu continuă tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei. Acesta acceptă tronul la 6 martie şi, în ciuda încercărilor disperate ale partidei reginei, soseşte la Buda la 21 mai şi se instalează efectiv pe tronul Ungariei. Dar ruptura politică între cele două tabere a degenerat într-un război civil. Iancu, aflat de partea lui Vladislav, a condus armata regelui împotriva marilor nobili, pe care i-a înfrânt decisiv la Battaszek, la 10 septembrie 1440. Drept urmare, ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi titlul de ban de Severin. A preluat noua funcţie abia în primăvara lui 1441, pentru că în iarna lui 1440 pleacă la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apărarea cetăţii disputate de turci.La preluarea funcţiei de guvernator, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza şi de a pregăti Transilvania în faţa pericolului turcesc. Misiunea sa era deosebit de dificilă. Marii nobili erau foarte puternici iar păturile de jos erau încă frământate de răscoala din 1437-1438 şi de înteţirea controlului feudal prin adoptarea înţelegerii Unio trium nationum”. Pentru a-şi întări autoritatea, a adoptat o tactică de îmbunare a marilor nobililor, coroborată cu atragerea de partea sa a micilor nobili. Pe de altă parte, se ocupă cu organizarea şi întărirea economiei transilvane. Instituie un control abil asupra ocnelor de sare, aducătoare de mari venituri. Armata o organizează în vederea viitoarelor lupte antiotomane.Pe pan administrativ şi economic a luat măsuri de creştere a economiei şi îmbunătăţire a administraţiei. La Braşov şi Sibiu a înfiinţat monetării în 1441 şi 1443. A repus în drepturi oraşul Cluj, care fusese deposedat de acestea ca pedeapsă pentru susţinerea răsculaţilor din 1437-1438. Sibiului şi Braşovului le-a întărit zidurile de apărare.

Luptele contra turcilor:

  În septembrie 1441 intervine în teatrul de luptă din Serbia, pe principiul că o apărare bună împotriva turcilor se putea face doar prin ofensivă. Armata lui Iancu iese deplin victorioasă lângă Semendria, dar în luptă moare fratele lui, Ioan (va fi înmormântat la Alba Iulia). Reîntors în ţară, Iancu este primit cu laude, iar faima lui sporeşte.

Incursiunea turcilor în Transilvania:

 În primăvara lui 1442 turcii întreprind o campanie împotriva Transilvaniei. Ei deţineau controlul asupra Ţării Româneşti şi de aici şi-au organizat atacul. Aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Roşu, apoi pe valea Mureşului şi s-au îndreptat către Alba Iulia. În aceste condiţii, Iancu a luat o decizie neobişnuită pentru acea vreme şi a proclamat ridicarea populaţiei la război. A trimis solii în toată Transilvania, să adune la oaste pe ţărani şi pe orăşeni deopotrivă. Măsura nu era pe placul nobilimii, care nu vedea cu ochi buni pe ţăranii înarmaţi. La primul asediu turcesc al Albei Iulii, trupele lui Iancu suferă o înfrângere, apoi se retrag în cetate. Între timp sosesc întăriri din toate comitatele, împreună cu trupele secuieşti şi săseşti. Mult întărită, armata lui Iancu pleacă pe urmele turcilor, răspândiţi în apropiere. La 18 martie are loc bătălia de la Sântimbru. Între timp, la urechile lui Iancu ajunse zvonul că Mezid-bei poruncise trupelor sale să-l omoare cu orice preţ. Din acest motiv îl pune în fruntea oştirii pe micul nobil Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura sa.La 22 martie are loc lupta, în apropiere de Sibiu. Turcii reuşesc să-l ucidă pe Kamonyai şi sunt convinşi că l-au răpus pe Iancu. Acesta îşi conduce bine trupele şi reuşeşte să-i pună pe fugă pe turci. Cu Mezid-bei mor pe câmpul de luptă cei mai mulţi soldaţi turci, atacaţi din toate părţile, doar câteva cete turceşti reuşesc să se retragă pe la Turnu Roşu, dar sunt urmărite mai departe de Basarabfiul lui Dan. Pe urmele lor a venit şi Iancu cu armata sa şi l-a instalat pe Basarab domn în Ţara Românească.

Bătălia de pe râul Ialomița:

  Succesul lui Iancu a avut drept urmare o şi mai mare reacţie din partea turcilor. Preocupat de pierderea influenţei în Ţara Românească şi dorind să-l răzbune pe Mezid-bei, sultanul trimite o armată de circa 80.000 de oameni, în frunte cu beilerbeiul RumelieiSehabeddin. Turcii trec Dunărea pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur şi se retrage spre munţi, aşteptând ajutoare din Transilvania. Între timp turcii se răspândesc prin ţară în expediţii de pradă. Atunci Iancu trece cu armata sa munţii şi pe data de 2 septembrie 1442 atacă pe turci pe valea Ialomiţei. Bătălia a fost  decisivă şi până la căderea nopţii, turcii sunt puşi pe fugă. Cu un sangiac şi patru bei căzuţi, Sehabeddin trece Dunărea cu o parte din armată, iar restul trupelor turceşti risipite prin ţară sunt nimicite una câte una. Se zice că prada de război a lui Iancu fu uriaşă (steaguri, corturi, peste 5.000 de cămile, cai, catâri şi haine scumpe). Fidel concepţiei militare conform căreia atacul este cea mai bună apărare, Iancu trece Dunărea în noiembrie-decembrie, împrăştie pe turci la Vidin şi se reîntoarce victorios prin Serbia.

Campania din Balcani:

 Victoria lui Iancu de pe Ialomiţa a provocat o reacţie de admiraţie în toată Europa, iar Sehabeddin a fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa. Serbia, Ungaria sunt cele mai mari susţinătoare ale campaniei antiotomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani. În Transilvania, Iancu organizează în continuare armata, atrage la oaste numeroşi iobagi şi strânge cca 10-12 mii de oameni. În iunie 1443 în Ungaria sosesc ştiri despre o puternică înfrângere a turcilor în Asia Mică. Momentul părea favorabil deschiderii ostilităţilor. Vladislav pleacă din Buda la 22 iulie însoţit de armata regală, de un detaşament de cavalerie polonă, câţiva cruciaţi şi unităţi de mercenari cehi. La Cuvin, pe malul Dunării, trupele sale fac joncţiunea cu oastea lui Iancu şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în teritoriul turcesc s-a tărăgănat şi abia în septembrie s-a trecut Dunărea. Pe Morava se întâlnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă. Turcii erau destul de puţin pregătiţi să lupte iarna şi fură obligaţi să se retragă. Cu 12.000 de călăreţi şi cu oştile sale transilvane, Iancu înaintează în marş rapid către sud, încercând să-i oprească pe diferiţii bei să se unească şi să le oprească ofensiva către Sofia. El ocupă Nişul, unde înfrânge şi trei detaşamente turceşti care abia avuseră timp să se reunească. Între timp sultanul însuşi pleacă de la Adrianopol împotriva sa. Iancu schimbă direcţia de mers către miazănoapte şi zdrobeşte forţele otomane răzleţe care-i apar în cale. Peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sârbi eliberaţi de sub turci i se alătură. În zonă a mai apărut şi o armată a lui Vlad Dracul, care luase între timp tronul Ţării Româneşti, cu sprijinul sultanului, dar care la scurt timp a întors armele împotriva turcilor.Trecând de Niş, Iancu se îndreaptă direct către Sofia, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată turcească. Pe acest fond, popoarele din Balcani încep să freamăte în speranţa eliberării, iar în tabăra regelui sosesc tot mai mulţi bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. Oraşe din Bulgaria se predau direct lui Iancu, în Albania şi în ţinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din armata turcă pentru a se pune în fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evoluţii, turcii nu au nicio intenţie să cedeze atât de uşor. Sultanul dispune o puternică apărare a trecătorilor din Balcani şi aşteaptă venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai dificilă din cauza iernii şi a reliefului muntos. La trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, pe 12 decembrie 1443, armata sa trece printr-un moment greu atunci când turcii atacă prin surprindere. Trecătoarea devine aproape imposibil de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit să bată în retragere. Turcii pleacă în urmărirea lui, dar calculează greşit puterea şi moralul trupelor şi se avântă cu câteva armate direct în luptă. Iancu îi surprinde şi îi bate. Retragerea era deosebit de grea, iarna era în toi, caii muriseră şi alimente nu se mai găseau. La 2 ianuarie 1444 are loc confruntarea de la Ialovăţ. Înainte de a ajunge la Niş, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, în condiţii destul de favorabile, dar rămase fără niciun rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi armata intrau în Buda.Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea lungă” s-a răspândit în tot Occidentul. Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc niciodată de la venirea lor în Europa. Fuseseră nevoiţi să părăsească Serbia şi vestul Bulgariei, iar acum încercau să-şi repoziţioneze armatele pentru a-şi apăra imperiul. Faima lui Iancu s-a răspândit în toată Europa, ca şi în rândurile inamicului. Occidentul credea că momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din Europa.

Înfrângerea de la Varna:

  În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în una aprilie 1444 în Dieta ungară se hotărăşte organizarea unei noi campanii antiotomane. Urmează însă o perioadă în care Vladislav duce pe de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de altă parte face pregătiri de război. Puterile occidentale profită de această conjunctură şi prin activitatea diplomatică intensă, se angajează cu promisiuni de ajutor în sprijinul campaniei, în speranţa de a acapara noi posesiuni în Balcani. Întregul ajutor militar s-a concretizat în doar câteva galere veneţiene, burgunde şi raguzane, care au plecat spre Constantinopole în vara lui 1444. Între timp, Iancu s-a pregătit de război şi a depus demersuri pe lângă ţările române pentru un ajutor armat. În iulie, pe când Vladislav era la Seghedin în pregătire de război, sosesc solii sultanului care oferă pacea în condiţii foarte avantajoase. Vladislav decide să semneze pacea, în ciuda opoziţiei cardinalilor. Iancu de Hunedoara era şi el de acord cu pacea, dar era tot timpul supus deciziei regale.La presiunile occidentului şi în special ale papei, Vladislav se răzgândeşte şi jură să continue campania împotriva „necredincioşilor”, însă ruperea tratatului de la Seghedin avea să se dovedească o mare greşeală. În august Serbia semnă o pace separată cu turcii, recăpătându-şi teritoriile şi cetăţile pierdute în ultimii ani. Mişcarea sârbilor slăbea cu mult frontul comun antiotoman. Războiul era însă decis, iar pregătirile de război erau în toi.Armata regală se adună la Oradea şi porni către Orşova în jurul datei de 28 august. Acolo se adunară şi restul armatelor cruciate: soldaţi din Ungaria, trupe transilvănene conduse de Iancu (din care mulţi români), trupe croate şi bosniace comandate de banul Franko de Talovac. La 20 septembrie trecură Dunărea şi porniră de-a lungul ei spre Vidin, cea mai puternică fortăreaţă otomană din zonă. Ocupară oraşul, fără a asedia însă cetatea, în care turcii stăteau pregătiţi de luptă. Mai departe, la Nicopole li se alăturară armata promisă de Vlad Dracul şi un alt detaşament transilvănean care traversase direct Ţara Românească. Vlad se întâlni la Nicopole cu Vladislav, pe care îl sfătui să renunţe pentru că „turcul şi numai la vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi decât cei adunaţi în oastea creştină”. Sfatul său nu fu ascultat şi armata grăbi pasul către malul mării. Rând pe rând sunt ocupate cetăţile de la malul Dunării. Au ajuns la Varna la 9 noiembrie. Între timp a ajuns vestea că sultanul, despre care credeau că este în Asia Mică, ţinut pe loc de flota italiană şi burgundă, se îndrepta înspre Varna cu toată armata sa. Ajutorul Occidentului se dovedise complet insuficient, iar planul său de a bloca Bosforul cu doar o mână de nave nu era corespunzător realităţii. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav şi cei 15-16 mii de ostaşi se aflau în faţa Varnei, iar de partea cealaltă se afla întreaga armată a sultanului (conform unor izvoare, 80-120 mii de ostaşi, probabil mai puţini). Situaţia cruciaţilor era acum extrem de dificilă. La sfatul lui Iancu, se deciseră că singura soluţie era să-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lăsa să-şi dea seama de inferioritatea lor numerică. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie cele două armate s-au pus în rând pregătite de luptă. Cruciaţii au fost clar depăşiţi numeric, banderiile episcopilor de Eger şi Oradea fură de la început spulberate, iar episcopii ucişi. Prin tactică superioară, Iancu a reuşit să câştige câteva poziţii, dar în toiul luptei, regele Vladislav, vanitos şi lipsit de experienţă (avea doar 20 de ani), atacă direct în miezul oştirii otomane, în ciuda sfaturilor lui Iancu. Regele alunecă şi căzu de pe cal, iar un ienicer îi tăie capul, pe care-l expuse ca pe un trofeu privirilor oştii creştine. Moartea regelui lovi ca un fulger moralul acestora şi se produse panică şi fuga generală. În zadar încercă Iancu să vină în ajutorul regelui, bătălia era pierdută şi fu nevoit să părăsească câmpul de luptă. Turcii însă n-au mai pornit pe urmele oştii creştine. Grosul armatei trecu Dunărea în patru-cinci zile. Iancu trecu mai repede în Ţara Românească şi a fost prins de soldaţii munteni, care nu l-au recunoscut. Abia după câteva zile a fost eliberat, când Vlad Dracul a aflat despre el.Înfrângerea de la Varna avu un ecou la fel de puternic ca cel al victoriilor din „campania cea lungă”. În timp ce sultanul vestea victoria în tot imperiul, lumea occidentală era descurajată.

Campania de la Dunăre:

  În timpul în care regele Vladislav era plecat la război, în Ungaria se formase o locotenenţă regală din patru nobili, care asigura conducerea provizorie. Odată cu moartea regelui în bătălie, s-a declanşat din nou o luptă aprigă pentru putere. Reîntors în Transilvania, Iancu de Hunedoara era cel mai mult preocupat de refacerea capacităţii militare. El era de părere că luptele interne erau foarte dăunătoare şi că principala grijă a regatului trebuia să fie pericolul de la miazăzi. Mica nobilime a început tot mai mult să strângă rândurile în jurul său, izolând pe marii nobili şi intrigile lor. Consiliul de conducere a împărţit ţara în câteva regiuni, fiecare având în frunte un „căpitan”. Astfel, Iancu devine căpitan al ţinuturilor de la răsărit de Tisa (pe lângă funcţiile deja deţinute). Imediat trece la organizarea militară, calmează tulburările interne din Transilvania şi îşi asigură sprijinul ţărănimii şi orăşenimii pentru formarea armatei.Între timp turcii dădeau târcoale hotarului şi deja în primăvara lui 1445 apar în preajma Belgradului cu o armată de dimensiuni reduse. Iancu reuşeşte să distrugă tabăra otomană în ciuda moralului scăzut care persista după usturătoarea înfrângere de la Varna. Occidentul era şi el preocupat de riposta turcească şi păstra flota în Strâmtori şi la Constantinopol. În urma tratativelor dintre comandantul flotei, Wallerand de Wavrin şi Iancu, se pune la cale un plan de atac la Nicopole, susţinut pe apă de flota burgundă şi de pe uscat de armata lui Iancu. Vlad Dracul participă şi el cu armată, căruţe, hrane şi 40-50 de bărci. În prima jumătate a lunii august sosi flota burgundă la Isaccea, precum şi sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de oşteni. Iancu a întârziat cu câteva zile, astfel că trupele româneşti susţinute de flota apuseană au pornit în susul Dunării, au trecut de Silistra, au ars cetatea Turtucaia apoi asediară cetatea Giurgiului (care prezenta cel mai mare interes pentru Ţara Românească). Sprijinit de o puternică artilerie, Vlad reuşeşte să cucerească Giurgiul şi trece rapid la întărirea cetăţii. Mai departe merg către Rusciuc, care se predă fără luptă şi în fine ajunge la Nicopole la 12 septembrie. Ziua următoare Vlad Dracul începe asediul cetăţii Turnu, aflată pe malul românesc, iar după două zile apare şi armata lui Iancu. Cucerirea cetăţii Turnu se dovedi mai dificilă decât se anticipase, datorită ajutoarelor date de pe malul bulgăresc. Iancu vroia să treacă pe malul celălalt, dar acest lucru era dificil la Nicopole aşa că pregăti trecerea armatei la gura Jiului, dar şi acolo se lovi de opoziţia turcilor. Iarna îngreuna şi mai mult toate operaţiunile, exista riscul ca Dunărea să îngheţe şi să imobilizeze flota occidentală. Din acest motiv se decise abandonarea atacului. Flotele au luat drumul mării, iar armatele lui Iancu şi Vlad se reîntoarseră în ţară. Cu toate că nu s-a atins scopul propus, campania de la Dunăre a avut ca rezultat consolidarea legăturilor dintre Iancu şi Ţara Românească, recucerirea Giurgiului şi încurajarea populaţiei bulgare (circa 12.000 de bulgari au fugit de sub turci şi s-au refugiat în Ţara Românească, cu permisiunea lui Vlad Dracul).

Guvernator al Ungariei:

 Reîntors din campania de la Dunăre, Iancu de Hunedoara a avut timpul necesar pentru consolidarea situaţiei interne. În Dieta Ungariei de la 1 iunie 1446 a fost recunoscut dreptul la succesiune al lui Ladislau Postumul, dar pentru că acesta era minor, se decise alegerea unui guvernator provizoriu până la împlinirea majoratului regelui. La alegerile din 5 iunie 1446, Iancu de Hunedoara, sprijinit de numeroşii nobili mici, a fost ales în unanimitate guvernator al Ungariei. Popularitatea sa, averea personală (deţinea peste un milion de jugăre de pământ), faima şi gloria cu care se umpluse în bătăliile antiotomane, erau motivele principale pentru care Iancu a fost ales guvernator.Pe plan administrativ şi economic, atât în calitate de guvernator al Transilvaniei cât şi de guvernator al întregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase măsuri care au favorizat dezvoltarea economică şi instaurarea ordinii şi autorităţii de stat. A ridicat nivelul taxelor şi impozitelor colectate, dar nu prin apăsarea iobăgiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare şi exploatare, prin mărirea suprafeţelor exploatate. În general a menajat iobăgimea, în care vedea baza puterii de stat şi un bună sursă de recrutare pentru armatele sale. Şi-a atras de partea sa cnezii români, cărora le-a oferit numeroase danii ca urmare a faptelor lor de vitejie. A îmbunătăţit exploatarea minelor din Hunedoara şi pe cele din nordul Transilvaniei (a susţinut dezvoltarea oraşelor miniere Baia Mare şi Baia Sprie). În câţiva ani a reuşit să ridice cu mult veniturile provenite din impozitele puse pe exploatarea minelor de sare. Unor oraşe de pe moşiile sale le-a dat dreptul de târg. A construit şi refăcut numeroase cetăţi şi castele, printre care şi Castelul de la Timişoara, care-i poartă astăzi numele şi unde şi-a avut reşedinţa pentru un timp. A sporit legăturile diplomatice, militare şi economice cu ţările române.

Bătălia de la Câmpia Mierlei:

  Încă din 1447 Iancu a plănuit o nouă campanie pentru alungarea turcilor din Europa. Prin intermediul diplomaţiei a încercat să atragă ajutorul papei şi al curţilor europene, dar răspunsul acestora consta doar din noi şi noi promisiuni, fără rezultate concrete. Fără să conteze pe aceste ajutoare ipotetice, el pregătea forţele proprii. Se putea baza pe sprijin din partea Ţării Româneşti, dar nu şi pe sprijinul Serbiei, care ducea o politică de bună vecinătate cu turcii. În schimb a strâns legăturile de colaborare cu Albania lui Scanderberg. Se pare că între cei doi conducători s-a semnat şi o alianţă militară. Albanezii încercau să scape de dominaţia turcească, dificil de înlăturat fără un sprijin consistent din Apus. În chiar primăvara anului 1448 a avut loc un atac masiv al sultanului, cu o armată de cca 100.000 de oameni, împotriva Albaniei răzvrătite. Sultanul nu a reuşit să supună nucleul de rezistenţă albanez şi s-a retras în august, probabil şi din cauză că a aflat de alianţa albanezilor cu Iancu. Scanderberg trebuia în acelaşi timp să se asigure şi împotriva intrigilor Veneţiei duşmane.Pentru campania din 1448 Iancu a reuşit să strângă o armată de circa 22-24.000 de oameni, compusă din mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimişi de regele Cazimir al IV-lea, banderiile nobililor (cavalerie uşoară), 4.000 de infanterişti (de toate naţionalităţile, mai ales germani şi cehi). Avea numeroase tunuri şi căruţe de război (circa 2.000) după modelul husiţilor. Iancu urmărea de această dată să treacă prin Serbia de Sud, să cucerească Macedonia cu ajutorul lui Scanderberg (şi astfel să rupă Albania de turci), apoi să înainteze către Salonic, unde nădăjduia să se formeze o bază pentru flotele europene.Înaintarea armatelor principale a început la 28 septembrie pe la vărsarea Moravei în Dunăre. Armatele Ţării Româneşti au trecut Dunărea pe la Severin, înaintând pe valea Timocului şi făcând joncţiunea cu trupele lui Iancu la Niş. De aici armata întreagă a pornit către sud până ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) în jurul zilei de 14-15 octombrie, unde trebuiau să se întâlnească cu trupele lui Scanderberg. Slăbiciunea lui Iancu era lipsa de informaţii cu privire la mişcările turcilor. Aceştia adunaseră armata la Sofia, în timp ce Iancu credea că sultanul se află pe la Adrianopol. Mare a fost surpriza când pe Câmpia Mierlei au apărut trupele turceşti, venite de la Sofia, prin Niş, apoi pe acelaşi drum pe care trecuse Iancu în urmă cu câteva zile. Lipsit de o alternativă sigură, Iancu a decis să rămână pe loc şi să ţină piept turcilor, mai ales că poziţia sa era uşor favorabilă. A format o „cetăţuie” din căruţe (după tactica husită) în interiorul căreia a plasat infanteria şi grosul armelor de foc (tunuri, puşti). Lupta principală urma să fie dată cu ajutorul cavaleriei. Lupta a început în ziua de 18 octombrie, zi care s-a terminat cu o victorie parţială a creştinilor. A doua zi lupta a fost mult mai dură, turcii reuşind să produce pagube grave armatei lui Iancu (circa 17.000 de oameni). Însuşi Iancu a fost la un pas de moarte: a căzut de pe cal, dar a fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor Cnezul, pe care l-a răsplătit cu moşii mai târziu. Situaţia gravă l-a obligat să salveze atât cât mai putea salva. La miezul nopţii a simulat un atac cu o parte din armată, iar cu grosul trupelor rămase s-a strecurat pe lângă turci şi a fugit în Serbia. Trupele rămase au fost nimicite în parte, în parte luate în robie (printre cei căzuţi în robie s-a aflat şi cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi). Scanderberg nu a mai avut timp să ajungă la Câmpia Mierlei şi auzind de înfrângere, s-a întors din drum.

Ultimii ani. Asediul Belgradului. Moartea:

  La 24 decembrie 1448 Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politică era destul de slăbită de eşecul suferit, mulţi nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregătire asiduă au fost irosiţi. Înfrângerea de la Câmpia Mierlei obliga pe europeni să stagneze orice acţiune ofensivă împotriva turcilor şi să se concentreze pe partea defensivă. Au urmat ani de tratative de pace în urma cărora s-a semnat la 20 noiembrie 1451 un armistiţiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau să zguduie Europa cucerind Constantinopolul).În ianuarie 1453 Iancu şi-a dat demisia din funcţia de guvernator pentru a face loc restaurării puterii regale în Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat, împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani a încercat să ţină piept turcilor şi să întărească linia Dunării. Turcii au rupt armistiţiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desăvârşire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. De această dată a beneficiat şi de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciată a câştigat bătălia pe apă. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepţia strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forţe defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea morţii lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.

VLAD ȚEPEȘ

 Vlad Tepeș s-a născut în orașul Sighișoara, din Transilvania, în 1431, fiind mai târziu domnitor al Valahiei. Tatăl său, Vlad Dracul, a fost cavaler în Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc-masonic din Estul Europei care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman. A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania – Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi și apoi cu Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului Drăculeștilor. Tatăl său, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul, care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni, era o societate masonico-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei. Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. Blazonul Ordinului Dragonului era reprezentat de un dragon iar Vlad Dracul a purtat acest simbol peste tot, pe steaguri, monede si sigiliu. Fiind un personaj nu numai istoric, ci și literar și folkloric, voievodul a fost ales de scriitorul Bram Stoker ca erou principal al romanului său apărut în anul 1897.De atunci, Dracula și Transilvania, tărâmul care adapostește misteriosul castel plin cu fantome și vampiri undeva în mijlocul pădurilor întunecoase, a devenit subiectul a peste 750 de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez. Există multe legende: una spune că transformarea lui Vlad Țepeș în Contele Dracula însetat de sânge se datorează faptului că, potrivit obiceiului, în acea vreme, învingătorul unei lupte își potolea setea bând sângele celor învinși. Porecla „Țepeș” i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazîklî Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor. Cunocut pentru intoleranța și cruzimea sa, Vlad era în același timp respectat de supușii săi pentru campaniile de luptă împotriva turcilor. Era respectat atât ca luptător cât și ca voievod ce nu tolera nedreptatea, în timpul domniei lui ridicând câteva mânăstiri. A fost un erou adulat, dar și temut de poporul lui. Victor Hugo în „Legende de Siecles”, redă felul în care Vlad Țepeș a întâmpinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venită să cucerească Țara Românească. Înaintând spre Târgoviște, oștenii armatei turcești au fost îngroziți de priveliștea oferită de Țepeș: case arse, câmpii pârjolite și fântâni cu apă otrăvită. Totul a culminat însă cu imaginea de lângă zidurile cetății unde se adăpostise Vlad Țepeș: o imensă pădure de cadavre. Cuprinși de frică și îngroziți de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci înfipți în țepe, însuși Mahomed s-a retras recunoscând victoria voievodului. Pentru români, Vlad Țepeș a rămas voievodul în timpul căruia puteai bea apă din fântâna Cetății Târgoviște, cu un pocal din aur masiv fără ca cineva să-l fure. Surse istorice confirmă existența acestei cupe care a fost folosită până în ziua în care Vlad Țepeș a murit. În 1931-32, arheologul Dinu Rosetti, la ordinul Academiei Române, a cercetat Mânăstirea Snagov pentru a descoperi trupul lui Vlad Dracula. Dar nu a descoperit decât câteva morminte jefuite în interiorul mânăstirii, legendele locale spunând că trupul lui Vlad ar fi fost înmormântat chiar la intrarea în mânăstire. Nedând crezare acestei legende, cercetătorul a săpat și a scos la iveală un mormânt aflat în fața altarului. Mormântul era însă gol. Continuând să sape, a găsit un altar păgân, cu oase ale animalelor sacrificate. Dând o șansă legendei, a început să cerceteze locul de la intrarea în mânăstire, unde a găsit un mormânt ce nu fusese jefuit, aparținând, se pare, unui nobil. Hainele care învăluiau cadavrul arătau că aparțineau unui om înstărit. A fost găsit și un inel, provenit din Nuremberg. Totuși scheletul avea și cap și, așa cum am spus mai sus, este un lucru cert că Vlad a fost decapitat. Mânăstirea Snagov are însă un grad ridicat de umiditate, ceea ce face ca majoritatea rămășițelor pământești ale celor înmormântați aici să se descompună foarte repede. Este foarte posibil ca și trupul lui Vlad să se fi descompus înainte de a fi fost începute cercetările pentru descoperirea lui. Pe lângă nenumăratele filme cu Dracula, care nu au decât vagi legături cu adevăratul Vlad Țepeș, două încearcă să se apropie de realitate. În anul 1979, Doru Năstase a regizat un film istoric despre viața domnitorului. În rolul lui Vlad a jucat Ștefan Sileanu. O portretizare a copilăriei domnului a încercat Sergiu Nicolaescu, în filmul său „Mircea” (1989) – rol jucat de Vlad Nemeș. Desigur, aceasta reprezintă doar o licență, întrucât la moartea marelui voievod și domn, Vlad nici măcar nu se născuse! Astfel, se încearcă o explicație asupra genezei comportamentului de mai târziu al lui Țepeș: dragostea pentru țară și groaznica pedeapsă care i-a dat porecla.

Domn al Țării Românești:

  În iarna anului 1436, Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Țepeș) a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea (Vlad Țepeș) și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul (conducătorul) turcilor; Vlad al III-lea (Vlad Țepeș) a fost ostatic (prizonier, închis) până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad.

Conflictul cu Imperiul Otoman: În 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut (obligație – în bani sau în bunuri – pe care o impunea o putere cuceritoare unui popor învins și care se plătea la date fixe, bir) turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă împotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal. În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Vlad Țepeș își pune speranțe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era și rudă, soția lui Vlad fiind o vară a lui Matei. Vlad încetează să plătească haraciul (birul) anual, trece Dunărea și face o incursiune cumplită prin Bulgaria. În 1462, vine însuși sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, ca să-l pedepsească pe Vlad și să supună iar Țara Românească. Vlad Țepeș ține piept singur, cu mica lui oștire, căci nu primește ajutor de la regele Matei. Îndrăznește într-o noapte să atace chiar tabăra sultanului, dar nu izbutește să-i găsească cortul ca să-l ucidă. Se retrage apoi către munte, lăsând pârjol în urma lui. Sultanul este îngrozit de spectacolul ce i se dezvăluie în drum spre Târgoviște: o pădure de țepi în care atârnă leșurile (cadavre) turcilor prinși într-o luptă, cu un an înainte. Cronicarul turc vorbește de groaza, dar și de un fel de admirație a sultanului pentru un domn în stare de asemenea fapte. Sultanul renunță să ia cetatea de scaun (locul unde își avea reședința domnitorul), Târgoviște, se retrage către Brăila și părăsește țara în care oastea mare piere de foame. Sultanul cu armata se retrage, dar îl lasă în țară pe fratele lui Vlad, Radu zis cel Frumos; el reușește încetul cu încetul să-i atragă de partea lui pe boierii care-l sprijineau pe Vlad Țepeș, spunându-le că „politica lui Vlad este dezastruoasă pentru țară, că vecinii creștini nu ne ajută, nici ungurul, nici polonezul, nici măcar Ștefan al Moldovei.” Având în vedere această situație el le sugerează că ar fi mai bine să închine țara turcilor, care nu o vor transforma în pașalâc (provincie din Imperiul Otoman guvernată de un pașă), ci le vor cere doar un bir anual. Vlad Țepeș este părăsit de boieri și caută refugiu în Transilvania sperând în ajutorul regelui Matei, dar acesta nu-l sprijină datorită reputației proaste pe care și-a făcut-o trăgând în țeapă o mulțime de negustori sași. Din această cauză regele Matei nu-i acordă ajutorul, ci îl ține captiv în cetățuile lui timp de doisprezece ani. Conform legendei, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă. Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l-a arestat și l-a întemnițat în orașul Vișegrad. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat (omorât) la sfârșitul lunii decembrie 1476, „probabil de boierii care se temeau de răzbunarea lui. Așa piere Vlad Țepeș, figură ieșită din comun, dar care, pentru că vestea cruzimilor sale s-a aflat în lumea largă, a căpătat cu vremea o imagine negativă. Prin faptele sale, domnitorul Vlad Țepeș a fost un personaj istoric ieșit din comun, de aceea pe marginea existenței sale s-au brodat multe legende, dar trebuie să facem diferența dintre faptele reale, dovedite și poveștile fictive (izvorâte din imaginație).

Personajul Dracula din cartea „Dracula” a lui Bram Stoker:

Cartea lui Bram Stoker, „Dracula”, nu se bazează în mod direct pe domnia lui Vlad Drăculea, ci este o ficțiune ce se petrece în Transilvania și Anglia secolului XIX. De pe urma succesului romanului, Transilvania este asociată personajului fictiv Dracula. Scriitorul irlandez Bram Stoker putea consulta la Royal Library din Londra câteva din acele gravuri săsești din secolul XV, ce se găseau și în colecțiile de la British Museum, în care Vlad Țepeș este descris ca un monstru, un vampir ce bea sânge de om și un mare amator de cruzimi. A avut probabil acces și la cartea „Istoria Moldovei și a Țării Românești” a lui Johann Christian von Engel, care îl descrie pe Vlad Țepeș ca un tiran sângeros, ceea ce i-a dat probabil ideea să ia prințul Țării Românești ca model pentru personajul său fictiv: Dracula. Unii autori precum Matei Cazacu sau Dumitru Peligrad au propus ideea că Stoker ar fi avut o relație de amiciție cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta și este posibil ca acesta să îi fi dat informații despre Vlad Țepeș. Nu există o legătură reală între Vlad Drăculea din istorie (1431-1476) și mitul literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice, mențiuni istorice și experiențe personale pentru a realiza un personaj complex. Pe de altă parte, merită menționat faptul că defăimătorii politici principali ai lui Vlad – în general sașii – se foloseau de sensul de diavol al cuvântului „drac” pentru a umbri reputația voievodului. Astfel, asocierea dintre cele două sensuri ale cuvântului, dragon și diavol și porecla Drăculea ar putea să explice de ce Vlad al III-lea Țepeș a fost asociat de către Bram Stoker cu vampirismul. Un important element simbolic al Ordinului Dragonului, din care s-a inspirat Stoker pentru a-și crea personajul demonic, era îmbrăcămintea oficială a Ordinului – o capă neagră peste o haină roșie – ce era purtată doar vinerea pentru a comemora Patimile lui Iisus Hristos. Tot Bram Stoker a avut ideea să asocieze acestei legende europene un animal sud-american: liliacul hematofag zis vampir. Dracula, personajul romanului cu același nume scris la sfârșit de veac XIX de irlandezul Bram Stoker, este un conte transilvănean, stăpân al unui castel ridicat undeva pe vârf de stâncă înaltă, de unde străjuie valea râului șerpuind prin Principatul Transilvaniei. El este adesea confundat cu Vlad Țepeș, prințul valah, domn peste castelul, azi ruină, din Principatul Valahia. Cum Castelul Bran este singurul din Transilvania care corespunde descrierii lui Bram Stoker, lumea întreagă se referă la el ca fiind Castelul lui Dracula. În capitolul 2 al romanului „Dracula” autorul înfățișează castelul contelui ca fiind așezat pe marginea unei teribile prăpăstii. Bram Stoker nu a vizitat niciodată România. În descrierea imaginarului castel al lui Dracula el pleacă de la o prezentare a castelului Bran disponibilă în Anglia sfârșitului de secol XIX. Într-adevăr, castelul, așa cum apare el în gravura tipărită în prima ediție a romanului „Dracula”, seamănă izbitor de bine cu castelul Bran, și numai cu acesta. De altfel, se bănuiește că pentru a descrie plăsmuitul castel al lui Dracula, Stoker a folosit ilustrația castelului Bran din lucrarea lui Charles Boner – „Transylvania Its Product and Its People,” (London; Longmans, 1865). La origine numele Dracula nu este de loc înfricoșător. El derivă din denumirea dată unui ordin al cruciaților, Ordinul Dragonului, cu care au fost asociați atât Vlad Țepeș cât și tatăl sau Vlad Dracul (membru, de altfel, al acestui ordin). Restul mitului Dracula se datorează influenței legendelor și credințelor populare transilvănene despre stafii și vampiri. Contele Dracula imaginat de Stoker este un vampir în vârstă de secole, un nobil transilvănean. El locuiește în ruinele unui castel situat undeva în Munții Carpați. Conversațiile purtate cu personajul Jonathan Harker îi oferă Contelui Dracula prilejul de a se arăta deosebit de mândru de cultura sa nobilă, de interesul predilect (preferat, favorit) pentru trecutul său. Stoker a evitat cu grijă să creeze o legătură istorică reală între personajul său Contele Dracula și personalitatea istorică a lui Vlad Țepeș. Contele din Transilvania, nu este cu siguranță Prințul Vlad Țepeș al Țării Românești, Stoker însuși fiind reticent (reținut) la orice apropiere a eroului său de o figură istorică reală. În satele vecine Branului, și nu numai, exista credința în existența unor spirite malefice, numite stafii sau strigoi. Ea se referă la oameni aparent vii, la strigoi, cei care ziua duceau o viață normală. O dată cu venirea nopții, în timp ce dormeau, spiritul le părăsea însă trupurile, pentru a bântui – de la miezul nopții și până la primul cântat de cocoș – somnul sătenilor, secătuindu-i de puteri. „Nemorșii (strigoii, vampirii) suferă de blestemul nemuririi”, scrie Stoker, „ei traversează vremurile înmulțind numărul de victime, răspândind răul în lume”. Personajul Dracula se naște din aceste mituri. Este de dorit ca vizitatorii castelului Bran să facă distincția dintre realitatea istorică a Branului și personajul Contelui Dracula din romanul lui Bram Stoker. Dracula a fost și rămâne un personaj imaginar.

ȘTEFAN CEL MARE

 La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în nefiinţă, Ştefan al III-lea, principele Ţării Moldovei, era amintit de Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca Stephanus ille magnus („acel mare Ştefan”). Bernard Wapowski, cartograful şi istoriograful oficial al aceluiaşi rege, consemna că domnul moldovean era „principele şi războinicul cel mai vestit” din epoca sa. Doctorul Matteo Muriano, trimis de Veneţia la Suceava, în vara anului 1502, spre a-i acorda asistenţa medicală principelui moldovean, consemna în raportul său că acesta „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”. Văzut de contemporanii lui europeni ca un şef de stat care a reuşit să se menţină la cârma ţării 47 de ani, pe plan intern el a simbolizat stabilitatea, continuitatea, dezvoltarea economică, dreptatea, încât la înmormântarea sa în Moldova „jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său …” (Grigore Ureche).

Originea: 

 Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-a născut cel mai probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei. Cu o forţă militară pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472; 1476), la care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor începând cu anul 1456.

Conducător de stat:

 În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea cea mare” – chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.

Patron al actului cultural:

 Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Acest fapt este considerat realizarea cea mai perenă a domniei voievodului moldovean. Epoca lui Ştefan cel Mare rămâne una de referinţă în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele aşa-numitului „stil moldovenesc” în arhitectura şi pictura religioasă. Arta iconografică din perioada ştefaniană este ilustrată de frescele din biserica de la Lujeni (astăzi Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae din Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie. Primele ansambluri complete ce s-au păstrat din vechea pictură ştefaniană sunt cele de la Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), la care mai poate fi adăugat cu titlu de inventar şi cel de la Milişăuţi, distrus odată cu biserica în Primul Război Mondial. Este interesant de menţionat faptul că reprezentările evangheliştilor de la Voroneţ sunt reproduceri fidele ale prototipurilor fixate de Gavril Uric în Tetraevanghelul său din 1429, fapt ce sugerează o anumită continuitate de tradiţie a picturii moldoveneşti din veacul al XV-lea. Zugrăveala din altarul şi naosul bisericii mănăstirii Nemţ (1497) constituie ultimul ansamblu de pictură ce ne-a mai rămas din epoca lui Ştefan cel Mare.

Abilităţi diplomatice:

 Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate practic împotriva tuturor vecinilor săi (turci, tătari, maghiari, poloni) au fost pregătite întotdeauna de o politică externă foarte abilă, ce a permis voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman), să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi. Din punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat negocieri şi a încheiat alianţe, în funcţie de împrejurări, cu o serie de state puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul de Crimeea, Imperiul Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria, Veneţia, Statul Papal). La acestea se adaugă şi tratativele iniţiate în vederea organizării unei alianţe antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului turcoman din Anatolia orientală şi Iranul Occidental.

Conducător militar:

 Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost marcată de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”, caracterizate prin disproporţia de efective dintre cuceritor şi atacat. În cadrul conflictelor clasice, corpul expediţionar trimis de cuceritor este mai puţin numeros decât armata ţării atacate, suplinind însă inferioritatea numerică prin superioritatea tacticii şi strategiei, a armamentului, a corpului de ofiţeri şi generali şi a instrucţiei ostaşilor. Istoria militară cunoaşte numeroase exemple ilustrative în acest sens, începând cu războaiele lui Alexandru Macedon sau cucerirea Britanniei şi Galliei de către romani şi terminând cu războaiele imperiale britanice sau atacul Germaniei împotriva Uniunii Sovietice. În cadrul conflictelor asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de cuceritor împotriva părţii atacate este mai mare decât cel al apărătorilor. Ştefan cel Mare a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită unei strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea iniţială cu contraatacurile ulterioare, decisive, asupra forţelor atacatoare. Istoria militară înregistrează o serie de procedee tactice folosite de armatele acestui prinţ, cu nimic inferioare celor folosite de contemporanii săi din centrul şi vestul Europei: atacul de flanc; încercuirea; folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria sau cavaleria uşoară; ambuscada într-un teren împădurit; înţelegerea secretă cu locuitorii dintr-o cetate asediată; lupta cu unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de necesităţile câmpului tactic; atacarea prin surprindere a cantonamentelor de noapte ale adversarilor etc.. Datorită disproporţiei de forţe dintre Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei vecini, arta militară moldovenească din acele timpuri a fost prin excelenţă defensivă, bazată pe folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat nu prin angajarea de mercenari (ca în centrul şi vestul Europei), ci prin ridicarea la luptă a populaţiei. Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată la maxim 50.000 oameni, o cifră considerabilă pentru Europa acelor timpuri. Totodată, el nu s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-şi mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială pregăteau întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp slăbite şi demoralizate. Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă bine chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan cel Mare pentru apărarea independenţei ţării. Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste calităţi au devenit un subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în mod oficial în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

Cronologie:

1450, februarie, 11. Ștefan este menționat pentru prima oară într-un document emis de tatăl său, Bogdan al II-lea: „credința iubitului fiu al domniei mele, Ștefan voievod”.

1451, octombrie, 15. Bogdan al II-lea este ucis de oamenii lui Petru Aron, pe când se afla la o nuntă la Reuseni.

1457, aprilie, 12 (Marțea Mare) – Lupta de la Doljești, pe Siret, în apropierea Romanului. Ștefan, cu oastea sa de 6000 de oameni – moldoveni din Țara de Jos și munteni -, îl învinge pe Petru Aron.

1458, aprilie, 4. Tratatul moldo-polon de la Overchelăuți. Ștefan cel Mare recunoaște suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea Jagello.

1462, iunie, 22. Ștefan atacă cetatea Chilia, stăpânită de munteni și de unguri. Acțiunea se încheie cu un eșec, agravat de rănirea domnului la glezna stângă.

1463. Începe șirul daniilor către Muntele Athos. Iulie, 5. Ștefan cel Mare se căsătorește cu Evdochia cea dreptcredincioasă, adică ortodoxă, „sora lui Semen țarul”, fiica cneazului Alexandru (Olelko), Mare Cneaz de Kiev.

1464, aprilie, 28. Este menționat Goian, primul pârcălab de Hotin, dovadă directă a faptului că cetatea revenise Moldovei.

1465, ianuarie, 22 – 26.Ștefan ocupă orașul, apoi cetatea Chiliei, pe care Radu cel Frumos o stăpânea în numele sultanului. Sunt instalați aici, în calitate de pârcălabi, boierii Isaia și Buhtea. Datorită acestei acțiuni, Moldova redevine o putere pontică deținând controlul asupra gurilor Dunării și a căilor comerciale care duceau spre Marea Neagră. Noiembrie, 4. Moare doamna Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare. Este îngropată la Mănăstirea Probota.

1465 sau 1466. Se naște Elena (Olena), fiica lui Ștefan cel Mare și a doamnei Evdochia.

1466, iulie, 10. Este pusă piatra de temelie a Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei domnului.

1467, noiembrie, 25. Moare Evdochia, soția lui Ștefan cel Mare. Este înmormântată în Catedrala Mitropolitană din Suceava (Biserica Sfântul Gheorghe, Mirăuți). Decembrie, 15 spre 16 – Lupta de la Baia împotriva regelui maghiar Matei Corvin. Înfruntarea a însemnat o biruință, incompletă și scump plătită, a domnului Moldovei și a marcat punctul cel mai înalt al tensiunii din relațiile Moldovei cu Ungaria.

1469, iunie. Ștefan cel Mare, împreună cu 1.800 de călăreți, face o incursiune în Transilvania în scopul de a-l captura pe Petru Aron. După ce-i trimise scrisori și daruri ca din partea boierilor Moldovei care l-ar fi chemat să ia domnia, Ștefan cel Mare prinse viu pe cel ce îi ucisese tatăl și pe care regele Matiaș îl favoriza împotriva sa, și îi tăie capul. Septembrie, 3. În prezența domnului și a familiei sale, a marilor boieri și a multor credincioși moldoveni, are loc ceremonia de sfințire a Mănăstirii Putna. Slujba a fost săvârșită de Mitropolitul Teoctist al Moldovei, episcopul Tarasie al Romanului, clerici, și – conform Analelor putnene – de egumenii tuturor mănăstirilor, în total, 64 de slujitori.

1470, martie, 7 – Lupta de la Soci. Oastea Moldovei trece în Țara Românească și obține o victorie împotriva lui Radu cel Frumos la Soci. Hotărârea lui Ștefan de a începe războiul are la bază intenția recâștigării Țării Românești de partea politicii creștine. Martie – aprilie. Tătarii crimleni conduși de Eminek năvălesc în Moldova și devastează nordul țării până la târgul Siret. Eminek este luat prizonier și închis la Cetatea AlbăAugust, 20 – Lupta de la Lipnic, pe Nistru. Oștile moldovenești i-au învins pe tătarii care făcuseră o incursiune în Moldova, eliberând robii capturați și redobândind prăzile. Fiul marelui han Mamak este luat prizonier și ucis.

1472, septembrie, 14 (Înălțarea Sfintei Cruci). Este oficiată căsătoria lui Ștefan cel Mare cu prințesa bizantină de Mangop Theodora Maria Asanina Paleologhina, rudă cu ultimul Împărat al Bizanțului, Constantin al XI-lea. În acel moment, principatul de Mangop reprezenta singura supravețuire bizantină din zona Mării Negre. Căsătoria cu basilissa Maria a însemnat debutul celei mai glorioase perioade a domniei lui Ștefan cel Mare.

1473. Începe „cruciada moldovenească a lui Ștefan cel Mare” (N. Iorga) prin sistarea plății haracului către Poartă. Iunie, 17. Ieromonahul Nicodim termină de copiat Tetraevanghelul de la Humor, unde se află portretul de donator a lui Ștefan cel Mare. În însemnarea dedicatorie Ștefan se intitulează „binecredinciosul și de Hristos iubitorul împărat”. Noiembrie, 8 (Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril). Ștefan împarte steaguri de luptă oștirii sale la Milcov și intră în Țara Românească, pornind războiul împotriva lui Radu cel Frumos, aliatul turcilor. Noiembrie, 21 – Lupta de la Cursul Apei (Vodnău, 45 km nord-est de București). Radu cel Frumos este învins, oastea moldovenească se îndreaptă spre Târgșor și București. Noiembrie, 24. Cu mare greutate, domnul muntean se refugiază în cetatea sa de scaun – Dâmbovița – pe care însă o părăsește în noaptea de 23 spre 24 noiembrie. O zi mai târziu, Ștefan lua cetatea și, odată cu ea, toate comorile, veșmintele, steagurile, precum și pe doamna și fiica domnului fugit. Pe tron este așezat Basarab Laiotă. Decembrie, 23. Radu cel Frumos, în fruntea unei oștiri turco-muntene, îl înlătură pe Laiotă Basarab, apoi pătrunde în Moldova, jefuind și prădând țara până la Bârlad.

1474, martie, 14. Ca răspuns la prădăciunile din iarnă ale muntenilor și ale turcilor, Ștefan face o nouă incursiune în Muntenia. Vara. Domnul Moldovei sprijină cu oști acțiunea lui Basarab Laiotă în Țara Românească, care îl silește pe Radu, împreună cu curtea și boierii, să se refugieze în cetatea Giurgiului. Laiotă este din nou domn. Toamna. Laiotă este învins din nou. Radu ia domnia pentru a treia oară. Octombrie, 1. Ștefan cucerește de la Radu cel Frumos cetatea Telejenului și îl reinstalează domn pe Basarab Laiotă. Octombrie, 5. Basarab cel Tânăr (Țepeluș), venit cu ajutor din Transilvania, îl atacă pe domnul muntean, dar este înfrânt de oștile lui Laiotă și Ștefan. Octombrie, 20. După plecarea oștii moldovene, Basarab cel Tînăr se întoarce cu ajutor de la unguri și ia tronul Țării Românești. Noiembrie – decembrie. Radu cel Frumos redevine domn al Țării Românești cu ajutorul turcilor lui Soliman Hadâmbul.

1475, ianuarie, 10 – Lupta de la Vaslui. Având sub steagurile sale între 40.000 și 50.000 de oameni, Ștefan cel Mare îl învinge pe Soliman, beilerbeiul Rumeliei, la Vaslui. Pentru armata otomană, pierderile au fost uriașe: circa 40.000 de ostași uciși și 4.000 de prizonieri din totalul de 120.000 de oameni. Ianuarie, 25. Ștefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către curțile princiare din Europa, anunțând victoria de la Vaslui și cerând crearea unei coaliții antiotomane Iulie, 12. Ștefan cel Mare recunoaște suzeranitatea regelui Ungariei, Matia Corvin, care se obligă să sprijine Moldova în lupta împotriva turcilor. Decembrie. Turcii cuceresc cetatea Mangopului (Crimeea) în urma unui asediu de 6 luni. Printre apărătorii cetății se găseau 300 de ostași trimiși de domnul Moldovei în ajutor cumnatului său Alexandru, conducătorul Mangopului.

1476, iulie, 26 – Lupta de la Valea Albă (Războieni). În vederea cuceririi cetăților Chilia și Cetatea Albă și pentru înlăturarea lui Ștefan, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, hotărăște o expediție în Moldova. Țara avea să fie lovită din trei părți: dinspre nord de tătari, dinspre Marea Neagră de o flotă otomană și de detașamente turcești și tătărăști, iar dinspre Dunăre, de Mahomed însuși, ajutat de Laiotă Basarab, în fruntea a 150.000 de ostași. Pe când se îndrepta spre Dunăre, Ștefan s-a văzut confruntat cu nemulțumirea ostașilor săi, spunând că „din cauza acestui război, tătarii răpesc pe soțiile noastre și pe fiii noștri”. În fața acestei realități domnul încuviință slobozirea lor pentru 15 zile. Lupta cu Mahomed s-a dat pe Pârâul Alb. Oastea de curte rămasă lângă voievod – între 10.000 și 12.000 de oșteni – este înfrântă. Ștefan se retrage în munți. Turcii înaintează, dar cetățile Suceava, Hotin și Neamț rezistă asediului otoman. În fața acestei rezistențe, la care se mai adăuga foamea, ciuma și o furtună care scufundase vasele cu hrană ale armatei otomane, Mahomed hotărăște retragerea.

