NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Explicația victoriei PSD-PNL și efectele ei. Capitala, analiză rece:

 Există câteva certitudini ale euro-localelor din 9 iunie. Cea mai surprinzătoare, raportată la așteptări, este nu atât victoria, cât proporțiile zdrobitoare ale victoriei PSD-PNL la votul politic. Și lista comună cu peste 50%, și listele separate de la CJ-uri, cu aproape 60%, arată că actuala coaliție a defilat. Iar marele învingător este PSD, Marcel Ciolacu a câştigat pariul acesta, inclusiv îngroparea politică definitivă a Gabrielei Firea, cu lopata ținută chiar de mâna doamnei în cauză. Pare aproape inexplicabil acest scor având în vedere guvernarea slabă, cu nemulțumiri, proteste, inflație record, cârpeli, bâlbâieli și pe fondul unei prezențe la vot chiar mai mare decât în urma cu 5, respectiv 4 ani.

Care ar fi, totuși, motivele victoriei zdrobitoare PSD-PNL? Sigur că banii publici pompați în presă sunt o explicație, dar cu siguranță nu singura și, în opinia mea, nu cea mai importantă. O altă explicație importantă este mobilizarea maximă a primarilor PSD și PNL, care au tras din răsputeri pentru propriile mandate. Dar o explicație majoră este și oferta extrem de proastă a Opoziției, fie că vorbim despre cea suvernistă, încăpută, din fericire, pe mâna unor clovni, fie a USR, care prin ADU și-a trădat electoratul. Oamenii au vrut să voteze, dar mulți nu au avut pe cine. Așa că mulți, precum mai mult de jumătate dintre bucureșteni, au stat acasă. Iar pentru restul, stabilitatea acestei coaliții și proiecția de partide solide a prevalat. Este un rezultat care pune serios problema transformării alianței electorale într-una politică, adică liste comune la parlamentare și, deloc exclus din nou, candidat comun la prezidențiale. PNL s-a relansat cât de cât, la scorul politic, într-o furie de echilibrare a raporturilor de forțe cu PSD simțind că este la limita pieirii politice. Orgoliul rănit și disperarea liberalilor, care au adus la confruntări la baionetă în teritoriu, au fost un motor important. O altă explicație a fost tot contraoferta lamentabilă pe zona non PSD. Una peste alta, rezultatul PNL diminuează riscul răsturnării echipei Ciucă. Gruparea care își ascuțea cuțitele în speranța unei revoluții mai are de așteptat.

Capitala marilor înfrângeri: La București, victoria lui Nicușor Dan este indubitabilă și extrem de importantă. Dar proporțiile ei nu sunt spectaculoase decât din perspectiva proporțiilor înfrângerii contracandidaților. 47% este un scor bun, fără a fi însă zdrobitor cum a fost victoria cu 73% a lui Ciprian Ciucu în Sectorul 6 sau 71% a Elenei Lasconi la Câmpulung, ca să dau doar două exemple. Actualul și viitorul primar a luat în jur de 400 de mii de voturi din 1,8 milioane de alegători înscriși pe listele permanente în București. Adică un scor real de aproximativ 23%. Nicușor Dan a beneficiat și de bonusul primarului în funcție la alegerile într-un tur. Cum spuneam, nu a fost atât o victorie la scor, cât o înfrângere la scor a contracandidaților, mai ales a Gabrielei Firea, care avea ambițiile cele mai mari. Înfrângerea acesteia este una epică și, dacă nu de final, cel puțin cât pentru o lungă pauză în carieră, în exil la Bruxelles. O înfrângere spre care s-a dus extrem de hotărâtă, cu disperare, iar Marcel Ciolacu nu a trebuit decât să nu-i bareze calea. Dacă ne uităm la scorul însumat Firea-Piedone, vedem că nu această divizare a fost explicația înfrângerii, ci faptul că doamna Fira nu avea cum să câștige după valurile de ură pe care le-a ridicat până acum. Dacă Nicușor Dan ar fi avut un contracandidat puternic, așa cum ar fi fost de exemplu Ciprian Ciucu, nu știu dacă ar fi pierdut, dar sigur diferența nu ar fi fost la fel de mare. Nu cred că Nicușor Dan are ambiții prezidențiale, după cum proiectează unii, și nici șanse reale. De la 400 de mii de voturi în bună măsură vot negativ până la o victorie prezidențială, este nevoie de o înmulțire cu 10, ceea ce e foarte greu. Prezența slaba de la București, în coada clasamentului național, arată că oamenii au fost nemulțumiți de ofertă și au respins-o. S-au asigurat că evită dezastrul, dar nimic mai mult.