1477, mai, 8. O solie extraordinară condusă de Ioan Țamblac este trimisă de Ștefan Senatului Veneției și Vaticanului în care erau expuse evenimentele recente pe care Moldova le înfruntase. Pe de altă parte, domnul cerea sprijin împotriva turcilor. Noiembrie, 11. Ștefan intră în Țara Românească și alungă pe turci din ea, punând domn, în locul lui Basarab Laiotă, pe Basarab cel Tânăr (Țepeluș). Decembrie, 19. Moare doamna Maria Asanina Paleologhina, cea de a doua soție a lui Ștefan și este înmormântată în necropola domnească de la Putna.

1478, vara. Are loc căsătoria lui Ștefan cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos și a Mariei Despina. Iunie, 16. Se naște Bogdan, fiul lui Ștefan și al Mariei Voichița, domn al Moldovei între anii 1504 – 1517.

1480, primăvara. Ștefan încheie pace cu turcii, obligându-se să plătească tribut 6.000 de florini (haraciul Țării Românești era la acea dată de 14.000 de florini).

1481,iulie, 8 (Sfântul Mare Mucenic Procopie) – Lupta de la Râmnic. Adunând o mare oaste, la care s-au adăugat trupe transilvănene, în total cam 60.000 de oameni, călări și pedeștri, Ștefan, însoțit de fiul său, Alexandru, intră în Țara Românească. Lupta s-a dat la Râmnic și „a biruit iarăși Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și ale tuturor sfinților și cu rugăciunea Sfântului și Slăvitului Procopie”.

1484, iulie, 14. După un asediu de 10 zile, cetatea Chilia, apărată de pârcălabii Ivașco și Maxim, este cucerită de flota și armata sultanului Baiazid al II-lea.
august, 8. Cetatea Albă, apărată de pârcălabii Gherman și Oană este ocupată de turci după 15 zile de asediu.

1485, septembrie, 15. Ștefan cel Mare prestează personal, la Colomeea, omagiu de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello. Septembrie, 19. Cum Cetatea de scaun nu a vrut să se predea și nici nu a putut fi cucerită, turcii au ars târgul Sucevei. Încă pe când Ștefan se afla în Polonia, o oaste alcătuită din turci și munteni (30-40.000 de oameni) condusă de Ali pașa a intrat în Moldova cu intenția de a pune domn la Suceava un pretendent, Petru Hroiot. Noiembrie, 16 – Lupta de la Cătlăbuga. Se poate aproxima că Ștefan a intrat în Moldova spre sfîrșitul lunii septembrie, având alături și 3000 de călăreți polonezi. Trupele turcești și muntene începuseră deja retragerea. După mai multe ciocniri moldo-polono-turcești are loc lupta de la Cătlăbuga (în sudul Moldovei, între Prut și Nistru), împotriva turcilor lui Bali bei Malcocioglu, sangecbeiul de Silistra, câștigată de Ștefan și aliații săi.

1486, martie, 6 – Lupta de la Șcheia. Eșecul militar de la sfârșitul anului 1485 l-a determinat pe sultanul Baiazid să trimită o oaste care să încerce din nou înscăunarea pretendentului Hroiot. Luni, 6 martie, domnul Moldovei i-a întâmpinat pe turci la Șcheia, în ținutul Romanului: „…și a bătut Petru Hronoda pe Ștefan voievod și a câștigat lupta și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineață până la prânz” (Cronica moldo-germană). În a doua jumătate a zilei se produce răsturnarea spectaculoasă a situației, datorită a doi boieri credincioși ai lui Ștefan: Pântece și Purice. Primul, asigurând pe noul domn, Petru, că victoria este a lui, l-a scos din luptă și l-a ucis; cel de al doilea, căutându-și domnul, l-a scos dintre cadavre, ceea ce a îngăduit regruparea trupelor credincioase. „Astfel – zice cronicarul – a rămas Ștefan voievod stăpân în țară, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Toamna. Ștefan încheie pace cu Poarta. Înțelegând că o recuperare a cetăților Chilia și Cetatea Albă era imposibilă doar cu forțe proprii și într-o perspectivă imediată, precum și faptul că puterile creștine nu mai doreau continuarea războiului cu turcii, Ștefan trimite la Poartă un sol care, predând haraciul, s-a întors aducând cuvântul de pace al sultanului. Consemnări mai târzii arată că haraciul fusese fixat la suma de 4.000 de galbeni.

1487, iunie, 13. Începe construcția Bisericii Sfânta Cruce a mănăstirii de călugărițe de la Pătrăuți. Iunie, 8 – noiembrie, 13. Este construită Biserica Sfântul Procopie de la Bădeuți (Milișăuți).

1490, aprilie, 27 – septembrie, 20. Este construită biserica Sfântul Ioan din Vaslui.

1492, mai, 30 – octombrie, 28. Se zidește Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău.

1493, iulie, 9 – 1494, octombrie, 12. A fost construită Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Borzești.

1495, octombrie, 18. S-a terminat zidirea Bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, construită pe vestigiile unui edificiu mai vechi. Noiembrie, 30. S-a terminat construirea Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși. Până în 1496.
Este construită Biserica Sfânta Paraschiva de la Șipot, Suceava.

1496, iulie, 4 – noiembrie, 8. A fost construită Biserica Nașterea Maicii Domnului a Mănăstirii Tazlău. Iulie, 26. Moare Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare; este înmormântat la Mănăstirea Bistrița, ctitoria strămoșului său Alexandru cel Bun. Septembrie, 30. Se termină zidirea Bisericii Sfântul Nicolae de la Popăuți, Botoșani. Noiembrie, 18. Se încheie ridicarea Bisericii Sfântul Mihail din Războieni, construită peste osemintele celor căzuți la Valea Albă.

1497, iulie, 15 – 1498, noiembrie, 11. A fost construită Biserica Sfântul Ioan din Piatra Neamț. Septembrie, 26 – octombrie, 16. Armata polonă condusă de regele Ioan Albert asediază fără succes Cetatea de Scaun a Sucevei. Incursiunea poloneză avea ca scop principal înscăunarea unui frate al regelui ca domn al Moldovei.
Octombrie, 19. Oștile polone părăsesc Suceava și încep retragerea din Moldova după ce la insistențele regelui Ungariei, Vladislav, este încheiat un armistițiu.
Octombrie, 26, joi (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie) – Lupta din Codrii Cosminului. Deși bolnav, Ștefan cere să fie dus cu sania pe câmpul de luptă, acolo unde oștile moldovenești și aliate (turcești, ungurești și muntenești) luptau împotriva regelui Ioan Albert. Oștile lui Ștefan îi atacă pe polonezi în pădurea Cosminului „prăbușind codrul peste ei, tăindu-i și omorându-i fără milă”. Octombrie, 29 – Lupta de la Lențești. Oastea moldovenilor condusă de vornicul Sima Boldur înfrânge un corp de oaste polon trimis în sprijinul regelui Albert. Noiembrie, 14. A fost terminată construirea Bisericii Înălțarea Domnului a Mănăstirii Neamț. Decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). La 40 de zile după lupta de la Codrii Cozminului, Ștefan face la Hârlău un mare ospăț ostașilor săi, pe care îi răsplătește cu daruri, întru pomenirea celor căzuți în luptă.

După 1497. Ștefan cel Mare a construit în orașul Suceava o biserică cu hramul Sfântul Dimitrie, în amintirea victoriei de la Codrii Cosminului.

1498,septembrie, 13. A fost terminată construcția turnului clopotniță și a paraclisului cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Mănăstirea Bistrița.

1499, ianuarie, 5. Ștefan cel Mare atacă și înfrânge o oaste turcească venind din Polonia. Iulie, 16. Este semnat, la Hârlău, în condiții de egalitate, tratatul de pace moldo-polon. Decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). A fost terminată Biserica Sfântul Nicolae din Bălinești, ctitoria logofătului Ioan Tăutu.

1500, august – septembrie. Ștefan rupe legăturile cu Poarta, sistează haraciul și trimite pe vornicul Boldur să incendieze cetățile Chilia și Cetatea Albă.
A început construirea Bisericii Înălțarea Sfintei Cruci de la Volovăț.
Este realizat Steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare, păstrat în prezent la Muzeul Național de Istorie a României.

1502, octombrie – noiembrie. Ștefan cel Mare ocupă Pocuția, „țara bunicului său”.

1503, aprilie, 27 – 1504. A fost zidită Biserica Coborârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dobrovăț. Septembrie, 8 – 1504, septembrie, 18. Este construită, pe locul unde a fost omorât Bogdan al II-lea, Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul de la Reuseni.

1504, sfârșitul lunii iunie. Medicul italian Hieronimo da Cesena, un chirurg de la Buda și un altul, trimis de hanul tătar, îi ard lui Ștefan cel Mare rănile care îi cuprinseseră amândouă picioarele. Iulie, 2, marți. La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineața), moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ștefan cel Mare. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul bisericii Mănăstirii Putna.

Legendă sau adevăr: a fost sau nu alungat Ştefan cel Mare de mama sa după pierderea bătăliei de la „Valea Albă”?  

 Unul dintre puţinele războaie pierdute de Ştefan cel Mare, în lunga sa domnie pe scaunul Moldovei , care a intrat în legendă, este cel de la Războieni sau „Valea Albă”, cum mai este cunoscută bătălia, din ziua de 26 iulie 1476. Oastea lui Ştefan cel Mare a fost învinsă de armata otomană condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-lea. Pentru domnitorul Moldovei a fost o înfrângere grea, cu atât mai mult cu cât în luptă au pierit foarte mulţi dintre boierii săi din Sfatul Ţării, iar Ştefan cel Mare a fost nevoit să se retragă cu ceea ce mai rămăsese din armata sa la cetăţile din Neamţ, Suceava şi Hotin. Într-un fragment din „O samă de cuvinte” cronicarul Ioan Neculce sugerează că, după înfrângerea de la Războieni, domnitorul ar fi mers să-şi „panseze” rănile la Cetatea Neamţului, dar mama, Maria Oltea, l-a izgonit, cerându-i să-şi adune oastea şi să câştige lupta în faţa turcilor. Fragmentul sună aşa: „Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste”. Fragmentul care l-a inspirat şi pe Dimitrie Bolintineanu, care în poezia „Muma lui Ştefan cel Mare” descrie în versuri menţionările lui Neculce. Istoricii spun că fragmentul „înălţător”reprezintă mai degrabă o legendă populară care a circulat ulterior domniei lui Ştefan, asta pentru că nu se verifică istoric. Mama domnitorului, Maria Oltea, a murit pe 4 noiembrie 1465, aşa cum reiese de pe piatra sa de mormânt de la Mănăstirea Proboda. „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ştefan Voievod, care a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”. Ori, după bătălia de la Războieni, la 1476, doamna Oltea era moartă de 11 ani. Se ştie foarte bine că, deşi murise la 4 noiembrie 1465, conform tradiţiei orale perpetuate, mama voievodului era încă vie chiar şi pe la 1476, când, după pierderea bătăliei de la Războieni, îl întâmpinase pe Ştefan la porţile cetăţii Neamţului. Legendele despre mama lui Ştefan cel Mare au început să apară încă de pe timpul când ea mai era în viaţă. Acestea au suportat mai târziu un şir de transformări, stratificări şi modificări, contaminându-se cu alte episoade şi tradiţii orale din epocă medievală, încât pe atunci când au fost aşternute pe hârtie de marii noştri cărturari Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir sau Ioan Neculce multe detalii, episoade sau şters din memorie fiind completate cu detalii inventate de povestitorul anonim. Prin urmare, este cel mai probabil ca Neculce să fi înregistrat o tradiţie orală în acest caz, aşa cum au fost şi alte legende ale cronicarilor români.  

PETRU RAREȘ

 Nici într-un alt caz nu s-ar potrivi mai bine sintagma „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești” precum în cazul lui Petru Rareș. Venit pe tronul Moldovei într-o situație destul de dificilă pentru principat, Petru Rareș face greșeala de a-i ierta pe boierii care îl trădaseră pe Ștefăniță Vodă, predecesorul său. După doar câţiva ani de la urcarea pe tron, în momentul cel mai greu pentru domnia sa, Petru Rareş va ajunge să fie trădat de aceleaşi feţe boiereşti. Scăpând cu viață din capcana întinsă de aceştia, Petru revine pe tronul Moldovei, profitând de faptul că aceiaşi mari boieri îl trădează pe Alexandru Cornea, domnitorul de atunci. Aceasta este, înainte de toate, o istorie a trădărilor boiereşti. Petru Rareș a fost ales domnitor al Moldovei în ianuarie 1527, la doar câteva zile după moartea predecesorului său, Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare; Ştefăniţă murise în condiţii misterioase, după o expediție în Țara Românească. Dispariţia prematură a lui Ștefăniță Vodă (despre care a circulat zvonul că ar fi fost otrăvit de soția sa, doamna Stana), la numai 21 de ani, a lăsat Moldova într-o situație dificilă. Otomanii au ocupat Belgradul (1521), au încheiat un armistițiu cu Polonia (1525) și au zdrobit Ungaria, la Mohacs (1526). Această conjunctură externă anunța vremuri tulburi pentru Moldova, lucru care a contribuit probabil la desemnarea rapidă a unui succesor la tronul vacant al țării, în persoana lui Petru Rareș, un fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața lui Petru Rareș de dinaintea ascensiunii în scaunul domnesc. Conform tradiției populare, el ar fi făcut avere din negustoria cu pește, lucru menționat de Ioan Neculce în lucrarea „O samă de cuvinte”. Se știe mai precis că avea în jur de 40 de ani și avea deja un băiat, Bogdan, și trei fiice, din două căsătorii anterioare. Ținând cont de împrejurările delicate care i-au favorizat urcarea pe tron, Petru a adoptat o atitudine prudentă, răsplătindu-i pe marii boieri care l-au ales domn prin confirmarea în proprietăți și menținerea în dregătorii. Mai mult, noul domn i-a iertat pe boierii care îl trădaseră pe predecesorul său și le-a permis să se întoarcă din pribegie. Ștefăniță Vodă preluase conducerea efectivă a Moldovei în 1523, după ce se declarase major și îl îndepărtase pe portarul Sucevei, Luca Arbore, cel care dominase politica țării în perioada minoratului său. În acest context, câțiva mari boieri au fugit în Polonia. Aflând de legătura lor cu Luca Arbore, Ștefăniță a decis executarea fostului portar al Sucevei și a fiilor acestuia. Temându-se să nu aibă aceeași soartă, o bună parte dintre marii boieri au încercat să-l înlăture pe tânărul voievod, în vârstă de numai 17 ani. Boierii au căutat sprijin la regele Poloniei, spunând că dacă acesta nu îi va ajuta, vor apela la regele Ungariei sau chiar la sultan, pentru a scăpa de „tiran”. Dar, după cum ne spune Grigore Ureche, lui Ștefăniță „i-au venit țara întru agiutoriu”, adică dregătorii din teritoriu, mica boierime și țăranii, iar domnul a reușit să-i învingă pe răzvrătiți la Roman. După această luptă, marii boieri care nu și-au pierdut capul au plecat în pribegie. La sfârșitul anului 1523, Ștefăniță înlocuise 13 din cei 17 boieri care au făcut parte din sfatul domnesc în perioada minoratului său.

„Ardealul l-am cucerit cu sabia…”

 Cu toate că situația externă a Moldovei era destul de dificilă, Petru Rareș a dus o politică ambițioasă, deși destul de ezitantă, căutând să extindă influența și teritoriul țării sale, dovedindu-se în acest fel un adevărat precursor al lui Mihai Viteazul. Profitând de conflictul dintre otomani și habsburgi, după înfrângerea Ungariei de la Mohacs, voievodul moldovean a organizat două expediții în Ardeal, în anul 1529, „în sprijinul” lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, care avea să fie numit de otomani rege al Ungariei, în defavoarea lui Ferdinand de Habsburg. În fapt, Petru a consolidat influența Moldovei în Transilvania. Nu numai că a obținut de la Zapolya recunoașterea vechilor posesiuni, Ciceul și Cetatea de Baltă, ci și dreptul de stăpânire asupra unora noi: Ungurașul, cu 34 de sate, Valea Rodnei, cu 23 de sate, și Bistrița, cu peste 50 de sate. Chiar dacă Petru invoca autoritatea regelui Ungariei, după înfrângerea de la Feldioara, împotriva trupelor transilvane fidele lui Ferdinand, și supunerea secuilor, voievodul moldovean a exercitat un protectorat efectiv asupra Țării Bârsei și a orașelor Brașov, Mediaș și Sighișoara. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, în 1530, Petru spunea că „Ardealul l-am cucerit cu sabia și nu-l vom da nimănui, nici lui Ferdinand, nici altuia”.

Petru Rareş ocupă Pocuţia, vrând să răcească relaţiile turco-polone:

 Pe lângă eforturile din Transilvania, Petru a căutat să atragă și Țara Românească de partea sa, reușind să-și căsătorească una dintre fiice cu Vlad Înecatul, care a domnit la sud de Carpați între 1530 și 1532. Intențiile domului moldovean erau destul de clare pentru contemporani. Umanistul și diplomatul maghiar Anton Verancsics scria că „Soliman s-a temut ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Țara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească și să se apere împreună”.Totuși, aceste succese obținute de Petru Rareș în Transilvania nu ofereau o siguranță prea mare Moldovei, având în vedere consolidarea poziției lui Ioan Zapolya pe tronul Ungariei, cu sprijin otoman. Intuind această situație, voievodul a căutat să construiască o alianță anti-otomană cu Polonia, însă s-a lovit de refuzul regelui Sigismund I. Situația Moldovei s-a agravat în 1530, după ce Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, cei doi pretendenți la tronul Ungariei, au semnat un acord de pace. Acest lucru l-a determinat pe domnul moldovean să facă un gest necugetat, în încercarea de a forța răcirea relațiilor turco-polone. Petru Rareș a ocupat provincia poloneză Pocuția, din nordul Moldovei, un mai vechi măr al discordiei între cele două state, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. El a motivat că are acordul suzeranului său, sultanul otoman, pentru acestă inițiativă. A mințit. El solicitase acordul Porții, însă fusese refuzat. Conflictul cu Polonia a avut ca rezultat, pe lângă pierderea Pocuției, în urma unor înfrângeri militare usturătoare, și eșecul oficial al stabilirii unei alianțe anti-otomane. În plus, situația lui Petru Rareș a fost deteriorată considerabil în ochii sultanului.

Petru „răzvrătitul”:

 Pentru a compensa eșecul din relația cu Polonia, Petru Rareș a încercat să se apropie de habsburgi. În 1535, voievodul moldovean a încheiat un tratat cu Ferdinand, prin care devenea vasalul lui, însă numai în calitatea acestuia de rege al Ungariei, făgăduind chiar și depunerea omagiului, după ce suzeranitatea otomană va fi înlăturată. Însă, Petru a supraestimat capacitatea militară a lui Ferdinand de Habsburg, precum și eventualul sprijin pe care acesta îl putea oferi. Între timp, ginerele său de pe tronul Țării Românești, Vlad Înecatul, a murit, în 1532, iar regele polon și sultanul otoman au încheiat un tratat de „pace veșnică”. Deși „veșnicia” se limita, conform acordului, pe durata vieții celor doi suverani, Soliman își asigura în acest fel neutralitatea Poloniei, în cazul unei invazii otomane în Moldova. Soarta lui Petru părea pecetluită, însă inevitabilul s-a amânat din cauza declanșării conflictelor turco-persan, respectiv polono-rus, în 1534. Campania lui Soliman Magnificul în Moldova (1538) a marcat eșecul încercărilor lui Petru Rareș de a forma o coaliție anti-otomană. În acel moment, domnul moldovean se găsea într-o situație foarte dificilă. În plan intern, Petru se confrunta cu o opoziție din ce în ce mai puternică a marilor boieri față de acțiunile sale autoritate. În plan extern, lucrurile erau și mai complicate, alianța cu Ferdinand i-a adus ostilitatea lui Ioan Zapolya, care a ocupat Ungurașul (1536), polonezii au încheiat conflictul cu rușii și au reluat ostilitățile în Pocuția (1537). Mai mult, Soliman a fost informat de Zapolya că Petru a încheiat un tratat cu Ferdinand, iar voievodul a refuzat să trimită 6.000 de oșteni, la cererea sultanului, pentru a participa la campania împotriva habsburgilor. „Răzvrătirea” lui Petru era evidentă. Din exterior, Petru Rareş se baza doar pe colaborarea secuilor și pe sprijinul domnului muntean, Radu Paisie.

Boierii îl trădează, iar el fuge în munţi:

 În vara anului 1538, domnia lui Petru Rareș a ajuns în impas. Moldova era sub asediu, forțele otomane, tătare și polone atacând din trei direcții. Totuși, voievodul nu și-a pierdut cumpătul. El a reușit să încetinească înaintarea turcilor prin trimiterea unui sol, iar la sfârșitul lunii august a acceptat tratatul de pace propus de poloni, cedând definitiv Pocuția. În fruntea unui număr de 60.000 de ostași, cifră record pentru Moldova, voievodul a respins încercarea tătarilor de a trece Prutul, la Ștefănești, și s-a regrupat în zona Botoșani-Hârlău, așteptând confruntarea decisivă cu trupele lui Soliman Magnificul (aproximativ 150.000 de turci și 50.000 de tătari) cu prilejul trecerii acestora din valea Bahluiului Mic în cea a Siretului. Planul voievodului de a surprinde oastea lui Soliman în această zonă strâmtă, unde nu se putea desfășura, a eșuat din cauza trădării marilor boieri, printre care fostul pârcălab de Hotin, Mihu, și fostul logofăt Trotușan, care fuseseră reprimiți în sfatul domnesc în 1529, alături de alți boieri ce fuseseră în pribegie după încercarea eșuată de a îl înlătura pe Ștefăniță Vodă. Trădarea boierilor a fost descoperită cu prilejul acțiunii lui Megmed beg, care a încercat capturarea voievodului, în fruntea unui puternic detașament turco-tătar. „Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai săi l-au părăsit toți, lăsat-au scaunul și s-au dat spre munți”. Petru a reușit să fugă la timp și s-a refugiat în cetatea Ciceului, evitând captivitatea otomană, însă marea bătălie dintre cea mai numeroasă armată modovenească strânsă vreodată și oastea condusă personal de Soliman Magnificul nu a mai avut loc.

Petru Rareş se întoarce pe tron:

 Sultanul nu a mai întâmpinat nicio rezistență până la cetatea Sucevei, unde a ajuns pe 15 septembrie, fiind primit cu porțile deschise. Condițiile păcii erau foarte grele pentru Moldova. Petru Rareș a fost înlocuit cu Ștefan Lăcustă, primul voievod moldovean numit direct de Poartă. Voievodul era obligat să prezinte haraciul personal în fața sultanului, în vederea reconfirmării sale pe tron, și își lua angajamentul că va îndeplini toate firmanele Porții și se va abține de la orice acțiune ostilă acesteia. În plus, sudul teritoriului moldovenesc dintre Prut și Nistru era transformat în raia turcească. Pentru a se asigura că aceste obligații vor fi îndeplinite, paza domnului urma să fie efectuată de un corp de ieniceri. Noul domn, nepot al lui Ștefan cel Mare, după fiul cel mare, Alexandru, nu a fost privit cu ochi buni nici în exterior, nici în interior, fiind considerat un fidel al sultanului. Ștefan Lăcustă a fost ucis în decembrie 1540, de aceeași mari boieri, care, de data asta, își doreau o acțiune anti-otomană mai fermă. Boierii l-au ales domn pe un alt nepot al lui Ștefan cel Mare, Alexandru Cornea, fiul lui Bogdan al III-lea. Acesta se așezase în fruntea mișcării anti-otomane, atacând încă din luna octombrie 1540, trupele turcești de la Tighina, Cetatea Albă și Chilia. Tulburările din Moldova l-au convins pe Soliman să-i ofere tronul din nou lui Petru Rareș, care reușise să obțină iertarea sultanului, bineînțeles cu prețul unor mari sume de bani. Prezent personal în fața lui Soliman, Petru s-a întors în Moldova însoțit de 3.000 de ieniceri și de spahii. Deși a reușit să strângă 15.000 de oameni pentru a i se împotrivi lui Petru Rareș, Alexandru Cornea a fost la rândul lui trădat de aceiași boieri care l-au sprijinit pentru a lupta contra turcilor. Majoritatea boierilor s-au grăbit să-i iasă în întâmpinare fostului domn la Brăila. Ceilalți l-au capturat pe Alexandru și l-au dat pe mâna unchiului său. Cornea a cerut îndurare, ceea ce se traducea în limbajul epocii prin tăierea nasului și trimiterea la mânăstire, însă nu avut parte de așa ceva. A fost decapitat. Ajuns la Suceava la sfârșitul lunii februarie 1541, Petru nu a pierdut vremea și, la începutul lui martie, i-a executat pe boierii care l-au trădat, în frunte cu Mihu și Trotușan, acuzați de acțiuni împotriva sultanului și de asasinarea lui Ștefan Lăcustă, deși domnia acestuia era considerată în continuare o uzurpare. Cu toate că a doua sa domnie a debutat violent, Petru și-a ținut promisiunea făcută la Brăila și i-a iertat pe ceilalți boieri, păstrând în sfatul domnesc pe foștii dregători ai lui Ștefan Lăcustă. În această cea de-a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Tighinei. Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma ei. La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii. Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane în frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a-i respinge pe turci din Ungaria, s-au încheiat fără succes. Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei. Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz. Personalitatea voievodului moldovean s-a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le-a sprijinit cu mare osârdie. Petru Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei – necropola domnească. A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos. Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547. Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important. Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos, ctitoria sa. Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria: „Cu adevărat era ficior lui ȘtefanVodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara”.

MIHAI VITEAZUL

 Mihai Viteazul (n. 1558, Oraşul de Floci – d. 9 august 1601, câmpia de lângă Turdajudeţul Cluj) a fost un boier muntean, ban al Craiovei, domn al Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei.

Originea şi familia: Mihai s-a născut cel mai probabil în anul 1558, în Oraşul de Floci (sau Târgul de Floci sau Cetatea de Floci), situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Mama sa s-a numit Tudora. Ea era sora lui Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul (capuchehaia) domnului Munteniei la Constantinopol, fiind o persoană foarte influentă. Tudora s-a călugărit, spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana. A murit în anul 1605 sau 1606 şi a fost înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.Identitatea tatălui lui Mihai este disputată. Unii cercetători consideră că el este fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun, alţii că este fiul nelegitim al aceluiaşi. Sunt istorici care afirmă că Mihai nu are nicio legătură cu voievodul Pătraşcu cel Bun.La vârsta de 26 ani Mihai s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcăneşti şi nepoata lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Stanca a mai avut doi fraţi, pe Dragomir, fost mare postelnic al lui Alexandru Vodă, şi pe Ioan Monahul.Mihai şi Stanca au avut doi copii: pe Nicolae (uneori apare sub numele de Nicolae Pătraşcu) şi pe Florica. Mihai a mai avut o fiică, nelegitimă, Marula, de la o femeie cu numele de Tudora din Târgşor.Fiul lui Mihai, Nicolae, s-a căsătorit cu Ancuţa, fiica voievodului Radu Şerban, cu care a avut o fiică, Ilinca.Fiica lui Mihai, Florica, s-a măritat în anul 1603 cu cu Preda postelnicul.Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, a murit de ciumă în anul 1603 şi a fost înmormântată în biserica episcopiei din Râmnicu Vâlcea.

Activitatea până la domnie: Mihai a învăţat să scrie şi să citească şi, pe lângă limba română, a învăţat limba turcă şi greacă.În tinereţe a fost negustor.Cariera de boier a început-o pe lângă unchiul său, Iane. Pe vremea când acesta era mare ban al Olteniei, Mihai a ajuns ban mic (bănişor) al judeţului Mehedinţi. În anul 1558 el deţinea deja această funcţie. În anul 1590 ajunge mare stolnic, între 15911592 devine mare postelnic, iar apoi, în scurt timp, mare agă. În tot acest timp, pentru că banul Olteniei locuia de fapt la Constantinopole, este posibil ca Mihai să fi fost şi ispravnic în locul acestuia, la Craiova.Între 1592-1593 Mihai a ajuns ban al Olteniei.Birurile grele impuse de Alexandru cel Rău au provocat un complot boieresc, fiind pârât la Poarta Otomană, în vara anului 1593, fără consecinţe pentru el. Este posibil ca Mihai să fi fost implicat şi el în acest complot, însă nu este sigur. Ce este cert însă, e că în această perioadă Mihai fuge în Ardeal, din cauza lui Alexandru cel Rău. În Transilvania Mihai a stat cam două săptămâni, după care a plecat la Constantinopole. Aici, ajutat de unchiul sau Iane, de Andronic Cantacuzino şi de agentul englez Barton, a reuşit să primească de la turci domnia Munteniei, cu sprijinul unor mari sume de bani şi cadouri bogate pe care le-a dat acestora. Banii lui Mihai au venit din împrumuturi făcute la creditori care l-au urmat în ţară după ce a primit domnia, cu scopul de a-şi primi înapoi de la el banii şi dobânzile aferente.

Domn al Munteniei: Mihai a fost numit domn al Munteniei în luna septembrie 1593. În luna octombrie a aceluiaşi an a ajuns la Bucureşti. Aici îl aşteptau şi creditorii fostului domn, care îşi cereau banii înapoi. Din acest motiv, în primul an de domnie, supuşii lui Mihai au fost obligaţi să plătească, pe lângă birul obişnuit, şi un număr mai mare de alte biruri, ceea ce a făcut ca apăsarea fiscală să devină insuportabilă.Împreună cu boierii mari şi mici, Mihai a decis ridicarea împotriva Porţii Otomane. Momentul era favorabil, pentru că Papa Clement al VIII-lea cerea cu stăruinţă monarhilor creştini să pornească lupta împotriva turcilor. Împăratul Rudolf al II-lea, în jurul căruia urmau să se adune forţele creştine antiotomane, s-a aliat printre alţii cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, şi cu Aron Vodă, domnul Moldovei, în anul 1594. Mihai s-a aliat şi el în acelaşi an cu ultimii doi principi. Ca urmare a alianţei cu Sigismund, două mii de soldaţi ardeleni, conduşi de căpitanul cetăţii Făgăraş, au sosit la Bucureşti.

„Plata” creditorilor: La 13 noiembrie 1594 Mihai şi-a anunţat creditorii că îi va plăti, motiv pentru care i-a chemat pe toţi la vistierie. După ce toţi creditorii au intrat în clădire, aceasta a fost incendiată, iar creditorii atacaţi cu tunurile. Cei care au scăpat de tunuri şi de foc au fost ucişi de soldaţii lui Mihai. Garnizoana turcă, de 2.000 soldaţi, a fost şi ea masacrată.

Răscoala antiotomană: După uciderea creditorilor, Mihai a pornit atacul împotriva cetăţii Giurgiu, care avea garnizoană otomană, însă aceasta a rezistat atacului. În acelaşi timp, Aron Vodă îi măcelărea pe turcii de la Iaşi.Alte cetăţi turceşti de la Dunăre au fost atacate de Mihai: o luptă a avut loc lângă Oraşul de Floci, alta la Hârşova (1 ianuarie 1595), una la Silistra (8 ianuarie 1595). În toate aceste confruntări, turcii au fost învinşi.Între timp, la Constantinopole se decisese înlocuirea domnitorilor răzvrătiţi. Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, urma să fie pus în locul lui Mihai, iar Ştefan Surdul în locul lui Aron Vodă. Pentru realizarea acestui plan, două armate turceşti au pornit spre Dunăre. Una dintre ele a mers spre Rusciuk, cealaltă spre Silistra.Mihai a pornit cu oastea sa împotriva armatei turceşti ce se îndrepta spre Rusciuk. În timp ce observa armata turcă, Mihai a aflat că era în pericol de a fi atacat de tătari în flanc, dinpre vest. Aceşti tătari luptaseră până atunci în Banat şi acum, la ordinul sultanului, se îndreptau împotriva răzvrătiţilor. Pentru a împiedica joncţiunea tătarilor cu turcii, Mihai şi-a retras tabăra mai spre nord şi a trimis pe fraţii Buzeşti împotriva tătarilor. Tătarii au fost bătuţi de Buzeşti de două ori consecutiv, la 14 ianuarie 1595 la Putineiu şi la 16 ianuarie 1595 la Stăneşti, dar au reuşit să facă joncţiunea cu turcii. Inamicul a înaintat până la Şerpăteşti, unde a fost înfrânt de trupele conduse de paharnicul Manta. Oastea turco-tătară se retrage la Rusciuk, unde este atacată de oastea lui Mihai, care a trecut Dunărea pe gheaţă. Armata turcă e înfrântă la 25 ianuarie, ambele paşale care o conduceau sunt ucise, iar pretendentul Bogdan abia scapă cu fuga.În acelaşi timp, cea de-a doua armată turcească, cea de la Silistra, este distrusă de banul Mihalcea, iar pretendentul Ştefan Surdul este ori ucis, ori scapă cu fuga. Din acest moment, el nu mai este menţionat în istorie.Trupele lui Mihai avansează pe tot malul drept al Dunării, ajungând până în Munţii Balcani, ridicând la revoltă pe localnicii creştini. Localitatea Turtucaia (Tutrakan, Bulgaria) este arsă, Babadagul jefuit de moldoveni, iar cetatea turcească a Brăilei este cucerită de creştini.

Campania din 1595: Înfrângerile din anul 1594 l-au determinat pe sultan să trimită în anul 1595 o nouă armată peste Dunăre, pentru pedepsirea lui Mihai.O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Paşa, a pornit spre Dunăre. La Rusciuk, Sinan Paşa l-a înlocuit la comanda armatei pe Ferhat Paşa. Mărimea armatei otomane diferă în funcţie de surse, ea variind între 40.000 şi 300.000 oameni. Oastea lui Mihai ar fi fost cam de 10.000 până la 20.000 oameni, incluzând sprijinul din Transilvania şi mercenarii. Chiar dacă cifrele sunt pentru ambele armate exagerate sau minimalizate intenţionat de izvoarele vremii, cel mai probabil a existat o superioritate de 2:1 în favoarea turcilor.Căutând sprijin militar, Mihai s-a adresat lui Sigismund, care în schimbul vasalităţii Munteniei, în condiţii umilitoare, i-a oferit ajutorul.În timp ce se purtau aceste tratative, turcii au terminat pregătirile de trecere a Dunării. După o scurtă rezistenţă, Mihai s-a retras, fiind ameninţat cu învăluirea de către armata turcă. Trecerea turcilor a început la 4 august şi a durat 3 zile. Ei îl aduceau pe Mihnea ca pretendent la tronul Munteniei. Mihai a decis să dea bătălia împotriva turcilor la Călugăreni, pentru că aici terenul îi era favorabil lui, fiind mlăştinos nu permitea desfăşurarea corespunzătoare a numeroaselor efective otomane. Bătălia de la Călugăreni s-a dat la 13 august 1595 şi s-a soldat cu o victorie tactică a lui Mihai. A doua zi după bătălie, Mihai şi-a retras oastea spre Bucureşti, apoi spre Târgovişte. Armata turcă a urmat-o pe cea creştină, ocupând Bucureştii, Târgoviştea şi refăcând cetatea Brăilei.În luna octombrie 1595 a trecut în Muntenia, pe la Bran, oastea lui Sigismund Bathory, formată din 22.000 secui, 15.000 soldaţi daţi de oraşe şi nobili, cu 63 tunuri. În aceeaşi perioadă a sosit şi oastea moldoveană, condusă de Ştefan Răzvan şi formată din 3.000 soldaţi, cu 22 tunuri.La 6 octombrie 1595 a început asediul fortificaţiilor turceşti a Târgoviştei, iar la 8 octombrie, după masa, cetatea a căzut în mâinilor creştinilor. Armata turcă s-a retras spre Bucureşti, urmărită de oastea creştină. La 12 octombrie Bucureştiul a fost ocupat de oastea moldoveană, în timp ce oastea condusă de Mihai urmărea turcii spre Giurgiu. Aici, Mihai a atacat ariergarda turcă, a rupt cu artileria podul peste Dunăre, a eliberat peste 8.000 robi luaţi de turci şi a început asediul cetăţii Giurgiu.La 20 octombrie 1595 a fost cucerită cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.Sinan Paşa a fost destituit din funcţia de mare vizir, armatele moldo-transilvănene s-au retras în provinciile lor, Brăila a fost luată de la turci, Muntenia rămânând devastată după campania anul 1595.

Anul 1596: În cursul anului 1596 cete din oastea lui Mihai au continuat să hărţuiască turcii. Au fost atacate Babadagul, Vidinul, Plevna, trupele ajungând până la Sofia. În octombrie 1596 a avut loc un atac prin surprindere al tătarilor. Au fost distruse Buzăul, Gherghiţa şi Bucureştiul, după care tătarii s-au retras fără a se confrunta cu oastea lui Mihai, care pornise împotriva lor.După ce nu a reuşit să lupte cu tătarii, Mihai a pornit împotriva cetăţilor Turnu şi Nicopole, unde i-a înfrânt pe turci. Comandantul turc s-a oferit să medieze pacea dintre Mihai şi sultan, lucru pe care Mihai l-a acceptat ca soluţie de moment, pentru că aliaţii săi creştini nu i-au furnizat ajutorul promis, iar finanţele sale erau secătuite. Înainte însă de a accepta pacea cu turcii, Mihai a plecat spre Ardeal pentru a discuta cu Sigismund al Transilvaniei. La 9/19 decembrie 1596 cei doi s-au întâlnit la Alba Iulia, fără ca Sigismund să se poată decide dacă vrea sau nu să lupte împotriva turcilor.

Anul 1597: La 7 ianuarie 1597 paşa Hasan din Belgrad anunţa că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan şi că între cei doi conducători este pace. În cursul anului 1597 Mihai s-a înţeles cu Rudolpf al II-lea să lupte împreună împotriva turcilor. Rudolf i-a trimis lui Mihai subsidiile cerute pentru întreţinerea unui corp de oaste.

Anul 1598: La 9 iunie 1598 a fost semnat la mănăstirea Dealu tratatul dintre Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul. Împăratul austriac se obliga să finanţeze un corp de oaste de 5.000 soldaţi, eventual încă 5.000 în plus, iar Mihai îl recunoştea pe împărat ca suzeran.La scurt timp de la semnarea tratatului, aflând turcii de existenţa acestuia, au atacat Muntenia. Paşa de la Silistra a fost înfrântă de Dumitru vornicul, iar Mihai trece el însuşi Dunărea, asediază Nicopolele la 10 septembrie 1598, îi bate în două rânduri pe turcii din Vidin şi pradă până în Balcani. La 5/15 noiembrie 1598 Mihai a trecut Dunărea înapoi în Muntenia.

Anul 1599: În luna martie 1599 turcii au făcut o incursiune de pradă pe malul stâng al Dunării. Ca represalii, Mihai şi-a trimis oastea pe malul drept al fluviului, după pradă.La 29 martie 1599 a fost ales principe al Transilvaniei Andrei Báthory, în locul vărului său Sigismund Báthory. Acest fapt schimba situaţia politică pentru Mihai, pentru că noul principe al Transilvaniei dorea pacea cu turcii, exact opusul a ceea ce urmărea Mihai. Moldova avea aceeaşi înclinaţie ca şi Transilvania, astfel că Mihai se găsea înconjurat de neprieteni. Neavând încotro, Mihai înnoieşte cu Andrei Báthory tratatul pe care îl semnase cu Sigismund în 1595. Încă înainte de înnoirea tratatului, Andrei, care dorea de fapt înlăturarea lui Mihai, îl somează pe acesta din urmă să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă.Mihai, nefiind de acord cu această cerere a principelui Transilvaniei, care era în înţelegere cu turcii, refuză să părăsească tronul Munteniei şi îi sesizează lui Rudolf al II-lea intenţiile reale ale lui Andrei Báthory. În luna august Mihai primeşte răspunsul imperialilor, că aceştia sunt şi ei împotriva lui Andrei. Pentru că oastea imperială întârzia să intre în acţiune împotriva lui Andrei, Mihai trece singur, cu oastea sa, munţii în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599. Un al doilea corp de oaste a lui Mihai a trecut munţii pe Turnu Roşu, joncţiunea făcându-se la 16/26 octombrie la Tălmaciu. Secuii s-au alăturat lui Mihai, iar saşii s-au declarat neutri.La 17/27 octombrie 1599 oastea lui Mihai se afla la Şelimbăr, lângă Sibiu. Andrei Báthory a încercat o împăcare de ultim moment, dar fără rezultat. Bătălia de la Şelimbăr a avut loc la 18/28 octombrie 1599 şi s-a soldat cu victoria lui Mihai Viteazul şi moartea lui Andrei Báthory. La 21 octombrie/1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intră în Alba Iulia, devenind stăpân al Transilvaniei pentru 11 luni.

Anul 1600: Mihai Viteazul plănuia să atace Moldova încă din anul 1597, din cauza atitudinii ostile faţă de el a domnului acesteia.În primăvara anul 1600 oştile lui Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova. Trupe polone, trimise împotriva lui Mihai, au fost înfrânte. Ieremia Movilă, domnul Moldvovei, s-a retras la Hotin. Cetatea Neamţ şi Suceava s-au predat lui Mihai, iar la Hotin Ieremia a pierdut o bătălie în favoarea primului.Printr-o campanie care a durat trei săptămâni, Mihai a cucerit întreaga Moldovă.În acest an a început sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul. Cauzele care au dus la prăbuşirea lui au fost pe de o parte nemulţumirea nobililor maghiari din Transilvania, înţeleşi cu generalul imperial Basta, iar pe de altă parte duşmănia polonilor.Nobilii maghiari nu doreau un valah la cârma Transilvaniei şi erau nemulţumiţi de cheltuielile pe care Mihai li le impunea pentru întreţinerea armatei sale. Generalul Basta a fost încurajat de curtea imperială să acorde ajutor nobililor maghiari, pentru că imperialii doreau Transilvania provincie sub controlul lor, nu a lui Mihai.La 18 septembrie 1600 a avut loc bătălia de la Mirăslău, dintre Mihai Viteazul şi oastea generalului Basta. Mihai a suferit o gravă înfrângere şi abia a scăpat cu viaţă fugind de pe câmpul de luptă.În aceeaşi perioadă în care s-a dat bătălia de la Mirăslău, în Moldova au intrat trupele polone, care au ocupat-o.Mihai s-a retras pe la Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Ţara Bârsei. Ajuns aici, el şi-a strâns o nouă oaste, de cca. 16.000 oameni, cu care a trecut munţii înapoi prin valea Buzăului, aşezându-şi tabăra la Bucov, pe Teleajen. Aici a aşteptat trupele promise ca ajutor de către generalul Basta, care confruntat cu pericolul polon, reluase relaţiile cu Mihai. Ajutorul promis de Basta nu a sosit, iar într-o luptă dată la 20 octombrie cu polonii, Mihai a trebuit să se retragă. Simion Movilă a fost pus domn de către turci în locul lui Mihai.Retras dincolo de Olt, la Craiova, Mihai încă aştepta ajutor de la imperiali. Turcii au întreprins o incursiune la nord de Dunăre în septembrie, iar spre sfârşitul anului 1600 au încercat o nouă pătrundere spre Craiova. Mihai i-a înfrânt pe turci, dar situaţia generală a sa nu s-a îmbunătăţit. A mai încercat încă o dată să întoarcă sorţii în favoarea sa, dar o luptă dată la 25 noiembrie lângă Curtea de Argeş i-a fost defavorabilă, fiind câştigată de către poloni.Astfel, Mihai a fost obligat să se retragă, împreună cu familia şi cu restul de oaste, în Transilvania. A mers pe ruta DevaBeiuşOradea-Debreţin-Tokay-Caşovia-Bratislava, ajungând la Viena la 12 ianuarie 1601.

Revenirea: De la Viena a fost trimis la Praga pentru a intra în audienţă la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta avea nevoie de Mihai pentru a recâştiga Transilvania pentru sine, pentru că generalul Basta o pierduse în favoarea nobilimii maghiare, Sigismund Bathory ajungând din nou principe al Ardealului.Împăratul a pus la dispoziţia lui Mihai 100.000 taleri, pentru a-şi face o oaste de mercenari, cu care să pornească recucerirea Transilvaniei. La 3 aprilie 1601 Mihai a plecat din Praga spre Viena, iar de aici spre Transilvania. Armata lui Mihai s-a concentrat la Debreţin, iar a generalului Basta, care îi era dat drept ajutor de către imperiali, la Satu Mare. Joncţiunea celor două armate s-a făcut în satul Moftin.Bătălia cu oastea lui Sigismund s-a dat la Guruslău, pe valea Someşului. Bătălia de la Guruslău a avut loc la 3 august (stil nou) 1601 şi a fost câştigată de Mihai Viteazul.

Moartea: Generalul Basta ştia că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică precum Mihai Viteazul. Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului.La 9/19 august 1601, în dimineaţa în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, un detaşament de 300 mercenari au fost trimişi să îl aresteze pe Mihai. Acesta s-a opus arestării, moment în care un mercenar valon l-a împuşcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alţii l-au lovit cu halebardele, după care i-au tăiat capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat şi aruncat în praful taberei.După trei zile câţiva sârbi l-au îngropat pe furiş. Comisul Radu Florescu a luat capul şi l-a dus în Muntenia, unde a fost înmormântat la mănăstirea Dealu. Unde a fost înmormântat trupul lui Mihai Viteazul nu se ştie. Unele izvoare spun că ar fi fost dus la Alba Iulia şi înmormântat într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în 1714-1715. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o biserică în amintirea marelui voievod.

Ctitorii şi danii: Mihai Viteazul a ctitorit mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din Bucureşti, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, pe locul unui vechi lăcaş de cult. Acestei mănăstiri el i-a dăruit 14 sate, din care 13 fuseseră cumpărate din proprii lui bani. Al paisprezecelea sat a fost dăruit de Doamna Stanca. La 21 august 1599 ctitoria este închinată de Mihai mănăstirii Simopetra, de la Muntele Athos.O altă ctitorie a lui Mihai a fost mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina, judeţul Olt, construită în anul 1594.În timpul stăpânirii sale în Transilvania a ridicat un lăcaş de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Luşărdea şi una la marginea cetăţii Făgăraş. A reparat biserica din Şcheii Braşovului şi mănăstirea de la Râmeţ.Au primit întăriri şi danii mănăstirile Golgota, Bistriţa, Coşuna, biserica Sfântul Anton şi biserica catolică din Târgovişte şi mănăstirea Xenofon de la Muntele Athos.

De ce avem nevoie de Mihai Viteazul? Dacă nu ar fi existat, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Avem nevoie de eroi, avem nevoie de modele, avem nevoie de mituri. Iar Mihai Viteazul le întrupează pe toate: este erou pentru că s-a luptat cu turcii, este un model pentru că a unit toate cele trei principate și este personajul principal al mai multor mituri.Există diverse relatări de epocă despre vitejia sa în lupta de la Giurgiu, când s-a avântat cu barda lui printre turci și a dat un nou impuls atacului trupelor creștine, care au cucerit cetatea. Sau în bătălia de la Șelimbăr, într-un moment de cumpănă, când era cât pe ce să piardă lupta, a luat barda în mână și a intrat în mijlocul inamicilor, gest eroic care i-a încurajat pe ai săi și a întors rezultatul final în favoarea sa.Principele Transilvaniei, Andrei Bathory, care privea bătălia de departe, de pe o colină, tocmai jubila și se pregătea să sărbătorească victoria, când vitejia lui Mihai a adus fulgerător victoria în favoarea sa. Din toate miturile referitoare la Mihai Viteazul, mitul vitejiei sale se bazează pe fapte reale.

De ce s-a luptat el cu turcii? Ca să apere ţara de turci! Să nu uităm că de aproape două secole, cu câteva intermitenţe, Ţara Românească plătea regulat tribut turcilor. Iar Sultanul schimba domnii Ţării Românești după bunul său plac, determinat de obicei de cumpărarea tronului de către pretendenţii care roiau pe la Istanbul sau aiurea. Chiar și Mihai Viteazul și-a cumpărat tronul. A dat bani pentru câștigarea susţinerii marelui vizir și a altor înalţi demnitari de la Poarta Otomană.Ca să facă rost de bani, pentru că sumele erau din ce în ce mai mari, s-a împrumutat, la fel ca înaintașii săi. De câteva decenii, pretendenţii la tron și-au găsit la Istanbul izvorul nesecat de bani cu care să poată cumpăra tronul: se împrumutau de la turcii sau grecii din Istanbul, un fel de bancheri în termenii moderni. Împrumutul era garantat chiar de Sultan, pentru că era o foarte bună afacere. Cu banii împrumutaţi se cumpăra tronul, mai degrabă influenţa necesară pentru numirea în domnie, dar domnia era gajată. Pentru că fiecare nou domnitor se angaja să preia vechile datorii neachitate de predecesorii săi.Numai că rostogolirea aceasta a creditelor are un final nefericit: se intră la un moment dat în incapacitate de plată. Mihai Viteazul s-a angajat în faţa Sultanului că va achita datoria predecesorilor săi la tronul Ţării Românești. Împreună cu banii împrumutaţi de el pentru cumpărarea tronului, datoria Ţării Românești era de 700 de milioane de aspri, echivalentul a circa 5,8 milioane de galbeni. Suma era atât de mare, încât era imposibil de achitat, ţinând cont de potenţialul economic al Ţării Românești. Cauza imediată a luptelor lui Mihai cu turcii constă tocmai în această datorie imensă, care a adus Ţara Românească în incapacitate de plată.

A făcut Mihai Viteazul pentru prima dată Unirea tuturor românilor într-o singură ţară? Un alt mit legat de Mihai Viteazul este că el a făcut pentru prima oară unirea tuturor românilor într-o singură țară. Oare el a fost primul? Atunci ce a fost în 1595? Conform tratatelor din mai-iunie 1595 încheiate la Alba Iulia, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a devenit principe și al Țării Românești și al Moldovei. Titlul de principe al Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei i-a fost recunoscut pe plan internațional, chiar dacă fără entuziasm, inclusiv de către împăratul Rudolf al II-lea.Mihai Viteazul și Răzvan au fost reduși la statutul de voievozi subordonați principelui, căruia îi dădeau socoteală. Cronica Țării Românești a ținut minte peste decenii că Mihai a trebuit să dea socoteală de cheltuirea banilor, o povară în conducerea țării, de care a scăpat abia în urma bătăliei de la Giurgiu, când Sigismund Bathory i-a permis să folosească liber vistieria Țării Românești.Ce altă dovadă mai clară avem nevoie să recunoaștem că pentru câteva luni, în 1595, Sigismund Bathory, a fost principe peste cele trei principate: Transilvania, Țara Românească și Moldova? Deci cine a făcut prima unire a tuturor românilor? Mihai Viteazul sau Sigismund Bathory?Ea a fost la fel de efemeră ca Unirea lui Mihai, a durat doar câteva luni, pentru că în timpul campaniei din toamna anului 1595 de la Giurgiu, în timp ce Răzvan Vodă era cu oastea sa în campania din Țara Românească împreună cu oastea Transilvaniei și a Țării Românești, Ieremia Movilă a venit în Moldova cu oaste poloneză și s-a înscăunat.Astfel Moldova a ieșit din uniunea făcută de Sigismund Bathory, dar Mihai a rămas mai departe. Mihai a fost nevoit să admită acest statut, pentru că nu avea, deocamdată, altă opțiune politică. Cum îl considerăm pe Sigismund Bathory? Străin sau autohton? În primul rând, familia Bathory era o familie nobiliară cu o vechime de câteva sute de ani în Transilvania, mai bine zis în zona Șimleului, unde era domeniul principal al familiei. Așadar, nu era venetic.Spre comparație, fără nicio intenție de a jigni pe cineva, regele României, Ferdinand, nu era născut în România. Dar este considerat, pe bună dreptate, un rege al tuturor românilor, al României Mari. Atunci de ce nu putem accepta că Sigismund Bathory a fost principe al celor trei principate, el fiind indigen în Transilvania? Pentru că este ungur?! Și Klaus Johannis este neamț, dar este președintele României. Îi contestă cineva dreptul de a fi președinte al României? Atunci de ce românii contestă realitatea istorică a primei uniri a Transilvaniei, cu Țara Românească și Moldova în 1595 sub Sigismund Bathory?

Care a fost cauza Unirii lui Mihai Viteazul? Probabil mulți cititori o să răspundă: pentru că toate cele trei țări erau românești. Națiunea medievală românească este o ficțiune istoriografică. La fel ca unitatea medievală românească. Rațiunea unirii celor trei principate, atât de către Sigismund Bathory, cât și de Mihai Viteazul, a fost una pur politică: realizarea unui pol de putere suficient de puternic militar ca să poată rezista presiunii otomane. Planul sau ideea politică a fost deja formulată de către generalul Castaldo prin anii 1550.Sigsimund Bathory și Mihai Viteazul l-au pus în practică. Mihai Viteazul a cucerit cu arma atât Transilvania, cât și Moldova. Era oricum ceva obișnuit în epocă. Dar solidaritatea românilor pe care o vedem în filmele istorice este o ficțiune. Câțiva români din Transilvania au ridicat capul lor de iobagi sperând că dacă este un domn de credința și limba lor vor beneficia de un statut mai bun, economic în primul rând. Mai mult s-au speriat nobilii unguri de o eventuală răscoală a românilor încurajați de cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul.În rest au fost doar câteva agitații izolate, care nu constituie argumente pentru a considera că în 1600 exista o conștiință națională românească, un sentiment de unitate românească sau o națiune românească. Dar să nu uităm că și Mihai Viteazul este un exponent al clasei nobiliare sau boierești. Chiar el a legat de glie țăranii dependenți în Țara Românească. Baza socială a puterii lui nu o formau țăranii, ci boierii. Iar în Moldova, istoricii încă mai sunt datori să scrie adevărul despre satele distruse de oștile lui Mihai Viteazul. Pentru că după ce treceau turcii sau tătarii, satele distruse se ridicau. Dar după oștile lui Mihai Viteazul, au fost sate în Moldova care nu au mai putut să fie reconstruite.Dar chiar și așa, în ciuda adevărului istoric, Mihai Viteazul rămâne un mit frumos, pentru că avem nevoie de el. Românii l-au redescoperit târziu. A intrat inițial timid în manualele de istorie. Primele monografii dedicate lui apar în jurul anului 1900 și treptat, treptat, pe fondul discursului unionist din Regatul României, el devine modelul pentru Unirea tuturor românilor. Și așa a rămas. Așa și trebuie să rămână, un model, un simbol al Unirii. Cunoașterea adevărului istoric nu îi scade cu absolut nimic aura și nici importanța sa în Pantheon-ul românesc.Dacă nu ar fi existat, încă o dată o spun, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Orice popor are mituri fondatoare și eroi care au întemeiat țara. Trebuie doar să învățăm să separăm miturile și ficțiunea din filme și cărți de realitatea istorică.

Curiozități despre Mihai Viteazul:

1. Locul nașterii lui Mihai Viteazul nu se știe cu exactitate – cu toate că mai multe surse specifică că locul nașterii lui Mihai Viteazul este la Târgul de Floci, datele de la Episcopia din Râmnicu Vâlcea arată că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești localitate din Râmnicu Vâlcea.

2. Mariaj din interes cu Doamna Stanca – la vârsta de 26 de ani, Mihai Viteazul s-a căsătorit cu Doamna Stanca, iar potrivit istoricilor, mariajul a fost din interes, pentru că soția sa provenea dintr-o familie de boieri de la Izvorani, iar asta i-ar fi adus lui Mihai Viteazul puterea și influența politică pe care și-o dorea.

3. Mihai Viteazul a avut o relație cu  Christerna, soția lui Sigismund Bathory – potrivit istoriei, Mihai Viteazul era cunoscut pentru relațiile amoroase pe care le avea. Se spune că Mihai Viteazul a avut-o ca amantă pe Christerna, soția lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei.

4. Mihai Viteazul a vândut vite – se spune că înainte de a deveni domnitor, Mihai Viteazul a făcut comerț cu vite, iar la un moment dat conducea peste 44 de sate.

Cinstirea memoriei: În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un impunător obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.Mai amintim și faptul că, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.

Aspecte mai puțin cunoscute – Turcii își speriau copiii cu numele lui Mihai Viteazul, iar în 1598 au vrut să fugă din Istanbul de teama lui! Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într-o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui!Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i-a trăit pe 4 în cort, conducându-și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându-i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.Pentru noi, românii, ne este bine cunoscut „Cântecul lui Mihai Viteazul”, cântec popular cules de Vasile Alecsandri , care ne vorbește, peste secole, despre marele nostru domnitor:„Auzit-aţi de-un oltean,/De-un oltean, de-un craiovean/Ce nu-i pasă de sultan?/Auzit-aţi de-un viteaz/Care veşnic şede treaz/Cât e ţara la necaz?/Auzit-aţi de un Mihai/Ce sare pe şapte cai/De strigă Stambulul vai?”Chiar dacă versul „Ce sare pe șapte cai” pare o licență poetică populară în care Mihai este prezentat într-o manieră hiperbolizată, în realitate, după cum ne spune istoricul Marin Cristian, izvoarele vremii confirmă că acest vers are legătură cu realitatea; desigur, nu în sensul că Mihai încăleca mai mulți cai odată, ci că din cauza rănilor mortale, schimba mai mulți cai într-o singură bătălie, el, Teribilul Voievod, fiind adeseori pe câmpul de luptă, în confrunare directă cu dușmanul!Ei bine, imaginea de mare războinic, de mare strateg militar, ca și vitejia lui, l-au făcut chiar și pe Sultan să se teamă de Mihai Viteazul, mai mult decât de toți generalii și regii Europei Apusene. Teama a pătruns adânc și în sufletul poporului turc datorită campaniilor sale devastatoare care au pus în pericol chiar și capitala imperiului. Din acest motiv, mamele turcoaice obișnuiau să-și sperie copiii în acea vreme (și au făcut-o mult timp și după moartea lui Mihai) cu următoarele cuvinte: „Nu mai plânge, nu mai plânge, că vine domnul Mihai!” Numele Mihai fiind un fel de BAU-BAU! Acest lucru este unul remarcabil și fără precedent la otomani și merită să fie cunoscut de români!Din păcate, trădarea a venit tot de la occidentalii europeni, cei pe care Mihai Viteazul și armatele lui i-au protejat de năvălirile otomane cu un preț uman extrem de mare!Practic, dacă orgoliile și interesele Europei Occidentale nu ar fi fost altele, lucru care a dus la asasinarea lui Mihai și la dezmembrarea tânărului regat pe care l-a înființat, este posibil ca, sub conducerea lui Mihai Viteazul, armatele creștine să fi pus capăt Imperiului Otoman, încă de acum 400 de ani. Așa, acesta a mai supraviețuit încă 300 de ani.Ceea ce este mai trist, este faptul că astăzi, tot felul de caraghioși „români” se străduie să-l demonteze pe marele domnitor, pretinzând că era doar un aventurier, că de fapt nici nu a prea câștigat războaiele cu turcii, că era fustangiu și așa mai departe. Așa se întâmplă când spiritele mici, incapabile de gesturi eroice, de sacrificiu, de viziune națională, comentează și contestă (pentru că ei nu le cred posibile) faptele spiritelor mari cum este cel al lui Mihai Viteazul.Noi ceilalți îl avem în suflet și asta este tot ceea ce contează!

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! părțile 1-10.

 IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! Părțile 1-10

                    IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (prima parte)

INTRODUCERE:

 Oricine se bucură să primească veşti bune. Şi pentru dumneavoastră şi pentru cei pe care îi iubiţi există o veste bună. Această veste bună se găseşte în Biblie, o carte scrisă cu mulţi, mulți ani în urmă sub îndrumarea Creatorului Universului – Dumnezeu. În aceast comentariu, în mai multe părți, mă voi concentra asupra a patru cărţi biblice care conţin o veste deosebit de bună pentru fiecare dintre noi. Ele poartă numele bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a le scrie – Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Aceste patru cărţi biblice sunt cunoscute de mulţi ca cele patru Evanghelii. Toate patru conţin Evanghelia, sau vestea bună, despre Iisus, şi anume că el este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru salvare şi că, în calitate de „Împărat al Împăraților” le va aduce binecuvântări eterne tuturor celor care au credinţă în El (Marcu 10:17, 30;13:13).

DE CE EXISTĂ PATRU EVANGHELII?

  Probabil că vă întrebaţi de ce a inspirat Dumnezeu scrierea a patru cărţi biblice despre viaţa şi învăţăturile lui Iisus. Este în avantajul nostru să avem aceste relatări diferite despre ceea ce a zis şi a făcut Iisus. Să ilustrăm: Imaginaţi-vă că patru bărbaţi stau împrejurul unui învăţător renumit. Bărbatul care stă în faţa învăţătorului este încasator de impozite. Cel aflat la dreapta sa este medic. Bărbatul din stânga sa este pescar şi prieten foarte apropiat al învăţătorului. Iar al patrulea, care stă în spate, este mai tânăr ca ceilalţi. Toţi sunt bărbaţi de încredere şi fiecare are domenii de interes diferite. În plus, se concentrează la aspecte diferite. Dacă fiecare dintre cei patru ar consemna învăţăturile şi activităţile învăţătorului, după toate probabilităţile, scrierile lor ar conţine detalii sau evenimente diferite. Când analizăm cele patru relatări, păstrând în minte perspectivele sau obiectivele diferite ale scriitorilor, ne putem forma o privire de ansamblu despre ce a făcut şi a predat învăţătorul. Această ilustrare ne ajută să înţelegem că este util să avem patru relatări distincte despre viaţa Marelui Învăţător, Iisus. Mergând cu ilustrarea mai departe, încasatorul de impozite li se adresează iudeilor, de aceea, el grupează unele învăţături sau evenimente având în vedere în principal această categorie de cititori. Medicul pune accent pe vindecarea bolnavilor şi a celor cu infirmităţi, omiţând unele detalii consemnate de încasatorul de impozite sau prezentându-le în altă ordine. Prietenul apropiat se axează pe sentimentele şi calităţile învăţătorului. Scrierea tânărului este mai succintă. Însă relatarea fiecăruia dintre cei patru este exactă. Din această ilustrare reiese că, având patru relatări despre viaţa lui Iisus, putem dobândi o cunoştinţă temeinică despre activităţile, învăţăturile şi personalitatea Sa. Este adevărat că oamenii în general spun „Evanghelia după Matei” sau „Evanghelia după Ioan” şi nu este greşit, întrucât fiecare evanghelie conţine „vestea bună despre Iisus Hristos” (Marcu 1:1). Însă, în sens mai larg, există o singură evanghelie, sau veste bună, despre Iisus, pusă la dispoziţia noastră în cele patru relatări. Mulţi cercetători ai Cuvântului lui Dumnezeu au comparat şi au armonizat evenimentele şi informaţiile consemnate în Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În jurul anului 170 d.H., scriitorul sirian Taţian s-a străduit să facă şi el acest lucru. Admiţând că aceste patru cărţi sunt exacte şi inspirate de Dumnezeu, Taţian a redactat Diatessaronul, o compilaţie în care a armonizat cele patru relatări despre viaţa şi serviciul lui Iisus. Comentariul meu se va intitula „Iisus – Calea, Adevărul şi Viaţa”. Va avea acelaşi obiectiv – o prezentare armonizată a celor 4 Evanghelii. Nu voi pretinde niciun moment că, prezentarea mea este exactă! Este una relativă!

CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA:

 Iisus Hristos i-a spus apostolului Toma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). Iisus este „Calea”. Numai prin El ne putem ruga lui tatălui Ceresc. Mai mult, Iisus este calea prin care putem să ne împăcăm cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 16:23; Romani 5:8). Prin urmare, doar prin El putem fi în relaţii apropiate cu Tatăl. Iisus este „Adevărul”. El a vorbit despre adevăr şi a trăit în armonie cu acesta. Iisus a împlinit multe profeţii, care „prin El au devenit Da/s-au împlinit” (2 Corinteni 1:20; Ioan 1:14). Aceste profeţii ne ajută să înţelegem rolul său esenţial în realizarea scopului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:10). De asemenea, Iisus Hristos este „Viaţa”. Prin răscumpărarea oferită de El – faptul că şi-a dat viaţa perfectă şi şi-a vărsat sângele în folosul nostru – , Iisus a făcut posibil ca noi să obţinem „adevărata viaţă”, adică „viaţa veşnică” (1 Timotei 6:12, 19; Efeseni 1:7; 1 Ioan 1:7). El se va dovedi a fi „Viaţa” mai cuseamă odată cu instaurarea Cerului Nou și Pământului Nou! Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă şi să preţuiască rolul lui Iisus în împlinirea scopului lui Dumnezeu. Fie ca şi dumneavoastră să simţiţi bucuria de a învăţa mai multe lucruri despre Iisus, „Calea, Adevărul şi Viaţa”!

1. Două mesaje de la Dumnezeu: 

LUCA 1:5-33: 

ARHANGHELUL GABRIEL PREZICE NAŞTEREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL; 

ARHANGHELUL GABRIEL ÎI SPUNE MARIEI DESPRE NAŞTEREA LUI IISUS:  

  Întreaga Biblie poate fi considerată un mesaj de la Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc ni l-a transmis pentru instruirea noastră. Să analizăm în continuare două mesaje speciale, transmise cu peste 2 000 de ani în urmă. Cel ce le-a anunţat a fost Gabriel, un arhanghel care „stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1:19). În ce împrejurări a adus arhanghelul aceste mesaje importante? Este în jurul anului 3 î.H. (posibil chiar 4-5 î.H.). Gabriel îi transmite primul mesaj lui Zaharia, un preot al Domnului care locuieşte în regiunea deluroasă a Iudeii, probabil în apropiere de Ierusalim. El şi soţia lui, Elisabeta, nu mai sunt tineri şi nu au copii. Este rândul lui Zaharia să slujească în calitate de preot la templul lui Dumnezeu din Ierusalim. În timp ce Zaharia se află la templu, Gabriel apare pe neaşteptate lângă altarul pentru tămâie. Fireşte, Zaharia este înspăimântat. Dar arhanghelul îi alungă temerile zicându-i: „Nu te teme, Zaharia, pentru că implorarea ţi-a fost ascultată, iar soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan”. De asemenea, Gabriel îi spune că Ioan „va fi mare înaintea Domnului” şi că „îi va pregăti lui Dumnezeu un popor” (Luca 1:13-17). Mesajul arhanghelului i se pare greu de crezut lui Zaharia deoarece el şi soţia lui, Elisabeta, sunt în vârstă. De aceea, Gabriel îi zice: „Nu vei mai putea vorbi şi vei tăcea până în ziua în care vor avea loc aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele” (Luca 1:20). Între timp, oamenii de afară se întreabă de ce zăboveşte Zaharia atât de mult în templu. El iese în cele din urmă, dar nu poate să vorbească, ci doar să facă semne cu mâinile. Este limpede că a văzut ceva supranatural în templu. După ce îşi încheie serviciul preoţesc la templu, Zaharia se întoarce acasă. La scurt timp după aceea, Elisabeta rămâne însărcinată. Ea stă acasă cinci luni, izolată de comunitate, aşteptând să nască. Apoi, Gabriel se arată a doua oară, de data aceasta unei fecioare, pe nume Maria, care locuieşte la nord de Ierusalim, în Galileea, în oraşul Nazaret. El îi zice Mariei: „Ai găsit favoare la Dumnezeu!”. Îngerul îi spune în continuare: „Iată că vei concepe în pântecele tău şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt. El va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna şi împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33). Cât de privilegiat trebuie să se fi simţit Gabriel pentru că a transmis aceste două mesaje! Cu cât vom citi mai mult despre Ioan şi despre Iisus, cu atât vom înţelege mai bine de ce aceste mesaje transmise din cer sunt foarte importante.

2. Iisus este onorat înainte de a se naşte: 

LUCA 1:34-56:

MARIA O VIZITEAZĂ PE ELISABETA, O RUDĂ A SA:

  După ce Gabriel îi spune tinerei Maria că va naşte un fiu care va fi Împărat pentru eternitate, Maria îl întreabă: „Cum se va face aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?” (Luca 1:34). Gabriel îi răspunde: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va acoperi cu umbra sa. Astfel, şi cel ce se va naşte va fi numit sfânt, Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). – sublinierile ne aparțin. Probabil pentru a o ajuta pe Maria să accepte mesajul, Gabriel adaugă: „Iată că Elisabeta, ruda ta, a conceput şi ea un fiu la bătrâneţe. Ea, cea numită stearpă, este acum în luna a şasea, pentru că la Dumnezeu niciun cuvânt nu rămâne neîmplinit” (Luca 1:36, 37). Maria acceptă ce i-a spus Gabriel, aşa cum reiese din răspunsul ei: „Iată roaba Domnului! Să mi se facă după cuvintele tale” (Luca 1:38). – de notat, aici, smerenia Mariei, al cărui nume, în ebraică înseamnă „stăpâna, aleasa”, și care, acum își spune „roaba”! După plecarea lui Gabriel, Maria se pregăteşte să meargă în vizită la Elisabeta şi la soţul ei, Zaharia, care locuiesc în apropiere de Ierusalim, în regiunea deluroasă a Iudeii. Din Nazaret, oraşul unde locuieşte Maria, până acolo este cale de trei, patru zile. Maria ajunge, în sfârşit, acasă la Zaharia şi la Elisabeta, ruda sa. După ce Maria intră şi o salută pe Elisabeta, aceasta se umple de Duh Sfânt şi îi spune: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Cum de am acest privilegiu, să vină la mine mama Domnului meu? Pentru că iată, când mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău, pruncul mi-a săltat în pântece de bucurie” (Luca 1:42-44). La auzul acestor cuvinte, Maria răspunde cu recunoştinţă: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi sufletul mi s-a umplut de o mare bucurie în Dumnezeu, Salvatorul meu, pentru că El a privit la starea umilă a roabei sale. Fiindcă iată că de acum înainte toate neamurile mă vor numi fericită, pentru că Cel puternic a făcut fapte mari pentru mine”. Este demn de remarcat că, deşi i s-a arătat favoare, Maria îi acordă toată onoarea lui Dumnezeu. Ea spune: „Sfânt este numele său. Din neam în neam îndurarea lui este peste cei care se tem de El” (Luca 1:46-50). Prin cuvinte profetice inspirate, Maria continuă să-l laude pe Dumnezeu: „El a înfăptuit lucrări măreţe cu braţul său, i-a împrăştiat pe cei trufaşi în planurile inimii lor. I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei de condiţie umilă, i-a săturat cu bunătăţi pe cei flămânzi şi i-a alungat fără nimic pe cei bogaţi. A venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, arătând că-şi aminteşte promisiunea de a avea îndurare pentru totdeauna faţă de Avraam şi sămânţa lui, aşa cum le-a spus strămoşilor noştri” (Luca 1:51-55). Maria rămâne cu Elisabeta aproximativ trei luni, fiindu-i, probabil, de ajutor în ultimele săptămâni de sarcină. Ce bine că aceste două femei fidele, care poartă fiecare în pântece un copil cu ajutorul lui Dumnezeu, pot fi împreună în această perioadă din viaţa lor! Să remarcăm că lui Iisus i s-a acordat onoare chiar şi înainte de a se naşte. Elisabeta l-a numit „Domnul meu”, iar pruncul din pântecele ei „a săltat de bucurie” când Maria a intrat în casa Elisabetei. Mai târziu însă, alţii îi vor trata diferit pe Maria şi pe copilul ei încă nenăscut‚ aşa cum vom vedea.

3. Se naşte cel care va pregăti calea: 

LUCA 1:57-79:

SE NAŞTE IOAN BOTEZĂTORUL ŞI PRIMEŞTE NUMELE HOTĂRÂT DE DUMNEZEU;

ZAHARIA PREZICE ROLUL PE CARE ÎL VA AVEA IOAN:

 Nu mai este mult şi Elisabeta va naşte. Maria, ruda sa, a stat cu ea trei luni. A sosit timpul ca Maria să-şi ia rămas-bun şi să pornească în lunga călătorie de întoarcere spre casa ei din Nazaret, situat la nord de dealurile Iudeii. Peste aproximativ şase luni va avea şi ea un fiu. La scurt timp după ce Maria pleacă, Elisabeta naşte. Totul decurge bine la naştere, iar Elisabeta şi copilul sunt sănătoşi. Când Elisabeta le arată băieţelul vecinilor şi rudelor ei, aceştia se bucură împreună cu ea. Conform Legii date de Dumnezeu Israelului, în a opta zi de la naştere, un copil de sex bărbătesc trebuie să fie circumcis. Tot atunci primeşte şi un nume (Leviticul 12:2, 3). Unii spun că băiatul ar trebui să se numească Zaharia, după tatăl său. Dar Elisabeta intervine: „Nu, ci se va numi Ioan” (Luca 1:60). Să ne amintim că arhanghelul Gabriel a spus că numele copilului va fi Ioan. Vecinii şi rudele nu sunt de acord, zicând: „Nimeni dintre rudele tale nu poartă acest nume” (Luca 1:61). Prin semne, ei îl întreabă pe Zaharia ce nume vrea să-i pună băiatului. Zaharia cere o tăbliţă şi scrie: „Ioan este numele lui” (Luca 1:63). Atunci, Zaharia îşi recapătă în mod miraculos graiul. Probabil, ne amintim că Zaharia nu a mai putut vorbi deoarece nu a crezut ce a spus Gabriel, şi anume că Elisabeta va avea un fiu. Când Zaharia începe să vorbească, vecinii lui rămân uluiţi şi se întreabă: „Ce va fi copilaşul acesta?” (Luca 1:66). Ei recunosc intervenţia divină în modul în care i se pune lui Ioan numele. Zaharia se umple de Duh Sfânt şi declară: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, fiindcă şi-a îndreptat atenţia spre poporul său şi i-a adus eliberarea. A ridicat pentru noi un corn de salvare în casa lui David, slujitorul său” (Luca 1:68, 69). Expresia „corn de salvare” se referă la Domnul Iisus, care nu este încă născut. Prin intermediul acestuia, spune Zaharia, „după ce vom fi scăpaţi din mâinile duşmanilor, (Dumnezeu ne va da) privilegiul de a îndeplini fără teamă un serviciu sacru pentru el, cu loialitate şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre” (Luca 1:74, 75). Zaharia prezice despre fiul său: „Tu, copilaşule, vei fi numit profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, ca să-i pregăteşti căile, ca să-i dai poporului său vestea salvării prin iertarea păcatelor lor, datorită milostivirii/compasiunii Dumnezeului nostru. Această compasiune va fi ca lumina strălucitoare a zorilor, ca să-i lumineze pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii, ca să ne îndrume paşii pe calea păcii” (Luca 1:76-79). Cât de încurajatoare este această profeţie! Între timp, Maria‚ care este încă necăsătorită, a ajuns acasă‚ în Nazaret. Ce i se va întâmpla când se va vedea clar că este însărcinată?

4. Maria este însărcinată, dar necăsătorită:  

MATEI 1:18-25 LUCA 1:56

IOSIF AFLĂ CĂ MARIA ESTE ÎNSĂRCINATĂ ;

IOSIF O IA PE MARIA DE SOŢIE:

 Maria este în luna a patra de sarcină. Aşa cum am văzut, în primele luni de sarcină, ea a fost în vizită la ruda ei, Elisabeta, în regiunea deluroasă a Iudeii, situată la sud de Nazaret. Dar acum Maria s-a întors acasă. În scurt timp se va vedea că este însărcinată. Să ne gândim în ce situaţie delicată se află Maria. Ea este logodită cu un tâmplar din Nazaret, pe nume Iosif. Maria ştie că, potrivit Legii date de Dumnezeu Israelului, o femeie logodită care are relaţii intime cu un alt bărbat este omorâtă cu pietre (Deuteronomul 22:23, 24). Deşi nu a comis imoralitate, probabil că Maria se întreabă cum îi va explica lui Iosif că a rămas însărcinată şi ce se va întâmpla după aceea. Întrucât Maria a fost plecată trei luni, Iosif este, cu siguranţă, nerăbdător să o vadă. Când se întâlnesc, probabil că Maria îi spune lui Iosif despre situaţia ei, încercând să-i explice că a rămas însărcinată prin intermediul Duhului Sfânt. Însă, aşa cum vă puteţi imagina, lui Iosif îi este greu să înţeleagă şi să creadă ce-i zice Maria. Iosif ştie că Maria este o femeie morală şi că are o reputaţie bună. El o iubeşte foarte mult. Dar, în ciuda celor spuse de ea, Iosif se gândeşte că doar un alt bărbat ar fi putut să o lase însărcinată. El nu vrea ca Maria să fie ucisă cu pietre sau să fie făcută de ruşine; de aceea, hotărăşte să divorţeze de ea în secret. Pe timpul acela, cei logodiţi erau consideraţi ca fiind căsătoriţi şi trebuiau să divorţeze pentru a rupe logodna. Mai târziu, Iosif merge la culcare, gândindu-se încă la aceste lucruri. Îngerul Domnului îi apare într-un vis şi-i spune: „Nu te teme s-o iei la tine pe Maria, soţia ta, fiindcă ce s-a conceput în ea este prin Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi îi vei pune numele Iisus, căci El îşi va scăpa poporul de păcatele lui” (Matei 1:20, 21). Cât de recunoscător este Iosif când se trezeşte deoarece situaţia s-a clarificat! El face fără întârziere ce i-a spus îngerul, luând-o pe Maria acasă. Acest act public echivalează cu o ceremonie de nuntă, de acum Iosif şi Maria fiind consideraţi un cuplu căsătorit. Câteva luni mai târziu, Iosif şi Maria, care este în ultimele luni de sarcină, trebuie să se pregătească pentru o călătorie spre un loc aflat departe de casa lor din Nazaret. Unde sunt nevoiţi ei să meargă acum, când Maria este aproape gata să nască?

5. Unde şi când s-a născut Iisus?

LUCA 2:1-20:

IISUS SE NAŞTE ÎN BETLEEM; 

PĂSTORII MERG SĂ-L VADĂ PE PRUNCUL IISUS: 

 Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze. Prin urmare, Iosif şi Maria sunt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze. Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Iisus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într-o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale. Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensământ. Astfel a fost posibil ca Iisus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său. Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Mesia (Mica 5:2). Ce noapte memorabilă! Afară, pe câmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori. Este Slava Domnului! Un înger le spune păstorilor: „Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s-a născut astăzi un Mântuitor, care este Hristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într-o iesle”. Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun: „Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pământ printre oamenii bunăvoinței!” (Luca 2:10-14). După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia: „Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s-a întâmplat acolo, după cum ne-a spus Domnul” (Luca 2:15). Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Iisus exact unde le-a spus îngerul Domnului. Când păstorii relatează ce le-a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sunt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gândeşte la ele în inima ei. În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s-a născut la 25 decembrie. Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge. În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe câmp cu turmele. De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricând să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensământ. Din câte se pare, Iisus s-a născut în luna octombrie (există și păreri conform cărora Iisus s-a născut în lunile martie sau aprilie).

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!  (partea a doua)

6. Copilul care a fost promis:

LUCA 2:21-39:

*IISUS ESTE CIRCUMCIS, IAR MAI TÂRZIU, ADUS LA TEMPLU:

 Iosif şi Maria nu se întorc la Nazaret‚ ci rămân în Betleem. Când are opt zile‚ Iisus este circumcis‚ conform Legii date de Dumnezeu Israelului (Leviticul 12:2, 3). În această zi se obişnuieşte şi să i se dea nume unui copil de sex bărbătesc. Iosif şi Maria îi pun fiului lor numele „Iisus”‚ aşa cum i-a îndrumat arhanghelul Gabriel. După mai bine de o lună, când Iisus împlineşte 40 de zile, părinţii săi îl duc la templul din Ierusalim‚ situat la doar câţiva kilometri de locul în care se află ei. Potrivit Legii‚ la 40 de zile de la naşterea unui fiu, mama trebuie să aducă la templu o ofrandă de purificare (Leviticul 12:4-8). Maria aduce ca ofrandă două păsărele. Aceasta ne ajută să ne facem o idee despre starea materială a lui Iosif şi a Mariei. Conform Legii, trebuie aduşi ca ofrandă un berbec tânăr şi o pasăre. Dar, dacă mama nu-şi permite să ofere un berbec, ea poate aduce două turturele sau doi porumbei. Fiind în această situaţie, Maria aduce şi ea două păsărele.

7. Iisus este vizitat de astrologi:

MATEI 2:1-12:

*CÂŢIVA ASTROLOGI/MAGI SUNT CONDUŞI DE O STEA LA IERUSALIM, IAR APOI LA IISUS:

 Câţiva bărbaţi vin de la răsărit. Ei sunt astrologi şi studiază poziţia aştrilor, pretinzând că astfel pot să le prezică oamenilor viitorul (Isaia 47:13). Când erau acasă, în răsărit, ei au văzut o stea şi au urmat-o sute de kilometri. Steaua i-a dus la Ierusalim, nu la Betleem. Ajunşi la Ierusalim, ei întreabă: „Unde este regele iudeilor, care s-a născut? Fiindcă am văzut steaua lui când eram în răsărit şi am venit să ne plecăm înaintea lui” (Matei 2:1, 2). Când aude aceasta, regele Irod se mânie. Îi cheamă pe preoţii principali şi pe alţi conducători religioşi evrei şi îi întreabă unde trebuie să se nască Hristosul. Bazându-şi răspunsul pe Scripturi, ei îi spun: „În Betleemul din Iudeea” (Matei 2:5; Mica 5:2). Atunci, Irod îi cheamă în ascuns pe astrologi şi le spune: „Duceţi-vă şi căutaţi cu atenţie copilaşul, iar, când îl veţi găsi, să-mi daţi de ştire, ca să merg şi eu să mă plec înaintea lui” (Matei 2:8). În realitate însă, Irod vrea să-l găsească pe copilaş ca să-l ucidă. După plecarea astrologilor, steaua pe care au văzut-o când erau în răsărit merge înaintea lor. Este limpede că aceasta nu este o stea obişnuită; ea a fost făcută să apară special pentru a-i îndruma pe astrologi. Ei o urmează până se opreşte deasupra casei în care locuiesc Iosif, Maria şi băieţelul lor. Când intră în casă, astrologii o găsesc pe Maria cu copilaşul Iisus. Ei se pleacă înaintea lui şi-i oferă în dar aur, tămâie albă şi smirnă. Mai târziu, când se pregătesc să se întoarcă la Irod, ei sunt avertizaţi de Dumnezeu în vis să nu facă acest lucru. De aceea, se duc în ţara lor pe alt drum. Ce-a fost această stea care i-a călăuzit pe astrologi? Este greu de spus. Ne ferim să facem speculații! Cât privește pe astrologi/magi există și părerea că ei erau preoți persani ai lui Zoroastru! Nu intrăm în amănunte.

8.Fug de un conducător rău:

MATEI 2:13-23:

*FAMILIA LUI IISUS FUGE ÎN EGIPT;

*IOSIF ŞI FAMILIA SA SE MUTĂ LA NAZARET:

 Iosif o trezeşte pe Maria. Trebuie să-i dea neapărat vestea. Îngerul Domnului i-a apărut în vis şi i-a spus: „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui şi fugi în Egipt. Stai acolo până îţi voi spune eu, fiindcă Irod are de gând să caute copilaşul ca să-l omoare” (Mat. 2:13). Iosif şi Maria împreună cu fiul lor ies fără întârziere din oraş, la adăpostul întunericului. Ei fug chiar la timp, deoarece Irod află că astrologii l-au înşelat. El le spusese să se întoarcă şi să-l informeze cu privire la Iisus, însă ei au părăsit ţara fără să facă aceasta. Irod este furios. El nu renunţă la ideea de a-l ucide pe Iisus, de aceea dă ordin să fie omorâţi toţi băieţii din Betleem şi din împrejurimi de la vârsta de doi ani în jos. Calculul său se bazează pe ceea ce aflase de la astrologii veniţi de la răsărit. Uciderea tuturor acestor băieţi este ceva îngrozitor. Nu ştim câţi copii au fost ucişi, dar plânsul amar şi strigătele de durere ale mamelor îndoliate împlinesc o profeţie biblică făcută de Ieremia, un profet al lui Dumnezeu (Ieremia 31:15). Iosif şi familia sa ajung în Egipt şi rămân să locuiască acolo. Dar, într-o noapte, îngerul Domnului se arată din nou lui Iosif într-un vis. „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui”, îi spune îngerul, „şi du-te în ţara lui Israel, fiindcă aceia care căutau să ia sufletul copilaşului au murit” (Matei 2:20). Iosif înţelege acum că el şi familia sa se pot întoarce în ţara lor. Astfel se împlineşte o altă profeţie biblică: Fiul lui Dumnezeu este chemat din Egipt (Osea 11:1). După cât se pare, Iosif intenţionează să se stabilească împreună cu familia sa în Iudeea, probabil în apropiere de oraşul Betleem, unde au locuit înainte de a fugi în Egipt. Dar află că în Iudeea este rege fiul lui Irod, Arhelaus, un om rău. În alt vis, Dumnezeu îl avertizează pe Iosif cu privire la pericol. Prin urmare, Iosif şi familia sa călătoresc spre nord şi se stabilesc în oraşul Nazaret, din ţinutul Galileii, departe de Ierusalim, centrul vieţii religioase iudaice. Iisus creşte în această comunitate, împlinind astfel o altă profeţie: „El va fi numit Nazarinean” (Matei 2:23). După ce năştea, o femeie israelită era considerată un timp necurată din punct de vedere ceremonial. La sfârşitul acelei perioade, trebuia adusă o ofrandă arsă ca jertfă de purificare. Tuturor li se reamintea astfel că păcatul şi imperfecţiunea s-au transmis nou-născutului. Copilaşul Iisus era perfect şi sfânt (Luca 1:35). Totuşi, Maria şi Iosif „l-au adus” la templu „pentru purificarea lor”, aşa cum prevedea Legea (Luca 2:22). La templu‚ un bărbat în vârstă, pe nume Simeon, li se adresează lui Iosif şi Mariei. Dumnezeu i-a dezvăluit lui Simeon că nu va muri înainte de a-l vedea pe Hristosul‚ sau Mesia‚ promis de Dumnezeu. În această zi‚ Simeon este îndrumat de Duhul Sfânt la templu‚ unde îi găseşte pe Iosif şi Maria cu copilaşul lor. Simeon îl ia pe copilaş în braţe. În timp ce îl ţine pe Iisus în braţe, Simeon îi mulţumeşte lui Dumnezeu, spunând: „Acum, Doamne, tu îl laşi pe robul  tău să moară în pace, potrivit cuvintelor Tale. Pentru că ochii mei au văzut cum vei aduce mântuirea pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, o Lumină pentru a îndepărta vălul de pe popoare şi Slavă poporului tău Israel” (Luca 2:29-32).  Iosif şi Maria rămân uluiţi când aud aceste cuvinte. Simeon îi binecuvântează şi îi spune Mariei că fiul ei „este pus pentru căderea şi ridicarea din nou a multora din Israel” şi că durerea îi va străpunge sufletul asemenea unei săbii ascuţite (Luca 2:34). La templu se află şi profetesa Ana‚ în vârstă de 84 de ani. De fapt‚ ea nu lipseşte niciodată de la templu. Chiar în acest ceas‚ Ana se apropie de Iosif, de Maria şi de copilaşul Iisus. Ea începe să-i aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi să le vorbească despre Iisus tuturor celor care vor să asculte. Cât de mult trebuie să se bucure Iosif şi Maria de tot ce li s-a întâmplat la templu! Cu siguranţă‚ aceasta le confirmă că fiul lor este Cel promis de Dumnezeu.

9.Iisus creşte în Nazaret:

MATEI 13:55, 56 MARCU 6:3:

*COPILĂRIA LUI IISUS:

 Iisus creşte în Nazaret, un oraş mic şi neînsemnat. Acesta este situat la nord de Iudeea, în ţinutul deluros al regiunii Galileea‚ la vest de un lac mare, cunoscut ca Marea Galileii. Când Iosif şi Maria se întorc din Egipt la Nazaret, Iisus are, probabil, vârsta de doi ani şi este, din câte se pare, singurul lor copil. În familia pământeană a lui Iisus existau și fraţii vitregi, Iacov, IosifSimon şi Iuda. Existau și cel puțin două surori vitrge ale lui Iisus. Există în lumea creștină puternice dispute legate de problema dacă aceștia sunt sau nu copiii Mariei și ai lui Iosif. Bisericile Ortodoxă și Catolică consideră că este vorba de copii ai lui Iosif dintr-o altă căsătorie. Așadar, ar fi vorba de veri ai lui Iisus! Nu încercăm clarificarea acestui subiect aici! Pe blogul meu există un alt articol referitor la Maica Domnului! În acel articol îmi exprim părerea aupra acestei chestiuni. Cu siguranţă, Iisus are şi alte rude. I-am amintit deja pe Elisabeta şi pe fiul ei, Ioan (vezi prima parte a acestui comentariu). Ei locuiesc la mulţi kilometri spre sud‚ în Iudeea. Mult mai aproape‚ în Galileea‚ trăieşte Salome‚ după cât se pare‚ sora Mariei şi deci mătuşa lui Iisus. Salome este căsătorită cu Zebedei. Cei doi fii ai lor‚ Iacov şi Ioan‚ ar fi, aşadar, veri primari ai lui Iisus. Nu ştim dacă în copilărie Iisus a petrecut mult timp împreună cu aceşti băieţi‚ însă mai târziu ei îi devin tovarăşi apropiaţi, fiind doi dintre apostolii săi. Iosif trebuie să lucreze din greu pentru a-şi întreţine familia. El este tâmplar. Iosif îl creşte pe Iisus ca pe copilul său‚ motiv pentru care Iisus este numit „fiul tâmplarului” (Matei 13:55). Iosif îl învaţă pe Iisus meseria de tâmplar‚ iar acesta se dovedeşte un ucenic bun. De fapt, mai târziu‚ oamenii spun despre Iisus: „Nu este el tâmplarul?” (Marcu 6:3). Cel mai important lucru din viaţa familiei lui Iosif este închinarea la Dumneze. În Nazaret există o sinagogă unde, fără îndoială, Iosif îşi duce cu regularitate familia pentru a se închina. Mai târziu, despre Iisus s-a spus că a mers la sinagogă „după obiceiul său din ziua sabatului” (Luca 4:16). De asemenea, pentru familia lui Iisus este o mare bucurie să meargă cu regularitate la templul lui Dumnezeu din Ierusalim.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a treia)

10. Familia lui Iisus călătoreşte la Ierusalim:

LUCA 2:40-52:

·LA VÂRSTA DE 12 ANI, IISUS LE PUNE ÎNTREBĂRI ÎNVĂŢĂTORILOR;

·IISUS ÎL NUMEŞTE PE DUMEZEU „TATĂL SĂU”:

 Este primăvară. A sosit timpul ca familia lui Iosif împreună cu prieteni şi rude să pornească în călătorie la Ierusalim, după cum obişnuiesc în fiecare an. Ei se duc la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui, aşa cum prevede Legea (Deuteronomul 16:16). De la Nazaret la Ierusalim sunt aproximativ 120 de kilometri. Este o perioadă plină de activităţi şi mult aşteptată de toţi. Iisus, care are acum 12 ani, este nerăbdător să participe la această sărbătoare şi să fie din nou la templu. Pentru Iisus şi familia sa, sărbătoarea Paştelui nu este doar un eveniment de o zi. Următoarea zi după Paşte este începutul Sărbătorii Turtelor Nedospite, care durează şapte zile (Marcu 14:1). Aceasta face parte din perioada sărbătorii Paştelui. Călătoria de la Nazaret la Ierusalim, şederea lor în acest oraş şi drumul de întoarcere acasă durează aproximativ două săptămâni. Dar anul acesta, din cauza unui incident în care este implicat Isus, călătoria va dura mai mult. Călătoriile la Ierusalim pentru cele trei sărbători anuale erau un prilej de bucurie pentru toţi (Deuteronomul 16:15). În timpul acelor călătorii, Iisus avea posibilitatea să vadă diferite zone ale ţării, să afle unele caracteristici geografice ale lor şi să cunoască închinători ai lui Dumnezeu din alte regiuni. Călătoriile la Ierusalim erau într-adevăr deosebite. În timpul călătoriei spre nord, spre casă, Iosif şi Maria presupun că Iisus este printre prietenii şi rudele cu care călătoresc. Însă Iisus nu este cu ei când se opresc pentru a înnopta. Aşa că merg să-l caute printre tovarăşii de drum, dar nu-l găsesc nicăieri. Atunci Iosif şi Maria se întorc la Ierusalim ca să-l caute. O zi întreagă îl caută fără să-i dea de urmă. Nu-l găsesc nici în ziua următoare. În sfârşit, a treia zi îl găsesc pe Iisus în templu, în una dintre multele săli. Îl văd stând în mijlocul unor învăţători evrei. El îi ascultă, le pune întrebări, iar aceştia rămân uimiţi de priceperea lui. „Copile, de ce te-ai purtat aşa cu noi?”, îl întreabă Maria. „Iată că tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi.” (Luca 2:48). Iisus se miră că n-au ştiut unde era. El îi întreabă: „De ce a trebuit să mă căutaţi? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Luca 2:49). Iisus se întoarce acasă, la Nazaret, cu Iosif şi Maria şi le este supus. El creşte în înţelepciune şi în statură. Deşi tânăr, Iisus se bucură de favoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Încă din copilărie, el a avut preocupări spirituale şi a manifestat respect faţă de părinţi. Într-adevăr, Iisus este un exemplu pentru toți copiii de azi!

11. Ioan Botezătorul pregăteşte calea:

MATEI 3:1-12 MARCU 1:1-8 LUCA 3:1-18 IOAN 1:6-8, 15-28:

 IOAN VINE SĂ PREDICE ŞI SĂ BOTEZE;

 SUNT BOTEZAŢI MULŢI, DAR NU TOŢI:

 Au trecut aproximativ 17 ani de când Iisus, care avea atunci 12 ani, le-a pus întrebări învăţătorilor în templu. Acum este primăvara anului 29. Mulţi vorbesc despre Ioan, o rudă a lui Iisus, care predică în tot ţinutul de la vest de râul Iordan. Ioan este un bărbat care impresionează atât prin înfăţişare, cât şi prin vorbire. El poartă o haină din păr de cămilă, are mijlocul încins cu o centură de piele şi mănâncă lăcuste şi miere sălbatică. Mesajul său este: „Pocăiţi-vă, căci Împărăîia Cerurilor s-a apropiat!” (Matei 3:2). Mesajul lui Ioan trezeşte interesul celor care au venit să-l asculte. Mulţi înţeleg că trebuie să se pocăiască, adică să-şi schimbe atitudinea şi conduita, renunţând la modul de viaţă condamnabil din trecut. Cei care vin la el sunt din „Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul din jurul Iordanului” (Matei 3:5). Mulţi dintre cei care vin la Ioan se căiesc, iar el îi botează scufundându-i în apele Iordanului. Ioan îi botează pe oameni ca simbol al pocăinţei lor sincere de păcatele comise prin încălcarea legământului Legii lui Dumnezeu (Faptele 19:4). Însă nu toţi îndeplinesc cerinţele pentru botez. Când unii conducători religioşi, farisei şi saduchei, vin la el, Ioan îi numeşte „pui de vipere”. El le spune: „Daţi rod potrivit pocăinţei şi să nu îndrăzniţi să ziceţi în sinea voastră: Îl avem de tată pe Avraam. Pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice copii lui Avraam din pietrele acestea. Securea este deja la rădăcina pomilor; orice pom care nu dă rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” (Matei 3:7-10). Deoarece Ioan atrage atenţia multora, transmite un mesaj direct şi îi botează pe mulţi, sunt trimişi la el nişte preoţi şi leviţi care îl întreabă: „Tu cine eşti?”. „Eu nu sunt Hristosul”, spune clar Ioan. „Atunci cine eşti? Eşti Ilie?” „Nu sunt.” „Eşti Profetul?”, întreabă ei, referindu-se la marele Profet despre care Moise a spus că va veni (Deuteronomul 18:15, 18). „Nu!”, răspunde Ioan. Ei insistă, întrebându-l din nou: „Cine eşti? Ca să le dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui despre tine?”. Atunci Ioan le zice: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu: Îndreptați calea Domnului, cum a spus profetul Isaia” (Ioan 1:19-23). Ca urmare, preoţii şi leviţii îl întreabă: „Atunci de ce botezi dacă nu eşti nici Hristosul, nici Ilie, nici Profetul?”. Răspunsul lui Ioan este semnificativ: „Eu botez cu apă. Dar în mijlocul vostru stă cineva pe care nu-l cunoaşteţi. El vine după mine” (Ioan 1:25-27). Da, Ioan recunoaşte că pregăteşte calea ajutându-i pe oameni să dobândească o stare corespunzătoare a inimii pentru a-l accepta pe promisul Mesia. El declară despre acesta: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-i scot sandalele” (Matei 3:11). Ioan chiar spune: „Cel care vine după mine a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine” (Ioan 1:15). Aşadar, mesajul lui Ioan „Pocăiţi-vă, căci Împărăția Cerurilor s-a apropiat!” este într-adevăr oportun (Matei 3:2). Acesta are menirea de a le face cunoscut tuturor că, în curând, Iisus Hristos, îşi va începe slujirea.

12. Iisus este botezat:

MATEI 3:13-17 MARCU 1:9-11 LUCA 3:21, 22 IOAN 1:32-34:

·IISUS ESTE BOTEZAT ŞI UNS CU DUHUL SFÂNT;

·TATĂL CERESC DECLARĂ CĂ IISUS ESTE FIUL SĂU:

 La aproximativ şase luni după ce Ioan Botezătorul începe să predice‚ Iisus‚ care are în jur de 30 de ani‚ vine la el‚ la râul Iordan. Iisus face aceasta nu doar pentru a-l vizita pe Ioan sau pentru a afla cum progresează lucrarea lui. El vine pentru a-i cere lui Ioan să-l boteze. Fireşte, Ioan obiectează: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” (Matei 3:14). Ioan ştie că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Să ne amintim că Ioan a săltat de bucurie în pântecele mamei sale când Maria‚ care era însărcinată cu Iisus‚ a venit în vizită la mama sa, Elisabeta. Fără îndoială că Elisabeta i-a relatat mai târziu acest lucru. Probabil, el a aflat şi că un înger a anunţat naşterea lui Iisus şi că mai mulţi îngeri li s-au arătat unor păstori în noaptea în care s-a născut acesta. Ioan ştie că botezul său este pentru cei care se pocăiesc de păcate. Isus  însă n-are păcat. Deşi Ioan nu este de acord să-l boteze, Iisus insistă: „Lasă de data asta, fiindcă aşa este potrivit să îndeplinim tot ce este drept” (Matei 3:15). De ce este potrivit ca Iisus să fie botezat? Botezul lui Iisus nu este un simbol al pocăinţei de păcate. Cu ocazia botezului, el se prezintă înaintea Tatălui său pentru a înfăptui voinţa sa (Evrei 10:5-7). Iisus a fost tâmplar‚ dar acum a venit timpul să înceapă serviciul pentru care Tatăl său ceresc l-a trimis pe pământ. Se aşteaptă Ioan ca în momentul botezului lui Iisus să se întâmple ceva neobişnuit? Ioan a relatat mai târziu: „Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând este cel care botează cu Duh Sfânt»” (Ioan 1:33). Aşadar, Ioan se aşteaptă să vadă Duhul Sfânt coborând asupra unui om pe care îl botează. De aceea, după ce Iisus iese din apă, probabil că Ioan nu este surprins să vadă „Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste Iisus” (Matei 3:16). Dar la botezul lui Iisus se mai întâmplă ceva. „Cerurile se deschid” înaintea Sa. Nu putem ști ce înseamnă exact acest fapt, probabil semnifică posibilitatea pentru Iisus de-al revedea direct pe Tatăl! În plus, la botezul lui Iisus, o voce din Cer declară: „Acesta este Fiul meu, cel iubit,în care îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). Vocea este, evident, a lui Dumnezeu-Tatăl. Iisus este Fiul lui Dumnezeu – „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, după cum se spune în Crezul creștin! După ce descrie botezul lui Iisus, evanghelistul  Luca precizează: „Iisus avea cam treizeci de ani când şi-a început lucrarea şi era, aşa cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, . . . fiul lui David, . . . fiul lui Avraam, . . . fiul lui Noe, . . . fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:23-38).