2. Dezastrul USR și cei 5 băieți. România fără opoziție:

 Rezultatul USR la alegerile din 9 iunie este un dezastru prin care partidul decontează, pe scurt, trădarea electoratului și transformarea în ceea ce a combătut. Dar adevăratul dezastru este faptul că în acest moment vedem, măsurat oficial la vot, România nu are Opoziție, Puterea a defilat singură pe tot terenul,  PSD și PNL s-au păruit, și-au luat primari, președinți de CJ, au împărțit majoritatea europarlamentarilor. Este o stare toxică pentru care USR poartă imensa responsabilitate și care trebuie rapid corectată. Ca să dăm dimensiunea dezastrului la europarlamentare, să spunem că USR are toți atâția eurodeputați câți SOS Șoșoacă – adică doi. Al treilea este donația către PMP. Partidul care în urmă cu 5 ani lua 22% acum este la puțin peste 8%. În schimb, oameni alungați cu dispreț din USR, precum Mihai Polițeanu și Nicu Ștefănuță, au performat spectaculos.

Cum au ajuns aici? Pe scurt, prin distrugerea democrației interne, prin anchilozare în practici de sistem și, cel mai grav, prin abandonarea principiilor. Când pe toți cei din alte partide care deveneau suspecți îi declarai penali și le cereai retragerea, cum să ai un suspect pe locul al doilea pe lista PE și o inculpată candidată la primărie? Când ai călărit PSD pentru fiecare declarație împotriva justiției, cum să te dedai la atacuri în rafală împotriva procurorilor care îi anchetează pe ai tăi? Când în privința lui Dragnea ai ieșit în stradă împotriva pragului valoric în cazul abuzului în serviciu, cum să îți aperi „penala” invocând că niște mii de lei pe lună nu contează? Toate acestea se plătesc. Așa cum se plătește refugierea comodă în mestecarea de lozinci. De la Cătălin Drulă, cel puțin, nu am mai auzit de luni și luni nimic altceva în afară de lozinci. Iar bomboana pe colivă a fost crearea ADU, împreună cu două partide complet nefrecventabile pe vechile standarde ale USR, împănate cu dinozauri politici, unul fost breloc al Elenei Udrea, cu o zestre neglijabilă de procente.

3. Cu AUR și SOS în Europa. Poza complexă a unui rezultat îngrijorător:

 Dacă ne raportăm la dezastrul din Franța sau Belgia, rezultatul populismului suveranist românesc este modest. Opt locuri și 20 de procente însumate AUR+SOS nu sunt capătul lumii, se putea mai rău. Chiar sondajele din iarnă arătau mult mai rău. Dar poza este mai complexă dincolo de procente. Potrivit unei analize The Telegraph, suveranismul a înregistrat în România cel mai mare salt, 16%, comparativ cu precedentele alegeri. Rezultatul face din suveranismul populist a doua forță politică a țării pe rezultatul europarlamentarelor, mai apropiat decât localele ca tip de scrutin de parlamentare și prezidențiale. Rezultatul validează așadar AUR și SOS, ca principale forțe de opoziție, în timp ce Opoziţia pro-europeană este prăbușită. SOS a obținut tot atâția europarlamentari cât USR, iar AUR de două ori mai mulți decât Alianță Dreapta Unită. La locale, punctul vulnerabil al AUR, rezultatul partidului nu este strălucit, dar incomparabil mai bun decât al Alianței Dreapta Unită.

4. Așadar – România roșie cu picățele galbene:

 Deși previzibile, rezultatele alegerilor au surprins prin dimensiunea victoriilor și înfrângerilor. Faptul că PSD și PNL au obținut peste 60% la votul politic de la consiliile județene și aproape 50% cu lista comună la europarlamentare spune multe despre electorat, dar și despre succesul unei strategii. S-o recunoaștem, pomenile și-au produs efectul, în pofida evidențelor economice – deficit bugetar mare, împrumuturi, inflație -, la fel și marotele „stabilității” și „luptei cu extremismul”. Comoditatea și teama de schimbare și de război au fost două ingrediente care s-au asortat perfect cu felul principal din meniu: lipsa unei alternative viabile. Validarea electorală a celor două partide, cu tot ceea ce reprezintă ele ca politici publice și personaje, bătătorește drumul spre guvernarea PSD-PNL în următorul ciclu electoral. Ba chiar, spre o „alianță electorală”, după cum spune Ciolacu, adică liste comune la parlament și candidat comun la prezidențiale. Argumentul lui Ciolacu arată cât de tare se teme de fapt de o candidatură: Mircea Geoană poate fi înfrânt doar de un candidat comun al alianței. Teoretic, scorul obținut de cele două partide permite o astfel de formulă, practic ea este improbabilă pentru că niciunul dintre partide nu va ceda la capitolul acesta. Ciolacu și Ciucă sunt obligați să candideze, dacă mai vor să rămână tartori peste propriile partide. De altfel, Ciucă a spus deja că își va anunța candidatura în cel mai scurt timp. În schimb, Ciolacu vorbește de analize și negocieri, semn că nu este hotărât și ar vrea să-l determine pe Ciucă să-l susțină. Nu este exclus nici să amâne prezidențialele, timpul scurt jucând în dezavantajul ambilor. Victorios între victorioși este însă PSD, care a reușit să mai achiziționeze câteva consilii județene, ajungând acum la 26 de la 20, în timp ce liberalii de la 17, câte aveau, au ajuns la 11. Pierderile sunt în fiefuri importante: Suceava, Timiș, Prahova, Vrancea, Caraș-Severin, Maramureș. În PNL se ascut securile pentru că vor cădea niște capete. Practic, scorul de 28% nu este chiar așa bun cum se laudă liderii. Este suficient pentru asta să privim harta, este roșie precum în zilele de glorie ale PSD, semn că social-democrații vor domina România, iar PNL vor fi tot o anexă. Dar una dintre cele mai mari surprize neplăcute ale acestor alegeri este scorul dezolant obținut la votul politic de Alianța Dreapta Unită, undeva în jur de 1o%. Prea puțin în raport cu dimensiunea speranțelor, iar câștigarea Bucureștiului și a Timișoarei nu schimbă peisajul de ansamblu. În plus, Nicușor Dan și Dominic Fritz au ieșit victorioși mai mult pe persoană fizică decât grație susținerii partidului. Demisia lui Cătălin Drulă se impunea, dar faptul că și-a dat-o în timp-record fără să aștepte să-i facă partidul vânt pe scări, așa cum se întâmplă de regulă în caz de eșec în alegeri, este meritoriu. USR are în față probleme majore, trebuie să-și găsească un lider care să poată fi și candidat la prezidențiale, iar presiunea timpului este imensă, practic o lună, în condițiile în care prezidențialele vor fi în septembrie. Deocamdată sunt doar câteva nume în circulație – Vlad Voiculescu, Cristian Ghinea și Dominic Fritz, singurul trecut direct prin alegeri și confirmat electoral. Dar este el oare omul potrivit pentru a pune pe picioare un partid în pierdere de idei, de oameni, de viziune și acțiune, partid în care domnește de multă vreme dulcea automulțumire a răului celui mai mic? Greu de spus, pentru că legăturile lui Fritz cu partidul nu sunt dintre cele mai trainice. În plus, cum ar putea redresa partidul de la Timișoara? Se arată însă dispus să vină în fruntea USR. La fel și Elena Lasconi, care a câștigat Cîmpulung cu un scor excelent. Dar este suficientă schimbarea liderului? Cu certitudine nu, pentru că responsabilă de situația dezastruoasă a partidului este întreaga conducere, mai ales camarila formată în jurul lui Drulă. Unii, Voiculescu, Barna, și-au asigurat locuri la Bruxelles. Problema USR este că a rămas fără personalități, fără oamenii care voiau să se implice cu adevărat în schimbare și să lupte cu sistemul. Pentru că din antisistem, USR a ajuns parte a sistemului, deprinzând metehnele acestuia inclusiv în ce privește democrația internă (felul în care au fost făcute listele pentru europarlamentare vorbește de la sine). Cum va ieși din această capcană este greu de spus. Dușul rece ar putea însă să-i prindă bine, dar mai degrabă pentru viitoarele alegeri. O veste relativ bună este că partidele suveraniste și extremiste au obținut un rezultat sub așteptări, care totuși le-a permis să trimită în Parlamentul European, în total, 8 deputați. Printre ei, nume care dau frisoane prin teoriile conspiraționiste difuzate, discursul antieuropean și prorusesc. Să-i amintim doar pe Gheorghe Piperea, Diana Șoșoacă și Luis Lazarus. Ambele partide și-au mărit scorurile modeste din țară cu voturile din diaspora, unde s-au plasat pe prima poziție. Cum a fost posibil? Cu ajutorul fake-urilor, mesajelor mustind de naționalism și suveranism gros transmise în campania din online. Dar asta este altă discuție. Rezultatul de la votul politic, unde totuși AUR se află umăr la umăr cu ADU, fiind practic a treia forță politică, nu-i va permite să facă prea multe rele. Asta nu înseamnă însă că nu va otrăvi spațiul public sau că George Simion nu va candida la prezidențiale. Ba chiar, asemenea lui Ciolacu și Ciucă, este obligat să o facă. Altfel, partidul va intra într-un con de umbră. Desigur, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în Europa, fie că ne gândim la Franța sau Germania, suveranismul românesc este marginal, mai mult o parodie. Rămâne însă de văzut dacă va rămâne așa și după alegerile parlamentare din toamnă.