13. Să învăţăm din modul în care Iisus a făcut faţă ispitelor:

MATEI 4:1-11 MARCU 1:12, 13 LUCA 4:1-13:

·SATAN ÎL ISPITEŞTE PE IISUS:

  Imediat după ce este botezat de Ioan, Iisus este dus de Duhul Sfânt în pustiul Iudeii.  Aici, El rămâne 40 de zile şi 40 de nopţi. El nu mănâncă nimic în tot acest timp. Apoi, când i se face foarte foame, Satan Diavolul vine la El să-l ispitească şi îi zice: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune-le acestor pietre să se facă pâini” (Matei 4:3). Iisus se împotriveşte ispitei, întrucât ştie că este greşit să-şi folosească puterile supranaturale pentru a-şi satisface propriile dorinţe. Diavolul nu renunţă, ci încearcă să-l ispitească în alt fel. El îi cere să se arunce de pe parapetul templului. Dar Iisus nu cedează tentaţiei de a face ceva spectaculos ca să atragă atenţia asupra lui. Citând din Scripturi, Iisus arată că este greşit să-l pui pe Dumnezeu la încercare în modul acesta. Apoi, ispitindu-l a treia oară, Diavolul îi arată lui Iisus – nu ştim în ce fel – „toate regatele lumii şi gloria lor” şi îi spune: „Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie dacă te vei prosterna şi te vei închina o dată înaintea mea”. Din nou, Iisus refuză categoric, spunând: „Pleacă, Satan!” (Matei 4:8-10). El nu cade în capcana de a face ce este rău, deoarece ştie că doar lui Tatălui trebuie să i se aducă închinare. Da, Iisus alege să-i rămână fidel lui Dumnezeu-Tatăl. Avem multe de învăţat din aceste ispite şi din modul în care Iisus a reacţionat la ele. Ispitele au fost reale, ceea ce dovedeşte că Diavolul nu este doar un simbol al răului, aşa cum susţin unii oameni. El este o persoană reală, invizibilă. Această relatare arată, de asemenea, că guvernele lumii, deși sunt îngăduite de Dumnezeu,  sunt sub influența Diavolului!  Dacă nu aşa ar sta lucrurile, Satan nu l-ar fi putut ispiti pe Iisus în acest fel! Mai mult decât atât, Diavolul a spus că, dacă Iisus se va închina o dată înaintea lui, el îi va da toate regatele lumiiDiavolul ar putea încerca să ne ispitească şi pe noi într-un mod asemănător, probabil oferindu-ne ocazii de a acumula bogăţii şi de a dobândi putere sau o poziţie înaltă în această lume. Dăm dovadă de înţelepciune dacă urmăm exemplul lui Iisus rămânându-i fideli lui Dumnezeu, indiferent de tentaţiile cu care ne confruntăm. Dar este demn de remarcat că Diavolul a plecat de la Iisus, „aşteptând un alt moment prielnic” (Luca 4:13). Şi nouă ni s-ar putea întâmpla la fel, de aceea este important să fim mereu vigilenţi.

14. Iisus îşi alege primii discipoli:

IOAN 1:29-51;

·SUNT ALEŞI PRIMII APOSTOLI/DISCIPOLI AI LUI IISUS:

 Iisus a petrecut 40 de zile în pustiu. Înainte de a merge înapoi în Galileea, Iisus se întoarce la Ioan, care l-a botezat. Când Iisus se apropie de Ioan, acesta arată spre El şi le spune celor prezenţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii! Acesta este Cel despre care am zis: După mine vine un om care a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine” (Ioan 1:29, 30). Deşi este cu câteva luni mai mare decât Iisus, Ioan ştie că Iisus a existat înaintea sa în Cer ca Dumnezeu-Fiul. Cu câteva săptămâni în urmă, când Iisus a venit să fie botezat, se pare că Ioan nu era sigur că Iisus avea să fie Mesia. „Eu nu-l cunoşteam”, admite Ioan, „dar iată de ce am venit să botez cu apă: ca El să fie dezvăluit Israelului” (Ioan 1:31). Ioan le relatează ascultătorilor săi ce s-a întâmplat la botezul lui Iisus: „Am văzut Duhul Sfânt coborând din Cer ca un porumbel; şi a rămas peste el. Eu nu-l cunoşteam, dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând este cel care botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut lucrul acesta şi am depus mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1:32-34). În ziua următoare, când Ioan este împreună cu doi dintre discipolii săi, Iisus vine din nou la el. Văzându-l, Ioan spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:36). Ca urmare, aceşti doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul îl urmează pe Iisus. Unul dintre ei se numeşte Andrei. Probabil că celălalt este chiar cel care a consemnat acest episod şi care se numeşte tot IoanSe pare că acest Ioan este un văr al lui Iisus, fiind unul dintre fiii lui SalomeEa este probabil sora Mariei, iar soţul ei este Zebedei. Întorcându-se şi văzându-i pe Andrei şi pe Ioan că îl urmează, Iisus îi întreabă: „Ce căutaţi?”. „Rabi, . . . unde stai?”, îl întreabă ei. Iisus le răspunde: „Veniţi şi veţi vedea” (Ioan 1:37-39). Este în jurul orei patru după-amiaza, iar Andrei şi Ioan petrec restul zilei cu Iisus. Andrei este atât de entuziasmat, încât, după ce îl găseşte pe fratele său Simon, numit şi Petru, îi spune: „Noi l-am găsit pe Mesia” (Ioan 1:41). Andrei îl duce pe Petru la Iisus. Evenimentele ulterioare lasă să se înţeleagă că şi Ioan îl duce pe fratele lui, Iacov, la Iisus; însă Ioan nu menţionează acest detaliu referitor la el în Evanghelia sa. În următoarea zi, Iisus îl găseşte pe Filip, care este din Betsaida, oraşul natal al lui Andrei şi al lui Petru, situat în apropiere de ţărmul nordic al Mării Galileii. Iisus îi face lui Filip invitaţia: „Urmează-mă!” (Ioan 1:43). Apoi Filip îl găseşte pe Natanael, numit şi Bartolomeu, şi îi spune: „Noi l-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi Profeţii: este Iisus, fiul lui Iosif, din Nazaret”. Natanael este neîncrezător şi îi zice lui Filip: „Poate să iasă ceva bun din Nazaret?”. „Vino şi vezi!”, îl îndeamnă Filip. Iisus îl vede pe Natanael apropiindu-se şi spune: „Iată într-adevăr un israelit în care nu este înşelăciune!”. „Cum de mă cunoşti?”, întreabă Natanael. „Te-am văzut mai înainte ca Filip să te cheme, când erai sub smochin”, îi spune Iisus. Uimit, Natanael îi răspunde: „Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel!”. „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi?”, îl întreabă Iisus. „Vei vedea lucruri mai mari decât acestea.” Apoi Iisus declară: „Foarte adevărat vă spun: Veţi vedea Cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând la Fiul Omului” (Ioan 1:45-51). La scurt timp după aceea, Iisus împreună cu noii săi discipoli pleacă din Valea Iordanului şi pornesc spre Galileea.

15. Primul miracol al lui Iisus:

IOAN 2:1-12:

·NUNTA DIN CANA;

·IISUS TRANSFORMĂ APA ÎN VIN:

 Este a treia zi de când Natanael a devenit unul dintre primii discipoli ai lui Iisus. Iisus împreună cu cel puţin câţiva dintre aceştia se îndreaptă spre nord, spre ţinutul Galileii, de unde sunt ei originari. Destinaţia lor este Cana, oraşul natal al lui Natanael, situat într-o zonă de deal, la nord de Nazaret, unde a crescut Iisus. Ei au fost invitaţi la un ospăţ de nuntă în Cana. La nuntă a venit şi mama lui Iisus. Se pare că Maria‚ fiind prietenă cu familia mirilor‚ dă o mână de ajutor, ocupându-se de numeroşii invitaţi. Astfel, ea observă imediat că lipseşte ceva şi îi spune lui Iisus: „Nu mai au vin” (Ioan 2:3). Prin aceste cuvinte, Maria îi sugerează lui Iisus să facă ceva ca să rezolve problema. Folosind o expresie idiomatică pentru a-şi exprima dezacordul, Iisus îi spune: „Ce am eu de-a face cu tine, femeie?” (Ioan 2:4). Întrucât Iisus este  Fiul lui Dumnezeu, doar Tatăl Său Ceresc poate hotărî ce va face El, nu familia sau prietenii. Dovedind înţelepciune, Maria lasă problema în seama fiului ei‚ spunându-le celor care slujesc: „Să faceţi tot ce vă va spune!” (Ioan 2:5). Acolo se află şase vase de piatră pentru apă‚ fiecare având peste patruzeci de litri. Iisus le spune celor care slujesc: „Umpleţi vasele cu apă”. Apoi‚ Iisus zice: „Scoateţi acum puţin şi duceţi-i directorului/nunului petrecerii” (Ioan 2:7, 8). Directorul petrecerii este impresionat de calitatea excepţională a vinului‚ însă nu ştie că acesta a fost obţinut printr-un miracol. El îl cheamă pe mire şi îi spune: „Orice om serveşte mai întâi vinul cel bun şi, când oamenii sunt ameţiţi, pe cel mai puţin bun. Tu ai păstrat vinul cel bun până acum” (Ioan 2:10). Acesta este primul miracol al lui Iisus. Când noii săi discipoli/apostoli văd miracolul, credinţa lor în Iisus se întăreşte. După aceea, Iisus împreună cu mama sa şi cu fraţii săi vitregi/verii Săi* merg în Capernaum, oraş situat pe ţărmul nord-vestic al Mării Galileii.

*Notă: – în această prezentare a vieții lui Iisus nu intru în chestiuni teologice aprig discutate între confesiunile creștine. Este și cazul problemei fraților lui Iisus. Părerea mea legată de această chestiune se poate citi într-un alt articol de pe blog – „Despre Fecioara Maria, Maica Domnului”.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a IV-a).

16. Iisus manifestă zel pentru Dumnezeu-Tatăl:

IOAN 2:12-22:

·IISUS CURĂŢĂ TEMPLUL:

 După nunta din Cana, Iisus porneşte spre Capernaum. Mama lui Iisus şi fraţii săi vitregi/verii (după alte opinii) – Iacov, Iosif, Simon şi Iuda – călătoresc împreună cu el. De ce merge Iisus la Capernaum? Acest oraş are o poziţie mai avantajoasă decât Nazaretul sau Cana şi este, din câte se pare, mai mare. De asemenea, mulţi dintre noii discipoli ai lui Iisus locuiesc în Capernaum sau în apropiere de acest oraş. Astfel, Iisus îi poate învăță în regiunea lor natală. În plus, cât timp se află la Capernaum‚ Iisus înfăptuieşte lucrări extraordinare. Prin urmare, mulţi oameni din Capernaum şi din împrejurimi aud despre ceea ce face El în acest oraş. Dar, fiind iudei devotaţi, Iisus şi însoţitorii săi trebuie să pornească în curând spre Ierusalim pentru a sărbători Paştile din anul 30. În timp ce sunt la templul din Ierusalim, discipolii lui Iisus remarcă un aspect impresionant al personalităţii sale pe care nu l-au descoperit până acum. Legea lui Dumnezeu le cere israeliţilor să aducă jertfe de animale la templu, iar cei care vin la Ierusalim de la distanţă au nevoie de hrană pe parcursul şederii lor. De aceea, Legea le permite acestora să aducă bani cu care să cumpere „vite, oi, capre” şi alte lucruri necesare cât timp se află aici (Deuteronomul 14:24-26). Drept urmare, negustorii din Ierusalim vând animale sau păsări chiar într-o curte mare a templului. Unii dintre ei îi înşală pe oameni, cerând preţuri prea mari. Cuprins de indignare, Iisus împrăştie monedele schimbătorilor de bani, le răstoarnă mesele şi îi izgoneşte din templu. Iisus spune apoi: „Luaţi de aici lucrurile acestea! Şi nu mai faceţi din casa Tatălui meu o casă de negoţ!” (Ioan 2:16). Când văd aceasta, discipolii lui Iisus îşi amintesc următoarea profeţie referitoare la Fiul lui Dumnezeu: „Zelul pentru casa ta mă va mistui”. Dar iudeii îl întreabă: „Prin ce semn poţi să ne arăţi că ai dreptul să faci aceste lucruri?”. Iisus le răspunde: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. (Ioan 2:17-19). Iudeii se gândesc că Iisus se referă la templul propriu-zis din Ierusalim, de aceea îi spun: „Templul acesta a fost zidit în patruzeci şi şase de ani, şi tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2:20). Însă Iisus face referire la templul trupului său. Trei ani mai târziu, când Iisus este înviat, discipolii îşi amintesc aceste cuvinte.

17. Într-o noapte, Isus îl învaţă pe Nicodim adevăruri profunde:

IOAN 2:23-3:21:

·IISUS VORBEŞTE CU NICODIM;

·CE ÎNSEAMNĂ „A SE NAŞTE DIN NOU”:

 În timp ce se află în Ierusalim la sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus face semne extraordinare, sau miracole, şi mulţi cred în El. Nicodim, fariseu şi membru al Curţii Supreme a iudeilor, numite Sanhedrin, este impresionat. Întrucât vrea să afle mai multe, el merge la Iisus după lăsarea întunericului, probabil pentru că nu vrea să fie văzut de ceilalţi conducători iudei, temându-se că reputaţia lui ar putea avea de suferit. „Rabi”, îi spune Nicodim, „ştim că ai venit ca învăţător de la Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate face semnele pe care le faci tu dacă Dumnezeu nu este cu el”. Atunci Iisus îi spune lui Nicodim că, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, o persoană trebuie „să se nască din nou” (Ioan 3:2, 3). Dar cum poate cineva să se nască din nou? „Mai poate el să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască?”, întreabă Nicodim (Ioan 3:4). Desigur, nu aceasta înseamnă naşterea din nou. Iisus explică: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). „Nașterea din nou”, în esență, înseamnă pentru creștinii adevărați să-l accepte sincer pe Iisus ca Domn și Mântuitor personal, lucru posibil prin ajutorul Duhului Sfânt! Mai târziu, la Penticosta din 33, Duhul Sfânt avea să fie turnat şi peste alţi continuatori botezaţi ai lui Iisus, aceştia născându-se astfel din nou ca fii ai lui Dumnezeu născuți prin Duh (Faptele 2:1-4). Lui Nicodim îi este greu să înţeleagă ce îl învaţă Iisus despre Împărăție. De aceea, Iisus îi dezvăluie mai multe referitor la rolul său deosebit de Fiu al lui Dumnezeu. Iisus îi spune: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14, 15). Israeliţii din vechime care au fost muşcaţi de şerpi veninoşi au trebuit să privească la şarpele de aramă ca să fie salvaţi (Numerele 21:9). În mod asemănător, toţi oamenii trebuie să manifeste credinţă în Fiul lui Dumnezeu pentru a fi salvaţi de la moarte, la care au fost cu toţii condamnaţi, şi să primească viaţă veşnică. Scoţând în evidenţă iubirea lui Tatălui Ceresc faţă de oameni, Iisus îi spune în continuare lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Aşadar, la circa şase luni după ce şi-a început serviciul pământesc, Iisus explică în mod clar că El este calea spre salvare pentru omenire. Iisus îi zice lui Nicodim: „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea”. Aceasta înseamnă că El nu a fost trimis să pronunţe o judecată împotriva lumii, condamnându-i pe toţi oamenii la distrugere. Dimpotrivă, aşa cum spune Iisus, el a fost trimis „pentru ca lumea să fie salvată prin El” (Ioan 3:17). Nicodim s-a temut să vină la Iisus, făcând aceasta la adăpostul întunericului. De aceea, este interesant că Iisus încheie discuţia cu el astfel: „Iar aceasta este judecată: lumina (Iisus fiind lumina prin viaţa şi învăţăturile sale) a venit în lume, dar oamenii au iubit mai degrabă întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Fiindcă cine practică lucruri rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie dezaprobate. Dar cine practică adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele lui sunt făcute în armonie cu voinţa lui Dumnezeu” (Ioan 3:19-21). Lui Nicodim, acest fariseu şi învăţător al Israelului, nu-i rămâne decât să mediteze la ce a aflat despre rolul lui Iisus în scopul urmărit de Dumnezeu-Tatăl, – mântuirea oamenilor!

18. Iisus creşte, iar Ioan descreşte:

MATEI 4:12 MARCU 6:17-20 LUCA 3:19, 20 IOAN 3:22-4:3;

· DISCIPOLII LUI IISUS BOTEAZĂ;

· IOAN BOTEZĂTORUL ESTE ARUNCAT ÎN ÎNCHISOARE:

 După ce sărbătoresc Paştile în primăvara anului 30, Iisus şi discipolii săi pleacă din Ierusalim. Însă ei nu se întorc direct acasă, în Galileea, ci merg în ţinutul Iudeii, unde botează mulţi oameni. Ioan Botezătorul face o lucrare asemănătoare de aproximativ un an, iar unii dintre discipolii săi sunt încă cu el, probabil în valea râului Iordan. Iisus însuşi nu botează pe nimeni, ci discipolii săi fac acest lucru sub îndrumarea Sa. În această perioadă din misiunea pământească a lui Iisus, atât El, cât şi Ioan îi învaţă pe iudeii care se căiesc de păcatele comise prin încălcarea legământului Legii lui Dumnezeu (Faptele 19:4). Discipolii lui Ioan sunt invidioşi şi i se plâng cu privire la Iisus, spunând: „Omul (Isus) care era cu tine . . . botează şi toţi se duc la el” (Ioan 3:26). Însă Ioan nu este invidios. El se bucură de rezultatele lucrării lui Iisus şi vrea ca şi discipolii săi să se bucure. Ioan le aminteşte: „Voi îmi sunteţi martori că am spus: Nu sunt eu Hristosul, ci am fost trimis înaintea Lui”. El clarifică această idee printr-o ilustrare uşor de înţeles pentru toţi: „Cine are mireasă este mire. Iar prietenul mirelui, când stă şi îl ascultă, se bucură mult de glasul mirelui. Această bucurie a mea a ajuns deplină” (Ioan 3:28, 29). Ioan, asemenea prietenului unui mire, s-a bucurat în urmă cu câteva luni, când i-a prezentat pe discipolii săi lui Iisus. Unii dintre aceştia l-au urmat pe Iisus. Mai târziu, ei vor fi unşi cu Duhul Sfânt. Ioan doreşte ca şi actualii săi discipoli să-l urmeze pe Iisus. De fapt, scopul lui Ioan este acela de a pregăti calea pentru serviciul lui Hristos. Ioan explică: „El trebuie să crească, iar eu să descresc” (Ioan 3:30). Unul dintre discipolii lui Iisus, numit tot Ioan, a consemnat mai târziu unele detalii referitoare la originea lui Iisus şi la rolul său vital în salvarea omenirii: „Cine vine de sus este deasupra tuturor celorlalţi. Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine are credinţă în Fiul are viaţă veşnică. Cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:31, 35, 36). Acesta este un adevăr important pe care  toți oamenii trebuie să-l ştie. La scurt timp după ce spune că trebuie să descrească, cu alte cuvinte că rolul şi activitatea sa trebuie să se încheie, Ioan Botezătorul este arestat de regele Irod. Acesta s-a căsătorit cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg Filip. Deoarece Ioan condamnă în public relaţia lor adulteră, Irod îl aruncă în închisoare. Auzind că Ioan a fost arestat, Iisus, împreună cu discipolii săi, pleacă din Iudeea în Galileea (Matei 4:12; Marcu 1:14).

19. Iisus o învaţă pe o femeie samariteană:

IOAN 4:3-43:

·IISUS ÎI ÎNVAŢĂ PE O FEMEIE SAMARITEANĂ ŞI PE ALŢII;

·ÎNCHINAREA APROBATĂ DE DUMNEZEU:

 După ce pleacă din Iudeea, Iisus şi discipolii săi merg în Galileea, călătorind spre nord prin ţinutul Samariei. Întrucât sunt obosiţi din cauza călătoriei, ei se opresc în jurul amiezii în apropierea oraşului Sihar pentru a se odihni lângă izvorul lui Iacob. Probabil că Iacob a săpat acest izvor sau a plătit să fie săpat cu secole în urmă. În prezent, se crede că izvorul lui Iacob se află în apropierea actualului oraş Nablus. În timp ce Iisus se odihneşte lângă izvor, discipolii săi se duc în oraşul aflat în apropiere să cumpere de mâncare. În lipsa lor, la izvor vine o femeie samariteană ca să scoată apă. Iisus îi spune: „Dă-mi să beau” (Ioan 4:7). În general, iudeii nu au legături cu samaritenii din cauza unor prejudecăţi adânc înrădăcinate. De aceea, femeia se miră şi întreabă: „Cum se face că tu, deşi eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?”. Iisus îi răspunde: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel care îţi zice: „Dă-mi să beau”, i-ai fi cerut tu Lui şi El ţi-ar fi dat apă vie”. „Domnule”, îi spune femeia, „n-ai nici măcar o găleată cu care să scoţi apă, iar fântâna este adâncă. De unde ai această apă vie? Eşti tu mai mare decât strămoşul nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi care a băut din ea cu fiii lui şi cu vitele lui?” (Ioan 4:9-12). „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete”, explică Iisus. „Dar celui ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu-i va mai fi sete niciodată, ci apa pe care i-o voi da va deveni în el un izvor de apă care ţâşneşte ca să dea viaţă veşnică.” (Ioan 4:13, 14) Deşi se simte obosit, Iisus este dispus să-i împărtăşească femeii samaritene adevărul care duce la viaţă veșnică. Atunci femeia îi spune: „Domnule, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot apă”. Iisus pare să schimbe subiectul şi-i zice: „Du-te, cheamă-l pe soţul tău şi vino aici”. Ea mărturiseşte: „N-am soţ”. Spre marea ei surprindere, Iisus îi spune: „Bine-ai zis: „N-am soţ”. Căci ai avut cinci soţi, iar bărbatul pe care-l ai acum nu-ţi este soţ” (Ioan 4:15-18). Femeia înţelege semnificaţia cuvintelor lui Iisus şi, uimită, îi zice: „Domnule, văd că eşti profet”. Prin ceea ce spune în continuare, dovedeşte că o interesează lucrurile spirituale: „Strămoşii noştri (samaritenii) s-au închinat pe muntele acesta (muntele Garizim, aflat în apropiere), dar voi (evreii) spuneţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:19, 20). Atunci Iisus îi explică femeii samaritene că nu locul de închinare este important: „Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim”. El continuă: „Vine ceasul, şi acesta este acum, când închinătorii adevăraţi i se vor închina Tatălui cu Duh şi Adevăr, căci astfel de închinători caută Tatăl” (Ioan 4:21, 23, 24). Ceea ce contează pentru Tatăl nu este locul în care slujitorii săi îi aduc închinare, ci modul în care i se închină ei, prin credința în Duhul Sfânt și în Adevăr ( Iisus este Adevărul!). Femeia este impresionată. „Ştiu că vine Mesia, care se numeşte Hristos”, zice ea. „Când va sosi, El ne va spune toate lucrurile deschis.” (Ioan 4:25) Apoi, Iisus îi dezvăluie un adevăr important: „Eu, care îţi vorbesc, sunt Acela” (Ioan 4:26). Să ne gândim: Iisus îi acordă o onoare deosebită unei femei care a venit la amiază să scoată apă. El îi spune direct ceea ce, din câte se pare, nu a mai spus nimănui până acum în mod deschis, şi anume că El este Mesia!

MULŢI SAMARITENI CRED:

 Discipolii lui Iisus se întorc din Sihar cu mâncare. Ei îl găsesc pe Iisus la izvorul lui Iacob, unde l-au lăsat. Acum, El vorbeşte cu o femeie samariteană. Când sosesc discipolii, ea îşi lasă acolo vasul de apă şi merge în oraş. Odată ajunsă în Sihar, femeia le povesteşte oamenilor lucrurile pe care i le-a zis Iisus. Ea le vorbeşte cu convingere: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut”. Apoi, probabil pentru a le stârni curiozitatea, ea întreabă: „Oare nu este El Hristosul?” (Ioan 4:29). Aceasta este o întrebare referitoare la o chestiune importantă, de interes încă din zilele lui Moise (Deuteronomul 18:18). Astfel, oamenii din oraş se simt îndemnaţi să vină să-l vadă ei înşişi pe Iisus. Între timp, discipolii stăruie pe lângă Iisus să mănânce mâncarea adusă de ei. Dar El le spune: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi”. Discipolii se miră, zicându-şi unii altora: „Nu cumva i-a adus cineva de mâncare?”. Iisus le explică în mod binevoitor: „Hrana mea este să fac voinţa Celui care m-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Sa” (Ioan 4:32-34). Aceste cuvinte sunt semnificative pentru toţi continuatorii săi. Lucrarea/misiunea despre care vorbeşte Iisus nu este secerişul propriu-zis, care va avea loc peste aproximativ patru luni. Mai degrabă, Iisus face referire la un seceriş spiritual, după cum reiese din cuvintele sale: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele: sunt albe pentru seceriş. Deja secerătorul primeşte plata şi strânge rod pentru viaţa veşnică, pentru ca semănătorul şi secerătorul să se bucure împreună” (Ioan 4:35, 36). Iisus îşi dă seama deja de rezultatele discuţiei sale cu femeia samariteană. Mulţi oameni din Sihar cred în El datorită mărturiei acestei femei, întrucât ea le zice: „Mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut” (Ioan 4:39). Prin urmare, când vin din Sihar la fântână, ei îl roagă pe Iisus să rămână şi să le vorbească în continuare. Iisus acceptă şi rămâne în Samaria două zile. Ascultându-l pe Iisus, şi mai mulţi samariteni cred în El. Ei îi spun femeii: „De-acum nu mai credem datorită spuselor tale, căci am auzit noi înşine şi ştim că omul acesta este cu adevărat salvatorul lumii” (Ioan 4:42).Mai sunt patru luni până la seceriş – din câte se pare, până la secerişul orzului – care are loc primăvara în această zonă. Aşadar, acum este probabil luna noiembrie sau decembrie. Aceasta înseamnă că, după sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus şi discipolii săi au rămas aproximativ opt luni în Iudeea, învăţând şi botezând. Ei se îndreaptă acum spre nord, spre casa lor din Galileea. Ce îi aşteaptă acolo? – vom vedea în partea următoarea!

SUPLIMENTAR: CINE ERAU SAMARITENII?

 Regiunea numită Samaria se întindea între Iudeea la sud şi Galileea la nord. După moartea regelui Solomon, cele zece triburi din nord ale lui Israel s-au despărţit de tribul lui Iuda şi al lui Beniamin. Israeliţii care făceau parte din cele zece triburi au adoptat închinarea la viţel. Prin urmare, în 740 î.H. (cronologia este relativă), Dumnezeu a permis ca asirienii să cucerească Samaria. Cei mai mulţi dintre locuitorii Samariei au fost deportaţi de invadatori, în locul lor fiind aduşi străini din alte părţi ale Imperiului Asirian. Aceşti închinători la dumnezei străini şi unii israeliţi care au rămas în ţară au încheiat căsătorii între ei. Treptat, locuitorii acestei zone au ajuns să practice o formă de închinare care includea unele învăţături şi practici prevăzute de Legea lui Dumnezeu, precum circumcizia. Totuşi, închinarea lor nu putea fi considerată adevărată (2 Regi 17:9-33; Isaia 9:9). În zilele lui Iisus, samaritenii acceptau cărţile lui Moise, însă nu se închinau la templul din Ierusalim. Ani la rând, ei s-au închinat la un templu construit pe muntele Garizim, nu departe de Sihar, şi au continuat să se închine pe acest munte chiar şi după ce templul de acolo a fost distrus. În timpul serviciului lui Iisus era evident că samaritenii şi evreii nu erau în relaţii bune (Ioan 8:48).

Notă: versetele sunt preluate dintr-o versiune biblică italiană. Traducerea este personală.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a cincea).

20. Al doilea miracol făcut de Iisus în Cana:

MARCU 1:14, 15 LUCA 4:14, 15 IOAN 4:43-54:

 IISUS ANUNŢĂ CĂ „ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU S-A APROPIAT”;

 EL VINDECĂ UN BĂIAT DE LA DISTANŢĂ:

 După ce a petrecut două zile în Samaria, Iisus se îndreaptă spre locul unde a crescut. El a desfăşurat o amplă campanie de predicare în Iudeea, însă nu se întoarce în Galileea ca să se odihnească. Dimpotrivă, Iisus începe o lucrare chiar mai mare în ţinutul copilăriei sale. Probabil că nu se aşteaptă să fie bine primit, deoarece, aşa cum a spus chiar El, „profetul nu este prețuit în patria lui” (Ioan 4:44). Discipolii săi nu mai rămân cu El, ci se întorc acasă, la familiile lor şi la vechile lor ocupaţii. Mesajul pe care Iisus începe să-l predice este următorul: „Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în vestea bună!” (Marcu 1:15). Cum reacţionează oamenii? Mulţi galileeni îl primesc bine pe Iisus, dându-i onoare. Acest lucru nu se datorează doar mesajului său. Cu câteva luni înainte, unii galileeni au fost la Ierusalim cu ocazia Paştelui şi au văzut semnele mari făcute de Iisus (Ioan 2:23). Unde îşi începe Iisus serviciul din Galileea? Se pare că în Cana, unde mai demult a transformat apa în vin la un ospăţ de nuntă. În timp ce Iisus se află a doua oară în Cana, i se aduce la cunoştinţă că un băiat este foarte bolnav, la un pas de moarte. Acesta este fiul unui slujitor al regelui Irod Antipa, rege care mai târziu va porunci decapitarea lui Ioan Botezătorul. Slujitorul află că Iisus a sosit din Iudeea la Cana. Astfel, el vine aici din Capernaum, oraşul său, pentru a-l căuta pe Iisus. Cuprins de durere, slujitorul regelui îl imploră pe Iisus: „Doamne, coboară înainte să-mi moară copilaşul” (Ioan 4:49). Răspunsul lui Iisus trebuie să-l surprindă pe bărbat: „Du-te, fiul tău trăieşte!” (Ioan 4:50). Slujitorul regelui Irod crede cuvintele lui Iisus şi se întoarce acasă. Pe drum, îi întâlneşte pe sclavii săi, care vin în grabă la el ca să-i spună vestea cea bună. Într-adevăr, fiul său trăieşte şi este sănătos. Încercând să pună cap la cap informaţiile, el îi întreabă când s-a însănătoşit fiul său. „Ieri, la ceasul al şaptelea, l-a lăsat febra”, îi răspund ei (Ioan 4:52). Slujitorul regelui îşi dă seama că este exact ora când Iisus i-a spus: „Fiul tău trăieşte”. După ce fiul acestui om, care este destul de bogat ca să-şi permită sclavi, a fost vindecat, atât el, cât şi toată casa lui devin discipoli ai lui Hristos. Cana este deci locul unde Iisus face miracole în două ocazii, prima dată transformând apa în vin, iar apoi vindecând un băiat de la o distanţă de aproximativ 25 de kilometri. Desigur, acestea nu sunt singurele sale miracole. Dar vindecarea aceasta este importantă deoarece marchează întoarcerea sa în Galileea. Iisus este cu siguranţă, în ochii oamenilor, un profet aprobat de Dumnezeu, însă în ce măsură va fi „onorat în patria lui”? Vom vedea însoţindu-l pe Iisus în oraşul său, Nazaret

21. În sinagoga din Nazaret:

LUCA 4:16-31:

·IISUS CITEŞTE DIN SULUL LUI ISAIA;

·OAMENII DIN NAZARET ÎNCEARCĂ SĂ-L OMOARE;

 În Nazaret este, fără îndoială, mare agitaţie. Cu peste un an în urmă, când a plecat să fie botezat de Ioan, Iisus a fost tâmplar în acest oraş. Acum însă El este cunoscut ca un bărbat care înfăptuieşte lucrări miraculoase. Locuitorii oraşului sunt nerăbdători să-l vadă pe Iisus făcând astfel de lucrări în mijlocul lor. Nerăbdarea lor creşte când Iisus, potrivit obiceiului său, se duce la sinagogă. Serviciul religios de aici include rugăciuni şi citirea unui fragment din cărţile lui Moise, după cum se face „în sinagogi în fiecare sabat” (Faptele 15:21). Se citesc şi fragmente din cărţile profetice. Când se ridică să citească, Iisus îi recunoaşte, probabil, pe mulţi oameni din anii în care venea la această sinagogă. I se înmânează sulul profetului Isaia. El găseşte locul în care se vorbeşte despre Cel uns cu Duhul lui Dumnezeu/Duhul Sfânt, pasaj care în Bibliile actuale corespunde cu Isaia 61:1, 2Iisus citeşte despre Cel prezis care urmează să le predice captivilor eliberarea, orbilor recăpătarea vederii şi să vestească anul de bunăvoinţă al lui Dumnezeu. Iisus îi înapoiază slujitorului sulul şi se aşază. Toate privirile sunt aţintite asupra Lui. Atunci El le spune probabil mai multe lucruri, iar la un moment dat face şi următoarea afirmaţie foarte importantă: „Astăzi s-a împlinit acest cuvânt din Scripturi pe care tocmai l-aţi auzit” (Luca 4:21). Oamenii sunt uimiţi „de cuvintele pline de har ce Îi ies din gură” şi îşi spun unul altuia: „Nu este acesta fiul lui Iosif?”. Dar, dându-şi seama că ei vor să îl vadă înfăptuind lucrări miraculoase, asemenea acelora despre care au auzit, Iisus le zice: „Fără îndoială că veţi folosi următorul proverb cu privire la Mine: Doctore, vindecă-te pe Tine! Fă şi aici, în patria Ta, lucrurile despre care am auzit că s-au întâmplat în Capernaum!” (Luca 4:22, 23). Probabil că locuitorii Nazaretului se gândesc că El trebuia să facă vindecări mai întâi aici, în folosul oamenilor din regiunea sa. De aceea, poate ei consideră că Iisus nu le-a acordat atenţia cuvenită. Realizând care le sunt gândurile, Iisus le aminteşte unele episoade din istoria Israelului. În Israel erau multe văduve pe timpul lui Ilie, menţionează el, însă Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele. El s-a dus la o văduvă neisraelită din Sarepta, un oraş situat în apropiere de Sidon, unde a înfăptuit un miracol, salvând viaţa văduvei şi a fiului ei (1 Regi 17:8-16). Iar în zilele lui Elisei existau mulţi leproşi în Israel, dar Elisei l-a curăţat numai pe Naaman, sirianul (2 Regi 5:1, 8-14). Cei din Nazaret ar putea considera că aceste paralele între situaţia lor şi cele două situaţii din istoria Israelului sunt în defavoarea lor, demascându-le egoismul şi lipsa de credinţă. Cum reacţionează ei? Cei aflaţi în sinagogă se înfurie, se ridică şi îl scot pe Iisus afară din oraş. Ei îl duc pe culmea muntelui pe care este construit Nazaretul şi încearcă să-l arunce jos. Dar Iisus scapă nevătămat. Apoi se îndreaptă spre Capernaum, situat pe ţărmul nord-vestic al Mării Galileii. 

22. Patru discipoli vor fi pescari de oameni:

MATEI 4:13-22 MARCU 1:16-20 LUCA 5:1-11:

·IISUS CHEAMĂ DISCIPOLI CARE SĂ-L URMEZE NEÎNCETAT;

·NIŞTE PESCARI DEVIN „PESCARI DE OAMENI”:

 După ce oamenii din Nazaret încearcă să-l omoare, Iisus se duce la Capernaum, în apropiere de Marea Galileii, numită şi „lacul Ghenezaret” (Luca 5:1). Astfel se împlineşte profeţia din cartea lui Isaia potrivit căreia oamenii din Galileea care locuiesc lângă mare vor vedea o mare lumină (Isaia 9:1, 2). Da, Iisus continuă să vestească aici, în Galileea, că „Împărăția Cerurilor s-a apropiat” (Matei 4:17). El îi găseşte pe patru dintre discipolii săi. Aceştia l-au însoţit în călătoriile sale, dar, după ce s-au întors cu Iisus din Iudeea, au continuat să se ocupe de afacerea lor cu peşte (Ioan 1:35-42). Acum însă este timpul ca ei să fie mereu cu Iisus ca să poată fi instruiţi pentru lucrarea de propovăduire a Evangheliei, pe care vor trebui s-o îndeplinească după ce Iisus nu va mai fi. Mergând de-a lungul ţărmului, Iisus îl vede pe Simon Petru, pe fratele lui, Andrei, şi pe câţiva dintre tovarăşii lor curăţându-şi plasele de pescuit. Iisus se îndreaptă spre ei, urcă în barca lui Petru şi-i cere să se îndepărteze de ţărm. După aceea, Iisus se aşază şi începe să le predea adevăruri despre Împărăția Cerurilor mulţimilor adunate pe ţărm. Apoi, Iisus îi spune lui Petru: „Ieşi în larg unde apa este adâncă şi aruncaţi-vă plasele de pescuit”. Petru îi răspunde: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca plasele de pescuit” (Luca 5:4, 5). Ei aruncă plasele de pescuit şi prind o mulţime de peşti, iar plasele încep să li se rupă. Le fac semn tovarăşilor lor dintr-o altă barcă să vină să-i ajute. În scurt timp, amândouă bărcile sunt atât de încărcate de peşte, încât încep să se scufunde. Văzând aceasta, Petru cade înaintea lui Iisus şi spune: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos”. Iisus îi răspunde: „Nu te mai teme! De acum înainte te voi face pescar de oameni” (Luca 5:8, 10). Iisus le spune lui Petru şi lui Andrei: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4:19). El îi cheamă şi pe alţi doi pescari, pe Iacov şi pe Ioanfiii lui Zebedei. Şi ei îl urmează pe Iisus fără să şovăie. Aşadar, aceşti patru bărbaţi renunţă la afacerea lor cu peşte şi devin primii discipoli/apostoli ai lui Iisus care îl urmează neîncetat. 

23. Iisus face lucrări mari în Capernaum:

MATEI 8:14-17 MARCU 1:21-34 LUCA 4:31-41:

·IISUS SCOATE UN DEMON;

·SOACRA LUI PETRU ESTE VINDECATĂ:

 Iisus i-a invitat pe patru discipoli, pe Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, să fie „pescari de oameni”. Acum, în ziua de sabat, merg cu toţii la sinagoga din Capernaum. Iisus predă în sinagogă, iar oamenii sunt şi de această dată uluiţi de modul său de a-i învăţa. El predă ca unul care are autoritate, nu ca scribii. În acest sabat, la sinagogă a venit şi un om demonizat, care începe să strige: „Ce-avem noi de-a face cu tine, Iisus, Nazarineanule? Ai venit să ne distrugi? Ştiu sigur cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. Mustrând demonul care îl stăpânea pe bărbat, Iisus spune: „Taci şi ieşi din el!” (Marcu 1:24, 25). Atunci, spiritul necurat îl trânteşte pe om la pământ provocându-i convulsii şi urlă cât poate de tare. Demonul iese apoi din el „fără să-i facă vreun rău” (Luca 4:35). Oamenii din sinagogă care văd miracolul sunt de-a dreptul uluiţi. „Ce este aceasta?”, se întreabă ei. „El le porunceşte cu autoritate chiar şi spiritelor necurate şi ele îl ascultă.” (Marcu 1:27) Cum era de aşteptat, vestea despre acest lucru extraordinar se răspândeşte în toată Galileea. După ce pleacă de la sinagogă, Iisus merge împreună cu discipolii săi la casa lui Simon, sau Petru, unde o găseşte pe soacra acestuia zăcând cu febră mare. Iisus este implorat să o vindece. Prin urmare, El merge la ea, o ia de mână şi o ridică. Imediat, femeia este vindecată şi începe să le slujească lui Iisus şi discipolilor care sunt cu El, probabil pregătindu-le o mâncare. Pe la apusul soarelui, oameni din toate părţile vin la casa lui Petru aducându-i la Iisus pe cei bolnavi. În scurt timp, toţi locuitorii oraşului par să se fi adunat în faţa uşii. De ce vin ei? Biblia spune că „toţi cei care au bolnavi, cu diferite boli, îi aduc la El. Punându-şi mâinile peste fiecare dintre ei, El îi vindecă” (Luca 4:40). Da, indiferent ce boli au, Iisus îi face din nou sănătoşi, aşa cum a fost profeţit (Isaia 53:4). El chiar scoate demonii din cei posedaţi. Când ies afară, spiritele rele strigă: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Luca 4:41). Dar Iisus le mustră şi nu le permite să mai vorbească. Demonii ştiu că Iisus este Hristos, iar El nu vrea ca ei să lase impresia că-i slujesc adevăratului Dumnezeu.

SUPLIMENTAR: CE ÎNSEMNA A FI POSEDAT DE DEMONI?

 Când un demon sau mai mulţi demoni puneau stăpânire pe o persoană, aceasta putea avea mult de suferit (Matei 17:14-18). Dar când era eliberată de sub puterea demonilor, persoana în cauză îşi revenea pe plan mintal şi fizic. De repetate ori, Iisus şi-a dovedit puterea de a scoate demoni cu ajutorul Duhului Sfânt.

24. Iisus predică şi în alte locuri din Galileea:

MATEI 4:23-25 MARCU 1:35-39 LUCA 4:42, 43:

·IISUS PREDICĂ ŞI ÎN ALTE LOCURI DIN GALILEEA ÎMPREUNĂ CU PATRU DISCIPOLI;

·LUCRAREA SA DE PREDICARE ŞI MIRACOLELE SALE DEVIN TOT MAI CUNOSCUTE:

 Ziua pe care Iisus a petrecut-o cu cei patru discipoli ai săi la Capernaum a fost încărcată. Seara, oamenii din Capernaum i-au adus pe bolnavi la El ca să-i vindece. Iisus n-a avut nicio clipă de răgaz. În următoarea zi, înainte să se ivească zorile, Iisus se trezeşte și merge afară singur într-un loc retras ca să se roage Tatălui, fără să fie deranjat de nimeni. Dar Iisus nu rămâne singur mult timp. Când îşi dau seama că Iisus lipseşte, „Simon şi cei ce erau cu el” încep să-l caute. Poate că cel care ia iniţiativa este Simon Petru, întrucât Iisus a rămas în casa lui (Marcu 1:36; Luca 4:38). Când îl găsesc pe Iisus, Petru îi spune: „Toţi te caută” (Marcu 1:37). Este lesne de înţeles că oamenii din Capernaum vor ca Iisus să rămână. Ei sunt foarte recunoscători pentru ce a făcut Iisus în folosul lor, aşa că „încearcă să-L împiedice să plece de la ei” (Luca 4:42). Însă a venit Iisus pe pământ în primul rând pentru a face vindecări miraculoase? Îşi va limita El activitatea la acest oraş? Ce spune Iisus în această privinţă? Iisus le răspunde discipolilor: „Să ne ducem în altă parte, în aşezările învecinate, ca să predic şi acolo, căci de aceea am venit” Iisus chiar le spune celor care vor ca El să rămână: „Trebuie să anunţ şi altor oraşe vestea bună despre Împărăția lui Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Marcu 1:38; Luca 4:43). Într-adevăr, motivul important pentru care Iisus a venit pe pământ este acela de a predica despre Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor de către El pentru ca aceștia să poată intra în Împărăția Cerurilor! Aşadar, Iisus pleacă din Capernaum pentru a predica şi în alte oraşe. Împreună cu El sunt cei patru discipoli – Petru, fratele său, Andrei, Ioan şi fratele acestuia, Iacov. Cu o săptămână în urmă, ei au fost invitaţi de Iisus să fie primii săi colaboratori care să-l însoţească în călătoriile sale. Lucrarea de predicare înfăptuită de Iisus în Galileea împreună cu aceşti patru discipoli dă rezultate foarte bune. De fapt, „vestea despre El se răspândeşte în toată Siria”, în zona celor zece oraşe numită Decapole şi pe celălalt mal al Iordanului (Matei 4:24, 25). Mari mulţimi din aceste regiuni, precum şi din Iudeea îl urmează pe Iisus şi pe discipolii săi. Mulţi îi aduc la El pe cei care vor să fie vindecaţi. Iisus nu le înşală aşteptările. El îi vindecă pe bolnavi şi scoate spiritele rele din cei demonizaţi.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a șasea).

25. Iisus manifestă compasiune faţă de un lepros:

MATEI 8:1-4MARCU 1:40-45LUCA 5:12-16;

·IISUS VINDECĂ UN LEPROS:

 Iisus, însoţit de cei patru discipoli ai săi, predică „în sinagogi, în toată Galileea”, astfel că vestea despre lucrurile minunate pe care le face el se răspândeşte pretutindeni, ajungând şi într-un oraş unde locuieşte un om bolnav de lepră (Marcu 1:39). Medicul Luca spune despre el că este „plin de lepră” (Luca 5:12). În stadiu avansat, această boală cumplită desfigurează treptat diferite părţi ale corpului. Aşadar, acest lepros se află într-o stare deplorabilă. El trebuie să locuiască izolat de ceilalţi. În plus, când se află în preajma oamenilor, trebuie să strige: „Necurat, necurat!” pentru ca aceştia să nu se apropie prea mult de el, riscând să se îmbolnăvească (Leviticul 13:45, 46). Însă ce face leprosul? El se apropie de Iisus, cade cu faţa la pământ şi-l imploră: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi” (Matei 8:2). Câtă credinţă are acest bărbat în Iisus! Şi cât de vrednic de milă arată din cauza bolii sale! Cum reacţionează Iisus? Tu ce ai fi făcut dacă ai fi fost acolo? Plin de compasiune, Iisus îşi întinde mâna şi îl atinge pe bărbat. El îi spune: „Vreau. Fii curăţat!” (Matei 8:3). Chiar dacă unora li se pare greu de crezut, lepra dispare imediat.V-ar plăcea să fiţi conduşi de un împărat care să aibă compasiune asemenea lui Iisus şi să fie la fel de capabil ca el? Modul în care Iisus s-a purtat cu acest lepros constituie o asigurare că, atunci când el va fi Împărat peste întregul pământ, următoarea profeţie biblică se va împlini: „El va avea milă de cel de condiţie umilă şi de sărac, va salva sufletele săracilor” (Psalmul 72:13 – T.M.). Da, atunci Iisus va face ce îşi doreşte, îi va ajuta pe toţicei aflaţi în suferinţă. Chiar şi înainte de vindecarea acestui lepros, acțiunile lui Iisus au atras atenţia oamenilor. Cu siguranţă, oamenii vor auzi şi de această vindecare extraordinară. Iisus însă nu vrea ca ei să creadă în El doar pe baza a ceea ce aud de la alţii. Iisus cunoaşte profeţia potrivit căreia El „nu va face să i se audă vocea pe stradă”, adică nu va căuta să iasă în evidenţă (Isaia 42:1, 2). De aceea, îi porunceşte leprosului pe care l-a vindecat: „Vezi să nu spui nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi oferă darul pe care l-a stabilit Moise” (Matei 8:4). Însă, aşa cum ne putem imagina, bărbatul este atât de fericit că a fost vindecat, încât nu poate să nu le spună şi altora ce i s-a întâmplat. El răspândeşte vestea peste tot, ceea ce trezeşte şi mai mult interesul şi curiozitatea oamenilor. Iisus chiar ajunge în situaţia de a nu mai putea intra în niciun oraş decât pe ascuns. Prin urmare, un timp, el stă în afara oraşelor, în locuri retrase. Totuşi, oameni din toate părţile vin la el ca să fie învăţaţi şi vindecaţi.

26. „Păcatele îţi sunt iertate!”

MATEI 9:1-8MARCU 2:1-12LUCA 5:17-26:

·IISUS ÎI IARTĂ UNUI OM PARALIZAT PĂCATELE ŞI ÎL VINDECĂ:

 Oameni de pretutindeni au auzit de Iisus. Mulţi merg chiar în locuri izolate pentru a-L asculta predicând şi pentru a vedea lucrările sale minunate. Însă, după câteva zile, El se întoarce la Capernaum, centrul activităţii sale. Vestea despre întoarcerea sa se răspândeşte repede în acest oraş de lângă Marea Galileii. Drept urmare, mulţi vin la casa în care stă. Unii sunt farisei şi învăţători ai Legii veniţi din tot ţinutul Galileii şi al Iudeii, inclusiv din Ierusalim. „Se strâng mulţi oameni, atât de mulţi, că nu mai este loc nici chiar lângă uşă, iar el începe să le spună cuvântul.” (Marcu 2:2). În aceste împrejurări se va întâmpla ceva cu totul remarcabil, ceva ce ne ajută să înţelegem că Iisus are puterea de a înlătura cauza suferinţei şi de a-i însănătoşi pe toţi cei pe care doreşte El. În timp ce Iisus predică în casa plină de oameni, patru bărbaţi aduc un om paralizat pe o targă. Ei vor ca Iisus să-l vindece pe prietenul lor. Dar, din cauza mulţimii, nu reuşesc „să-l ducă până la Iisus” (Marcu 2:4). Cât de dezamăgiţi trebuie să fie ei! Însă bărbaţii urcă pe acoperişul plat al casei şi fac o deschizătură, înlăturând câteva ţigle. Apoi coboară în casă targa pe care se află omul paralizat. Iisus nu se supără că a fost întrerupt. El este foarte impresionat de credinţa lor şi îi spune paraliticului: „Păcatele îţi sunt iertate!” (Matei 9:2). Dar poate Iisus într-adevăr să ierte păcatele? Scribii şi fariseii nu cred acest lucru şi îşi spun: „De ce vorbeşte omul acesta aşa? Blasfemiază! Cine poate ierta păcatele, în afară de unul singur, Dumnezeu?” (Marcu 2:7). Cunoscându-le gândurile, Iisus le spune: „De ce gândiţi aceste lucruri în inimile voastre? Ce este mai uşor: Să-i zici paraliticului: „Păcatele îţi sunt iertate” sau să zici: „Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă”?” (Marcu 2:8, 9). Da, Iisus, Dumnezeu-Fiul, poate ierta păcatele acestui om. Apoi, Iisus le arată oamenilor, inclusiv celor care-L condamnă, că are autoritatea de a ierta păcatele pe pământ. El se întoarce către bărbatul paralizat şi-i porunceşte: „Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te acasă”. Bărbatul face aceasta, ieşind şi ducându-şi targa în văzul tuturor. Oamenii sunt uluiţi şi-l glorifică pe Dumnezeu, zicând: „Niciodată n-am mai văzut aşa ceva” (Marcu 2:11, 12). Este demn de remarcat că Iisus stabileşte o legătură între păcat şi boală, precum şi între iertarea păcatelor şi sănătatea fizică. Biblia învaţă că Adam, strămoşul nostru, a păcătuit şi că am moştenit cu toţii boala şi moartea, consecinţe ale păcatului. Dar, în timpul Împărăției de 1000 de ani, Iisus va ierta păcatele tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-I slujesc. Atunci boala nu va mai exista (Romani 5:12, 18, 19).

27. Iisus îl cheamă pe Matei să-l urmeze:

MATEI 9:9-13MARCU 2:13-17LUCA 5:27-32:

·IISUS ÎL CHEAMĂ PE MATEI, UN ÎNCASATOR DE IMPOZITE;

·HRISTOS STĂ ÎN COMPANIA PĂCĂTOŞILOR PENTRU A-I AJUTA:

  După ce îl vindecă pe paralitic, Iisus rămâne o perioadă scurtă în zona Capernaumului, lângă Marea Galileii. Şi de această dată, mulţimi de oameni vin la Iisus, iar El începe să-i înveţe. Apoi, plecând mai departe, îl vede pe Matei, numit şi Levi, stând în locul unde se încasează impozite. Iisus îi face o invitaţie unică, spunându-i: „Urmează-mă!” (Matei 9:9). Probabil că Matei cunoaşte într-o oarecare măsură învăţăturile lui Iisus şi lucrările pe care le-a făcut El în această zonă, aşa cum le-au cunoscut şi Petru, Andrei, Iacov şi Ioan când au fost chemaţi. La fel ca ei, Matei acceptă imediat invitaţia. El însuşi descrie în evanghelia sa reacţia pe care a avut-o: „Atunci el (Matei) s-a ridicat şi l-a urmat (pe Iisus)” (Matei 9:9). Astfel, Matei renunţă la ocupaţia de încasator de impozite şi devine discipol al lui Iisus. Mai târziu, poate în semn de apreciere pentru invitaţia deosebită din partea lui Iisus, Matei dă un ospăţ mare în casa lui. În afară de Iisus şi discipolii săi, sunt invitaţi unii dintre foştii tovarăşi ai lui Matei, şi ei încasatori de impozite. Ei încasează impozite pentru autorităţile romane, care nu sunt agreate de evrei. Aceste impozite includ taxe pentru vasele care intră în port, taxe de drum pentru caravanele care circulă pe drumurile principale şi impozite pe produsele de import. Evreii în general îi dispreţuiesc pe încasatorii de impozite pentru că, deseori, cer mai mulţi bani decât impozitul stabilit. La ospăţ sunt prezenţi şi păcătoşi, adică oameni despre care se ştie că practică nelegiuirea (Luca 7:37-39). Văzându-l pe Iisus la ospăţ cu astfel de oameni, fariseii, care se cred drepţi, îi întreabă pe discipolii săi: „De ce mănâncă învăţătorul vostru cu încasatorii de impozite şi cu păcătoşii?” (Matei 9:11). Auzindu-i, Iisus le răspunde: „Nu oamenii sănătoşi au nevoie de doctor, ci bolnavii. Duceţi-vă şi învăţaţi ce înseamnă: „Îndurare vreau, nu jertfă!” Pentru că n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Matei 9:12, 13; Osea 6:6). Fariseii nu-l consideră pe Iisus învăţător, deşi îl numesc aşa. Însă ei pot învăţa ceva de la Iisus cu privire la ce este drept. Se pare că Matei a invitat încasatori de impozite şi păcătoşi la el acasă pentru ca ei să-l poată asculta pe Iisus şi să fie vindecaţi pe plan spiritual, „căci mulţi dintre ei începuseră să-l urmeze” (Marcu 2:15). Iisus doreşte să-i ajute să fie în relaţii bune cu Dumnezeu. Spre deosebire de fariseii care se consideră drepţi, Iisus nu-i dispreţuieşte pe aceşti oameni. El are compasiune şi îndurare faţă de ei; Iisus poate fi un medic spiritual pentru toţi cei care sunt bolnavi spiritualiceşte. În ce fel arată Iisus compasiune pentru încasatorii de impozite şi pentru păcătoşi? El nu le tolerează păcatele, ci are aceleaşi sentimente faţă de ei cum a avut şi faţă de cei care erau bolnavi pe plan fizic. Să ne amintim, de pildă, că El l-a atins plin de compasiune pe un lepros şi i-a zis: „Vreau. Fii curăţat!” (Matei 8:3). Să arătăm şi noi compasiune asemenea lui Iisus şi să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoie!

28. De ce nu postesc discipolii lui Iisus?

MATEI 9:14-17MARCU 2:18-22LUCA 5:33-39:

·DISCIPOLII LUI IOAN ÎL ÎNTREABĂ PE IiSUS DESPRE POST:

  La câtva timp după ce Iisus a participat la Paştile din anul 30, Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare. El este şi acum închis. Ioan voia ca discipolii săi să-l urmeze pe Iisus, dar nu toţi au făcut aceasta în lunile care au trecut de la întemniţarea sa. Sărbătoarea Paştelui din 31  se apropie. Unii discipoli ai lui Ioan vin la Iisus şi-L întreabă: „De ce noi şi fariseii obişnuim să postim, dar discipolii tăi nu postesc?” (Matei 9:14). Pentru farisei, postul este un obicei religios. Mai târziu, Iisus chiar a făcut o ilustrare în care un fariseu îşi scoate în evidenţă propria dreptate, rugându-se astfel: „O, Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi . . . Eu postesc de două ori pe săptămână” (Luca 18:11, 12). Probabil şi pentru discipolii lui Ioan postul este un obicei. Sau poate că ei postesc pentru a-şi exprima părerea de rău că Ioan este închis. De asemenea, cei care îi observă pe discipolii lui Isus se întreabă de ce aceştia nu postesc, alăturându-li-se, poate, celor care îşi exprimă astfel regretul pentru ce i s-a întâmplat lui Ioan. Iisus le răspunde dând un exemplu: „Au prietenii mirelui motiv să jelească atâta timp cât mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Matei 9:15). Ioan însuşi a spus despre Iisus că este mire (Ioan 3:28, 29). Astfel, cât timp Iisus se află în mijlocul lor, discipolii săi nu postesc. Mai târziu, când Iisus îşi va da viaţa, discipolii vor fi profund îndureraţi şi nu vor dori să mănânce. Însă cât de diferit vor sta lucrurile când Iisus va învia! Atunci nu vor mai avea motiv să postească. În continuare, Iisus face două ilustrări: „Nimeni nu coase la un veşmânt vechi un petic de stofă nebăgat la apă, fiindcă peticul ar trage din veşmânt şi ruptura s-ar face mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi. Dacă se pune, burdufurile se sparg, vinul se varsă şi burdufurile se strică. Ci vinul nou se pune în burdufuri noi” (Matei 9:16, 17). Ce vrea Iisus să spună? El îi ajută pe discipolii lui Ioan Botezătorul să înţeleagă că nimeni nu ar trebui să se aştepte ca cei care-l urmează pe Iisus să respecte practici vechi din iudaism, precum postul. Iisus nu a venit să îmbunătăţească sau să perpetueze un mod de închinare învechit şi corupt, un întreg sistem care este pe punctul de a fi înlăturat. Închinarea pe care o promovează Iisus nu trebuie să se conformeze iudaismului practicat în aceste timpuri, în care există multe tradiţii omeneşti. Nu, El nu încearcă să pună un petic nou la o haină veche sau să pună vin nou în burdufuri vechi şi rigide.

SUPLIMENTAR: ILUSTRĂRI DESPRE POST:  Iisus a folosit o ilustrare despre cusut, uşor de înţeles pentru ascultătorii Săi. Dacă un petic de stofă nou, nebăgat la apă este cusut la un veşmânt vechi, când acesta este spălat, peticul intră la apă şi trage din veşmânt, rupându-l. În mod asemănător, vinul se păstra uneori în burdufuri făcute din pielea animalelor. Odată cu trecerea timpului, pielea îşi pierdea elasticitatea, devenind mai rigidă. Era riscant să pui vin nou în astfel de burdufuri. Vinul nou putea să continue să fermenteze, exercitând presiune asupra burdufului, iar burduful vechi putea plesni.

29. Se pot face lucrări bune în sabat?

IOAN 5:1-16:

·IISUS PREDICĂ ÎN IUDEEA;

·VINDECĂ UN OM BOLNAV LA UN BAZIN:

  Iisus a făcut multe lucruri pe parcursul amplului său serviciu în Galileea. Însă, când a spus: „Trebuie să anunţ şi altor oraşe vestea bună despre împărăția lui Dumnezeu”, Iisus nu s-a referit doar la ţinutul Galileii. Astfel, El merge „să predice în sinagogile din Iudeea” (Luca 4:43, 44). Este de aşteptat să se întâmple aşa, deoarece, fiind primăvară, la Ierusalim va avea loc în curând o sărbătoare. În comparaţie cu ceea ce putem citi despre serviciul lui Iisus în Galileea, evangheliile conţin puţine detalii despre activitatea Sa în Iudeea. Chiar dacă majoritatea oamenilor din Iudeea rămân indiferenţi la mesajul Său, Iisus continuă să predice cu zel şi să facă lucrări bune oriunde se află. Nu mai este mult şi Iisus va merge la Ierusalim, cel mai important oraş al Iudeii, pentru sărbătoarea Paştelui din anul 31. În locul aglomerat de lângă poarta oilor este un bazin mare, cu colonade, numit Betzata. Mulţi bolnavi, orbi şi şchiopi vin la acest bazin întrucât se crede că oamenii care intră în el când se tulbură apa pot fi vindecaţi. Este sabat. Iisus vede la bazin un om care este bolnav de 38 de ani şi îl întreabă: „Vrei să te însănătoşeşti?”. Bărbatul îi răspunde: „Domnule, n-am pe nimeni să mă pună în bazin când se tulbură apa. Până vin eu, coboară altul înaintea mea” (Ioan 5:6, 7). Atunci Iisus spune ceva ce, cu siguranţă, îl surprinde pe bărbat, ca de altfel pe oricine ar auzi aceasta: „Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!” (Ioan 5:8). Omul face exact acest lucru. Fiind acum vindecat, el îşi ia targa şi începe să umble. În loc să se bucure pentru lucrul uimitor care s-a întâmplat, iudeii se grăbesc să-l judece pe bărbat şi îi spun: „Este sabat şi nu-ţi este permis să duci targa”. Bărbatul le răspunde: „Cel care m-a însănătoşit mi-a zis: Ia-ţi targa şi umblă!” (Ioan 5:10, 11). Aceşti iudei condamnă un om care a vindecat pe cineva în sabat. „Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi targa şi umblă?”, vor ei să ştie. Iudeii întreabă aceasta deoarece „Iisus a plecat de acolo”, iar omul vindecat nu-i ştie numele (Ioan 5:12, 13). Dar îl va vedea din nou. Mai târziu, în timp ce se află la templu, se întâlneşte cu Iisus şi află cine este cel care l-a vindecat la bazin. Omul îi găseşte pe iudeii care au întrebat cine l-a însănătoşit şi le spune că Iisus a înfăptuit miracolul. Aflând aceasta, iudeii merg la Iisus. Dar ce urmăresc ei? Vor să ştie cum a putut Iisus să facă astfel de lucruri minunate? Nu, ci vor să-l condamne pentru că a făcut lucruri bune în sabat. Ba mai mult, ei încep să-l persecute.

30Relaţia lui Iisus cu Tatăl Său:

IOAN 5:17-47:

·DUMNEZEU ESTE TATĂL LUI IISUS;

·IISUS VORBEŞTE DESPRE SPERANŢA ÎNVIERII:

 Când unii iudei îl acuză că a încălcat sabatul vindecând un om, Iisus le răspunde: „Tatăl Meu a lucrat fără încetare până acum şi Eu lucrez fără încetare” (Ioan 5:17). Iisus nu încalcă legea lui Dumnezeu referitoare la sabat prin ceea ce face. Lucrarea Sa de predicare şi vindecările Sale sunt o reflectare a lucrărilor bune ale lui Dumnezeu. Prin urmare, Iisus continuă să facă binele în fiecare zi. Răspunsul dat de Iisus îi înfurie însă şi mai mult pe acuzatorii Săi, iar aceştia caută să-L ucidă. De ce reacţionează astfel? Ei consideră în mod greşit că Iisus încalcă sabatul vindecându-i pe oameni. În plus, se irită când îl aud spunând că este Fiul lui Dumnezeu. În opinia lor, afirmaţia lui Iisus este o blasfemie, pentru că El se făcea egal cu Dumnezeu-Tatăl. Totuşi, Iisus nu se lasă intimidat şi le vorbeşte în continuare despre relaţia Sa privilegiată cu Dumnezeu. „Tatăl îl iubește pentru Fiul”, spune El, „şi Îi arată toate lucrurile pe care Le face” (Ioan 5:20). Tatăl este Cel care dă viaţă şi a demonstrat aceasta în trecut dându-le unor oameni puterea de a învia morţi. Iisus continuă: „Aşa cum Tatăl scoală morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul le dă viaţă celor cărora vrea” (Ioan 5:21). Ce speranţă frumoasă exprimă aceste cuvinte! Mai mult, Iisus spune: „Cine aude cuvântul Meu şi îl crede pe Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Biblia nu specifică dacă, până atunci, Iisus a înviat literalmente pe cineva, însă El le spune acuzatorilor Săi că astfel de învieri vor avea loc: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Său şi vor ieşi afară” (Ioan 5:28, 29). Deşi are un rol deosebit, Iisus, cu Dumnezeu-Fiul întrupat, spune clar că îi este subordonat lui Dumnezeu-Tatăl: „Eu nu pot face nimic de la mine. Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5:30). Totuşi, Iisus descrie rolul esenţial pe care îl are El însuşi în scopul lui Dumnezeu-Tatăl, ceea ce nu a mai făcut niciodată în mod public. Dar acuzatorii Săi nu au doar mărturia Lui în această privinţă. „Voi aţi trimis oameni la Ioan (Botezătorul)”, le aminteşte Iisus, „iar el a depus mărturie despre adevăr” (Ioan 5:33). Probabil, acuzatorii lui Iisus au auzit că, în urmă cu aproximativ doi ani, Ioan le vorbise conducătorilor religioşi iudei despre Cel care avea să vină după el, care a fost numit „Profetul” şi „Hristosul” (Ioan 1:20-25). Amintindu-le de consideraţia pe care au avut-o cândva faţă de Ioan, aflat acum în închisoare, Iisus le zice: „Voi aţi vrut, pentru un timp scurt, să vă bucuraţi mult la lumina lui” (Ioan 5:35). Totuşi, El le spune că există o mărturie şi mai importantă decât a lui Ioan Botezătorul. „Lucrările acestea pe care le fac Eu (inclusiv vindecarea pe care tocmai a înfăptuit-o) depun mărturie despre Mine că Tatăl M-a trimis.” Iisus continuă: „Şi Tatăl care M-a trimis a depus El Însuşi mărturie despre Mine” (Ioan 5:36, 37). De pildă, Dumnezeu-Tatăl a depus mărturie despre Iisus la botezul acestuia (Matei 3:17). Într-adevăr, acuzatorii lui Iisus nu au nicio scuză pentru că Îl resping. Scripturile, pe care ei pretind că le cercetează, depun mărturie despre El. „Dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine”, spune Iisus în încheiere, „fiindcă el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:46, 47). 

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a șaptea)

31.Discipolii lui Iisus smulg spice în sabat:

MATEI 12:1-8MARCU 2:23-28LUCA 6:1-5;

·     DISCIPOLII SMULG SPICE DE GRÂU ÎN SABAT;

·     IISUS ESTE „DOMN AL SABATULUI”:

 Iisus şi discipolii săi se îndreaptă spre nord pentru a ajunge în Galileea. Este primăvară, iar grâul s-a copt. Când li se face foame, discipolii smulg câteva spice de grâu şi le mănâncă boabele. Însă, fiind zi de sabat, acţiunea lor nu trece neobservată de farisei. Să ne amintim că, nu cu mult timp în urmă, câţiva iudei din Ierusalim au vrut să-l omoare pe Iisus, acuzându-l că a încălcat sabatul. Acum, fariseii îi acuză pe discipoli spunându-i lui Iisus: „Uite că discipolii tăi fac ce nu este permis să se facă în sabat” (Matei 12:2). Fariseii susţin că a culege spice şi a le freca cu mâinile pentru a le mânca boabele înseamnă a secera şi a treiera (Exodul 34:21). Interpretarea lor rigidă referitoare la ce înseamnă a munci face din sabat o povară, când, de fapt, el a fost instituit pentru a fi o zi de bucurie şi de întărire spirituală. Vrând să le corecteze concepţia greşită despre sabat, Iisus le dă exemple care demonstrează că Dumnezeu nu a intenţionat ca legea sa cu privire la sabat să fie aplicată în acest mod. Unul dintre exemplele date de Iisus este cel al lui David şi al oamenilor săi. Când li s-a făcut foame, ei s-au oprit la tabernacol şi au mâncat pâinile de prezentare/punere înainte. Acele pâini, care fuseseră deja luate dinaintea Domnului şi înlocuite cu altele proaspete, erau, de regulă, mâncate de preoţi. Totuşi, în acea împrejurare, David şi oamenii săi nu au fost condamnaţi pentru că au mâncat pâinile de prezentare (Leviticul 24:5-9; 1 Samuel 21:1-6). Iisus dă un alt exemplu: „N-aţi citit în Lege că în zilele de sabat preoţii profanează sabatul în templu şi rămân totuşi nevinovaţi?”. El se referă la faptul că preoţii taie animale pentru jertfă şi fac şi alte munci la templu chiar în ziua de sabat. Iisus continuă: „Dar vă spun că aici este unul mai mare decât templul” (Matei 12:5, 6; Numerele 28:9). Iisus foloseşte şi de această dată Scripturile pentru a-şi susţine ideea: „Dacă aţi fi înţeles ce înseamnă: „Îndurare vreau, nu jertfă”, nu i-aţi fi condamnat pe cei nevinovaţi”. El încheie astfel: „Pentru că Fiul omului este Domn al sabatului”. Prin aceste cuvinte, Iisus face referire, probabil, și la viitoarea sa Domnie de O Mie de Ani, care va aduce pacea pe pământ (Matei 12:7, 8; Osea 6:6). Omenirea suferă de multă vreme sub sclavia apăsătoare a lui Satan, violenţa şi războaiele fiind larg răspândite. Cât de diferit vor sta lucrurile pe parcursul domniei lui Hristos, asemănătoare unui sabat, care va fi un timp de odihnă mult aşteptat!

32.Ce este permis să se facă în sabat?

MATEI 12:9-14MARCU 3:1-6LUCA 6:6-11;

·     IISUS VINDECĂ ÎN SABAT UN OM CU MÂNA USCATĂ:

 Este din nou sabat, iar Iisus se află într-o sinagogă, probabil în Galileea. Aici El vede un om cu mâna dreaptă uscată (Luca 6:6). Scribii şi fariseii îl urmăresc pe Iisus cu atenţie. De ce? Întrebarea pe care aceştia i-o adresează scoate la iveală adevăratele lor intenţii: „Este permis să vindeci în sabat?” (Matei 12:10). Conducătorii religioşi iudei cred că este permis să vindeci o persoană în sabat doar dacă viaţa ei este în pericol. De exemplu, ei susţin că în sabat nu este permis să fie pus la loc un os sau să fie bandajată o entorsă întrucât, în astfel de cazuri, viaţa unei persoane nu este în pericol. Evident, scribii şi fariseii nu pun această întrebare deoarece sunt sincer interesaţi de acest om care suferă, ci caută un pretext pentru a-l condamna pe Iisus. Însă Iisus le cunoaşte modul greşit de a gândi. El îşi dă seama că punctul lor de vedere referitor la ce reprezintă o încălcare a poruncii de a nu munci în sabat nu este rezonabil şi nici în armonie cu Scripturile (Exodul 20:8-10). Iisus a mai fost criticat în mod nejustificat pentru lucrările sale bune. Dar acum El se pregăteşte să-i înfrunte pe scribi şi pe farisei, spunându-i omului cu mâna uscată: „Ridică-te şi vino în mijloc!” (Marcu 3:3). Iisus se întoarce către scribi şi farisei şi le zice: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă în sabat, n-o apucă şi n-o scoate afară?” (Matei 12:11). Întrucât o oaie reprezintă o investiţie, ei nu ar lăsa-o în groapă până a doua zi. Dacă oaia ar muri, ei ar suferi o pierdere financiară. În plus, Biblia spune: „Cel drept are grijă de sufletul animalului său domestic” (Proverbele 12:10). Iisus continuă făcând o paralelă: „Cu cât deci este mai de preţ un om decât o oaie! De aceea este permis să faci bine în sabat” (Matei 12:12). Aşadar, Iisus nu ar încălca sabatul vindecându-l pe acest om. Conducătorii religioşi nu pot combate un raţionament atât de logic, care reflectă compasiune. Prin urmare, ei tac. Indignat, dar şi adânc mâhnit din cauza gândirii lor greşite, Iisus se uită în jur şi îi spune omului: „Întinde-ţi mâna!” (Matei 12:13). Omul îşi întinde mâna uscată şi este vindecat. Cât de mult se bucură el! Dar cum reacţionează cei care vor să-l prindă în capcană pe Iisus? În loc să se bucure că mâna omului a fost vindecată, fariseii pleacă şi încep imediat să uneltească împotriva lui Iisus „cu membrii partidului lui Irod, ca să-l omoare” (Marcu 3:6). Acest partid politic include, se pare, membri ai unui grup religios, numiţi saduchei. De obicei, între saduchei şi farisei există disensiuni, însă de această dată cele două grupuri se aliază împotriva lui Iisus.

33.Iisus împlineşte profeţia lui Isaia:

MATEI 12:15-21MARCU 3:7-12;

·     MULŢIMI DE OAMENI SE STRÂNG ÎN JURUL LUI IISUS;

·     IISUS ÎMPLINEŞTE PROFEŢIA LUI ISAIA:

 Aflând că fariseii şi membrii partidului lui Irod plănuiesc să-l ucidă, Iisus se retrage împreună cu discipolii săi la Marea Galileii. La El se adună mari mulţimi de oameni din toate părţile: din Galileea, din oraşele de coastă Tir şi Sidon, din zona aflată la est de râul Iordan, din Ierusalim şi din Idumeea, situată mai departe, în sud. Iisus îi vindecă pe mulţi. De aceea, cei grav bolnavi nu mai aşteaptă ca Iisus să-i atingă pentru a-i vindeca, ci se înghesuie nerăbdători în jurul lui ca să-l atingă (Marcu 3:9, 10). Întrucât mulţimile sunt foarte mari, Iisus le spune discipolilor să-i ţină la îndemână o barcă mică. Astfel, El poate să se îndepărteze de ţărm pentru ca mulţimile să nu-l îmbulzească. În plus, îi poate învăţa pe oameni din barcă sau poate călători de-a lungul ţărmului pentru a-i ajuta şi pe alţii. Discipolul Matei consemnează că prin activitatea desfăşurată de Iisus se împlineşte „ce se spusese prin profetul Isaia” (Matei 12:17). Ce profeţie împlineşte Iisus? „Iată! Robul Meu pe care l-am ales, Alesul Meu, în care își găsește plăcerea sufletul Meu! Voi pune Duhul Meu peste El şi El va face neamurile să înţeleagă ce este dreptatea. El nu se va certa, nu va striga şi nimeni nu-i va auzi glasul pe drumurile mari. El nu va zdrobi trestia frântă şi nu va stinge fitilul care fumegă, până nu va face să triumfe dreptatea. Şi neamurile vor nădăjdui în numele Său.” (Matei 12:18-21; Isaia 42:1-4). Desigur, Iisus este Robul cel iubit, în care Dumnezeu-Tatălîși găsește plăcerea. El arată clar ce înseamnă adevărata dreptate, care este deformată de tradiţii religioase false. Aplicând în mod greşit Legea lui Dumnezeu, fariseii nici măcar nu-i vin în ajutor unui om bolnav dacă este zi de sabat. Iisus însă dezvăluie dreptatea divină şi demonstrează că Duhul lui Dumnezeu este peste El eliberându-i pe oameni de povara tradiţiilor omeneşti. Din acest motiv conducătorii religioşi vor să-l omoare. Ce mârşăvie! Care este semnificaţia cuvintelor: „El nu se va certa, nu va striga şi nimeni nu-i va auzi glasul pe drumurile mari”? Când îi vindecă pe oameni, Iisus le porunceşte acestora sau demonilor „să nu dezvăluie cine este” (Marcu 3:12). El nu vrea ca oamenii să afle cine este de la unii care mărturisesc despre El în mod zgomotos pe străzi sau prin intermediul unor veşti de senzaţie, transmise pe cale orală, care deseori sunt denaturate. De asemenea, Iisus le face cunoscut mesajul său mângâietor celor care, în sens figurat, sunt ca o trestie frântă, aplecată şi călcată în picioare, ca un fitil care fumegă, a cărui licărire abia se mai zăreşte. Iisus nu zdrobeşte trestia frântă şi nu stinge fitilul care fumegă, ci îi ridică cu tandreţe şi iubire pe cei umili. Într-adevăr, Iisus este cel în care neamurile pot nădăjdui!

34.Iisus alege doisprezece apostoli:

MARCU 3:13-19LUCA 6:12-16;

·     CEI DOISPREZECE APOSTOLI:

 A trecut aproximativ un an şi jumătate de când Ioan Botezătorul le-a făcut cunoscut oamenilor că Iisus este Mielul lui Dumnezeu. Când Iisus şi-a început serviciul pământesc, câţiva bărbaţi sinceri, printre care Andrei, Simon Petru, Ioan, probabil Iacov (fratele lui Ioan), Filip şi Bartolomeu (cunoscut şi ca Natanael), au devenit discipolii săi. Cu timpul, mulţi alţii l-au urmat pe Hristos (Ioan 1:45-47). Acum Iisus este pregătit să-şi aleagă apostolii. Aceştia vor fi colaboratorii săi apropiaţi şi vor primi o instruire specială. Dar, înainte de a-i alege, Iisus merge pe un munte, poate unul situat în apropiere de Marea Galileii, nu departe de Capernaum. El se roagă toată noaptea, cerând, probabil, înţelepciune şi binecuvântarea Tatălui Ceresc. Când se face ziuă, Iisus îşi cheamă discipolii şi alege dintre ei doisprezece apostoli. Iisus îi alege pe cei şase menţionaţi la început, precum şi pe Matei, pe care l-a chemat în timp ce acesta se afla în locul unde se încasau impozite. Ceilalţi cinci sunt: Iuda (numit şi Tadeu şi „fiul lui Iacov”), Simon Canaanitul, Toma, Iacov, fiul lui Alfeu, şi Iuda Iscariot (Matei 10:2-4; Luca 6:16). Până acum, cei doisprezece au călătorit alături de Iisus şi El îi cunoaşte bine. Unii dintre ei îi sunt rude. Iacov şi fratele său, Ioan, sunt, se pare, veri primari ai lui Iisus. Se presupune că Alfeu a fost fratele lui Iosif, tatăl adoptiv al lui Iisus. Dacă aşa au stat lucrurile, atunci fiul lui Alfeu, apostolul Iacov, a fost vărul lui Iisus. Desigur, lui Iisus nu-i este greu să reţină numele apostolilor săi. Dar cum ni le putem aminti şi noi? Ne-ar putea fi de ajutor să reţinem că doi apostoli se numesc Simon, doi, Iacov şi doi, Iuda. Simon (Petru) are un frate numit Andrei, iar Iacov (fiul lui Zebedei) are un frate numit Ioan. Aceasta este o modalitate de a ne aminti numele a opt apostoli. Ceilalţi patru sunt: un încasator de impozite (Matei), un apostol care mai târziu a avut îndoieli (Toma), unul care a fost chemat în timp ce se afla sub un pom (Natanael) şi prietenul lui Natanael (Filip). Unsprezece apostoli sunt, ca şi Iisus, din Galileea. Natanael este din Cana. Filip, Petru şi Andrei sunt originari din Betsaida. Petru şi Andrei s-au mutat mai târziu în Capernaum, unde se pare că locuia şi Matei. Iacov şi Ioan locuiau tot în Capernaum sau în apropiere de acest oraş şi aveau o afacere cu peşte, desfăşurându-şi activităţile în împrejurimi. Se pare că Iuda Iscariot, care mai târziu l-a trădat pe Iisus, este singurul apostol originar din Iudeea.

35.Bine-cunoscuta Predică de pe munte:

MATEI 5:1-7:29LUCA 6:17-49;

·     PREDICA DE PE MUNTE:

 Iisus este, cu siguranţă, obosit. Şi-a petrecut toată noaptea rugându-se, după care a ales 12 discipoli să-i fie apostoli. Acum este ziuă, dar Iisus încă are puterea şi dorinţa de a-i ajuta pe oameni. El face aceasta pe un munte din Galileea, probabil nu departe de Capernaum, centrul activităţii sale. Mulţimi de oameni au venit la Iisus din locuri îndepărtate. Unii au venit din sud, din Ierusalim şi din alte locuri din Iudeea, iar alţii, din oraşele de coastă Tir şi Sidon, situate în nord-vest. Ei au venit la Iisus „să-l audă şi să fie vindecaţi de bolile lor”. Şi exact acest lucru se întâmplă: Iisus „îi vindecă pe toţi”! El îi ajută şi pe „cei chinuiţi de spirite necurate”, persoane cărora îngerii răi ai lui Satan le provoacă mari suferinţe (Luca 6:17-19). Iisus găseşte apoi un loc neted pe munte, iar mulţimile se adună în jurul lui. Cei 12 apostoli şi alţi discipoli sunt aşezaţi, probabil, chiar lângă El. Toţi sunt nerăbdători să-l asculte pe învăţătorul care poate înfăptui astfel de miracole. Iisus ţine o predică ce le aduce foloase ascultătorilor săi. De atunci, aceasta a ajutat nenumărate persoane. Predica de pe munte ne poate ajuta şi pe noi, întrucât conţine adevăruri spirituale profunde expuse în mod simplu şi clar. Iisus face referire la situaţii obişnuite şi la lucruri cunoscute oamenilor. Astfel, învăţăturile sale pot fi înţelese de toţi cei care doresc să ducă o viaţă plăcută în ochii lui Dumnezeu. Ce idei din predica lui Iisus o fac atât de valoroasă?

CINE SUNT CEI CU ADEVĂRAT FERICIŢI?

 Toţi oamenii vor să fie fericiţi. De aceea, Iisus îşi începe predica arătând cine sunt cei cu adevărat fericiţi. Cuvintele lui Iisus le captează atenţia ascultătorilor săi. Însă probabil că unele lucruri spuse de El îi nedumeresc. Iisus zice: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul/(conştienţi de necesităţile lor spirituale – n.n. B.M.), căci a lor este Împărăția Cerurilor! Fericiţi sunt cei cuprinşi de jale, căci ei vor fi mângâiaţi! . . . Fericiţi sunt cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi! . . . Fericiţi sunt cei persecutaţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăția Cerurilor! Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă batjocoresc şi vă persecută . . . din cauza Mea! Bucuraţi-vă şi săltaţi de bucurie!” (Matei 5:3-12). Ce înseamnă a fi fericit în accepţiunea lui Iisus? Când îi descrie pe cei fericiţi, El nu se referă la cei care sunt veseli pentru că se distrează. Adevărata fericire este mai profundă. Ea presupune un sentiment de mulţumire autentică, de satisfacţie şi de împlinire. Iisus spune că oamenii cu adevărat fericiţi sunt cei care înţeleg că au necesităţi spirituale, care sunt întristaţi din cauza stării lor păcătoase şi care ajung să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i slujească. Chiar dacă sunt urâţi sau persecutaţi pentru că înfăptuiesc voinţa lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi, deoarece ştiu că îi sunt plăcuţi Lui şi că vor fi răsplătiţi de El cu viaţă veşnică. Mulţi cred că o persoană este fericită dacă este bogată şi îşi satisface plăcerile. Iisus însă nu susţine acelaşi lucru. Realizând contraste care îi pun, probabil, pe mulţi dintre ascultătorii săi pe gânduri, El spune: „Vai de voi, bogaţilor, pentru că vă primiţi din plin mângâierea! Vai de voi, care acum sunteţi sătui, pentru că vă va fi foame! Vai de voi, care acum râdeţi, pentru că veţi jeli şi veţi plânge! Vai, când toţi oamenii vă vorbesc de bine, fiindcă la fel le făceau strămoşii lor profeţilor falşi!” (Luca 6:24-26). De ce este vai de cei care au bogăţii, care râd şi care sunt lăudaţi de alţii? Când cineva pune preţ pe aceste lucruri poate ajunge să neglijeze închinarea adusă lui Dumnezeu şi deci să nu fie cu adevărat fericit. Iisus nu vrea să spună că a fi sărac sau flămând face în sine pe cineva fericit. Însă, deseori, persoanele defavorizate sunt receptive la învăţăturile lui Iisus şi cunosc adevărata fericire. Referindu-se la discipolii săi, Iisus spune: „Voi sunteţi sarea pământului” (Matei 5:13). Desigur, Iisus foloseşte aici un limbaj figurat. Sarea este un conservant. Astfel, lângă altarul de la templul lui Dumnezeu se află o cantitate mare de sare, folosită la sărarea jertfelor. De asemenea, sarea simbolizează o stare în care nu există degradare sau decădere morală (Leviticul 2:13; Ezechiel 43:23, 24). Discipolii lui Iisus sunt „sarea pământului” în sensul că au o influenţă benefică asupra oamenilor, ajutându-i să evite degradarea spirituală şi morală. Într-adevăr, mesajul lor le va aduce viață veșnică celor care-l ascultă. Iisus le spune discipolilor săi şi următoarele cuvinte: „Voi sunteţi lumina lumii”. O lampă nu este pusă sub baniţă, ci pe lampadar, de unde poate lumina. Prin urmare, Iisus îşi îndeamnă discipolii: „Tot aşa să strălucească şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:14-16).

NORME ÎNALTE PENTRU CONTINUATORII SĂI:

 Conducătorii religioşi iudei îl consideră pe Iisus un călcător al Legii lui Dumnezeu şi nu cu mult timp în urmă au plănuit să-l omoare. Aşa că Iisus spune deschis: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. N-am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Matei 5:17). Da, Iisus are un respect deosebit pentru Legea lui Dumnezeu şi îi îndeamnă şi pe alţii să aibă respect faţă de aceasta. De fapt, El spune: „Cine încalcă una din cele mai mici dintre aceste porunci şi îi învaţă pe oameni să facă la fel va fi numit „cel mai puţin demn” de Împărăția Cerurilor”. Iisus vrea să spună că o astfel de persoană nu va intra în Împărăție. El continuă: „Dar cel ce le împlineşte şi le predă altora va fi numit „demn” de Împărăția Cerurilor” (Matei 5:19). Iisus condamnă chiar şi atitudinile care pot determina pe cineva să încalce Legea lui Dumnezeu. După ce menţionează că Legea spune „Să nu ucizi”, Iisus adaugă: „Cine ţine mânie pe fratele său va da socoteală înaintea tribunalului” (Matei 5:21, 22). A ţine mânie pe cineva este o chestiune gravă, putând să ducă chiar la crimă. Astfel, Iisus arată cât de important este ca o persoană să facă pace: „Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, în faţa altarului, şi pleacă. Fă mai întâi pace cu fratele tău şi apoi, când te vei întoarce, oferă-ţi darul” (Matei 5:23, 24). O altă poruncă din Lege condamnă adulterul. Iisus spune: „Aţi auzit că s-a zis: „Să nu comiţi adulter”. Dar Eu vă spun că cine priveşte insistent o femeie în aşa fel încât s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui” (Matei 5:27, 28). Iisus nu se referă în acest caz doar la un gând imoral trecător, ci subliniază cât de grav este „să priveşti insistent” pe cineva. Aceasta stârneşte adesea dorinţe pătimaşe, iar, când se iveşte ocazia, astfel de dorinţe pot duce la adulter. Dar ce ar trebui să facă o persoană ca să nu ajungă în această situaţie? Poate fi necesar să ia măsuri drastice. Iisus spune: „Dacă ochiul tău drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine. . . . Iar, dacă mâna ta dreaptă te face să te poticneşti, tai-o şi arunc-o de la tine” (Matei 5:29, 30). Unii oameni au renunţat de bunăvoie la o parte bolnavă a corpului pentru a-şi salva viaţa. Este lesne de înţeles de ce Iisus spune că este şi mai important să aruncăm, figurativ vorbind, orice lucru, chiar şi ceva preţios, cum ar fi un ochi sau o mână, pentru a evita gândirea imorală şi faptele la care duce aceasta. Iisus explică: „Îţi este de mai mare folos să-ţi pierzi un mădular decât să-ţi ajungă tot corpul în Gheenă”. Gheena era un loc în afara zidurilor Ierusalimului unde se ardeau gunoaie. Aceasta simbolizează perfect chinurile eterne ale Iadului. Iisus ne dă sfaturi şi cu privire la modul în care trebuie să ne comportăm cu cei ce ne fac rău şi ne insultă. „Nu vă împotriviţi celui ce este rău”, spune El, „ci, dacă cineva îţi dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt” (Matei 5:39). Aceasta nu înseamnă că o persoană nu se poate apăra sau nu-şi poate apăra familia în caz de pericol. Iisus face referire la o palmă care nu este dată cu scopul de a răni grav sau de a omorî pe cineva, ci cu scopul de a insulta. Cu alte cuvinte, dacă cineva încearcă să provoace o ceartă sau o dispută, fie dându-ne o palmă, fie adresându-ne cuvinte jignitoare, nu trebuie să răspundem cu aceeaşi monedă. Acest sfat este în armonie cu porunca lui Dumnezeu de a ne iubi semenii. Prin urmare, Iisus îi îndeamnă pe ascultătorii săi: „Continuaţi să-i iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei care vă persecută”. El spune şi de ce să facem aceasta: „Ca să vă dovediţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, căci El face să răsară soarele său şi peste cei răi, şi peste cei buni” (Matei 5:44, 45). Iisus rezumă această parte a predicii sale astfel: „Voi să fiţi perfecţi, aşa cum Tatăl vostru ceresc este perfect” (Matei 5:48). Fireşte, El nu vrea să spună că putem fi perfecţi în sens absolut. Însă, dacă îl imităm pe Dumnezeu, putem să-i iubim chiar şi pe duşmanii noştri. Aceeaşi idee este exprimată în cuvintele: „Continuaţi să fiţi îndurători, aşa cum şi Tatăl vostru este îndurător” (Luca 6:36).

RUGĂCIUNEA ŞI ÎNCREDEREA ÎN DUMNEZEU:

 În continuare, Iisus îşi îndeamnă ascultătorii: „Aveţi mare grijă să nu vă arătaţi dreptatea în faţa oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei”. Iisus condamnă ipocrizia celor care îşi etalează devoţiunea adăugând: „Când faci daruri de îndurare, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac ipocriţii” (Matei 6:1, 2). Este mai bine ca o persoană să facă daruri de îndurare/(milostenii – n.n. – B.M.) în particular. Apoi Iisus spune: „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca ipocriţii, căci lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile drumurilor mari, ca să fie văzuţi de oameni”. Iisus dă următorul îndemn: „Când te rogi, intră în camera ta şi, după ce închizi uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Matei 6:5, 6). Iisus nu condamnă toate rugăciunile publice, întrucât şi El a făcut astfel de rugăciuni. El dezaprobă rugăciunile spuse cu scopul de a impresiona şi de a primi laude. Iisus îi sfătuieşte pe cei din mulţime: „Când vă rugaţi, să nu spuneţi aceleaşi lucruri la nesfârşit, cum fac oamenii naţiunilor” (Matei 6:7). El nu vrea să spună că este greşit să ne rugăm de mai multe ori pentru acelaşi lucru. Iisus dezaprobă repetarea „la nesfârşit” a unor fraze memorate, rugăciunile învăţate pe de rost. Apoi El îi învaţă cum să se roage. Rugăciunea sa model include şapte cereri. Primele trei recunosc dreptul lui Dumnezeu de a guverna şi menţionează scopurile sale – sfinţirea numelui său, venirea Împărăției şi îndeplinirea voinţei sale. Numai după ce ne rugăm pentru aceste lucruri ar trebui să-i adresăm cereri personale pentru hrana zilnică şi pentru iertarea păcatelor, precum şi să-i cerem să nu fim ispitiţi peste ceea ce putem îndura şi să fim eliberaţi de cel rău. Cât de importante ar trebui să fie lucrurile materiale pentru noi? Iisus îşi îndeamnă auditoriul: „Nu vă mai strângeţi comori pe pământ, unde rod molia şi rugina şi unde sparg şi fură hoţii!”. Cuvintele lui Iisus sunt logice. Comorile propriu-zise pot fi pierdute. În plus, faptul de a le avea nu ne face cu nimic mai plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. De aceea, Iisus spune în continuare: „Strângeţi-vă comori în cer”. Putem face aceasta punând închinarea adusă lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă. Nimeni nu ne poate lua relaţia bună cu Dumnezeu sau răsplata vieţii veşnice. Cât de adevărate sunt cuvintele lui Iisus: „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”! (Matei 6:19-21). Pentru a sublinia această idee, Iisus face următoarea ilustrare: „Lampa corpului este ochiul. Dacă ochiul tău este simplu, tot corpul tău va fi luminos, dar, dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi întunecos” (Matei 6:22, 23). Când funcţionează corespunzător, ochiul nostru figurativ este asemenea unei lămpi pentru corp. Dar, pentru a fi o astfel de lampă, ochiul trebuie să fie concentrat asupra unui singur lucru. În caz contrar, am putea să ne formăm o scară de valori greşită. Dacă ne concentrăm asupra lucrurilor materiale în loc să-i slujim lui Dumnezeu, „tot corpul nostru va fi întunecos”, ajungând, probabil, să facem lucruri greşite. Iisus dă apoi un exemplu sugestiv: „Nimeni nu poate fi sclav la doi stăpâni, căci fie îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, fie se va alipi de unul şi îl va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi fi sclavi ai lui Dumnezeu şi ai Bogăţiei” (Matei 6:24). Poate că unii dintre cei care îl ascultă pe Iisus se îngrijorează cu privire la necesităţile lor materiale. De aceea, El îi asigură că n-au motive de îngrijorare dacă pun închinarea la Dumnezeu pe primul loc. „Uitaţi-vă atent la păsările cerului, fiindcă ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng în hambare. Totuşi, Tatăl vostru ceresc le hrăneşte.” (Matei 6:26). Referindu-se la crinii pe care ascultătorii lui Iisus îi pot vedea pe munte, El afirmă că „nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei”. Concluzia? „Dacă aşa îmbracă Dumnezeu plantele câmpului, care astăzi sunt şi mâine se aruncă în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu atât mai mult pe voi?” (Matei 6:29, 30). De aceea, Iisus dă următorul îndemn: „Nu vă îngrijoraţi . . . niciodată, zicând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? . . . Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate aceste lucruri. Căutaţi mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Sa şi toate aceste lucruri vă vor fi adăugate” (Matei 6:31-33).

CUM PUTEM UMBLA PE CALEA VIEŢII?

 Apostolii şi alţi oameni sinceri vor să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dar acest lucru nu este uşor în situaţia lor. De exemplu, mulţi farisei sunt critici, judecându-i aspru pe alţii. Prin urmare, Iisus îşi îndeamnă auditoriul: „Nu mai judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi” (Matei 7:1, 2). Este periculos pentru un iudeu să se lase condus de fariseii exagerat de critici, aşa cum reiese din ilustrarea lui Iisus: „Poate un orb să-l călăuzească pe alt orb? Nu vor cădea amândoi într-o groapă?”. Atunci cum ar trebui să-i privească ascultătorii lui Iisus pe alţii? Nu cu o atitudine critică, pentru că aceasta ar fi o greşeală gravă. El întreabă: „Cum poţi să-i zici fratelui tău: „Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, când tu nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule! Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6:39-42). Aceasta nu înseamnă că discipolii nu pot să-şi formeze păreri cu privire la alţii. „Nu daţi câinilor ce este sfânt şi nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor”, îi sfătuieşte Iisus (Matei 7:6). Adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu sunt preţioase, asemenea unor perle. Dar, dacă unii nu au discernământ şi nu apreciază aceste adevăruri preţioase, discipolii lui Iisus trebuie să-i lase şi să caute persoane receptive. Iisus accentuează necesitatea de a persevera în rugăciune spunând: „Cereţi şi vi se va da”. Următoarele cuvinte ale lui Iisus subliniază că Dumnezeu este gata să ne răspundă la rugăciuni: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă fiul său îi cere o pâine, îi dă o piatră? . . . Dacă voi, deşi sunteţi răi, ştiţi să le daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce i le cer!” (Matei 7:7-11). Apoi Iisus enunţă o normă de conduită care a devenit foarte cunoscută: „Tot ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel”. Cu toţii ar trebui să aplicăm acest îndemn în relaţiile noastre cu alţii. Însă ne-ar putea fi greu să procedăm aşa, după cum reiese din cuvintele lui Iisus: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci largă şi spaţioasă este calea care duce la distrugere şi mulţi sunt cei ce intră pe ea, în timp ce strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o găsesc” (Matei 7:12-14). Întrucât există persoane care ar putea încerca să-i facă pe discipoli să devieze de la calea care duce la viaţă, Iisus îi avertizează: „Păziţi-vă de profeţii falşi, care vin la voi în haine de oi, dar care pe dinăuntru sunt lupi prădători!” (Matei 7:15). Iisus spune că pomii buni şi pomii răi se recunosc după roade. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul oamenilor. Prin urmare, putem să-i recunoaştem pe profeţii falşi după învăţăturile şi acţiunile lor. Iisus arată deci că nu doar ceea ce spune cineva îl califică drept discipol al Său, ci şi ceea ce face. Despre cei care susţin că Iisus este Domnul lor, dar care nu fac voinţa lui Dumnezeu, El spune: „Le voi mărturisi: Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la mine, voi, lucrători ai nelegiuirii!” (Matei 7:23). În încheierea predicii sale, Iisus declară: „Cine aude aceste cuvinte ale Mele şi le pune în practică se va asemăna cu un bărbat prevăzător, care şi-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit inundaţiile, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia pe stâncă” (Matei 7:24, 25). Casa nu s-a prăbuşit deoarece bărbatul „a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă” (Luca 6:48). Prin urmare, nu este suficient să auzim cuvintele lui Iisus. Trebuie să ne străduim „să le punem în practică”. Însă ce se poate spune despre cel care „aude aceste cuvinte”, dar „nu le pune în practică”? El „se va asemăna cu un bărbat nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip” (Matei 7:26). Din cauza ploii, a inundaţiilor şi a vânturilor, o astfel de casă s-ar putea prăbuşi. Mulţimile sunt uluite de modul de predicare al lui Iisus. Spre deosebire de conducătorii religioşi iudei, El face aceasta ca unul cu autoritate. Probabil că mulţi dintre cei care l-au ascultat devin discipoli ai Săi.

IISUS A FOLOSIT REPETIŢIA ÎN PREDICARE:

 Uneori, Iisus a repetat anumite învăţături importante. De exemplu, în Predica de pe munte, El i-a învăţat pe ascultătorii Săi cum să se roage şi i-a ajutat să aibă un punct de vedere echilibrat cu privire la lucrurile materiale (Matei 6:9-13, 25-34). După aproximativ un an şi jumătate, Iisus a amintit din nou acele învăţături (Luca 11:1-4; 12:22-31). Prin repetiţie, nu doar cei care nu au auzit Predica de pe munte au putut trage foloase, ci şi discipolii Săi, care şi-au fixat în minte ideile principale.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a opta)

36.Un centurion dă dovadă de o mare credinţă:

MATEI 8:5-13 LUCA 7:1-10;

·   SCLAVUL UNUI OFIŢER ESTE VINDECAT;

·   CEI CARE AU CREDINŢĂ VOR FI BINECUVÂNTAŢI:

 După ce ţine Predica de pe munte, Iisus merge la Capernaum. Aici vin la el nişte bătrâni ai iudeilor, trimişi de un om care provine dintr-un alt mediu. El este centurion, un ofiţer în armata romană. Servitorul ofiţerului, la care acesta ţine foarte mult, este grav bolnav, fiind pe moarte. Deşi este un om dintre neamuri, centurionul îi cere lui Iisus ajutorul. Bătrânii iudeilor îi spun lui Iisus că servitorul acestui bărbat „zace în casă paralizat şi se chinuieşte cumplit”, având probabil dureri mari (Matei 8:6). Ei îl roagă pe Iisus să îndeplinească cererea centurionului, spunându-i: „Merită să-l ajuţi, pentru că iubeşte neamul nostru şi ne-a zidit sinagoga” (Luca 7:4, 5). Iisus pleacă imediat împreună cu bătrânii spre casa ofiţerului. Când sunt aproape de casă, centurionul trimite nişte prieteni să-i spună lui Iisus: „Domnule, nu te mai deranja, fiindcă nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu. De aceea nu m-am considerat demn să vin la tine” (Luca 7:6, 7). Câtă umilinţă din partea unui bărbat care obişnuieşte să dea ordine! Cuvintele sale arată şi cât de diferit este el de romani, care îşi tratează sclavii cu cruzime (Matei 8:9). Fără îndoială, centurionul ştie că iudeii evită compania celor din alte neamuri  (Faptele 10:28). Probabil acesta este motivul pentru care ofiţerul îşi trimite prietenii să-l roage pe Iisus: „Spune un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca” (Luca 7:7). Când aude aceasta, Iisus se miră: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7:9). Întorcându-se la casa centurionului, prietenii săi constată că sclavul care a fost grav bolnav este acum sănătos. După ce îl vindecă pe slujitorul centurionului, Iisus se foloseşte de ocazie pentru a arăta că oamenii din neamuri care au credinţă vor fi binecuvântaţi. El spune: „Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi se vor întinde la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăția cerurilor”. Însă despre iudeii cărora le lipseşte credinţa, Iisus spune că „vor fi aruncaţi în întunericul de afară. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:11, 12). Astfel, iudeii care nu acceptă privilegiul acordat mai întâi lor de a face parte din împărăție alături de Hristos vor fi respinşi, pănă în vremea sfârșitului (vezi comentariul – „Apocalipsa” – Chemarea la transcendență!”).  Dar oamenii din neamuri vor fi invitaţi să se întindă la masa lui, cu alte cuvinte, vor putea intra în „împărăția cerurilor”.