5. Alegere … personală:

 Recunosc, nu am votat la euroalegerile din 9 iunie. La locale, da. La euroalegeri, nu. Nu cred în așa-zisa „obligație civică de a vota” indiferent de ofertă. Mi se pare că este o prostie băgată în capul unor oameni de bună-credință de niște oameni de rea-credință. Eu cred așa: dacă îi place alegătorului ceva din ofertă, votează pozitiv, „vot pentru”; dacă nu-i place nimic din ofertă, se gândește dacă se profilează victoria cuiva care este direct periculos pentru el, pentru familia lui, pentru comunitatea lui, pentru țara lui și votează cu cei care i se opun, votează negativ, „vot împotriva”; dar dacă nu-i place nimic din ofertă și nici nu vede că se profilează vreun pericol, pentru că cei cu adevărat toxici n-au nicio șansă să câștige sau să se apropie de putere, dacă evaluează atent scena și chiar îi este egal cine dintre competitori va conduce țara sau localitatea, sănătos și pentru el, ca cetățean, și pentru democrație ca sistem ce se vrea, totuși, performant politic este să nu voteze. Este  mai bine pentru toată lumea ca electorul să transmită tuturor partidelor mesajul său sincer: „Nu m-ați convins, nici măcar n-ați reușit să mă speriați, nu meritați timpul și încrederea mea. Dacă vreți votul meu, data viitoare dați-mi altceva!”. De fiecare dată când votăm, pe lângă votul care se duce unde l-am trimis, validăm întregul sistem politic care ne-a pus această ofertă pe masă. Când participi, accepți regula de bază a „jocului” care este: acestea sunt variantele, alege. Este absurd să nu vrei să alegi nimic, dar în numele a ceva (ce?) greu de definit să participi. Legitimitatea sistemului politic în ansamblul său nu vine din vot (acesta distribuie puterea), ci din participarea la vot. Înainte de a vota, facem ceva mult mai important de care nu ne dăm seama: participăm la vot. Adică recunoaștem competiția și „aprobăm” competitorii în ansamblu. Or, mie mi s-a părut că la aceste euroalegeri nu am avut niciun motiv să validez competiția. Motivul este că nimic, dar absolut nimic din oferta electorală românească nu mi s-a părut că propune, măcar pe departe, acea Uniune Europeană pe care o doresc eu. Sigur că am avut liste care au reprezentat cam tot spectrul politic europarlamentar, dar erau îmbârligate atât de românește, că nu mai înțelegeai nimic. Voiai să votezi popularii (să zicem că ești un conservator mai domol, cu nu puține convingeri liberale), trebuia să te împaci cu gândul că votul tău merge și la socialiști. Voiai cu socialiștii (să zicem că ești un progresist, dar ai limitele tale, în sensul că nu ești chiar dintre cei care fac din LGBT un steag de urmat la marșuri și o cauză de care atârnă, mă-nțelegi, sacra libertate), trebuia să accepți că jumătate din votul tău mergea la populari. Dar și dacă ești progresist sadea, gata să salvezi România și să reînnoiești Europa, vrei reforme mari și tari, detești dictatura familiei tradiționale, ți-e antipatică Biserica și „vrei o țară ca afară”, iarăși te încurcai puțin pentru că trebuia să accepți că o bună parte din votul tău (greu de spus cât, dar o bună