37. Iisus îl învie pe fiul unei văduve:

LUCA 7:11-17;

·   IISUS FACE O ÎNVIERE ÎN NAIN:

 La scurt timp după ce îl vindecă pe sclavul ofiţerului, Iisus părăseşte Capernaumul şi merge la Nain, un oraş situat la peste 30 de kilometri spre sud-vest. Este însoţit de discipolii săi şi de o mare mulţime. Probabil că ei ajung la intrarea în Nain către seară. Aici întâlnesc un cortegiu funerar, alcătuit din mulţi evrei. Trupul neînsufleţit al unui tânăr este dus în afara oraşului pentru a fi îngropat. Mama tânărului este cea mai îndurerată. Ea este văduvă, iar acum singurul ei copil s-a stins. Când i-a murit soţul, cel puţin i-a fost alături fiul ei iubit. Cât de strânsă trebuie să fi fost relaţia dintre ea şi fiul ei, în care îşi pusese toată nădejdea! Însă nici el nu mai este. Cine îi va sta alături şi cine îi va fi sprijin de acum înainte? Văzând-o pe această femeie, Iisus este mişcat de durerea ei sfâşietoare şi de situaţia nefericită în care se află. Cu tandreţe şi totuşi cu o siguranţă care insuflă încredere, El îi spune: „Nu mai plânge!”. Însă Iisus face mai mult. Se apropie şi atinge năsălia pe care este purtat trupul neînsufleţit (Luca 7:13, 14). Atitudinea sa şi acţiunile sale îi fac pe cei din cortegiul funerar să se oprească imediat. Probabil că mulţi se întreabă ce vrea să spună Iisus şi ce intenţionează să facă. Dar ce gândesc cei care îl însoţesc pe Iisus şi care l-au văzut făcând lucrări extraordinare şi vindecând multe boli? Se pare că ei nu l-au văzut pe Iisus înviind pe cineva. Este adevărat că în trecut au avut loc învieri, dar poate şi Iisus să învie oameni? (1 Regi 17:17-23; 2 Regi 4:32-37) El porunceşte: „Tinere, îţi zic: Scoală-te!” (Luca 7:14). Şi aşa se întâmplă. Tânărul se ridică în capul oaselor şi începe să vorbească. Iisus i-l dă mamei lui, care este uluită, dar nespus de fericită. Acum nu mai este singură. Când oamenii văd că tânărul trăieşte, îl laudă pe Dumnezeu, Cel care dă viaţă. Unii spun: „Un mare profet s-a ridicat între noi”. Alţii înţeleg semnificaţia acestui miracol extraordinar şi zic: „Dumnezeu şi-a îndreptat atenţia spre poporul său” (Luca 7:16). Vestea despre miracol se răspândeşte repede în ţinutul din jur şi, probabil, şi în Nazaret, oraşul unde a crescut Iisus, aflat la aproximativ zece kilometri depărtare. Chiar şi în sud, în Iudeea, oamenii aud despre învierea făcută de Iisus. Ioan Botezătorul se află încă în închisoare şi este foarte interesat de lucrările pe care Iisus are puterea să le facă. Cum reacţionează el când discipolii săi îi spun despre aceste miracole?

38. Ioan vrea să afle ce are de spus Iisus despre sine:

MATEI 11:2-15 LUCA 7:18-30:

·   IOAN BOTEZĂTORUL VREA SĂ ŞTIE MAI MULTE DESPRE ROLUL LUI IISUS;

·   IISUS ÎL LAUDĂ PE IOAN:

 Ioan Botezătorul este în închisoare de aproximativ un an. Totuşi, el află despre miracolele înfăptuite de Iisus. Să ne gândim ce simte Ioan când discipolii săi îi spun că Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain. Însă el vrea să afle direct de la Iisus ce semnificaţie au toate acestea. Prin urmare, Ioan îi trimite pe doi dintre discipolii săi să-l întrebe pe Iisus: „Tu eşti Cel care trebuia să vină sau trebuie să aşteptăm pe altul?” (Luca 7:19). Dar poate că nu ne-am fi aşteptat ca Ioan să pună o astfel de întrebare. Ioan este un bărbat fidel care, în urmă cu aproape doi ani, când l-a botezat pe Iisus, a văzut Duhul Sfânt coborând peste El şi a auzit vocea lui Dumnezeu-Tatăl. Nu avem niciun motiv să ne gândim că, credinţa lui Ioan a slăbit. Dacă ar fi aşa, Iisus nu ar vorbi în termeni apreciativi despre Ioan, cum o face cu această ocazie. Însă, dacă nu are îndoieli, de ce îi pune Ioan lui Iisus această întrebare? Poate că vrea pur şi simplu ca Iisus însuşi să-i confirme că este Mesia. Aceasta l-ar întări în timp ce se află în închisoare. Dar se pare că el îi pune lui Iisus această întrebare şi dintr-un alt motiv. Ioan cunoaşte profeţiile biblice care arată că Unsul lui Dumnezeu va fi împărat şi eliberator. Totuşi, el este încă întemniţat, deşi Iisus a fost botezat cu multe luni în urmă. Aşadar, Ioan întreabă dacă trebuie să vină altcineva, un succesor al lui Iisus, ca să zicem aşa, care va împlini profeţiile ce mai trebuiau să fie împlinite referitoare la ce va realiza Mesia. În loc să le spună discipolilor lui Ioan: „Bineînţeles că eu sunt Cel care trebuie să vină”, Iisus dovedeşte că are sprijinul lui Dumnezeu vindecând mulţi oameni de tot felul de boli. Apoi le spune discipolilor: „Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: Orbii văd din nou şi ologii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, iar morţii sunt înviați şi săracilor li se anunţă vestea bună/evanghelia” (Matei 11:4, 5). Întrebarea lui Ioan ar putea sugera că el se aşteaptă ca Iisus să facă mai mult decât face, poate chiar să-l elibereze din închisoare. Iisus însă îi spune să nu se aştepte la mai mult decât la miracolele pe care le înfăptuieşte. După ce discipolii lui Ioan pleacă, Iisus declară înaintea mulţimii că Ioan nu este un simplu profet. El este mesagerul Domnului prezis în Maleahi 3:1. De asemenea, el este profetul Ilie despre care se vorbeşte în Maleahi 4:5, 6. Iisus explică: „Adevărat vă spun că printre cei născuţi din femei nu s-a ridicat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul, dar cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11:11). Spunând că cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât Ioan, Iisus arată, de fapt, că, Ioan face parte din Epoca Legii, pe care o încheia, în timp ce, credincioșii în Iisus vor face parte din Epoca Harului, și, de aceea, sunt, într-un fel mai mari decât Ioan Botezătorul! Ioan a pregătit calea pentru Iisus, dar a murit înainte ca Hristos să le ofere oamenilor posibilitatea de mântuire prin credința în jertfa sa de pe cruce (Evrei 10:19, 20). Însă Ioan a fost un profet fidel al lui Dumnezeu şi va fi un slujitor important în împărăția cerurilor, ca și în Mileniu, și, apoi, în „Cerul nou și pământul nou”!.

39. Este vai de o generaţie nereceptivă/necredincioasă:

MATEI 11:16-30 LUCA 7:31-35;

·   IISUS MUSTRĂ ANUMITE ORAŞE;

·   EL LE ADUCE OAMENILOR ÎNVIORARE:

 Iisus are o consideraţie deosebită pentru Ioan Botezătorul. Dar cum este privit Ioan de majoritatea oamenilor? „Această generaţie”, declară Iisus, „se aseamănă cu nişte copilaşi care stau în pieţe şi strigă la tovarăşii lor de joacă, zicând: V-am cântat din flaut, dar n-aţi dansat, ne-am jelit, dar nu v-aţi bătut în piept de durere.” (Matei 11:16, 17). Ce vrea să spună Iisus? El clarifică ideea zicând: „Ioan a venit fără să mănânce şi fără să bea, totuşi oamenii zic: Are demon! Fiul omului a venit mâncând şi bând, însă oamenii zic: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al încasatorilor de impozite şi al păcătoşilor!” (Matei 11:18, 19). Ioan a dus o viaţă simplă ca nazireu, chiar abţinându-se de la vin, şi totuşi această generaţie spune despre el că este demonizat (Numerele 6:2, 3; Luca 1:15). Iisus, în schimb, trăieşte la fel ca ceilalţi oameni. El mănâncă şi bea cu moderaţie, însă este acuzat că face excese. Oamenii par imposibil de mulţumit. Iisus aseamănă această generaţie cu nişte copilaşi din pieţe care refuză să danseze când alţi copii le cântă din flaut sau să plângă când alţii se jelesc. „Totuşi, înţelepciunea este dovedită dreaptă de lucrările ei”, spune Iisus (Matei 11:16, 19). Da, lucrările lui Ioan şi ale lui Iisus dovedesc că acuzaţiile aduse împotriva lor sunt neîntemeiate. După ce cataloghează această generaţie ca nereceptivă, Iisus mustră oraşele Corazin, Betsaida şi Capernaum, unde a înfăptuit lucrări extraordinare. Dacă ar fi făcut astfel de lucrări în oraşele feniciene Tir şi Sidon, spune Iisus, locuitorii acestora s-ar fi căit. Chiar şi în Capernaum, oraşul în care s-a stabilit o vreme, majoritatea oamenilor nu au reacţionat favorabil la lucrarea sa. Iisus afirmă despre acest oraş: „Va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei în Ziua Judecăţii decât pentru tine” (Matei 11:24). Apoi Iisus îl laudă pe Tatăl Său deoarece ascunde adevăruri spirituale preţioase „de înţelepţi şi de învăţaţi”, dar le dezvăluie celor umili, care sunt asemenea copilaşilor (Matei 11:25). Iisus le face acestora o invitaţie deosebită: „Veniţi la mine, voi, toţi care trudiţi şi sunteţi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă! Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, căci Eu sunt blând şi am o inimă umilă, şi veţi găsi înviorare/odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este plăcut şi sarcina Mea, uşoară” (Matei 11:28-30). Cum le aduce Ipsus înviorare oamenilor? Conducătorii religioşi i-au împovărat pe oameni făcându-i sclavii unor tradiţii, cum sunt regulile extrem de rigide referitoare la sabat. Dar Iisus îi înviorează învăţându-i adevărul care provine de la Dumnezeu-Tatăl şi care nu este corupt de acele tradiţii. De asemenea, Iisus le aduce înviorare/odihnă celor asupriţi de conducătorii politici şi celor care se simt zdrobiţi de povara propriilor păcate. Iisus le dezvăluie acestora ce trebuie să facă pentru a fi iertaţi şi pentru a fi în pace cu Dumnezeu. Toţi cei ce acceptă jugul plăcut al lui Iisus i se pot dedica lui Dumnezeu şi-i pot sluji Tatălui nostru ceresc, care manifestă compasiune şi îndurare. Acest lucru nu este împovărător, întrucât poruncile lui Dumnezeu nu sunt deloc grele (1 Ioan 5:3).

40. O lecţie despre iertare:

LUCA 7:36-50;

·   O FEMEIE PĂCĂTOASĂ TOARNĂ ULEI PE PICIOARELE LUI IISUS;

·  IISUS ÎŞI ÎNVAŢĂ ASCULTĂTORII CE ESTE IERTAREA FĂCÂND O ILUSTRARE DESPRE DATORNICI.

 Oamenii reacţionează la ceea ce spune şi face Iisus în funcţie de ce este în inima lor. Aceasta reiese dintr-o întâmplare petrecută într-o casă din Galileea. Un fariseu pe nume Simon îl invită pe Iisus la masă, poate pentru a-l cunoaşte mai bine pe cel care face lucrări atât de impresionante. Considerând, probabil, că aceasta este o ocazie bună de a le predica celor prezenţi, Iisus acceptă invitaţia, aşa cum a acceptat şi alte invitaţii de a lua masa cu încasatori de impozite şi cu păcătoşi. Însă faţă de Iisus gazda nu arată aceeaşi ospitalitate pe care ar arăta-o în mod obişnuit faţă de un oaspete. Unei persoane care purta sandale pe drumurile pline de praf ale Palestinei i se încălzeau şi i se murdăreau picioarele; de aceea, a-i spăla unui musafir picioarele cu apă rece era un gest de ospitalitate din partea gazdei. Dar lui Iisus nu-i sunt spălate picioarele. Nici nu i se dă o sărutare de bun venit, aşa cum se obişnuieşte. Un alt obicei era să se toarne ulei pe părul oaspetelui în semn de amabilitate şi ospitalitate. Însă lui Iisus nu i se face nici acest lucru. Aşadar, este El în realitate bine primit? Invitaţii se întind la masă şi încep să ia prânzul. În timp ce ei mănâncă, o femeie care n-a fost invitată intră în cameră fără să atragă atenţia. Ea este „cunoscută în oraş ca păcătoasă” (Luca 7:37). Toţi oamenii sunt păcătoşi, întrucât se nasc imperfecţi. Dar se pare că această femeie duce o viaţă imorală, fiind probabil prostituată. Poate că ea a auzit învăţăturile lui Iisus, inclusiv invitaţia făcută celor trudiţi şi împovăraţi de a veni la El pentru a găsi înviorare (Matei 11:28, 29). Fiind, probabil, impresionată de învăţăturile şi lucrările lui Iisus, ea vine la El. Femeia se apropie de Iisus, care stă întins la masă, şi îngenunchează la picioarele Lui. Lacrimile îi curg, udându-i lui Iisus picioarele. Ea le şterge cu părul ei, le sărută cu tandreţe şi toarnă pe ele din uleiul parfumat pe care l-a adus. Simon priveşte în mod dezaprobator, spunând în sinea lui: „Dacă omul acesta ar fi profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care îl atinge, că este o păcătoasă” (Luca 7:39). Cunoscându-i gândurile, Iisus îi zice: „Simon, am ceva să-ţi spun”. El îi răspunde: „Spune, învăţătorule!”. Atunci Iisus face o ilustrare: „Doi oameni îi erau datori unui om care îi împrumutase: unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde să plătească, i-a iertat cu mărinimie pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?”. Simon îi răspunde lui Iisus, poate cu indiferenţă: „Cred că acela căruia i-a iertat cu mărinimie mai mult” (Luca 7:40-43). Acesta este răspunsul pe care-l aşteaptă Iisus. Apoi, uitându-se la femeie, îi spune lui Simon: „Vezi tu femeia aceasta? Eu am intrat în casa ta şi tu nu Mi-ai dat apă pentru picioare. Dar această femeie Mi-a udat picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul ei. Tu nu Mi-ai dat o sărutare, dar această femeie n-a încetat să-Mi sărute picioarele cu tandreţe din ceasul în care am intrat. Tu nu Mi-ai uns capul cu ulei, dar această femeie Mi-a uns picioarele cu ulei parfumat”. Iisus a putut să vadă că femeia se căieşte sincer de viaţa imorală pe care o ducea. El concluzionează: „Îţi spun că păcatele ei, deşi sunt multe, sunt iertate, pentru că a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin” (Luca 7:44-47). Iisus nu scuză imoralitatea. El manifestă înţelegere şi compasiune faţă de cei care comit păcate grave, dar care dovedesc apoi că se căiesc şi vin la Hristos pentru a găsi înviorare. Şi cât de înviorată se simte această femeie când Iisus îi spune: „Păcatele îţi sunt iertate … Credinţa ta te-a salvat/mântuit. Du-te în pace!” (Luca 7:48, 50).

41. Cu puterea cui face Iisus miracole?

MATEI 12:22-32 MARCU 3:19-30 LUCA 8:1-3;

·   IISUS ÎŞI ÎNCEPE A DOUA CĂLĂTORIE DE PREDICARE;

  .EL SCOATE DEMONI ŞI AVERTIZEAZĂ CU PRIVIRE LA PĂCATUL DE NEIERTAT:

 La scurt timp după ce a vorbit despre iertare în casa fariseului Simon, Iisus începe o altă călătorie de predicare/propovăduire în Galileea. Este al doilea an de serviciu pământesc al Său. Iisus nu călătoreşte singur, cu El fiind cei 12 apostoli şi câteva femei pe care le-a vindecat „de spirite rele şi de boli” (Luca 8:2). Printre ele se află Maria Magdalena, Suzana şi Ioana, al cărei soţ este funcţionar al regelui Irod Antipa. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni aud de Iisus, activitatea sa devine tot mai controversată. Acest lucru este evident când un bărbat posedat, orb şi mut este adus la Iisus, iar El îl vindecă. Acum omul nu mai este stăpânit de demoni şi poate să vadă şi să vorbească. Oamenii sunt de-a dreptul uluiţi şi spun despre Iisus: „Nu cumva acesta este Fiul lui David?” (Matei 12:23).

Mulţimile adunate în jurul casei unde stă Iisus sunt atât de numeroase, încât El şi discipolii săi nici măcar nu pot lua masa. Însă nu toţi cred că Iisus este „Fiul lui David”, cel promis. Unii scribi şi farisei au venit tocmai de la Ierusalim, dar nu ca să înveţe de la Iisus sau ca să-L susţină. Ei le spun oamenilor că Iisus „îl are pe Beelzebub” şi că face miracole „cu ajutorul conducătorului demonilor” (Marcu 3:22). Când rudele lui Iisus află de toată vâlva creată în jurul Său, vin să-L prindă. În momentul de faţă, fraţii/verișorii lui Iisus nu cred că El este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 7:5). Iisus care, aparent, produce această agitaţie în rândul oamenilor nu pare să fie acelaşi Iisus cu care au crescut în Nazaret. Crezând că fratele/vărul lor suferă de vreo boală mintală, ei spun: „Şi-a ieşit din minţi” (Marcu 3:21). Dar ce arată faptele? Iisus tocmai a vindecat un om demonizat, care acum poate să vadă şi să vorbească. Nimeni nu poate nega aceasta. De aceea, scribii şi fariseii încearcă să-L discrediteze pe Iisus acuzându-L pe nedrept. Ei zic: „Omul acesta nu scoate demonii decât cu ajutorul lui Beelzebub, conducătorul demonilor” (Matei 12:24). Ştiind ce gândesc scribii şi fariseii, Iisus afirmă: „Orice regat dezbinat împotriva lui însuşi este pustiit şi orice oraş sau casă dezbinată împotriva ei înseşi nu va dăinui. Tot aşa, dacă Satan îl scoate afară pe Satan, el s-a dezbinat împotriva lui însuşi. Şi cum va dăinui regatul/împărăția lui?” (Matei 12:25, 26). Cât de logice sunt cuvintele Sale! Fariseii ştiu că unii iudei practică exorcizarea (Faptele 19:13). Prin urmare, Iisus îi întreabă: „Dacă Eu scot demonii cu ajutorul lui Beelzebub, fiii voştri cu ajutorul cui îi scot?”. Cu alte cuvinte, şi acestora li se poate aduce aceeaşi acuzaţie! Iisus îşi continuă argumentaţia: „Dar, dacă Eu scot demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:27, 28). Pentru a ilustra că scoate demoni întrucât are putere asupra lui Satan, Iisus spune: „Cum poate cineva să pătrundă în casa unui om puternic şi să pună mâna pe bunurile lui dacă nu-l leagă mai întâi pe omul acela puternic? Abia apoi îi va jefui casa. Cine nu este de partea Mea este împotriva Mea şi cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:29, 30). Fără îndoială, scribii şi fariseii i se împotrivesc lui Iisus, demonstrând astfel că sunt de partea lui Satan. Ei îi îndepărtează pe oameni de Fiul lui Dumnezeu, care are sprijinul Tatălui său în tot ce face. Iisus îi avertizează pe aceşti împotrivitori influenţaţi de Satan: „Totul le va fi iertat fiilor oamenilor, indiferent ce blasfemii ar spune şi ce păcate ar comite în mod blasfemator. Dar dacă cineva spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat niciodată, ci se face vinovat de un păcat veşnic” (Marcu 3:28, 29). Să ne gândim ce implicaţii are aceasta pentru cei care îi atribuie lui Satan ceea ce se face în mod incontestabil prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

42. Iisus îi mustră pe farisei:

MATEI 12:33-50 MARCU 3:31-35 LUCA 8:19-21;

·   IISUS VORBEŞTE DESPRE „SEMNUL PROFETULUI IONA”;

·   EL ESTE MAI APROPIAT DE DISCIPOLII SĂI DECÂT DE FAMILIE:

 Negând că Iisus scoate demoni cu Duhul lui Dumnezeu, scribii şi fariseii sunt în pericolul de a blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Aşadar, de partea cui vor fi ei, a lui Dumnezeu sau a lui Satan? Iisus spune: „Sau faceţi ca pomul să fie bun şi rodul lui bun, sau faceţi ca pomul să fie rău şi rodul lui rău, pentru că pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33). Este absurd ca ei să-l acuze pe Iisus că scoate demoni, ceea ce este un rod bun, cu ajutorul lui Satan. Aşa cum a explicat Iisus în Predica de pe munte, dacă rodul este bun, şi pomul este bun, nu rău. Aşadar, rodul fariseilor, acuzaţiile aberante aduse lui Iisus, dovedesc că sunt răi. Iisus le spune: „Pui de vipere, cum puteţi să spuneţi lucruri bune, când sunteţi răi? Căci din plinătatea inimii vorbeşte gura” (Matei 7:16, 17; 12:34). Într-adevăr, cuvintele unei persoane reflectă ce are în inimă şi sunt o bază pentru judecată. De aceea, Iisus declară: „Vă spun că oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii de orice cuvânt nefolositor pe care-l rostesc, fiindcă prin cuvintele tale vei fi declarat drept/neprihănit şi prin cuvintele tale vei fi condamnat” (Matei 12:36, 37). În ciuda lucrărilor impresionante pe care le face Iisus, scribii şi fariseii cer mai mult: „Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la tine”. Indiferent că l-au văzut sau nu pe Iisus înfăptuind miracole, ei au mărturia multor martori oculari referitoare la lucrările sale. Prin urmare, Iisus Le poate spune acestor conducători evrei: „O generaţie/un neam rea/rău şi adulteră/adulter caută fără încetare un semn, dar nu i se va da alt semn, decât semnul profetului Iona” (Matei 12:38, 39). Ei nu trebuie să ghicească sensul cuvintelor lui Iisus, întrucât El le spune: „Aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui uriaş trei zile şi trei nopţi, tot aşa Fiul omului va fi în inima pământului trei zile şi trei nopţi”. Iona a fost înghiţit de un peşte uriaş, dar apoi a ieşit din pântecele lui, fapt care poate fi asemănat cu o înviere. Iisus profeţeşte astfel că El Însuşi va muri şi va fi înviat a treia zi. Mai târziu, la învierea Sa, conducătorii evrei vor respinge „semnul profetului Iona”, refuzând să se căiască şi să se schimbe (Matei 27:63-66; 28:12-15). Spre deosebire de ei, „bărbaţii din Ninive” s-au căit după ce Iona le-a predicat. Prin urmare, ei vor condamna această generaţie/acest neam. De asemenea, Iisus spune că regina din Şeba va condamna şi ea generaţia/neamul aceasta/acesta prin exemplul său. Ea a dorit să audă cuvintele înţelepte ale lui Solomon şi s-a minunat de înţelepciunea lui. Dar „aici este unul mai mare decât Solomon”, afirmă Iisus (Matei 12:40-42). El aseamănă situaţia acestei generaţii rele/neam rău cu a unui om din care a ieşit un spirit/duh rău (Matei 12:45). Întrucât omul nu umple golul cu lucruri bune, spiritul rău se întoarce cu alte şapte spirite mai rele decât el şi acestea pun stăpânire pe om. În mod similar, neamul Israel a fost curăţat şi s-a schimbat, la fel ca omul din care a ieşit spiritul necurat. Dar neamul i- a respins pe profeţii lui Dumnezeu şi chiar i s-a împotrivit celui care are în mod indiscutabil Duhul lui Dumnezeu, Iisus. Aceasta arată că starea neamului este mai rea decât la început. În timp ce Iisus vorbeşte, mama sa şi fraţii/verii săi sosesc şi aşteaptă deoparte. Unii dintre cei care stau lângă Iius îi spun: „Mama ta şi fraţii tăi stau afară şi vor să te vadă”. Atunci Iisus arată cât de apropiat este de discipolii săi. Întinzându-şi mâna spre ei, Iisus spune: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl respectă” (Luca 8:20, 21). El subliniază astfel că oricât de importante sunt legăturile dintre El şi rudele Sale, relaţia Sa cu discipolii este chiar mai importantă.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a noua)

43: Ilustrări despre Împărăție:

MATEI 13:1-53 MARCU 4:1-34 LUCA 8:4-18;

IISUS FACE ILUSTRĂRI DESPRE ÎMPĂRĂȚIE:

 Se pare că Iisus se află în Capernaum când îi mustră pe farisei. Mai târziu în aceeaşi zi, El iese din casa unde stă şi merge la Marea Galileii, aflată în apropiere, unde se adună mulţimi de oameni. Iisus se urcă într-o barcă, se îndepărtează de ţărm şi începe să-i înveţe pe oameni despre Împărăția Cerurilor folosind mai multe ilustrări sau parabole. Ascultătorilor lui Iisus le sunt cunoscute multe dintre cadrele sau situaţiile menţionate de El, fiindu-le mai uşor să înţeleagă anumite aspecte privitoare la Împărăție. Mai întâi, Iisus vorbeşte despre un semănător care seamănă sămânţă. Unele seminţe cad de-a lungul drumului şi sunt mâncate de păsări. Altele cad pe locuri stâncoase, unde nu este mult pământ. Rădăcinile plantei nu se pot dezvolta bine deoarece solul nu este adânc, iar plantele abia încolţite sunt arse de soare şi se usucă. Alte seminţe cad printre spini, care înăbuşă plantele tinere când acestea răsar din pământ. Iar altele cad pe pământ bun şi dau rod: „una o sută, alta şaizeci şi alta treizeci” (Matei 13:8). Într-o altă ilustrare, Iisus compară Împărăția cu un om care seamănă sămânţă. În acest caz, indiferent dacă omul doarme sau este treaz, seminţele cresc „fără ca el să ştie cum” (Marcu 4:27). Acestea cresc de la sine şi dau rod, pe care omul îl poate secera. Iisus face apoi o a treia ilustrare despre semănat. Un om seamănă sămânţă bună, dar, „în timp ce oamenii dorm”, un duşman seamănă neghină în mijlocul grâului. Sclavii stăpânului îl întreabă dacă să smulgă neghina. El le răspunde: „Nu, ca nu cumva, strângând neghina, să smulgeţi din rădăcină şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş şi la vremea secerişului le voi spune secerătorilor: Strângeţi mai întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca să fie arsă, apoi duceţi-vă să strângeţi grâul în hambarul meu” (Matei 13:24-30). Mulţi dintre ascultătorii lui Iisus ştiu cum se cultivă pământul. El face referire şi la alt lucru bine cunoscut de auditoriul său: mica sămânţă de muştar. Aceasta creşte şi devine un pom atât de mare, încât păsările se pot adăposti în ramurile lui. Iisus spune privitor la această sămânţă: „Împărăția Cerurilor este asemenea unui grăunte de muştar pe care un om l-a luat şi l-a semănat în ogorul lui” (Matei 13:31). Iisus nu predă o lecţie de botanică, ci face o ilustrare cu privire la o creştere impresionantă, arătând cum ceva foarte mic poate deveni foarte mare. Apoi Iisus vorbeşte despre un proces pe care mulţi dintre ascultătorii săi îl cunosc. El aseamănă Împărăția Cerurilor cu plămădeala „pe care o femeie a luat-o şi a ascuns-o în trei măsuri mari de făină” (Matei 13:33). Deşi plămădeala este ascunsă, adică amestecată cu făina, ea face să dospească tot aluatul, producând o creştere considerabilă şi schimbări care nu pot fi observate uşor. După ce face aceste ilustrări, Iisus le dă drumul mulţimilor şi se întoarce la casa în care stă. Nu după mult timp, discipolii vin la El deoarece vor să înţeleagă semnificaţia ilustrărilor sale.

DISCIPOLII ÎNŢELEG ILUSTRĂRILE LUI IISUS: Discipolii l-au mai auzit şi înainte pe Iisus făcând ilustrări, dar acum este prima oară când foloseşte atât de multe. Ei îl întreabă: „De ce le vorbeşti în ilustrări?” (Matei 13:10). Un motiv pentru care Iisus face aceasta este că astfel împlineşte o profeţie biblică. În Evanghelia după Matei se spune: „Nu le vorbea fără ilustrări, ca să se împlinească ce se spusese prin profetul care a zis: Îmi voi deschide gura în ilustrări şi voi vesti lucruri ascunse de la întemeierea lumii.” (Matei 13:34, 35; Psalmul 78:2 – T.M.). Iisus foloseşte ilustrări şi dintr-un alt motiv. Acestea pot dezvălui atitudinea oamenilor. Cei mai mulţi îl caută pe Iisus doar pentru că-l privesc ca pe un povestitor bun şi pentru că face miracole. Ei nu-l consideră Domnul lor de care trebuie să asculte şi pe care trebuie să-l urmeze cu abnegaţie (Luca 6:46, 47). Nu vor să-şi schimbe concepţiile şi modul de viaţă. Nu, ei nu vor ca mesajul să-i influenţeze în asemenea măsură. Răspunzând la întrebarea discipolilor, Iisus le spune: „De aceea le vorbesc în ilustrări, pentru că, deşi privesc, privesc în zadar şi, deşi aud, aud în zadar şi nu înţeleg. Şi cu ei se împlineşte profeţia lui Isaia, care zice: … Inima acestui popor a ajuns insensibilă.” (Matei 13:13-15; Isaia 6:9, 10). Aceste cuvinte nu se aplică însă la toţi cei care îl aud pe Iisus. El explică: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Căci adevărat vă spun că mulţi profeţi şi oameni drepţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, dar nu le-au văzut, şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, dar nu le-au auzit” (Matei 13:16, 17). Cei doisprezece apostoli şi alţi discipoli loiali sunt receptivi la mesajul lui Iisus. De aceea, Iisus spune: „Vouă vă este dat să înţelegeţi tainele Împărăției Cerurilor, dar acelor oameni nu le este dat” (Matei 13:11). Întrucât ei doresc cu sinceritate să înţeleagă învăţăturile sale, Iisus le explică ilustrarea despre semănător. „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu”, spune Iisus (Luca 8:11). Pământul reprezintă inima unei persoane. Aceste informaţii sunt esenţiale pentru a înţelege ilustrarea sa. Referitor la sămânţa semănată în pământul bătătorit de la marginea drumului, Isus explică: „Diavolul … ia cuvântul din inima lor, ca să nu creadă şi să nu fie salvaţi” (Luca 8:12). Sămânţa semănată pe locul stâncos îi reprezintă pe oamenii care primesc cuvântul cu bucurie, dar nu lasă ca acesta să pătrundă adânc în inima lor. Ei se poticnesc „când vine un necaz sau o persecuţie din cauza cuvântului”. Da, „în timp de încercări”, poate când întâmpină opoziţie din partea familiei sau a altora, ei renunţă (Matei 13:21; Luca 8:13). Ce se poate spune despre sămânţa care cade printre spini? Iisus le zice discipolilor că aceasta se referă la oamenii care au auzit cuvântul, dar sunt copleşiţi de „îngrijorările acestui veac” şi se lasă înşelaţi de „puterea amăgitoare a bogăţiilor” (Matei 13:22). Ei au avut cuvântul în inima lor, însă acesta este înăbuşit şi devine neroditor. Ultimul tip de sol menţionat de Iisus este pământul bun. Acesta se referă la cei care aud cuvântul şi îl acceptă în inima lor, înţelegându-i pe deplin sensul. Drept urmare, ei „aduc rod”. Totuşi, din cauza unor împrejurări precum vârsta înaintată sau problemele de sănătate, nu toţi pot da rod în aceeaşi măsură; unul dă o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Într-adevăr, cei ce sunt binecuvântaţi în serviciul adus lui Dumnezeu sunt „cei care, după ce au auzit cuvântul cu o inimă curată şi bună, îl păstrează şi aduc rod cu perseverenţă” (Luca 8:15). Cât de impresionaţi trebuie să fie discipolii care l-au căutat pe Iisus ca să le explice învăţăturile sale! Acum ei înţeleg în profunzime ilustrările lui Iisus. El vrea ca discipolii să înţeleagă ilustrările sale pentru a putea şi ei să le împărtăşească altora adevărul. „Oare este adusă lampa ca să fie pusă sub baniţă sau sub pat?”, întreabă Iisus. „Nu este ea adusă ca să fie pusă pe lampadar?” De aceea, Iisus dă următorul sfat: „Cine are urechi de auzit să audă” (Marcu 4:21-23).

BINECUVÂNTAŢI CU ŞI MAI MULTĂ INSTRUIRE: După ce Iisus le explică ilustrarea despre semănător, discipolii vor să cunoască mai multe. „Explică-ne ilustrarea despre neghina din ogor”, îl roagă ei (Matei 13:36).Cerând aceasta, discipolii manifestă o atitudine total diferită de a celorlalţi oameni din mulţimea adunată pe ţărm. Acei oameni au auzit învăţăturile lui Iisus, dar nu au avut dorinţa de a afla semnificaţia ilustrărilor sale şi modul în care se aplică ele. Ei s-au mulţumit cu o explicaţie sumară a adevărurilor la care făceau referire ilustrările. Iisus realizează un contrast între auditoriul de pe ţărm şi discipolii săi, care sunt dornici să înveţe.El spune: „Fiţi atenţi la ce auziţi. Cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura, ba vi se va şi adăuga” (Marcu 4:24). Discipolii iau seama la cele auzite de la Iisus. Ei sunt interesaţi de lucrurile spuse de El şi le acordă atenţie într-o măsură mare, fiind binecuvântaţi cu mai multă instruire, cu mai multă lumină spirituală. Răspunzându-le discipolilor la întrebarea referitoare la ilustrarea despre grâu şi neghină, Iisus explică: „Semănătorul seminţei bune este Fiul Omului; ogorul este lumea; cât despre sămânţa bună, aceştia sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui rău; duşmanul care a semănat-o este Diavolul. Secerişul este sfârșitul acestui veac/acestei lumi, iar secerătorii sunt îngerii” (Matei 13:37-39).După ce menţionează ce reprezintă fiecare aspect din ilustrarea sa, Iisus descrie deznodământul. El spune că, lasfârșitul lumii, secerătorii, sau îngerii, îi vor separa pe creştinii falşi, asemănători cu neghina, de „fiii Împărăției”. „Cei drepţi” vor fi strânşi şi, în cele din urmă, vor străluci „în Împărăția Tatălui lor”. Iar „fiii celui rău” vor fi distruşi/trimiși în iad/ulterior, în iazul de foc; de aceea, pentru ei „va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:41-43).Iisus îi binecuvântează pe discipolii săi cu mai multă cunoştinţă făcându-le alte trei ilustrări. Mai întâi, El spune: „Împărăția Cerurilor este asemenea unei comori ascunse într-un câmp, pe care un om a găsit-o şi a ascuns-o. Apoi, de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără câmpul acela” (Matei 13:44).Iisus continuă: „Împărăția  Cerurilor este şi asemenea unui negustor voiajor care caută perle scumpe. Când a găsit o perlă de mare valoare, a plecat, a vândut imediat tot ce avea şi a cumpărat-o” (Matei 13:45, 46).Prin ambele ilustrări, Iisus scoate în evidenţă dispoziţia unei persoane de a face sacrificii pentru ceea ce este cu adevărat preţios. Negustorul vinde imediat tot ce are pentru a obţine perla de mare valoare. Exemplul referitor la o perlă de mare valoare este uşor de înţeles pentru discipolii lui Iisus. Iar omul care găseşte o comoară ascunsă într-un câmp vinde şi el tot ce are pentru a intra în posesia ei. În ambele situaţii, se poate obţine ceva valoros, ce merită dobândit şi preţuit. Sacrificiile făcute de cei doi bărbaţi din ilustrări pentru a obţine acele lucruri de valoare pot fi comparate cu sacrificiile pe care le face o persoană pentru a-şi satisface necesităţile spirituale (Matei 5:3). Unii dintre cei care aud aceste ilustrări au dovedit deja că sunt dispuşi să facă eforturi mari ca să-şi satisfacă necesităţile spirituale şi să fie cu adevărat continuatori ai lui Iisus (Matei 4:19, 20; 19:27).În final, Iisus aseamănă Împărăția Cerurilor cu un năvod care adună tot felul de peşti (Matei 13:47). Când peştii sunt separaţi, cei buni sunt păstraţi în vase, dar cei răi sunt aruncaţi. Iisus spune că la fel va fi şi lasfârșitul lumii: îngerii îi vor separa pe cei răi de cei drepţi.Iisus însuşi desfăşura un fel de pescuit spiritual când i-a chemat pe primii săi discipoli să fie „pescari de oameni” (Marcu 1:17). Însă El precizează că ilustrarea despre năvod se aplică în viitor, „la sfârșitul lumii” (Matei 13:49). Aşadar, apostolii şi alţi discipoli care îl ascultă pe Iisus îşi pot da seama că în viitor se vor întâmpla lucruri deosebit de interesante.Cei care au auzit ilustrările spuse de Iisus când se afla în barcă primesc şi mai multă lumină spirituală. Iisus arată că este dispus să le explice discipolilor săi deoparte toate lucrurile (Marcu 4:34). El este „asemenea unui om, stăpânul unei case, care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” (Matei 13:52). Făcând aceste ilustrări, Iisus nu-şi etalează aptitudinile de predare, ci le împărtăşeşte discipolilor săi adevăruri care sunt asemenea unei comori preţioase. Iisus este într-adevăr un „învăţător public/rabin” ca nimeni altul!

44: Iisus potoleşte o furtună pe mare:

MATEI 8:18, 23-27 MARCU 4:35-41 LUCA 8:22-25;

IISUS LINIŞTEŞTE O FURTUNĂ PE MAREA GALILEII:

 Iisus a avut o zi lungă şi obositoare. La lăsarea serii, El le spune discipolilor săi: „Să trecem pe celălalt ţărm”, care se află pe partea opusă oraşului Capernaum (Marcu 4:35). Pe ţărmul estic al Mării Galileii se află ţinutul gherasenilor, care aparţine regiunii Decapole. Oraşele din această regiune sunt centre ale culturii greceşti, deşi aici locuiesc şi mulţi evrei. Plecarea lui Iisus din Capernaum nu trece neobservată. Şi alte bărci pornesc în această călătorie (Marcu 4:36). De fapt, celălalt ţărm nu este foarte departe. Marea Galileii este un lac mare cu apă dulce, care are o lungime de aproximativ 21 de kilometri şi o lăţime maximă de circa 12 kilometri. Însă lacul este destul de adânc. Deşi este un om perfect, Iisus se simte obosit, întrucât desfăşoară o activitate intensă. Prin urmare, după ce părăsesc ţărmul, El se întinde în partea din spate a bărcii, îşi pune capul pe o pernă şi adoarme. Unii dintre apostoli ştiu să conducă o ambarcaţiune, însă călătoria nu va fi uşoară. Marea Galileii este înconjurată de munţi, iar temperatura de la suprafaţa apei este adesea destul de ridicată. Uneori, mase de aer rece dinspre munţi coboară spre mare, iar, când intră în contact cu suprafaţa caldă a apei, se produc în mod neaşteptat furtuni violente. Acest fenomen are loc şi acum. În scurt timp, valurile izbesc cu putere barca. Aceasta începe să se umple de apă, iar apostolii sunt în pericol (Luca 8:23). Dar Iisus nu se trezeşte. Apostolii se luptă cu disperare să ţină barca sub control. Nu este prima oară când sunt surprinşi de o furtună. Dar acum situaţia este diferită. Temându-se pentru viaţa lor, ei îl trezesc pe Iisus şi îi spun: „Doamne, salvează-ne, că pierim!” (Matei 8:25). Discipolii se tem că se vor îneca. Iisus le spune: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” (Matei 8:26). Apoi ceartă vântul şi spune mării: „Taci! Potoleşte-te!” (Marcu 4:39). Vântul năprasnic se opreşte, iar marea devine calmă. În evangheliile lor, Marcu şi Luca menţionează mai întâi că Iisus potoleşte în mod miraculos furtuna şi după aceea amintesc lipsa de credinţă a discipolilor. Cât de impresionaţi trebuie să fie discipolii! Tocmai au văzut cum o furtună cumplită s-a potolit, aşternându-se apoi o linişte desăvârşită. Discipolii sunt cuprinşi de o mare frică şi îşi zic unii altora: „Cine este oare acesta de-l ascultă până şi vântul şi marea?”. În cele din urmă, ei ajung teferi pe celălalt mal (Marcu 4:41-5:1). Probabil că bărcile care au pornit pe mare odată cu ei au reuşit să se întoarcă pe ţărmul vestic. Este încurajator să ştim că Fiul lui Dumnezeu are putere asupra forţelor naturii. Când Iisus va fi Împărat al pământului, în timpul Împărăției de o mie de ani, toţi oamenii vor trăi în siguranţă, întrucât nu vor mai avea loc dezastre naturale.

45: Iisus are putere asupra multor demoni:

MATEI 8:28-34 MARCU 5:1-20 LUCA 8:26-39;

IISUS SCOATE DEMONI ŞI ÎI TRIMITE ÎNTR-O TURMĂ DE PORCI:

 Când ajung pe uscat după ce supravieţuiesc unei furtuni puternice pe mare, discipolii sunt şocaţi de ceea ce văd. Doi bărbaţi extrem de violenţi, amândoi demonizaţi, ies dintr-un cimitir din apropiere şi aleargă spre Iisus. Unul dintre ei atrage în mod deosebit atenţia, probabil pentru că este mai violent şi de mai mult timp posedat de demoni. Bărbatul este vrednic de milă. Umblă gol şi, „noapte şi zi, stă în morminte şi pe munţi, ţipând şi crestându-se cu pietre” (Marcu 5:5). Modul în care se manifestă inspiră groază, astfel că oamenilor le este teamă să treacă pe drumul pe unde umblă el. Unii au încercat să-l lege, dar bărbatul a rupt lanţurile şi a sfărâmat obezile cu care îi erau imobilizate picioarele. Nimeni nu-l poate stăpâni. După ce bărbatul se apropie de Iisus şi cade la picioarele sale, demonii care îl stăpânesc îl fac să strige: „Ce-am eu de-a face cu tine, Iisus, Fiul Dumnezeului Preaînalt? Te pun să juri pe Dumnezeu că nu mă vei chinui”. Iisus demonstrează că are autoritate asupra demonilor, poruncind: „Ieşi din omul acesta, spirit necurat!” (Marcu 5:7, 8). În realitate, acest om este stăpânit de mulţi demoni. Când Iisus întreabă: „Care îţi este numele?”, i se răspunde: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem mulţi” (Marcu 5:9). O legiune romană era alcătuită din mii de soldaţi; prin urmare, mulţi demoni îl chinuie pe acest om, găsind plăcere în suferinţa lui. Ei îl imploră pe Iisus „să nu le poruncească să se ducă în abis”. Se pare că demonii îşi dau seama ce îi aşteaptă atât pe ei, cât şi pe conducătorul lor, Satan (Luca 8:31). În apropiere paşte o turmă de aproximativ 2 000 de porci, animale necurate potrivit Legii, pe care evreii nu trebuie nici măcar să le aibă. Demonii zic: „Trimite-ne în porci, ca să intrăm în ei” (Marcu 5:12). Iisus îi lasă să intre în porci. Atunci, toţi cei 2 000 de porci se reped peste povârniş în mare şi se îneacă. Văzând aceasta, păzitorii turmei de porci merg în grabă în oraş şi în ţinutul din jur ca să le dea de veste oamenilor. Aceştia vin să vadă ce s-a întâmplat. Când sosesc, observă că bărbatul din care au ieşit demonii este bine şi se comportă normal. Surprinzător, omul este îmbrăcat şi stă la picioarele lui Iisus. Cei care aud despre ce i s-a întâmplat bărbatului sau care îl văd sunt cuprinşi de teamă, neştiind cum i-ar putea afecta pe ei acest miracol. De aceea, îi cer lui Iisus să plece din regiunea lor. Când Iisus se urcă în barcă şi se pregăteşte să plece, omul care a fost demonizat îl imploră să-i permită să meargă cu el. Dar Iisus îi spune: „Du-te acasă la rudele tale şi spune-le tot ce a făcut Domnul pentru tine şi cum a avut îndurare faţă de tine” (Marcu 5:19). De obicei, Iisus le porunceşte celor pe care îi vindecă să nu spună nimănui despre miracolul înfăptuit deoarece nu doreşte ca oamenii să-şi formeze o părere despre El pe baza unor relatări senzaţionale. În acest caz, cel ce a fost demonizat reprezintă o dovadă vie a puterii lui Iisus şi va putea să le depună mărturie oamenilor la care Iisus nu are posibilitatea să ajungă. De asemenea, mărturia lui ar putea pune capăt eventualelor comentarii negative referitoare la pierderea turmei de porci. Astfel, bărbatul pleacă şi începe să vorbească în Decapole despre ce a făcut Iisus pentru el.

IISUS – CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a zecea)

46. A atins veşmântul lui Iisus şi s-a vindecat:

MATEI 9:18-22MARCU 5:21-34LUCA 8:40-48;

O FEMEIE CARE ATINGE VEŞMÂNTUL LUI IISUS ESTE VINDECATĂ:

 Vestea întoarcerii lui Iisus din Decapole se răspândeşte printre evreii care locuiesc pe ţărmul nord-vestic al Mării Galileii. Probabil, mulţi au aflat că, în urmă cu puţin timp, când s-a iscat o furtună pe mare, Iisus a liniştit vântul şi apele învolburate, iar unii poate că au auzit că i-a vindecat pe bărbaţii posedaţi de demoni. Astfel, „o mare mulţime” se adună lângă mare, probabil în zona Capernaumului, pentru a-l întâmpina pe Iisus (Marcu 5:21). Când Iisus coboară din barcă, oamenii sunt nerăbdători să vadă ce va mai face el. Unul dintre cei dornici să-l vadă pe Iisus este Iair, un conducîtor al unei sinagogi, poate al celei din Capernaum. El cade la picioarele lui Iisus şi-l imploră de mai multe ori: „Fetiţa mea este pe moarte. Vino, te rog, şi pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască.” (Marcu 5:23). Cum va reacţiona Iisus la cererea stăruitoare a lui Iair de a o ajuta pe unica şi scumpa lui fiică, în vârstă de numai 12 ani? (Luca 8:42). În drum spre casa lui Iair, Iisus este pus în faţa altei situaţii emoţionante. Mulţi dintre oamenii care îl însoţesc pe Iisus sunt entuziasmaţi la gândul că s-ar putea să-l vadă înfăptuind din nou un miracol. Însă o femeie din mulţime nu se poate gândi decât la problema ei gravă de sănătate. De 12 ani, această evreică suferă de o scurgere de sânge. Ea a mers la mulţi doctori, cheltuindu-şi toţi banii pe tratamentele recomandate de ei. Dar nimic nu a dat rezultate. „Ba chiar îi este mai rău.” (Marcu 5:26). Ne putem da seama că boala ei o face să se simtă nu doar slăbită, ci şi ruşinată şi umilită. În general, unei persoane nu îi este uşor să vorbească deschis despre o astfel de problemă de sănătate. Mai mult, sub Legea mozaică, o scurgere de sânge o face pe o femeie necurată din punct de vedere ceremonial. Oricine se atinge de ea sau de veşmintele ei pătate de sânge trebuie să se spele, fiind necurat până seara (Leviticul 15:25-27). Această femeie „a auzit ce se spunea despre Iisus” şi a venit să-l caute. Întrucât este necurată, femeia încearcă să treacă prin mulţime fără să atragă atenţia, zicându-şi: „Dacă îi voi atinge fie şi numai veşmintele, mă voi vindeca”. Când îi atinge franjurii veşmântului, ea simte imediat că scurgerea de sânge i se opreşte. A fost „vindecată de boala ei chinuitoare” (Marcu 5:27-29). Atunci Iisus spune: „Cine m-a atins?”. Să ne gândim ce trebuie să fi simţit femeia la auzul acestor cuvinte. Petru îi spune lui Iisus pe un ton reprobator: „Mulţimile te împresoară şi te înghesuie”. Prin urmare, de ce întreabă Iisus: „Cine m-a atins?”. El explică: „Cineva m-a atins, căci am simţit că din mine a ieşit o putere.” (Luca 8:45, 46). Dându-şi seama că ceea ce a făcut nu a trecut neobservat, femeia se înspăimântă şi cade tremurând la picioarele lui Iisus. În faţa tuturor, ea spune adevărul despre boala ei şi mărturiseşte că tocmai a fost vindecată. Iisus îi zice cu bunătate: „Fiică, credinţa ta te-a vindecat. Du-te în pace şi fii vindecată de boala ta chinuitoare.” (Marcu 5:34). Cu siguranţă, Cel pe care Dumnezeu-Tatăl l-a ales să domnească peste pământ este plin de bunătate şi compasiune. El nu doar că înţelege durerea oamenilor, dar are şi puterea de a-i ajuta!

47. O fetiţă este readusă la viaţă:

MATEI 9:18, 23-26 MARCU 5:22-24, 35-43 LUCA 8:40-42, 49-56;

IISUS O ÎNVIE PE FIICA LUI IAIR:

 Iair vede că femeia care a avut o scurgere de sânge a fost vindecată de Iisus. Cu siguranţă, Iisus o poate ajuta şi pe fiica lui, deşi Iair se gândeşte că ea „trebuie să fi murit deja” (Matei 9:18). Dar mai poate fi ea ajutată? În timp ce Iisus încă vorbeşte cu femeia pe care a vindecat-o, câţiva bărbaţi din casa lui Iair vin şi îi spun acestuia: „Fiica ta a murit! De ce să-l mai deranjezi pe învăţător?” (Marcu 5:35). Ce veste îngrozitoare! Acest bărbat, foarte respectat în comunitate şi influent, este acum complet neputincios. Singura lui fiică a murit. Dar, auzind vestea, Iisus se întoarce spre Iair şi îi spune pe un ton încurajator: „Nu te teme! Ai credinţă numai!” (Marcu 5:36). Apoi Iisus îl însoţeşte pe Iair la casa acestuia. Oamenii adunaţi aici sunt cuprinşi de o mare tulburare. Ei plâng, jelesc şi se lovesc în piept de durere. Iisus intră în casă şi face următoarea afirmaţie surprinzătoare: „Copila n-a murit, ci doarme!” (Marcu 5:39). Când îl aud, oamenii încep să râdă. Ei ştiu că fetiţa este moartă. Însă, folosindu-se de puterea Sa dumnezeiască, Iisus le va arăta că oamenii pot fi readuşi la viaţă, aşa cum pot fi treziţi dintr-un somn adânc. Iisus îi trimite afară pe toţi, cu excepţia lui Petru, a lui Iacov, a lui Ioan şi a părinţilor fetiţei. Iisus îi ia cu el pe cei cinci şi intră unde este copila. Luând-o de mână, el spune: „Talita cumi, care, tradus, înseamnă: Fetiţo, îţi zic: Scoală-te!” (Marcu 5:41). Fetiţa se ridică imediat şi începe să umble. Imaginează-ţi bucuria fără margini pe care o simt Iair şi soţia lui când văd aceasta! Ca o dovadă în plus că fetiţa este vie, Iisus spune să i se dea ceva să mănânce. În ocazii anterioare, Iisus le-a poruncit celor pe care i-a vindecat să nu facă public miracolul. El le cere acelaşi lucru şi părinţilor fetiţei. Însă atât părinţii, cât şi alţii răspândesc vestea „în toată regiunea aceea” (Matei 9:26). Dacă o persoană dragă ţie ar învia, n-ai vorbi şi tu cu entuziasm despre acest lucru? Învierea fiicei lui Iair este a doua înviere consemnată în Scripturi pe care a făcut-o Iisus.

48. Face miracole, dar este respins chiar în Nazaret:

MATEI 9:27-34; 13:54-58 MARCU 6:1-6;

IISUS ÎI VINDECĂ PE ORBI ŞI PE MUŢI; OAMENII DIN NAZARET ÎL RESPING:

 Iisus a avut o zi plină de activităţi. După ce s-a întors din regiunea Decapole, a vindecat-o pe femeia care a avut o scurgere de sânge şi a înviat-o pe fiica lui Iair. Dar ziua nu s-a terminat. Când Iisus pleacă de la casa lui Iair, doi oameni orbi îl urmează, strigând: „Îndură-te de noi, Fiul lui David!” (Matei 9:27). Numindu-l pe Iisus „Fiul lui David”, cei doi îşi exprimă convingerea că Iisus este moştenitorul tronului lui David şi deci Mesia. Iisus pare să nu-i ia în seamă, poate pentru a vedea dacă sunt stăruitori, şi chiar sunt. Când Iisus intră într-o casă, bărbaţii îl urmează. El îi întreabă: „Credeţi că pot să fac lucrul acesta?”. Răspunsul lor arată că au încredere în Iisus: „Da, Doamne”. Atunci, El le atinge ochii şi le spune: „Să vi se facă după credinţa voastră.” (Matei 9:28, 29). Dintr-odată ei pot să vadă! Aşa cum a făcut şi în alte ocazii, Iisus îi îndeamnă pe bărbaţi să nu le spună altora despre vindecarea lor miraculoasă. Dar, de bucurie, ei le vorbesc mai târziu oamenilor din toată regiunea despre Iisus. După plecarea celor doi, oamenii îl aduc la Iisus pe un om care nu poate să vorbească deoarece este demonizat. Iisus scoate demonul şi, în clipa aceea, omul începe să vorbească. Mulţimile rămân uimite şi spun: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!”. Cu această ocazie sunt prezenţi şi farisei. Ei nu pot contesta miracolele lui Iisus, de aceea îi aduc din nou acuzaţia referitoare la puterea cu care face aceste lucrări. „Prin conducătorul demonilor scoate el demonii”, spun ei (Matei 9:33, 34). Nu după mult timp, Iisus se întoarce în Nazaret, oraşul în care a crescut, fiind însoţit de data aceasta de discipolii săi. În urmă cu aproximativ un an, El a predicat în sinagoga de aici. La început, oamenii au fost impresionaţi de cuvintele sale, dar apoi s-au simţit ofensaţi de învăţătura sa şi au vrut să-l omoare. Acum, Iisus încearcă din nou să-i ajute pe cei din oraşul său. În sabat, El se duce la sinagogă ca să predice. Mulţi sunt uluiţi şi chiar întreabă: „De unde a primit acest om o asemenea înţelepciune şi asemenea lucrări de putere? Nu este el fiul tâmplarului? Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui, Iacov, Iosif, Simon şi Iuda? Şi surorile lui, nu sunt toate cu noi? Atunci de unde are acest om toate acestea?” (Matei 13:54-56). Pentru ei, Iisus este doar un om din partea locului. L-au văzut crescând aici, deci cum să fie el Mesia? Prin urmare, în ciuda marii sale înţelepciuni şi a miracolelor sale, precum şi a altor dovezi incontestabile, ei îl resping. Deoarece îl cunosc pe Iisus de când era mic, chiar şi rudele sale se poticnesc din cauza lui. Aceasta îl determină pe Iisus să spună: „Profetul nu este dispreţuit decât în patria şi în casa lui.” (Matei 13:57). Iisus se miră de necredinţa lor. De aceea, El alege să nu facă niciun miracol aici, „decât să-şi pună mâinile peste câţiva bolnavi şi să-i vindece.” (Marcu 6:5, 6).

49. Iisus predică în Galileea şi îşi instruieşte apostolii:

MATEI 9:35-10:15 MARCU 6:6-11 LUCA 9:1-5;

IISUS FACE O NOUĂ CĂLĂTORIE DE PREDICARE ÎN GALILEEA; ÎI TRIMITE PE APOSTOLI SĂ PREDICE:

 Iisus predică în mod zelos de aproximativ doi ani. Însă nu este timpul să încetinească ritmul şi să se odihnească. De fapt, El îşi extinde activitatea, străbătând „toate oraşele şi satele (din Galileea), predicând în sinagogile lor, aducând vestea bună despre Împărăția Mesianică şi vindecând tot felul de boli şi tot felul de infirmităţi.” (Matei 9:35). Ceea ce vede îl convinge că este necesar să extindă lucrarea de predicare. Dar cum poate realiza El acest lucru? În timp ce străbate Galileea, Iisus observă că oamenii au nevoie de vindecare spirituală şi de mângâiere. Ei sunt asemenea unor oi fără păstor, jupuite şi aruncate încoace şi-ncolo. Lui Iisus i se face milă de ei şi le spune discipolilor: „Da, secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Stăpânul secerişului să scoată lucrători la secerişul său.” (Matei 9:37, 38). Iisus ştie ce poate contribui la realizarea acestui lucru. El îi cheamă pe cei doisprezece apostoli şi îi împarte în şase perechi. Apoi le dă instrucţiuni clare: „Nu mergeţi pe drumul neamurilor şi nu intraţi într-un oraş samaritean, ci, mai degrabă, mergeţi la oile pierdute ale casei lui Israel. Când mergeţi, predicaţi, zicând: Împărăția cerurilor s-a apropiat!” (Matei 10:5-7). Împărăția despre care ei trebuie să predice este cee menţionată de Iisus în rugăciunea-model. „Împărăția s-a apropiat” în sensul că Regele/Împăratul numit de Dumnezeu, Iisus Hristos, este în mijlocul lor. Însă ce va dovedi că discipolii săi reprezintă într-adevăr această Împărăție? Iisus le dă puterea de a vindeca bolnavi şi chiar de a învia morţi. Ei trebuie să facă toate acestea fără plată. Atunci cum îşi vor satisface necesităţile fizice, precum hrana zilnică? Iisus le spune discipolilor să nu se pregătească din punct de vedere material pentru această călătorie de predicare. Discipolii nu trebuie să ia cu ei aur, argint sau aramă. Ei nu au nevoie nici chiar de traistă pentru călătorie, de veşminte sau de sandale de schimb. De ce trebuie ei să procedeze aşa? Iisus le dă următoarea asigurare: „Vrednic este lucrătorul de hrana lui.” (Matei 10:10). Oamenii pe care-i vor găsi şi care vor accepta mesajul vor contribui la satisfacerea necesităţilor lor de bază. Iisus le spune: „În orice casă veţi intra, să rămâneţi acolo până veţi ieşi din locul acela.” (Marcu 6:10). De asemenea, Iisus îi instruieşte cum să-i abordeze pe oameni la casele lor cu mesajul despre Împărăție, spunându-le: „Când intraţi în casă, salutaţi-i pe cei din ea şi, dacă această casă merită, pacea pe care i-o doriţi să vină peste ea, dar, dacă nu merită, pacea voastră să se întoarcă la voi. Acolo unde cineva nu vă va primi sau nu va asculta cuvintele voastre, să vă scuturaţi praful de pe picioare când veţi ieşi din casa aceea sau din oraşul acela.” (Matei 10:12-14). Se poate întâmpla ca un întreg oraş sau sat să respingă mesajul predicat de ei. Ce consecinţe vor suporta oamenii din acel loc? Iisus arată că vor primi o judecată aspră: „Adevărat vă spun că va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei în Ziua Judecăţii decât pentru oraşul acela!” (Matei 10:15).

50. Sunt pregătiţi să predice în ciuda persecuţiei:

MATEI 10:16-11:1 MARCU 6:12, 13 LUCA 9:6;

IISUS ÎI INSTRUIEŞTE PE APOSTOLI ŞI ÎI TRIMITE SĂ PREDICE:

 Când îi trimite pe apostoli doi câte doi în lucrarea de predicare, Iisus le dă instrucţiuni cu privire la modul în care trebuie să se achite de această sarcină. Însă El nu doar îi instruieşte, ci, plin de grijă, îi şi avertizează că se vor confrunta cu împotrivire: „Iată că vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Păziţi-vă de oameni, pentru că ei vă vor preda tribunalelor şi vă vor biciui în sinagogile lor. Da, veţi fi târâţi înaintea guvernatorilor şi a regilor din cauza mea.” (Matei 10:16-18). Într-adevăr, unii continuatori ai lui Iisus vor fi crunt persecutaţi, dar El îi încurajează promiţându-le: „Când vă vor preda, să nu vă îngrijoraţi gândindu-vă cum sau ce veţi spune, căci ce va trebui să spuneţi vi se va da în ceasul acela, fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi prin voi”. Iisus adaugă: „Frate va da la moarte pe frate şi tată pe copil, iar copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi îi vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi oamenii din cauza numelui meu. Dar cine va persevera până la sfârşit, acela va fi salvat.” (Matei 10:19-22). Întrucât lucrarea de predicare este foarte importantă, Iisus îşi îndeamnă continuatorii să fie prudenţi ca să-şi păstreze libertatea şi, astfel, să-şi poată duce la îndeplinire lucrarea. El spune: „Când vă vor persecuta într-un oraş, să fugiţi în altul, căci adevărat vă spun că nicidecum nu veţi termina de străbătut oraşele lui Israel până va sosi Fiul omului.” (Matei 10:23). Cât de valoroase sunt pentru apostoli instrucţiunile, avertismentele şi cuvintele de încurajare ale lui Iisus! Dar ce a spus El este valabil şi pentru cei care vor lua parte la lucrarea de predicare după moartea şi învierea Sa. Aceasta reiese din cuvintele lui Iisus că discipolii săi vor fi „urâţi de toţi oamenii”, nu doar de cei la care sunt trimişi apostolii să predice. Mai mult, în Scripturi nu este consemnat că apostolii ar fi fost târâţi înaintea guvernatorilor şi a regilor în timpul scurtei campanii de predicare în Galileea, nici că ar fi fost daţi la moarte de membrii familiilor lor. Este limpede că Iisus se referă la viitor când le spune apostolilor aceste lucruri. Să ne gândim că El le-a spus discipolilor că nu vor termina „de străbătut oraşele lui Israel până va sosi Fiul omului”. Iisus vrea să spună că discipolii săi nu vor termina lucrarea de predicare despre Împărăție înainte ca Împăratul Iisus Hristos să sosească în glorie în calitate de Judecător numit de Dumnezeu-Tatăl. Apostolii n-ar trebui să fie surprinşi dacă vor întâmpina împotrivire în lucrarea de predicare, căci Iisus spune: „Discipolul nu este mai presus de învăţătorul lui, nici sclavul mai presus de domnul lui”. Este clar ce vrea să scoată Iisus în evidenţă. El va fi tratat în mod nedrept şi persecutat pentru că predică Împărăția lui Dumnezeu şi la fel vor fi trataţi şi ei. Însă Iisus îi îndeamnă: „Să nu vă fie frică de cei care ucid corpul, dar nu pot ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să distrugă atât sufletul, cât şi corpul în Gheenă!” (Matei 10:24, 28). Iisus a dat exemplul suprem în această privinţă. Plin de curaj, El a fost dispus mai degrabă să moară decât să nu-i rămână loial Tatălui Ceresc, Cel care are toată puterea. Doar Dumnezeul Atotputernic poate să distrugă sufletul unei persoane (orice perspectivă a acestuia de a trăi veșnic în prezența Lui) sau să-l învie şi să-i dea viaţă veşnică. Cât de încurajator trebuie să fie acest lucru pentru apostoli! Iisus ilustrează grija şi iubirea lui Dumnezeu faţă de continuatorii săi astfel: „Nu se vând două vrăbii pentru un bănuţ? Totuşi, niciuna dintre ele nu cade la pământ fără ştirea Tatălui vostru. De aceea, nu vă temeţi: Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” (Matei 10:29, 31). Mesajul predicat de discipolii lui Iisus va crea dezbinare în familie, unii acceptându-l, alţii refuzându-l. „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ”, explică Iisus. Da, un membru al familiei are nevoie de curaj ca să accepte adevărul. Iisus adaugă: „Cine are mai multă afecţiune pentru tatăl sau mama lui decât pentru Mine nu este demn de Mine şi cine are mai multă afecţiune pentru fiul sau fiica lui decât pentru Mine nu este demn de Mine!” (Matei 10:34, 37). Totuşi, unii îi vor primi bine pe discipolii lui Iisus. El spune: „Cine îi dă să bea unuia dintre aceşti micuţi fie şi numai un pahar de apă rece pentru că este discipol, adevărat vă spun că nu-şi va pierde nicidecum răsplata.” (Matei 10:42). După ce primesc de la Iisus aceste instrucţiuni, avertismente şi încurajări, apostolii sunt pregătiţi să meargă „prin tot ţinutul, din sat în sat, anunţând vestea bună şi făcând pretutindeni vindecări.” (Luca 9:6).

MARI PERSONALITĂȚI ALE EVULUI MEDIU ROMÂNESC.PARTEA A DOUA.

MARI PERSONALITĂȚI ALE EVULUI MEDIU ROMÂNESC. PARTEA A DOUA

4.VLAD ȚEPEȘ:

  Vlad Tepeș s-a născut în orașul Sighișoara, din Transilvania, în 1431, fiind mai târziu domnitor al Valahiei. Tatăl său, Vlad Dracul, a fost cavaler în Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc-masonic din Estul Europei care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman. A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania – Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi și apoi cu Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului Drăculeștilor. Tatăl său, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul, care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni, era o societate masonico-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei. Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. Blazonul Ordinului Dragonului era reprezentat de un dragon iar Vlad Dracul a purtat acest simbol peste tot, pe steaguri, monede si sigiliu. Fiind un personaj nu numai istoric, ci și literar și folkloric, voievodul a fost ales de scriitorul Bram Stoker ca erou principal al romanului său apărut în anul 1897.De atunci, Dracula și Transilvania, tărâmul care adapostește misteriosul castel plin cu fantome și vampiri undeva în mijlocul pădurilor întunecoase, a devenit subiectul a peste 750 de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez. Există multe legende: una spune că transformarea lui Vlad Țepeș în Contele Dracula însetat de sânge se datorează faptului că, potrivit obiceiului, în acea vreme, învingătorul unei lupte își potolea setea bând sângele celor învinși. Porecla „Țepeș” i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazîklî Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor. Cunocut pentru intoleranța și cruzimea sa, Vlad era în același timp respectat de supușii săi pentru campaniile de luptă împotriva turcilor. Era respectat atât ca luptător cât și ca voievod ce nu tolera nedreptatea, în timpul domniei lui ridicând câteva mânăstiri. A fost un erou adulat, dar și temut de poporul lui. Victor Hugo în „Legende de Siecles”, redă felul în care Vlad Țepeș a întâmpinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venită să cucerească Țara Românească. Înaintând spre Târgoviște, oștenii armatei turcești au fost îngroziți de priveliștea oferită de Țepeș: case arse, câmpii pârjolite și fântâni cu apă otrăvită. Totul a culminat însă cu imaginea de lângă zidurile cetății unde se adăpostise Vlad Țepeș: o imensă pădure de cadavre. Cuprinși de frică și îngroziți de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci înfipți în țepe, însuși Mahomed s-a retras recunoscând victoria voievodului. Pentru români, Vlad Țepeș a rămas voievodul în timpul căruia puteai bea apă din fântâna Cetății Târgoviște, cu un pocal din aur masiv fără ca cineva să-l fure. Surse istorice confirmă existența acestei cupe care a fost folosită până în ziua în care Vlad Țepeș a murit. În 1931-32, arheologul Dinu Rosetti, la ordinul Academiei Române, a cercetat Mânăstirea Snagov pentru a descoperi trupul lui Vlad Dracula. Dar nu a descoperit decât câteva morminte jefuite în interiorul mânăstirii, legendele locale spunând că trupul lui Vlad ar fi fost înmormântat chiar la intrarea în mânăstire. Nedând crezare acestei legende, cercetătorul a săpat și a scos la iveală un mormânt aflat în fața altarului. Mormântul era însă gol. Continuând să sape, a găsit un altar păgân, cu oase ale animalelor sacrificate. Dând o șansă legendei, a început să cerceteze locul de la intrarea în mânăstire, unde a găsit un mormânt ce nu fusese jefuit, aparținând, se pare, unui nobil. Hainele care învăluiau cadavrul arătau că aparțineau unui om înstărit. A fost găsit și un inel, provenit din Nuremberg. Totuși scheletul avea și cap și, așa cum am spus mai sus, este un lucru cert că Vlad a fost decapitat. Mânăstirea Snagov are însă un grad ridicat de umiditate, ceea ce face ca majoritatea rămășițelor pământești ale celor înmormântați aici să se descompună foarte repede. Este foarte posibil ca și trupul lui Vlad să se fi descompus înainte de a fi fost începute cercetările pentru descoperirea lui. Pe lângă nenumăratele filme cu Dracula, care nu au decât vagi legături cu adevăratul Vlad Țepeș, două încearcă să se apropie de realitate. În anul 1979, Doru Năstase a regizat un film istoric despre viața domnitorului. În rolul lui Vlad a jucat Ștefan Sileanu. O portretizare a copilăriei domnului a încercat Sergiu Nicolaescu, în filmul său „Mircea” (1989) – rol jucat de Vlad Nemeș. Desigur, aceasta reprezintă doar o licență, întrucât la moartea marelui voievod și domn, Vlad nici măcar nu se născuse! Astfel, se încearcă o explicație asupra genezei comportamentului de mai târziu al lui Țepeș: dragostea pentru țară și groaznica pedeapsă care i-a dat porecla.

Domn al Țării Rpmânești:

  În iarna anului 1436, Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Țepeș) a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea (Vlad Țepeș) și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul (conducătorul) turcilor; Vlad al III-lea (Vlad Țepeș) a fost ostatic (prizonier, închis) până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad.

Conflictul cu Imperiul Otoman: În 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut (obligație – în bani sau în bunuri – pe care o impunea o putere cuceritoare unui popor învins și care se plătea la date fixe, bir) turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă împotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal. În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Vlad Țepeș își pune speranțe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era și rudă, soția lui Vlad fiind o vară a lui Matei. Vlad încetează să plătească haraciul (birul) anual, trece Dunărea și face o incursiune cumplită prin Bulgaria. În 1462, vine însuși sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, ca să-l pedepsească pe Vlad și să supună iar Țara Românească. Vlad Țepeș ține piept singur, cu mica lui oștire, căci nu primește ajutor de la regele Matei. Îndrăznește într-o noapte să atace chiar tabăra sultanului, dar nu izbutește să-i găsească cortul ca să-l ucidă. Se retrage apoi către munte, lăsând pârjol în urma lui. Sultanul este îngrozit de spectacolul ce i se dezvăluie în drum spre Târgoviște: o pădure de țepi în care atârnă leșurile (cadavre) turcilor prinși într-o luptă, cu un an înainte. Cronicarul turc vorbește de groaza, dar și de un fel de admirație a sultanului pentru un domn în stare de asemenea fapte. Sultanul renunță să ia cetatea de scaun (locul unde își avea reședința domnitorul), Târgoviște, se retrage către Brăila și părăsește țara în care oastea mare piere de foame. Sultanul cu armata se retrage, dar îl lasă în țară pe fratele lui Vlad, Radu zis cel Frumos; el reușește încetul cu încetul să-i atragă de partea lui pe boierii care-l sprijineau pe Vlad Țepeș, spunându-le că „politica lui Vlad este dezastruoasă pentru țară, că vecinii creștini nu ne ajută, nici ungurul, nici polonezul, nici măcar Ștefan al Moldovei.” Având în vedere această situație el le sugerează că ar fi mai bine să închine țara turcilor, care nu o vor transforma în pașalâc (provincie din Imperiul Otoman guvernată de un pașă), ci le vor cere doar un bir anual. Vlad Țepeș este părăsit de boieri și caută refugiu în Transilvania sperând în ajutorul regelui Matei, dar acesta nu-l sprijină datorită reputației proaste pe care și-a făcut-o trăgând în țeapă o mulțime de negustori sași. Din această cauză regele Matei nu-i acordă ajutorul, ci îl ține captiv în cetățuile lui timp de doisprezece ani. Conform legendei, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă. Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l-a arestat și l-a întemnițat în orașul Vișegrad. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat (omorât) la sfârșitul lunii decembrie 1476, „probabil de boierii care se temeau de răzbunarea lui. Așa piere Vlad Țepeș, figură ieșită din comun, dar care, pentru că vestea cruzimilor sale s-a aflat în lumea largă, a căpătat cu vremea o imagine negativă. Prin faptele sale, domnitorul Vlad Țepeș a fost un personaj istoric ieșit din comun, de aceea pe marginea existenței sale s-au brodat multe legende, dar trebuie să facem diferența dintre faptele reale, dovedite și poveștile fictive (izvorâte din imaginație).

Personajul Dracula din cartea „Dracula” a lui Bram Stoker:

 Cartea lui Bram Stoker, „Dracula”, nu se bazează în mod direct pe domnia lui Vlad Drăculea, ci este o ficțiune ce se petrece în Transilvania și Anglia secolului XIX. De pe urma succesului romanului, Transilvania este asociată personajului fictiv Dracula. Scriitorul irlandez Bram Stoker putea consulta la Royal Library din Londra câteva din acele gravuri săsești din secolul XV, ce se găseau și în colecțiile de la British Museum, în care Vlad Țepeș este descris ca un monstru, un vampir ce bea sânge de om și un mare amator de cruzimi. A avut probabil acces și la cartea „Istoria Moldovei și a Țării Românești” a lui Johann Christian von Engel, care îl descrie pe Vlad Țepeș ca un tiran sângeros, ceea ce i-a dat probabil ideea să ia prințul Țării Românești ca model pentru personajul său fictiv: Dracula. Unii autori precum Matei Cazacu sau Dumitru Peligrad au propus ideea că Stoker ar fi avut o relație de amiciție cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta și este posibil ca acesta să îi fi dat informații despre Vlad Țepeș. Nu există o legătură reală între Vlad Drăculea din istorie (1431-1476) și mitul literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice, mențiuni istorice și experiențe personale pentru a realiza un personaj complex. Pe de altă parte, merită menționat faptul că defăimătorii politici principali ai lui Vlad – în general sașii – se foloseau de sensul de diavol al cuvântului „drac” pentru a umbri reputația voievodului. Astfel, asocierea dintre cele două sensuri ale cuvântului, dragon și diavol și porecla Drăculea ar putea să explice de ce Vlad al III-lea Țepeș a fost asociat de către Bram Stoker cu vampirismul. Un important element simbolic al Ordinului Dragonului, din care s-a inspirat Stoker pentru a-și crea personajul demonic, era îmbrăcămintea oficială a Ordinului – o capă neagră peste o haină roșie – ce era purtată doar vinerea pentru a comemora Patimile lui Iisus Hristos. Tot Bram Stoker a avut ideea să asocieze acestei legende europene un animal sud-american: liliacul hematofag zis vampir. Dracula, personajul romanului cu același nume scris la sfârșit de veac XIX de irlandezul Bram Stoker, este un conte transilvănean, stăpân al unui castel ridicat undeva pe vârf de stâncă înaltă, de unde străjuie valea râului șerpuind prin Principatul Transilvaniei. El este adesea confundat cu Vlad Țepeș, prințul valah, domn peste castelul, azi ruină, din Principatul Valahia. Cum Castelul Bran este singurul din Transilvania care corespunde descrierii lui Bram Stoker, lumea întreagă se referă la el ca fiind Castelul lui Dracula. În capitolul 2 al romanului „Dracula” autorul înfățișează castelul contelui ca fiind așezat pe marginea unei teribile prăpăstii. Bram Stoker nu a vizitat niciodată România. În descrierea imaginarului castel al lui Dracula el pleacă de la o prezentare a castelului Bran disponibilă în Anglia sfârșitului de secol XIX. Într-adevăr, castelul, așa cum apare el în gravura tipărită în prima ediție a romanului „Dracula”, seamănă izbitor de bine cu castelul Bran, și numai cu acesta. De altfel, se bănuiește că pentru a descrie plăsmuitul castel al lui Dracula, Stoker a folosit ilustrația castelului Bran din lucrarea lui Charles Boner – „Transylvania Its Product and Its People,” (London; Longmans, 1865). La origine numele Dracula nu este de loc înfricoșător. El derivă din denumirea dată unui ordin al cruciaților, Ordinul Dragonului, cu care au fost asociați atât Vlad Țepeș cât și tatăl sau Vlad Dracul (membru, de altfel, al acestui ordin). Restul mitului Dracula se datorează influenței legendelor și credințelor populare transilvănene despre stafii și vampiri. Contele Dracula imaginat de Stoker este un vampir în vârstă de secole, un nobil transilvănean. El locuiește în ruinele unui castel situat undeva în Munții Carpați. Conversațiile purtate cu personajul Jonathan Harker îi oferă Contelui Dracula prilejul de a se arăta deosebit de mândru de cultura sa nobilă, de interesul predilect (preferat, favorit) pentru trecutul său. Stoker a evitat cu grijă să creeze o legătură istorică reală între personajul său Contele Dracula și personalitatea istorică a lui Vlad Țepeș. Contele din Transilvania, nu este cu siguranță Prințul Vlad Țepeș al Țării Românești, Stoker însuși fiind reticent (reținut) la orice apropiere a eroului său de o figură istorică reală. În satele vecine Branului, și nu numai, exista credința în existența unor spirite malefice, numite stafii sau strigoi. Ea se referă la oameni aparent vii, la strigoi, cei care ziua duceau o viață normală. O dată cu venirea nopții, în timp ce dormeau, spiritul le părăsea însă trupurile, pentru a bântui – de la miezul nopții și până la primul cântat de cocoș – somnul sătenilor, secătuindu-i de puteri. „Nemorșii (strigoii, vampirii) suferă de blestemul nemuririi”, scrie Stoker, „ei traversează vremurile înmulțind numărul de victime, răspândind răul în lume”. Personajul Dracula se naște din aceste mituri. Este de dorit ca vizitatorii castelului Bran să facă distincția dintre realitatea istorică a Branului și personajul Contelui Dracula din romanul lui Bram Stoker. Dracula a fost și rămâne un personaj imaginar.

5. ȘTEFAN CEL MARE:

 La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în nefiinţă, Ştefan al III-lea, principele Ţării Moldovei, era amintit de Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca Stephanus ille magnus („acel mare Ştefan”). Bernard Wapowski, cartograful şi istoriograful oficial al aceluiaşi rege, consemna că domnul moldovean era „principele şi războinicul cel mai vestit” din epoca sa. Doctorul Matteo Muriano, trimis de Veneţia la Suceava, în vara anului 1502, spre a-i acorda asistenţa medicală principelui moldovean, consemna în raportul său că acesta „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”. Văzut de contemporanii lui europeni ca un şef de stat care a reuşit să se menţină la cârma ţării 47 de ani, pe plan intern el a simbolizat stabilitatea, continuitatea, dezvoltarea economică, dreptatea, încât la înmormântarea sa în Moldova „jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său …” (Grigore Ureche).

Originea: 

 Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-a născut cel mai probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei. Cu o forţă militară pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472; 1476), la care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor începând cu anul 1456.

Conducător de stat:

 În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea cea mare” – chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.

Patron al actului cultural:

 Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Acest fapt este considerat realizarea cea mai perenă a domniei voievodului moldovean. Epoca lui Ştefan cel Mare rămâne una de referinţă în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele aşa-numitului „stil moldovenesc” în arhitectura şi pictura religioasă. Arta iconografică din perioada ştefaniană este ilustrată de frescele din biserica de la Lujeni (astăzi Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae din Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie. Primele ansambluri complete ce s-au păstrat din vechea pictură ştefaniană sunt cele de la Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), la care mai poate fi adăugat cu titlu de inventar şi cel de la Milişăuţi, distrus odată cu biserica în Primul Război Mondial. Este interesant de menţionat faptul că reprezentările evangheliştilor de la Voroneţ sunt reproduceri fidele ale prototipurilor fixate de Gavril Uric în Tetraevanghelul său din 1429, fapt ce sugerează o anumită continuitate de tradiţie a picturii moldoveneşti din veacul al XV-lea. Zugrăveala din altarul şi naosul bisericii mănăstirii Nemţ (1497) constituie ultimul ansamblu de pictură ce ne-a mai rămas din epoca lui Ştefan cel Mare.

Abilităţi diplomatice:

 Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate practic împotriva tuturor vecinilor săi (turci, tătari, maghiari, poloni) au fost pregătite întotdeauna de o politică externă foarte abilă, ce a permis voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman), să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi. Din punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat negocieri şi a încheiat alianţe, în funcţie de împrejurări, cu o serie de state puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul de Crimeea, Imperiul Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria, Veneţia, Statul Papal). La acestea se adaugă şi tratativele iniţiate în vederea organizării unei alianţe antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului turcoman din Anatolia orientală şi Iranul Occidental.

Conducător militar:

 Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost marcată de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”, caracterizate prin disproporţia de efective dintre cuceritor şi atacat. În cadrul conflictelor clasice, corpul expediţionar trimis de cuceritor este mai puţin numeros decât armata ţării atacate, suplinind însă inferioritatea numerică prin superioritatea tacticii şi strategiei, a armamentului, a corpului de ofiţeri şi generali şi a instrucţiei ostaşilor. Istoria militară cunoaşte numeroase exemple ilustrative în acest sens, începând cu războaiele lui Alexandru Macedon sau cucerirea Britanniei şi Galliei de către romani şi terminând cu războaiele imperiale britanice sau atacul Germaniei împotriva Uniunii Sovietice. În cadrul conflictelor asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de cuceritor împotriva părţii atacate este mai mare decât cel al apărătorilor. Ştefan cel Mare a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită unei strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea iniţială cu contraatacurile ulterioare, decisive, asupra forţelor atacatoare. Istoria militară înregistrează o serie de procedee tactice folosite de armatele acestui prinţ, cu nimic inferioare celor folosite de contemporanii săi din centrul şi vestul Europei: atacul de flanc; încercuirea; folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria sau cavaleria uşoară; ambuscada într-un teren împădurit; înţelegerea secretă cu locuitorii dintr-o cetate asediată; lupta cu unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de necesităţile câmpului tactic; atacarea prin surprindere a cantonamentelor de noapte ale adversarilor etc.. Datorită disproporţiei de forţe dintre Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei vecini, arta militară moldovenească din acele timpuri a fost prin excelenţă defensivă, bazată pe folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat nu prin angajarea de mercenari (ca în centrul şi vestul Europei), ci prin ridicarea la luptă a populaţiei. Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată la maxim 50.000 oameni, o cifră considerabilă pentru Europa acelor timpuri. Totodată, el nu s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-şi mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială pregăteau întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp slăbite şi demoralizate. Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă bine chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan cel Mare pentru apărarea independenţei ţării. Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste calităţi au devenit un subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în mod oficial în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

Cronologie:

1450, februarie, 11. Ștefan este menționat pentru prima oară într-un document emis de tatăl său, Bogdan al II-lea: „credința iubitului fiu al domniei mele, Ștefan voievod”.

1451, octombrie, 15. Bogdan al II-lea este ucis de oamenii lui Petru Aron, pe când se afla la o nuntă la Reuseni.

1457, aprilie, 12 (Marțea Mare) – Lupta de la Doljești, pe Siret, în apropierea Romanului. Ștefan, cu oastea sa de 6000 de oameni – moldoveni din Țara de Jos și munteni -, îl învinge pe Petru Aron.

1458, aprilie, 4. Tratatul moldo-polon de la Overchelăuți. Ștefan cel Mare recunoaște suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea Jagello.

1462, iunie, 22. Ștefan atacă cetatea Chilia, stăpânită de munteni și de unguri. Acțiunea se încheie cu un eșec, agravat de rănirea domnului la glezna stângă.

1463. Începe șirul daniilor către Muntele Athos. Iulie, 5. Ștefan cel Mare se căsătorește cu Evdochia cea dreptcredincioasă, adică ortodoxă, „sora lui Semen țarul”, fiica cneazului Alexandru (Olelko), Mare Cneaz de Kiev.

1464, aprilie, 28. Este menționat Goian, primul pârcălab de Hotin, dovadă directă a faptului că cetatea revenise Moldovei.

1465, ianuarie, 22 – 26.Ștefan ocupă orașul, apoi cetatea Chiliei, pe care Radu cel Frumos o stăpânea în numele sultanului. Sunt instalați aici, în calitate de pârcălabi, boierii Isaia și Buhtea. Datorită acestei acțiuni, Moldova redevine o putere pontică deținând controlul asupra gurilor Dunării și a căilor comerciale care duceau spre Marea Neagră. Noiembrie, 4. Moare doamna Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare. Este îngropată la Mănăstirea Probota.

1465 sau 1466. Se naște Elena (Olena), fiica lui Ștefan cel Mare și a doamnei Evdochia.

1466, iulie, 10. Este pusă piatra de temelie a Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei domnului.

1467, noiembrie, 25. Moare Evdochia, soția lui Ștefan cel Mare. Este înmormântată în Catedrala Mitropolitană din Suceava (Biserica Sfântul Gheorghe, Mirăuți). Decembrie, 15 spre 16 – Lupta de la Baia împotriva regelui maghiar Matei Corvin. Înfruntarea a însemnat o biruință, incompletă și scump plătită, a domnului Moldovei și a marcat punctul cel mai înalt al tensiunii din relațiile Moldovei cu Ungaria.

1469, iunie. Ștefan cel Mare, împreună cu 1.800 de călăreți, face o incursiune în Transilvania în scopul de a-l captura pe Petru Aron. După ce-i trimise scrisori și daruri ca din partea boierilor Moldovei care l-ar fi chemat să ia domnia, Ștefan cel Mare prinse viu pe cel ce îi ucisese tatăl și pe care regele Matiaș îl favoriza împotriva sa, și îi tăie capul. Septembrie, 3. În prezența domnului și a familiei sale, a marilor boieri și a multor credincioși moldoveni, are loc ceremonia de sfințire a Mănăstirii Putna. Slujba a fost săvârșită de Mitropolitul Teoctist al Moldovei, episcopul Tarasie al Romanului, clerici, și – conform Analelor putnene – de egumenii tuturor mănăstirilor, în total, 64 de slujitori.

1470, martie, 7 – Lupta de la Soci. Oastea Moldovei trece în Țara Românească și obține o victorie împotriva lui Radu cel Frumos la Soci. Hotărârea lui Ștefan de a începe războiul are la bază intenția recâștigării Țării Românești de partea politicii creștine. Martie – aprilie. Tătarii crimleni conduși de Eminek năvălesc în Moldova și devastează nordul țării până la târgul Siret. Eminek este luat prizonier și închis la Cetatea AlbăAugust, 20 – Lupta de la Lipnic, pe Nistru. Oștile moldovenești i-au învins pe tătarii care făcuseră o incursiune în Moldova, eliberând robii capturați și redobândind prăzile. Fiul marelui han Mamak este luat prizonier și ucis.

1472, septembrie, 14 (Înălțarea Sfintei Cruci). Este oficiată căsătoria lui Ștefan cel Mare cu prințesa bizantină de Mangop Theodora Maria Asanina Paleologhina, rudă cu ultimul Împărat al Bizanțului, Constantin al XI-lea. În acel moment, principatul de Mangop reprezenta singura supravețuire bizantină din zona Mării Negre. Căsătoria cu basilissa Maria a însemnat debutul celei mai glorioase perioade a domniei lui Ștefan cel Mare.

1473. Începe „cruciada moldovenească a lui Ștefan cel Mare” (N. Iorga) prin sistarea plății haracului către Poartă. Iunie, 17. Ieromonahul Nicodim termină de copiat Tetraevanghelul de la Humor, unde se află portretul de donator a lui Ștefan cel Mare. În însemnarea dedicatorie Ștefan se intitulează „binecredinciosul și de Hristos iubitorul împărat”. Noiembrie, 8 (Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril). Ștefan împarte steaguri de luptă oștirii sale la Milcov și intră în Țara Românească, pornind războiul împotriva lui Radu cel Frumos, aliatul turcilor. Noiembrie, 21 – Lupta de la Cursul Apei (Vodnău, 45 km nord-est de București). Radu cel Frumos este învins, oastea moldovenească se îndreaptă spre Târgșor și București. Noiembrie, 24. Cu mare greutate, domnul muntean se refugiază în cetatea sa de scaun – Dâmbovița – pe care însă o părăsește în noaptea de 23 spre 24 noiembrie. O zi mai târziu, Ștefan lua cetatea și, odată cu ea, toate comorile, veșmintele, steagurile, precum și pe doamna și fiica domnului fugit. Pe tron este așezat Basarab Laiotă. Decembrie, 23. Radu cel Frumos, în fruntea unei oștiri turco-muntene, îl înlătură pe Laiotă Basarab, apoi pătrunde în Moldova, jefuind și prădând țara până la Bârlad.

1474, martie, 14. Ca răspuns la prădăciunile din iarnă ale muntenilor și ale turcilor, Ștefan face o nouă incursiune în Muntenia. Vara. Domnul Moldovei sprijină cu oști acțiunea lui Basarab Laiotă în Țara Românească, care îl silește pe Radu, împreună cu curtea și boierii, să se refugieze în cetatea Giurgiului. Laiotă este din nou domn. Toamna. Laiotă este învins din nou. Radu ia domnia pentru a treia oară. Octombrie, 1. Ștefan cucerește de la Radu cel Frumos cetatea Telejenului și îl reinstalează domn pe Basarab Laiotă. Octombrie, 5. Basarab cel Tânăr (Țepeluș), venit cu ajutor din Transilvania, îl atacă pe domnul muntean, dar este înfrânt de oștile lui Laiotă și Ștefan. Octombrie, 20. După plecarea oștii moldovene, Basarab cel Tînăr se întoarce cu ajutor de la unguri și ia tronul Țării Românești. Noiembrie – decembrie. Radu cel Frumos redevine domn al Țării Românești cu ajutorul turcilor lui Soliman Hadâmbul.

1475, ianuarie, 10 – Lupta de la Vaslui. Având sub steagurile sale între 40.000 și 50.000 de oameni, Ștefan cel Mare îl învinge pe Soliman, beilerbeiul Rumeliei, la Vaslui. Pentru armata otomană, pierderile au fost uriașe: circa 40.000 de ostași uciși și 4.000 de prizonieri din totalul de 120.000 de oameni. Ianuarie, 25. Ștefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către curțile princiare din Europa, anunțând victoria de la Vaslui și cerând crearea unei coaliții antiotomane Iulie, 12. Ștefan cel Mare recunoaște suzeranitatea regelui Ungariei, Matia Corvin, care se obligă să sprijine Moldova în lupta împotriva turcilor. Decembrie. Turcii cuceresc cetatea Mangopului (Crimeea) în urma unui asediu de 6 luni. Printre apărătorii cetății se găseau 300 de ostași trimiși de domnul Moldovei în ajutor cumnatului său Alexandru, conducătorul Mangopului.

1476, iulie, 26 – Lupta de la Valea Albă (Războieni). În vederea cuceririi cetăților Chilia și Cetatea Albă și pentru înlăturarea lui Ștefan, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, hotărăște o expediție în Moldova. Țara avea să fie lovită din trei părți: dinspre nord de tătari, dinspre Marea Neagră de o flotă otomană și de detașamente turcești și tătărăști, iar dinspre Dunăre, de Mahomed însuși, ajutat de Laiotă Basarab, în fruntea a 150.000 de ostași. Pe când se îndrepta spre Dunăre, Ștefan s-a văzut confruntat cu nemulțumirea ostașilor săi, spunând că „din cauza acestui război, tătarii răpesc pe soțiile noastre și pe fiii noștri”. În fața acestei realități domnul încuviință slobozirea lor pentru 15 zile. Lupta cu Mahomed s-a dat pe Pârâul Alb. Oastea de curte rămasă lângă voievod – între 10.000 și 12.000 de oșteni – este înfrântă. Ștefan se retrage în munți. Turcii înaintează, dar cetățile Suceava, Hotin și Neamț rezistă asediului otoman. În fața acestei rezistențe, la care se mai adăuga foamea, ciuma și o furtună care scufundase vasele cu hrană ale armatei otomane, Mahomed hotărăște retragerea.

1477, mai, 8. O solie extraordinară condusă de Ioan Țamblac este trimisă de Ștefan Senatului Veneției și Vaticanului în care erau expuse evenimentele recente pe care Moldova le înfruntase. Pe de altă parte, domnul cerea sprijin împotriva turcilor. Noiembrie, 11. Ștefan intră în Țara Românească și alungă pe turci din ea, punând domn, în locul lui Basarab Laiotă, pe Basarab cel Tânăr (Țepeluș). Decembrie, 19. Moare doamna Maria Asanina Paleologhina, cea de a doua soție a lui Ștefan și este înmormântată în necropola domnească de la Putna.

1478, vara. Are loc căsătoria lui Ștefan cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos și a Mariei Despina. Iunie, 16. Se naște Bogdan, fiul lui Ștefan și al Mariei Voichița, domn al Moldovei între anii 1504 – 1517.

1480, primăvara. Ștefan încheie pace cu turcii, obligându-se să plătească tribut 6.000 de florini (haraciul Țării Românești era la acea dată de 14.000 de florini).

1481,iulie, 8 (Sfântul Mare Mucenic Procopie) – Lupta de la Râmnic. Adunând o mare oaste, la care s-au adăugat trupe transilvănene, în total cam 60.000 de oameni, călări și pedeștri, Ștefan, însoțit de fiul său, Alexandru, intră în Țara Românească. Lupta s-a dat la Râmnic și „a biruit iarăși Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și ale tuturor sfinților și cu rugăciunea Sfântului și Slăvitului Procopie”.

1484, iulie, 14. După un asediu de 10 zile, cetatea Chilia, apărată de pârcălabii Ivașco și Maxim, este cucerită de flota și armata sultanului Baiazid al II-lea.
august, 8. Cetatea Albă, apărată de pârcălabii Gherman și Oană este ocupată de turci după 15 zile de asediu.

1485, septembrie, 15. Ștefan cel Mare prestează personal, la Colomeea, omagiu de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello. Septembrie, 19. Cum Cetatea de scaun nu a vrut să se predea și nici nu a putut fi cucerită, turcii au ars târgul Sucevei. Încă pe când Ștefan se afla în Polonia, o oaste alcătuită din turci și munteni (30-40.000 de oameni) condusă de Ali pașa a intrat în Moldova cu intenția de a pune domn la Suceava un pretendent, Petru Hroiot. Noiembrie, 16 – Lupta de la Cătlăbuga. Se poate aproxima că Ștefan a intrat în Moldova spre sfîrșitul lunii septembrie, având alături și 3000 de călăreți polonezi. Trupele turcești și muntene începuseră deja retragerea. După mai multe ciocniri moldo-polono-turcești are loc lupta de la Cătlăbuga (în sudul Moldovei, între Prut și Nistru), împotriva turcilor lui Bali bei Malcocioglu, sangecbeiul de Silistra, câștigată de Ștefan și aliații săi.

1486, martie, 6 – Lupta de la Șcheia. Eșecul militar de la sfârșitul anului 1485 l-a determinat pe sultanul Baiazid să trimită o oaste care să încerce din nou înscăunarea pretendentului Hroiot. Luni, 6 martie, domnul Moldovei i-a întâmpinat pe turci la Șcheia, în ținutul Romanului: „…și a bătut Petru Hronoda pe Ștefan voievod și a câștigat lupta și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineață până la prânz” (Cronica moldo-germană). În a doua jumătate a zilei se produce răsturnarea spectaculoasă a situației, datorită a doi boieri credincioși ai lui Ștefan: Pântece și Purice. Primul, asigurând pe noul domn, Petru, că victoria este a lui, l-a scos din luptă și l-a ucis; cel de al doilea, căutându-și domnul, l-a scos dintre cadavre, ceea ce a îngăduit regruparea trupelor credincioase. „Astfel – zice cronicarul – a rămas Ștefan voievod stăpân în țară, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Toamna. Ștefan încheie pace cu Poarta. Înțelegând că o recuperare a cetăților Chilia și Cetatea Albă era imposibilă doar cu forțe proprii și într-o perspectivă imediată, precum și faptul că puterile creștine nu mai doreau continuarea războiului cu turcii, Ștefan trimite la Poartă un sol care, predând haraciul, s-a întors aducând cuvântul de pace al sultanului. Consemnări mai târzii arată că haraciul fusese fixat la suma de 4.000 de galbeni.

1487, iunie, 13. Începe construcția Bisericii Sfânta Cruce a mănăstirii de călugărițe de la Pătrăuți. Iunie, 8 – noiembrie, 13. Este construită Biserica Sfântul Procopie de la Bădeuți (Milișăuți).

1490, aprilie, 27 – septembrie, 20. Este construită biserica Sfântul Ioan din Vaslui.

1492, mai, 30 – octombrie, 28. Se zidește Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău.

1493, iulie, 9 – 1494, octombrie, 12. A fost construită Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Borzești.

1495, octombrie, 18. S-a terminat zidirea Bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, construită pe vestigiile unui edificiu mai vechi. Noiembrie, 30. S-a terminat construirea Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși. Până în 1496.
Este construită Biserica Sfânta Paraschiva de la Șipot, Suceava.

1496, iulie, 4 – noiembrie, 8. A fost construită Biserica Nașterea Maicii Domnului a Mănăstirii Tazlău. Iulie, 26. Moare Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare; este înmormântat la Mănăstirea Bistrița, ctitoria strămoșului său Alexandru cel Bun. Septembrie, 30. Se termină zidirea Bisericii Sfântul Nicolae de la Popăuți, Botoșani. Noiembrie, 18. Se încheie ridicarea Bisericii Sfântul Mihail din Războieni, construită peste osemintele celor căzuți la Valea Albă.

1497, iulie, 15 – 1498, noiembrie, 11. A fost construită Biserica Sfântul Ioan din Piatra Neamț. Septembrie, 26 – octombrie, 16. Armata polonă condusă de regele Ioan Albert asediază fără succes Cetatea de Scaun a Sucevei. Incursiunea poloneză avea ca scop principal înscăunarea unui frate al regelui ca domn al Moldovei.
Octombrie, 19. Oștile polone părăsesc Suceava și încep retragerea din Moldova după ce la insistențele regelui Ungariei, Vladislav, este încheiat un armistițiu.
Octombrie, 26, joi (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie) – Lupta din Codrii Cosminului. Deși bolnav, Ștefan cere să fie dus cu sania pe câmpul de luptă, acolo unde oștile moldovenești și aliate (turcești, ungurești și muntenești) luptau împotriva regelui Ioan Albert. Oștile lui Ștefan îi atacă pe polonezi în pădurea Cosminului „prăbușind codrul peste ei, tăindu-i și omorându-i fără milă”. Octombrie, 29 – Lupta de la Lențești. Oastea moldovenilor condusă de vornicul Sima Boldur înfrânge un corp de oaste polon trimis în sprijinul regelui Albert. Noiembrie, 14. A fost terminată construirea Bisericii Înălțarea Domnului a Mănăstirii Neamț. Decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). La 40 de zile după lupta de la Codrii Cozminului, Ștefan face la Hârlău un mare ospăț ostașilor săi, pe care îi răsplătește cu daruri, întru pomenirea celor căzuți în luptă.

După 1497. Ștefan cel Mare a construit în orașul Suceava o biserică cu hramul Sfântul Dimitrie, în amintirea victoriei de la Codrii Cosminului.

1498,septembrie, 13. A fost terminată construcția turnului clopotniță și a paraclisului cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Mănăstirea Bistrița.

1499, ianuarie, 5. Ștefan cel Mare atacă și înfrânge o oaste turcească venind din Polonia. Iulie, 16. Este semnat, la Hârlău, în condiții de egalitate, tratatul de pace moldo-polon. Decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). A fost terminată Biserica Sfântul Nicolae din Bălinești, ctitoria logofătului Ioan Tăutu.

1500, august – septembrie. Ștefan rupe legăturile cu Poarta, sistează haraciul și trimite pe vornicul Boldur să incendieze cetățile Chilia și Cetatea Albă.
A început construirea Bisericii Înălțarea Sfintei Cruci de la Volovăț.
Este realizat Steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare, păstrat în prezent la Muzeul Național de Istorie a României.

1502, octombrie – noiembrie. Ștefan cel Mare ocupă Pocuția, „țara bunicului său”.

1503, aprilie, 27 – 1504. A fost zidită Biserica Coborârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dobrovăț. Septembrie, 8 – 1504, septembrie, 18. Este construită, pe locul unde a fost omorât Bogdan al II-lea, Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul de la Reuseni.

1504, sfârșitul lunii iunie. Medicul italian Hieronimo da Cesena, un chirurg de la Buda și un altul, trimis de hanul tătar, îi ard lui Ștefan cel Mare rănile care îi cuprinseseră amândouă picioarele. Iulie, 2, marți. La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineața), moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ștefan cel Mare. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul bisericii Mănăstirii Putna.

Legendă sau adevăr: a fost sau nu alungat Ştefan cel Mare de mama sa după pierderea bătăliei de la „Valea Albă”?  

 Unul dintre puţinele războaie pierdute de Ştefan cel Mare, în lunga sa domnie pe scaunul Moldovei , care a intrat în legendă, este cel de la Războieni sau „Valea Albă”, cum mai este cunoscută bătălia, din ziua de 26 iulie 1476. Oastea lui Ştefan cel Mare a fost învinsă de armata otomană condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-lea. Pentru domnitorul Moldovei a fost o înfrângere grea, cu atât mai mult cu cât în luptă au pierit foarte mulţi dintre boierii săi din Sfatul Ţării, iar Ştefan cel Mare a fost nevoit să se retragă cu ceea ce mai rămăsese din armata sa la cetăţile din Neamţ, Suceava şi Hotin. Într-un fragment din „O samă de cuvinte” cronicarul Ioan Neculce sugerează că, după înfrângerea de la Războieni, domnitorul ar fi mers să-şi „panseze” rănile la Cetatea Neamţului, dar mama, Maria Oltea, l-a izgonit, cerându-i să-şi adune oastea şi să câştige lupta în faţa turcilor. Fragmentul sună aşa: „Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste”. Fragmentul care l-a inspirat şi pe Dimitrie Bolintineanu, care în poezia „Muma lui Ştefan cel Mare” descrie în versuri menţionările lui Neculce. Istoricii spun că fragmentul „înălţător”reprezintă mai degrabă o legendă populară care a circulat ulterior domniei lui Ştefan, asta pentru că nu se verifică istoric. Mama domnitorului, Maria Oltea, a murit pe 4 noiembrie 1465, aşa cum reiese de pe piatra sa de mormânt de la Mănăstirea Proboda. „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ştefan Voievod, care a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”. Ori, după bătălia de la Războieni, la 1476, doamna Oltea era moartă de 11 ani. Se ştie foarte bine că, deşi murise la 4 noiembrie 1465, conform tradiţiei orale perpetuate, mama voievodului era încă vie chiar şi pe la 1476, când, după pierderea bătăliei de la Războieni, îl întâmpinase pe Ştefan la porţile cetăţii Neamţului. Legendele despre mama lui Ştefan cel Mare au început să apară încă de pe timpul când ea mai era în viaţă. Acestea au suportat mai târziu un şir de transformări, stratificări şi modificări, contaminându-se cu alte episoade şi tradiţii orale din epocă medievală, încât pe atunci când au fost aşternute pe hârtie de marii noştri cărturari Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir sau Ioan Neculce multe detalii, episoade sau şters din memorie fiind completate cu detalii inventate de povestitorul anonim. Prin urmare, este cel mai probabil ca Neculce să fi înregistrat o tradiţie orală în acest caz, aşa cum au fost şi alte legende ale cronicarilor români.  

6. PETRU RAREȘ:

 Nici într-un alt caz nu s-ar potrivi mai bine sintagma „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești” precum în cazul lui Petru Rareș. Venit pe tronul Moldovei într-o situație destul de dificilă pentru principat, Petru Rareș face greșeala de a-i ierta pe boierii care îl trădaseră pe Ștefăniță Vodă, predecesorul său. După doar câţiva ani de la urcarea pe tron, în momentul cel mai greu pentru domnia sa, Petru Rareş va ajunge să fie trădat de aceleaşi feţe boiereşti. Scăpând cu viață din capcana întinsă de aceştia, Petru revine pe tronul Moldovei, profitând de faptul că aceiaşi mari boieri îl trădează pe Alexandru Cornea, domnitorul de atunci. Aceasta este, înainte de toate, o istorie a trădărilor boiereşti. Petru Rareș a fost ales domnitor al Moldovei în ianuarie 1527, la doar câteva zile după moartea predecesorului său, Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare; Ştefăniţă murise în condiţii misterioase, după o expediție în Țara Românească. Dispariţia prematură a lui Ștefăniță Vodă (despre care a circulat zvonul că ar fi fost otrăvit de soția sa, doamna Stana), la numai 21 de ani, a lăsat Moldova într-o situație dificilă. Otomanii au ocupat Belgradul (1521), au încheiat un armistițiu cu Polonia (1525) și au zdrobit Ungaria, la Mohacs (1526). Această conjunctură externă anunța vremuri tulburi pentru Moldova, lucru care a contribuit probabil la desemnarea rapidă a unui succesor la tronul vacant al țării, în persoana lui Petru Rareș, un fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața lui Petru Rareș de dinaintea ascensiunii în scaunul domnesc. Conform tradiției populare, el ar fi făcut avere din negustoria cu pește, lucru menționat de Ioan Neculce în lucrarea „O samă de cuvinte”. Se știe mai precis că avea în jur de 40 de ani și avea deja un băiat, Bogdan, și trei fiice, din două căsătorii anterioare. Ținând cont de împrejurările delicate care i-au favorizat urcarea pe tron, Petru a adoptat o atitudine prudentă, răsplătindu-i pe marii boieri care l-au ales domn prin confirmarea în proprietăți și menținerea în dregătorii. Mai mult, noul domn i-a iertat pe boierii care îl trădaseră pe predecesorul său și le-a permis să se întoarcă din pribegie. Ștefăniță Vodă preluase conducerea efectivă a Moldovei în 1523, după ce se declarase major și îl îndepărtase pe portarul Sucevei, Luca Arbore, cel care dominase politica țării în perioada minoratului său. În acest context, câțiva mari boieri au fugit în Polonia. Aflând de legătura lor cu Luca Arbore, Ștefăniță a decis executarea fostului portar al Sucevei și a fiilor acestuia. Temându-se să nu aibă aceeași soartă, o bună parte dintre marii boieri au încercat să-l înlăture pe tânărul voievod, în vârstă de numai 17 ani. Boierii au căutat sprijin la regele Poloniei, spunând că dacă acesta nu îi va ajuta, vor apela la regele Ungariei sau chiar la sultan, pentru a scăpa de „tiran”. Dar, după cum ne spune Grigore Ureche, lui Ștefăniță „i-au venit țara întru agiutoriu”, adică dregătorii din teritoriu, mica boierime și țăranii, iar domnul a reușit să-i învingă pe răzvrătiți la Roman. După această luptă, marii boieri care nu și-au pierdut capul au plecat în pribegie. La sfârșitul anului 1523, Ștefăniță înlocuise 13 din cei 17 boieri care au făcut parte din sfatul domnesc în perioada minoratului său.

„Ardealul l-am cucerit cu sabia…”

 Cu toate că situația externă a Moldovei era destul de dificilă, Petru Rareș a dus o politică ambițioasă, deși destul de ezitantă, căutând să extindă influența și teritoriul țării sale, dovedindu-se în acest fel un adevărat precursor al lui Mihai Viteazul. Profitând de conflictul dintre otomani și habsburgi, după înfrângerea Ungariei de la Mohacs, voievodul moldovean a organizat două expediții în Ardeal, în anul 1529, „în sprijinul” lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, care avea să fie numit de otomani rege al Ungariei, în defavoarea lui Ferdinand de Habsburg. În fapt, Petru a consolidat influența Moldovei în Transilvania. Nu numai că a obținut de la Zapolya recunoașterea vechilor posesiuni, Ciceul și Cetatea de Baltă, ci și dreptul de stăpânire asupra unora noi: Ungurașul, cu 34 de sate, Valea Rodnei, cu 23 de sate, și Bistrița, cu peste 50 de sate. Chiar dacă Petru invoca autoritatea regelui Ungariei, după înfrângerea de la Feldioara, împotriva trupelor transilvane fidele lui Ferdinand, și supunerea secuilor, voievodul moldovean a exercitat un protectorat efectiv asupra Țării Bârsei și a orașelor Brașov, Mediaș și Sighișoara. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, în 1530, Petru spunea că „Ardealul l-am cucerit cu sabia și nu-l vom da nimănui, nici lui Ferdinand, nici altuia” .

Petru Rareş ocupă Pocuţia, vrând să răcească relaţiile turco-polone:

 Pe lângă eforturile din Transilvania, Petru a căutat să atragă și Țara Românească de partea sa, reușind să-și căsătorească una dintre fiice cu Vlad Înecatul, care a domnit la sud de Carpați între 1530 și 1532. Intențiile domului moldovean erau destul de clare pentru contemporani. Umanistul și diplomatul maghiar Anton Verancsics scria că „Soliman s-a temut ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Țara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească și să se apere împreună”.Totuși, aceste succese obținute de Petru Rareș în Transilvania nu ofereau o siguranță prea mare Moldovei, având în vedere consolidarea poziției lui Ioan Zapolya pe tronul Ungariei, cu sprijin otoman. Intuind această situație, voievodul a căutat să construiască o alianță anti-otomană cu Polonia, însă s-a lovit de refuzul regelui Sigismund I. Situația Moldovei s-a agravat în 1530, după ce Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, cei doi pretendenți la tronul Ungariei, au semnat un acord de pace. Acest lucru l-a determinat pe domnul moldovean să facă un gest necugetat, în încercarea de a forța răcirea relațiilor turco-polone. Petru Rareș a ocupat provincia poloneză Pocuția, din nordul Moldovei, un mai vechi măr al discordiei între cele două state, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. El a motivat că are acordul suzeranului său, sultanul otoman, pentru acestă inițiativă. A mințit. El solicitase acordul Porții, însă fusese refuzat. Conflictul cu Polonia a avut ca rezultat, pe lângă pierderea Pocuției, în urma unor înfrângeri militare usturătoare, și eșecul oficial al stabilirii unei alianțe anti-otomane. În plus, situația lui Petru Rareș a fost deteriorată considerabil în ochii sultanului.

Petru „răzvrătitul”:

 Pentru a compensa eșecul din relația cu Polonia, Petru Rareș a încercat să se apropie de habsburgi. În 1535, voievodul moldovean a încheiat un tratat cu Ferdinand, prin care devenea vasalul lui, însă numai în calitatea acestuia de rege al Ungariei, făgăduind chiar și depunerea omagiului, după ce suzeranitatea otomană va fi înlăturată. Însă, Petru a supraestimat capacitatea militară a lui Ferdinand de Habsburg, precum și eventualul sprijin pe care acesta îl putea oferi. Între timp, ginerele său de pe tronul Țării Românești, Vlad Înecatul, a murit, în 1532, iar regele polon și sultanul otoman au încheiat un tratat de „pace veșnică”. Deși „veșnicia” se limita, conform acordului, pe durata vieții celor doi suverani, Soliman își asigura în acest fel neutralitatea Poloniei, în cazul unei invazii otomane în Moldova. Soarta lui Petru părea pecetluită, însă inevitabilul s-a amânat din cauza declanșării conflictelor turco-persan, respectiv polono-rus, în 1534. Campania lui Soliman Magnificul în Moldova (1538) a marcat eșecul încercărilor lui Petru Rareș de a forma o coaliție anti-otomană. În acel moment, domnul moldovean se găsea într-o situație foarte dificilă. În plan intern, Petru se confrunta cu o opoziție din ce în ce mai puternică a marilor boieri față de acțiunile sale autoritate. În plan extern, lucrurile erau și mai complicate, alianța cu Ferdinand i-a adus ostilitatea lui Ioan Zapolya, care a ocupat Ungurașul (1536), polonezii au încheiat conflictul cu rușii și au reluat ostilitățile în Pocuția (1537). Mai mult, Soliman a fost informat de Zapolya că Petru a încheiat un tratat cu Ferdinand, iar voievodul a refuzat să trimită 6.000 de oșteni, la cererea sultanului, pentru a participa la campania împotriva habsburgilor. „Răzvrătirea” lui Petru era evidentă. Din exterior, Petru Rareş se baza doar pe colaborarea secuilor și pe sprijinul domnului muntean, Radu Paisie.

Boierii îl trădează, iar el fuge în munţi:

 În vara anului 1538, domnia lui Petru Rareș a ajuns în impas. Moldova era sub asediu, forțele otomane, tătare și polone atacând din trei direcții. Totuși, voievodul nu și-a pierdut cumpătul. El a reușit să încetinească înaintarea turcilor prin trimiterea unui sol, iar la sfârșitul lunii august a acceptat tratatul de pace propus de poloni, cedând definitiv Pocuția. În fruntea unui număr de 60.000 de ostași, cifră record pentru Moldova, voievodul a respins încercarea tătarilor de a trece Prutul, la Ștefănești, și s-a regrupat în zona Botoșani-Hârlău, așteptând confruntarea decisivă cu trupele lui Soliman Magnificul (aproximativ 150.000 de turci și 50.000 de tătari) cu prilejul trecerii acestora din valea Bahluiului Mic în cea a Siretului. Planul voievodului de a surprinde oastea lui Soliman în această zonă strâmtă, unde nu se putea desfășura, a eșuat din cauza trădării marilor boieri, printre care fostul pârcălab de Hotin, Mihu, și fostul logofăt Trotușan, care fuseseră reprimiți în sfatul domnesc în 1529, alături de alți boieri ce fuseseră în pribegie după încercarea eșuată de a îl înlătura pe Ștefăniță Vodă. Trădarea boierilor a fost descoperită cu prilejul acțiunii lui Megmed beg, care a încercat capturarea voievodului, în fruntea unui puternic detașament turco-tătar. „Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai săi l-au părăsit toți, lăsat-au scaunul și s-au dat spre munți”. Petru a reușit să fugă la timp și s-a refugiat în cetatea Ciceului, evitând captivitatea otomană, însă marea bătălie dintre cea mai numeroasă armată modovenească strânsă vreodată și oastea condusă personal de Soliman Magnificul nu a mai avut loc.

Petru Rareş se întoarce pe tron:

 Sultanul nu a mai întâmpinat nicio rezistență până la cetatea Sucevei, unde a ajuns pe 15 septembrie, fiind primit cu porțile deschise. Condițiile păcii erau foarte grele pentru Moldova. Petru Rareș a fost înlocuit cu Ștefan Lăcustă, primul voievod moldovean numit direct de Poartă. Voievodul era obligat să prezinte haraciul personal în fața sultanului, în vederea reconfirmării sale pe tron, și își lua angajamentul că va îndeplini toate firmanele Porții și se va abține de la orice acțiune ostilă acesteia. În plus, sudul teritoriului moldovenesc dintre Prut și Nistru era transformat în raia turcească. Pentru a se asigura că aceste obligații vor fi îndeplinite, paza domnului urma să fie efectuată de un corp de ieniceri. Noul domn, nepot al lui Ștefan cel Mare, după fiul cel mare, Alexandru, nu a fost privit cu ochi buni nici în exterior, nici în interior, fiind considerat un fidel al sultanului. Ștefan Lăcustă a fost ucis în decembrie 1540, de aceeași mari boieri, care, de data asta, își doreau o acțiune anti-otomană mai fermă. Boierii l-au ales domn pe un alt nepot al lui Ștefan cel Mare, Alexandru Cornea, fiul lui Bogdan al III-lea. Acesta se așezase în fruntea mișcării anti-otomane, atacând încă din luna octombrie 1540, trupele turcești de la Tighina, Cetatea Albă și Chilia. Tulburările din Moldova l-au convins pe Soliman să-i ofere tronul din nou lui Petru Rareș, care reușise să obțină iertarea sultanului, bineînțeles cu prețul unor mari sume de bani. Prezent personal în fața lui Soliman, Petru s-a întors în Moldova însoțit de 3.000 de ieniceri și de spahii. Deși a reușit să strângă 15.000 de oameni pentru a i se împotrivi lui Petru Rareș, Alexandru Cornea a fost la rândul lui trădat de aceiași boieri care l-au sprijinit pentru a lupta contra turcilor. Majoritatea boierilor s-au grăbit să-i iasă în întâmpinare fostului domn la Brăila. Ceilalți l-au capturat pe Alexandru și l-au dat pe mâna unchiului său. Cornea a cerut îndurare, ceea ce se traducea în limbajul epocii prin tăierea nasului și trimiterea la mânăstire, însă nu avut parte de așa ceva. A fost decapitat. Ajuns la Suceava la sfârșitul lunii februarie 1541, Petru nu a pierdut vremea și, la începutul lui martie, i-a executat pe boierii care l-au trădat, în frunte cu Mihu și Trotușan, acuzați de acțiuni împotriva sultanului și de asasinarea lui Ștefan Lăcustă, deși domnia acestuia era considerată în continuare o uzurpare. Cu toate că a doua sa domnie a debutat violent, Petru și-a ținut promisiunea făcută la Brăila și i-a iertat pe ceilalți boieri, păstrând în sfatul domnesc pe foștii dregători ai lui Ștefan Lăcustă. 

  În această cea de-a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Tighinei. Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma ei. La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii. Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane în frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a-i respinge pe turci din Ungaria, s-au încheiat fără succes. Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei. Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz. Personalitatea voievodului moldovean s-a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le-a sprijinit cu mare osârdie. Petru Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei – necropola domnească. A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos. Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547. Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important. Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos, ctitoria sa. Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria: „Cu adevărat era ficior lui ȘtefanVodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara”.

7. MIHAI VITEAZUL:

 Mihai Viteazul (n. 1558, Oraşul de Floci – d. 9 august 1601, câmpia de lângă Turdajudeţul Cluj) a fost un boier muntean, ban al Craiovei, domn al Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei.

Originea şi familia: Mihai s-a născut cel mai probabil în anul 1558, în Oraşul de Floci (sau Târgul de Floci sau Cetatea de Floci), situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Mama sa s-a numit Tudora. Ea era sora lui Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul (capuchehaia) domnului Munteniei la Constantinopol, fiind o persoană foarte influentă. Tudora s-a călugărit, spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana. A murit în anul 1605 sau 1606 şi a fost înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.Identitatea tatălui lui Mihai este disputată. Unii cercetători consideră că el este fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun, alţii că este fiul nelegitim al aceluiaşi. Sunt istorici care afirmă că Mihai nu are nicio legătură cu voievodul Pătraşcu cel Bun.La vârsta de 26 ani Mihai s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcăneşti şi nepoata lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Stanca a mai avut doi fraţi, pe Dragomir, fost mare postelnic al lui Alexandru Vodă, şi pe Ioan Monahul.Mihai şi Stanca au avut doi copii: pe Nicolae (uneori apare sub numele de Nicolae Pătraşcu) şi pe Florica. Mihai a mai avut o fiică, nelegitimă, Marula, de la o femeie cu numele de Tudora din Târgşor.Fiul lui Mihai, Nicolae, s-a căsătorit cu Ancuţa, fiica voievodului Radu Şerban, cu care a avut o fiică, Ilinca.Fiica lui Mihai, Florica, s-a măritat în anul 1603 cu cu Preda postelnicul.Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, a murit de ciumă în anul 1603 şi a fost înmormântată în biserica episcopiei din Râmnicu Vâlcea.

Activitatea până la domnie: Mihai a învăţat să scrie şi să citească şi, pe lângă limba română, a învăţat limba turcă şi greacă.În tinereţe a fost negustor.Cariera de boier a început-o pe lângă unchiul său, Iane. Pe vremea când acesta era mare ban al Olteniei, Mihai a ajuns ban mic (bănişor) al judeţului Mehedinţi. În anul 1558 el deţinea deja această funcţie. În anul 1590 ajunge mare stolnic, între 15911592 devine mare postelnic, iar apoi, în scurt timp, mare agă. În tot acest timp, pentru că banul Olteniei locuia de fapt la Constantinopole, este posibil ca Mihai să fi fost şi ispravnic în locul acestuia, la Craiova.Între 1592-1593 Mihai a ajuns ban al Olteniei.Birurile grele impuse de Alexandru cel Rău au provocat un complot boieresc, fiind pârât la Poarta Otomană, în vara anului 1593, fără consecinţe pentru el. Este posibil ca Mihai să fi fost implicat şi el în acest complot, însă nu este sigur. Ce este cert însă, e că în această perioadă Mihai fuge în Ardeal, din cauza lui Alexandru cel Rău. În Transilvania Mihai a stat cam două săptămâni, după care a plecat la Constantinopole. Aici, ajutat de unchiul sau Iane, de Andronic Cantacuzino şi de agentul englez Barton, a reuşit să primească de la turci domnia Munteniei, cu sprijinul unor mari sume de bani şi cadouri bogate pe care le-a dat acestora. Banii lui Mihai au venit din împrumuturi făcute la creditori care l-au urmat în ţară după ce a primit domnia, cu scopul de a-şi primi înapoi de la el banii şi dobânzile aferente.

Domn al Munteniei: Mihai a fost numit domn al Munteniei în luna septembrie 1593. În luna octombrie a aceluiaşi an a ajuns la Bucureşti. Aici îl aşteptau şi creditorii fostului domn, care îşi cereau banii înapoi. Din acest motiv, în primul an de domnie, supuşii lui Mihai au fost obligaţi să plătească, pe lângă birul obişnuit, şi un număr mai mare de alte biruri, ceea ce a făcut ca apăsarea fiscală să devină insuportabilă.Împreună cu boierii mari şi mici, Mihai a decis ridicarea împotriva Porţii Otomane. Momentul era favorabil, pentru că Papa Clement al VIII-lea cerea cu stăruinţă monarhilor creştini să pornească lupta împotriva turcilor. Împăratul Rudolf al II-lea, în jurul căruia urmau să se adune forţele creştine antiotomane, s-a aliat printre alţii cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, şi cu Aron Vodă, domnul Moldovei, în anul 1594. Mihai s-a aliat şi el în acelaşi an cu ultimii doi principi. Ca urmare a alianţei cu Sigismund, două mii de soldaţi ardeleni, conduşi de căpitanul cetăţii Făgăraş, au sosit la Bucureşti.

„Plata” creditorilor: La 13 noiembrie 1594 Mihai şi-a anunţat creditorii că îi va plăti, motiv pentru care i-a chemat pe toţi la vistierie. După ce toţi creditorii au intrat în clădire, aceasta a fost incendiată, iar creditorii atacaţi cu tunurile. Cei care au scăpat de tunuri şi de foc au fost ucişi de soldaţii lui Mihai. Garnizoana turcă, de 2.000 soldaţi, a fost şi ea masacrată.

Răscoala antiotomană: După uciderea creditorilor, Mihai a pornit atacul împotriva cetăţii Giurgiu, care avea garnizoană otomană, însă aceasta a rezistat atacului. În acelaşi timp, Aron Vodă îi măcelărea pe turcii de la Iaşi.Alte cetăţi turceşti de la Dunăre au fost atacate de Mihai: o luptă a avut loc lângă Oraşul de Floci, alta la Hârşova (1 ianuarie 1595), una la Silistra (8 ianuarie 1595). În toate aceste confruntări, turcii au fost învinşi.Între timp, la Constantinopole se decisese înlocuirea domnitorilor răzvrătiţi. Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, urma să fie pus în locul lui Mihai, iar Ştefan Surdul în locul lui Aron Vodă. Pentru realizarea acestui plan, două armate turceşti au pornit spre Dunăre. Una dintre ele a mers spre Rusciuk, cealaltă spre Silistra.Mihai a pornit cu oastea sa împotriva armatei turceşti ce se îndrepta spre Rusciuk. În timp ce observa armata turcă, Mihai a aflat că era în pericol de a fi atacat de tătari în flanc, dinpre vest. Aceşti tătari luptaseră până atunci în Banat şi acum, la ordinul sultanului, se îndreptau împotriva răzvrătiţilor. Pentru a împiedica joncţiunea tătarilor cu turcii, Mihai şi-a retras tabăra mai spre nord şi a trimis pe fraţii Buzeşti împotriva tătarilor. Tătarii au fost bătuţi de Buzeşti de două ori consecutiv, la 14 ianuarie 1595 la Putineiu şi la 16 ianuarie 1595 la Stăneşti, dar au reuşit să facă joncţiunea cu turcii. Inamicul a înaintat până la Şerpăteşti, unde a fost înfrânt de trupele conduse de paharnicul Manta. Oastea turco-tătară se retrage la Rusciuk, unde este atacată de oastea lui Mihai, care a trecut Dunărea pe gheaţă. Armata turcă e înfrântă la 25 ianuarie, ambele paşale care o conduceau sunt ucise, iar pretendentul Bogdan abia scapă cu fuga.În acelaşi timp, cea de-a doua armată turcească, cea de la Silistra, este distrusă de banul Mihalcea, iar pretendentul Ştefan Surdul este ori ucis, ori scapă cu fuga. Din acest moment, el nu mai este menţionat în istorie.Trupele lui Mihai avansează pe tot malul drept al Dunării, ajungând până în Munţii Balcani, ridicând la revoltă pe localnicii creştini. Localitatea Turtucaia (Tutrakan, Bulgaria) este arsă, Babadagul jefuit de moldoveni, iar cetatea turcească a Brăilei este cucerită de creştini.

Campania din 1595: Înfrângerile din anul 1594 l-au determinat pe sultan să trimită în anul 1595 o nouă armată peste Dunăre, pentru pedepsirea lui Mihai.O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Paşa, a pornit spre Dunăre. La Rusciuk, Sinan Paşa l-a înlocuit la comanda armatei pe Ferhat Paşa. Mărimea armatei otomane diferă în funcţie de surse, ea variind între 40.000 şi 300.000 oameni. Oastea lui Mihai ar fi fost cam de 10.000 până la 20.000 oameni, incluzând sprijinul din Transilvania şi mercenarii. Chiar dacă cifrele sunt pentru ambele armate exagerate sau minimalizate intenţionat de izvoarele vremii, cel mai probabil a existat o superioritate de 2:1 în favoarea turcilor.Căutând sprijin militar, Mihai s-a adresat lui Sigismund, care în schimbul vasalităţii Munteniei, în condiţii umilitoare, i-a oferit ajutorul.În timp ce se purtau aceste tratative, turcii au terminat pregătirile de trecere a Dunării. După o scurtă rezistenţă, Mihai s-a retras, fiind ameninţat cu învăluirea de către armata turcă. Trecerea turcilor a început la 4 august şi a durat 3 zile. Ei îl aduceau pe Mihnea ca pretendent la tronul Munteniei. Mihai a decis să dea bătălia împotriva turcilor la Călugăreni, pentru că aici terenul îi era favorabil lui, fiind mlăştinos nu permitea desfăşurarea corespunzătoare a numeroaselor efective otomane. Bătălia de la Călugăreni s-a dat la 13 august 1595 şi s-a soldat cu o victorie tactică a lui Mihai. A doua zi după bătălie, Mihai şi-a retras oastea spre Bucureşti, apoi spre Târgovişte. Armata turcă a urmat-o pe cea creştină, ocupând Bucureştii, Târgoviştea şi refăcând cetatea Brăilei.În luna octombrie 1595 a trecut în Muntenia, pe la Bran, oastea lui Sigismund Bathory, formată din 22.000 secui, 15.000 soldaţi daţi de oraşe şi nobili, cu 63 tunuri. În aceeaşi perioadă a sosit şi oastea moldoveană, condusă de Ştefan Răzvan şi formată din 3.000 soldaţi, cu 22 tunuri.La 6 octombrie 1595 a început asediul fortificaţiilor turceşti a Târgoviştei, iar la 8 octombrie, după masa, cetatea a căzut în mâinilor creştinilor. Armata turcă s-a retras spre Bucureşti, urmărită de oastea creştină. La 12 octombrie Bucureştiul a fost ocupat de oastea moldoveană, în timp ce oastea condusă de Mihai urmărea turcii spre Giurgiu. Aici, Mihai a atacat ariergarda turcă, a rupt cu artileria podul peste Dunăre, a eliberat peste 8.000 robi luaţi de turci şi a început asediul cetăţii Giurgiu.La 20 octombrie 1595 a fost cucerită cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.Sinan Paşa a fost destituit din funcţia de mare vizir, armatele moldo-transilvănene s-au retras în provinciile lor, Brăila a fost luată de la turci, Muntenia rămânând devastată după campania anul 1595.

Anul 1596: În cursul anului 1596 cete din oastea lui Mihai au continuat să hărţuiască turcii. Au fost atacate Babadagul, Vidinul, Plevna, trupele ajungând până la Sofia. În octombrie 1596 a avut loc un atac prin surprindere al tătarilor. Au fost distruse Buzăul, Gherghiţa şi Bucureştiul, după care tătarii s-au retras fără a se confrunta cu oastea lui Mihai, care pornise împotriva lor.După ce nu a reuşit să lupte cu tătarii, Mihai a pornit împotriva cetăţilor Turnu şi Nicopole, unde i-a înfrânt pe turci. Comandantul turc s-a oferit să medieze pacea dintre Mihai şi sultan, lucru pe care Mihai l-a acceptat ca soluţie de moment, pentru că aliaţii săi creştini nu i-au furnizat ajutorul promis, iar finanţele sale erau secătuite. Înainte însă de a accepta pacea cu turcii, Mihai a plecat spre Ardeal pentru a discuta cu Sigismund al Transilvaniei. La 9/19 decembrie 1596 cei doi s-au întâlnit la Alba Iulia, fără ca Sigismund să se poată decide dacă vrea sau nu să lupte împotriva turcilor.

Anul 1597: La 7 ianuarie 1597 paşa Hasan din Belgrad anunţa că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan şi că între cei doi conducători este pace. În cursul anului 1597 Mihai s-a înţeles cu Rudolpf al II-lea să lupte împreună împotriva turcilor. Rudolf i-a trimis lui Mihai subsidiile cerute pentru întreţinerea unui corp de oaste.

Anul 1598: La 9 iunie 1598 a fost semnat la mănăstirea Dealu tratatul dintre Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul. Împăratul austriac se obliga să finanţeze un corp de oaste de 5.000 soldaţi, eventual încă 5.000 în plus, iar Mihai îl recunoştea pe împărat ca suzeran.La scurt timp de la semnarea tratatului, aflând turcii de existenţa acestuia, au atacat Muntenia. Paşa de la Silistra a fost înfrântă de Dumitru vornicul, iar Mihai trece el însuşi Dunărea, asediază Nicopolele la 10 septembrie 1598, îi bate în două rânduri pe turcii din Vidin şi pradă până în Balcani. La 5/15 noiembrie 1598 Mihai a trecut Dunărea înapoi în Muntenia.

Anul 1599: În luna martie 1599 turcii au făcut o incursiune de pradă pe malul stâng al Dunării. Ca represalii, Mihai şi-a trimis oastea pe malul drept al fluviului, după pradă.La 29 martie 1599 a fost ales principe al Transilvaniei Andrei Báthory, în locul vărului său Sigismund Báthory. Acest fapt schimba situaţia politică pentru Mihai, pentru că noul principe al Transilvaniei dorea pacea cu turcii, exact opusul a ceea ce urmărea Mihai. Moldova avea aceeaşi înclinaţie ca şi Transilvania, astfel că Mihai se găsea înconjurat de neprieteni. Neavând încotro, Mihai înnoieşte cu Andrei Báthory tratatul pe care îl semnase cu Sigismund în 1595. Încă înainte de înnoirea tratatului, Andrei, care dorea de fapt înlăturarea lui Mihai, îl somează pe acesta din urmă să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă.Mihai, nefiind de acord cu această cerere a principelui Transilvaniei, care era în înţelegere cu turcii, refuză să părăsească tronul Munteniei şi îi sesizează lui Rudolf al II-lea intenţiile reale ale lui Andrei Báthory. În luna august Mihai primeşte răspunsul imperialilor, că aceştia sunt şi ei împotriva lui Andrei. Pentru că oastea imperială întârzia să intre în acţiune împotriva lui Andrei, Mihai trece singur, cu oastea sa, munţii în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599. Un al doilea corp de oaste a lui Mihai a trecut munţii pe Turnu Roşu, joncţiunea făcându-se la 16/26 octombrie la Tălmaciu. Secuii s-au alăturat lui Mihai, iar saşii s-au declarat neutri.La 17/27 octombrie 1599 oastea lui Mihai se afla la Şelimbăr, lângă Sibiu. Andrei Báthory a încercat o împăcare de ultim moment, dar fără rezultat. Bătălia de la Şelimbăr a avut loc la 18/28 octombrie 1599 şi s-a soldat cu victoria lui Mihai Viteazul şi moartea lui Andrei Báthory. La 21 octombrie/1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intră în Alba Iulia, devenind stăpân al Transilvaniei pentru 11 luni.

Anul 1600: Mihai Viteazul plănuia să atace Moldova încă din anul 1597, din cauza atitudinii ostile faţă de el a domnului acesteia.În primăvara anul 1600 oştile lui Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova. Trupe polone, trimise împotriva lui Mihai, au fost înfrânte. Ieremia Movilă, domnul Moldvovei, s-a retras la Hotin. Cetatea Neamţ şi Suceava s-au predat lui Mihai, iar la Hotin Ieremia a pierdut o bătălie în favoarea primului.Printr-o campanie care a durat trei săptămâni, Mihai a cucerit întreaga Moldovă.În acest an a început sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul. Cauzele care au dus la prăbuşirea lui au fost pe de o parte nemulţumirea nobililor maghiari din Transilvania, înţeleşi cu generalul imperial Basta, iar pe de altă parte duşmănia polonilor.Nobilii maghiari nu doreau un valah la cârma Transilvaniei şi erau nemulţumiţi de cheltuielile pe care Mihai li le impunea pentru întreţinerea armatei sale. Generalul Basta a fost încurajat de curtea imperială să acorde ajutor nobililor maghiari, pentru că imperialii doreau Transilvania provincie sub controlul lor, nu a lui Mihai.La 18 septembrie 1600 a avut loc bătălia de la Mirăslău, dintre Mihai Viteazul şi oastea generalului Basta. Mihai a suferit o gravă înfrângere şi abia a scăpat cu viaţă fugind de pe câmpul de luptă.În aceeaşi perioadă în care s-a dat bătălia de la Mirăslău, în Moldova au intrat trupele polone, care au ocupat-o.Mihai s-a retras pe la Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Ţara Bârsei. Ajuns aici, el şi-a strâns o nouă oaste, de cca. 16.000 oameni, cu care a trecut munţii înapoi prin valea Buzăului, aşezându-şi tabăra la Bucov, pe Teleajen. Aici a aşteptat trupele promise ca ajutor de către generalul Basta, care confruntat cu pericolul polon, reluase relaţiile cu Mihai. Ajutorul promis de Basta nu a sosit, iar într-o luptă dată la 20 octombrie cu polonii, Mihai a trebuit să se retragă. Simion Movilă a fost pus domn de către turci în locul lui Mihai.Retras dincolo de Olt, la Craiova, Mihai încă aştepta ajutor de la imperiali. Turcii au întreprins o incursiune la nord de Dunăre în septembrie, iar spre sfârşitul anului 1600 au încercat o nouă pătrundere spre Craiova. Mihai i-a înfrânt pe turci, dar situaţia generală a sa nu s-a îmbunătăţit. A mai încercat încă o dată să întoarcă sorţii în favoarea sa, dar o luptă dată la 25 noiembrie lângă Curtea de Argeş i-a fost defavorabilă, fiind câştigată de către poloni.Astfel, Mihai a fost obligat să se retragă, împreună cu familia şi cu restul de oaste, în Transilvania. A mers pe ruta DevaBeiuşOradea-Debreţin-Tokay-Caşovia-Bratislava, ajungând la Viena la 12 ianuarie 1601.

Revenirea: De la Viena a fost trimis la Praga pentru a intra în audienţă la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta avea nevoie de Mihai pentru a recâştiga Transilvania pentru sine, pentru că generalul Basta o pierduse în favoarea nobilimii maghiare, Sigismund Bathory ajungând din nou principe al Ardealului.Împăratul a pus la dispoziţia lui Mihai 100.000 taleri, pentru a-şi face o oaste de mercenari, cu care să pornească recucerirea Transilvaniei. La 3 aprilie 1601 Mihai a plecat din Praga spre Viena, iar de aici spre Transilvania. Armata lui Mihai s-a concentrat la Debreţin, iar a generalului Basta, care îi era dat drept ajutor de către imperiali, la Satu Mare. Joncţiunea celor două armate s-a făcut în satul Moftin.Bătălia cu oastea lui Sigismund s-a dat la Guruslău, pe valea Someşului. Bătălia de la Guruslău a avut loc la 3 august (stil nou) 1601 şi a fost câştigată de Mihai Viteazul.

Moartea: Generalul Basta ştia că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică precum Mihai Viteazul. Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului.La 9/19 august 1601, în dimineaţa în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, un detaşament de 300 mercenari au fost trimişi să îl aresteze pe Mihai. Acesta s-a opus arestării, moment în care un mercenar valon l-a împuşcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alţii l-au lovit cu halebardele, după care i-au tăiat capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat şi aruncat în praful taberei.După trei zile câţiva sârbi l-au îngropat pe furiş. Comisul Radu Florescu a luat capul şi l-a dus în Muntenia, unde a fost înmormântat la mănăstirea Dealu. Unde a fost înmormântat trupul lui Mihai Viteazul nu se ştie. Unele izvoare spun că ar fi fost dus la Alba Iulia şi înmormântat într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în 1714-1715. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o biserică în amintirea marelui voievod.

Ctitorii şi danii: Mihai Viteazul a ctitorit mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din Bucureşti, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, pe locul unui vechi lăcaş de cult. Acestei mănăstiri el i-a dăruit 14 sate, din care 13 fuseseră cumpărate din proprii lui bani. Al paisprezecelea sat a fost dăruit de Doamna Stanca. La 21 august 1599 ctitoria este închinată de Mihai mănăstirii Simopetra, de la Muntele Athos.O altă ctitorie a lui Mihai a fost mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina, judeţul Olt, construită în anul 1594.În timpul stăpânirii sale în Transilvania a ridicat un lăcaş de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Luşărdea şi una la marginea cetăţii Făgăraş. A reparat biserica din Şcheii Braşovului şi mănăstirea de la Râmeţ.Au primit întăriri şi danii mănăstirile Golgota, Bistriţa, Coşuna, biserica Sfântul Anton şi biserica catolică din Târgovişte şi mănăstirea Xenofon de la Muntele Athos.

De ce avem nevoie de Mihai Viteazul? Dacă nu ar fi existat, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Avem nevoie de eroi, avem nevoie de modele, avem nevoie de mituri. Iar Mihai Viteazul le întrupează pe toate: este erou pentru că s-a luptat cu turcii, este un model pentru că a unit toate cele trei principate și este personajul principal al mai multor mituri.Există diverse relatări de epocă despre vitejia sa în lupta de la Giurgiu, când s-a avântat cu barda lui printre turci și a dat un nou impuls atacului trupelor creștine, care au cucerit cetatea. Sau în bătălia de la Șelimbăr, într-un moment de cumpănă, când era cât pe ce să piardă lupta, a luat barda în mână și a intrat în mijlocul inamicilor, gest eroic care i-a încurajat pe ai săi și a întors rezultatul final în favoarea sa.Principele Transilvaniei, Andrei Bathory, care privea bătălia de departe, de pe o colină, tocmai jubila și se pregătea să sărbătorească victoria, când vitejia lui Mihai a adus fulgerător victoria în favoarea sa. Din toate miturile referitoare la Mihai Viteazul, mitul vitejiei sale se bazează pe fapte reale.

De ce s-a luptat el cu turcii? Ca să apere ţara de turci! Să nu uităm că de aproape două secole, cu câteva intermitenţe, Ţara Românească plătea regulat tribut turcilor. Iar Sultanul schimba domnii Ţării Românești după bunul său plac, determinat de obicei de cumpărarea tronului de către pretendenţii care roiau pe la Istanbul sau aiurea. Chiar și Mihai Viteazul și-a cumpărat tronul. A dat bani pentru câștigarea susţinerii marelui vizir și a altor înalţi demnitari de la Poarta Otomană.Ca să facă rost de bani, pentru că sumele erau din ce în ce mai mari, s-a împrumutat, la fel ca înaintașii săi. De câteva decenii, pretendenţii la tron și-au găsit la Istanbul izvorul nesecat de bani cu care să poată cumpăra tronul: se împrumutau de la turcii sau grecii din Istanbul, un fel de bancheri în termenii moderni. Împrumutul era garantat chiar de Sultan, pentru că era o foarte bună afacere. Cu banii împrumutaţi se cumpăra tronul, mai degrabă influenţa necesară pentru numirea în domnie, dar domnia era gajată. Pentru că fiecare nou domnitor se angaja să preia vechile datorii neachitate de predecesorii săi.Numai că rostogolirea aceasta a creditelor are un final nefericit: se intră la un moment dat în incapacitate de plată. Mihai Viteazul s-a angajat în faţa Sultanului că va achita datoria predecesorilor săi la tronul Ţării Românești. Împreună cu banii împrumutaţi de el pentru cumpărarea tronului, datoria Ţării Românești era de 700 de milioane de aspri, echivalentul a circa 5,8 milioane de galbeni. Suma era atât de mare, încât era imposibil de achitat, ţinând cont de potenţialul economic al Ţării Românești. Cauza imediată a luptelor lui Mihai cu turcii constă tocmai în această datorie imensă, care a adus Ţara Românească în incapacitate de plată.

A făcut Mihai Viteazul pentru prima dată Unirea tuturor românilor într-o singură ţară? Un alt mit legat de Mihai Viteazul este că el a făcut pentru prima oară unirea tuturor românilor într-o singură țară. Oare el a fost primul? Atunci ce a fost în 1595? Conform tratatelor din mai-iunie 1595 încheiate la Alba Iulia, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a devenit principe și al Țării Românești și al Moldovei. Titlul de principe al Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei i-a fost recunoscut pe plan internațional, chiar dacă fără entuziasm, inclusiv de către împăratul Rudolf al II-lea.Mihai Viteazul și Răzvan au fost reduși la statutul de voievozi subordonați principelui, căruia îi dădeau socoteală. Cronica Țării Românești a ținut minte peste decenii că Mihai a trebuit să dea socoteală de cheltuirea banilor, o povară în conducerea țării, de care a scăpat abia în urma bătăliei de la Giurgiu, când Sigismund Bathory i-a permis să folosească liber vistieria Țării Românești.Ce altă dovadă mai clară avem nevoie să recunoaștem că pentru câteva luni, în 1595, Sigismund Bathory, a fost principe peste cele trei principate: Transilvania, Țara Românească și Moldova? Deci cine a făcut prima unire a tuturor românilor? Mihai Viteazul sau Sigismund Bathory?Ea a fost la fel de efemeră ca Unirea lui Mihai, a durat doar câteva luni, pentru că în timpul campaniei din toamna anului 1595 de la Giurgiu, în timp ce Răzvan Vodă era cu oastea sa în campania din Țara Românească împreună cu oastea Transilvaniei și a Țării Românești, Ieremia Movilă a venit în Moldova cu oaste poloneză și s-a înscăunat.Astfel Moldova a ieșit din uniunea făcută de Sigismund Bathory, dar Mihai a rămas mai departe. Mihai a fost nevoit să admită acest statut, pentru că nu avea, deocamdată, altă opțiune politică. Cum îl considerăm pe Sigismund Bathory? Străin sau autohton? În primul rând, familia Bathory era o familie nobiliară cu o vechime de câteva sute de ani în Transilvania, mai bine zis în zona Șimleului, unde era domeniul principal al familiei. Așadar, nu era venetic.Spre comparație, fără nicio intenție de a jigni pe cineva, regele României, Ferdinand, nu era născut în România. Dar este considerat, pe bună dreptate, un rege al tuturor românilor, al României Mari. Atunci de ce nu putem accepta că Sigismund Bathory a fost principe al celor trei principate, el fiind indigen în Transilvania? Pentru că este ungur?! Și Klaus Johannis este neamț, dar este președintele României. Îi contestă cineva dreptul de a fi președinte al României? Atunci de ce românii contestă realitatea istorică a primei uniri a Transilvaniei, cu Țara Românească și Moldova în 1595 sub Sigismund Bathory?

Care a fost cauza Unirii lui Mihai Viteazul? Probabil mulți cititori o să răspundă: pentru că toate cele trei țări erau românești. Națiunea medievală românească este o ficțiune istoriografică. La fel ca unitatea medievală românească. Rațiunea unirii celor trei principate, atât de către Sigismund Bathory, cât și de Mihai Viteazul, a fost una pur politică: realizarea unui pol de putere suficient de puternic militar ca să poată rezista presiunii otomane. Planul sau ideea politică a fost deja formulată de către generalul Castaldo prin anii 1550.Sigsimund Bathory și Mihai Viteazul l-au pus în practică. Mihai Viteazul a cucerit cu arma atât Transilvania, cât și Moldova. Era oricum ceva obișnuit în epocă. Dar solidaritatea românilor pe care o vedem în filmele istorice este o ficțiune. Câțiva români din Transilvania au ridicat capul lor de iobagi sperând că dacă este un domn de credința și limba lor vor beneficia de un statut mai bun, economic în primul rând. Mai mult s-au speriat nobilii unguri de o eventuală răscoală a românilor încurajați de cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul.În rest au fost doar câteva agitații izolate, care nu constituie argumente pentru a considera că în 1600 exista o conștiință națională românească, un sentiment de unitate românească sau o națiune românească. Dar să nu uităm că și Mihai Viteazul este un exponent al clasei nobiliare sau boierești. Chiar el a legat de glie țăranii dependenți în Țara Românească. Baza socială a puterii lui nu o formau țăranii, ci boierii. Iar în Moldova, istoricii încă mai sunt datori să scrie adevărul despre satele distruse de oștile lui Mihai Viteazul. Pentru că după ce treceau turcii sau tătarii, satele distruse se ridicau. Dar după oștile lui Mihai Viteazul, au fost sate în Moldova care nu au mai putut să fie reconstruite.Dar chiar și așa, în ciuda adevărului istoric, Mihai Viteazul rămâne un mit frumos, pentru că avem nevoie de el. Românii l-au redescoperit târziu. A intrat inițial timid în manualele de istorie. Primele monografii dedicate lui apar în jurul anului 1900 și treptat, treptat, pe fondul discursului unionist din Regatul României, el devine modelul pentru Unirea tuturor românilor. Și așa a rămas. Așa și trebuie să rămână, un model, un simbol al Unirii. Cunoașterea adevărului istoric nu îi scade cu absolut nimic aura și nici importanța sa în Pantheon-ul românesc.Dacă nu ar fi existat, încă o dată o spun, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Orice popor are mituri fondatoare și eroi care au întemeiat țara. Trebuie doar să învățăm să separăm miturile și ficțiunea din filme și cărți de realitatea istorică.

Curiozități despre Mihai Viteazul:

1. Locul nașterii lui Mihai Viteazul nu se știe cu exactitate – cu toate că mai multe surse specifică că locul nașterii lui Mihai Viteazul este la Târgul de Floci, datele de la Episcopia din Râmnicu Vâlcea arată că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești localitate din Râmnicu Vâlcea.

2. Mariaj din interes cu Doamna Stanca – la vârsta de 26 de ani, Mihai Viteazul s-a căsătorit cu Doamna Stanca, iar potrivit istoricilor, mariajul a fost din interes, pentru că soția sa provenea dintr-o familie de boieri de la Izvorani, iar asta i-ar fi adus lui Mihai Viteazul puterea și influența politică pe care și-o dorea.

3. Mihai Viteazul a avut o relație cu  Christerna, soția lui Sigismund Bathory – potrivit istoriei, Mihai Viteazul era cunoscut pentru relațiile amoroase pe care le avea. Se spune că Mihai Viteazul a avut-o ca amantă pe Christerna, soția lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei.

4. Mihai Viteazul a vândut vite – se spune că înainte de a deveni domnitor, Mihai Viteazul a făcut comerț cu vite, iar la un moment dat conducea peste 44 de sate.

Cinstirea memoriei: În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un impunător obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.Mai amintim și faptul că, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.

Aspecte mai puțin cunoscute – Turcii își speriau copiii cu numele lui Mihai Viteazul, iar în 1598 au vrut să fugă din Istanbul de teama lui! Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într-o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui!Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i-a trăit pe 4 în cort, conducându-și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându-i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.Pentru noi, românii, ne este bine cunoscut „Cântecul lui Mihai Viteazul”, cântec popular cules de Vasile Alecsandri , care ne vorbește, peste secole, despre marele nostru domnitor:„Auzit-aţi de-un oltean,/De-un oltean, de-un craiovean/Ce nu-i pasă de sultan?/Auzit-aţi de-un viteaz/Care veşnic şede treaz/Cât e ţara la necaz?/Auzit-aţi de un Mihai/Ce sare pe şapte cai/De strigă Stambulul vai?”Chiar dacă versul „Ce sare pe șapte cai” pare o licență poetică populară în care Mihai este prezentat într-o manieră hiperbolizată, în realitate, după cum ne spune istoricul Marin Cristian, izvoarele vremii confirmă că acest vers are legătură cu realitatea; desigur, nu în sensul că Mihai încăleca mai mulți cai odată, ci că din cauza rănilor mortale, schimba mai mulți cai într-o singură bătălie, el, Teribilul Voievod, fiind adeseori pe câmpul de luptă, în confrunare directă cu dușmanul!Ei bine, imaginea de mare războinic, de mare strateg militar, ca și vitejia lui, l-au făcut chiar și pe Sultan să se teamă de Mihai Viteazul, mai mult decât de toți generalii și regii Europei Apusene. Teama a pătruns adânc și în sufletul poporului turc datorită campaniilor sale devastatoare care au pus în pericol chiar și capitala imperiului. Din acest motiv, mamele turcoaice obișnuiau să-și sperie copiii în acea vreme (și au făcut-o mult timp și după moartea lui Mihai) cu următoarele cuvinte: „Nu mai plânge, nu mai plânge, că vine domnul Mihai!” Numele Mihai fiind un fel de BAU-BAU! Acest lucru este unul remarcabil și fără precedent la otomani și merită să fie cunoscut de români!Din păcate, trădarea a venit tot de la occidentalii europeni, cei pe care Mihai Viteazul și armatele lui i-au protejat de năvălirile otomane cu un preț uman extrem de mare!Practic, dacă orgoliile și interesele Europei Occidentale nu ar fi fost altele, lucru care a dus la asasinarea lui Mihai și la dezmembrarea tânărului regat pe care l-a înființat, este posibil ca, sub conducerea lui Mihai Viteazul, armatele creștine să fi pus capăt Imperiului Otoman, încă de acum 400 de ani. Așa, acesta a mai supraviețuit încă 300 de ani.Ceea ce este mai trist, este faptul că astăzi, tot felul de caraghioși „români” se străduie să-l demonteze pe marele domnitor, pretinzând că era doar un aventurier, că de fapt nici nu a prea câștigat războaiele cu turcii, că era fustangiu și așa mai departe. Așa se întâmplă când spiritele mici, incapabile de gesturi eroice, de sacrificiu, de viziune națională, comentează și contestă (pentru că ei nu le cred posibile) faptele spiritelor mari cum este cel al lui Mihai Viteazul.Noi ceilalți îl avem în suflet și asta este tot ceea ce contează!