parte) mergea la populari. Năucitoare amestecătură românească! Cu condiția să iei euroalegerile în serios. Dacă le luai lejer și totul se reducea la suprema provocare a micii noastre gubernii îndepărtate, „pro sau contra PSD”, atunci era mai ușor. Doar că eu am decis să iau alegerile europene în serios și să caut o viziune despre Uniunea Europeană care să fie aproape de cea pe care, personal, o am. Când s-a vorbit, rar, despre ea în această campanie, am înțeles limpede că UE este pentru toți competitorii un bancomat de unde curg bani dacă tastezi codul potrivit. Așadar, competiția euroalegerilor românești în 2024 a fost una singură: care se laudă mai tare că știe codul cu care scoți de la bancomat o sumă mai mare. Atât. Prezentarea UE ca un fel de ghișeu unde te duci cu hârtiile scrise cum trebuie și iei bani este, admit, simplă, ușor de înțeles și deloc falsă, dar nu este deloc o viziune care mă convinge pe mine. Poate pe alții, da, pe mine, nu. În ceea ce mă privește, aș vrea o Uniune Europeană care face ceea ce a dovedit că știe să facă bine și nu se repede să facă multe altele, lăsând în urmă o grămadă de nefăcute sau de prost făcute. De pildă, UE are o forță transformatoare excepțională asupra țărilor candidate – să nu și-o piardă sub presiuni politice sau geostrategice. Apoi, a dovedit că este o piață comună și că poate susține o monedă unică. Dar a uitat, ca să dau un exemplu, că a pornit și ca un proiect energetic comun (vechiul EURATOM) – să-și aducă aminte! Vreau ca UE să împlinească tot ce i-au lăsat fondatorii de făcut și abia apoi să se apuce să facă și altele. De asemenea, vreau o UE în stare să gestioneze migrația ilegală și, mai ales, să țină Rusia la respect de una singură. Nu mai vreau o UE care emite incontinent norme de toate felurile și are accese de bulimie când dă de suveranitatea și specificul membrilor. Vreau o UE care face câteva lucruri esențiale, și pe acelea le face bine, temeinic, la cel mai înalt nivel mondial de performanță. Nu mai vreau o UE care și-a inventat vocația de a reglementa tot, de la agricultură la normele de adresare. Sunt un atlantist convins și vreau o UE puternic legată economic și politic cu Statele Unite. Militar, vreau o UE puternică, pe măsura economiei ei, care să rivalizeze cu SUA, astfel încât numai gândul unei alianțe militare transatlantice să-i sperie pe toți Putinii și Xiii lumii. În plus, eu am îndoieli cu privire la proiectul european federalist. Cel puțin deocamdată. Statele-națiune nu și-au epuizat încă resursele de a produce bună guvernare, prosperitate și pace pentru cetățenii lor. Când se va întîmpla, se va întâmpla. Dar UE cea de azi trebuie să fie pragmatică și să lucreze acum cu ce îi oferă Europa, nu cu „proiecte” fantaste, elaborate în birouri de 30.000 de birocrați care trebuie să-și dea singuri de lucru la Bruxelles și care, fie vorba între noi, nu sunt cu nimic mai deștepți sau mai pricepuți decât funcționarii țărilor europene. Fabulațiile de la Bruxelles, de la delirul eco la delirul tuturor antidiscriminărilor imaginabile și la iluziile multi-culti îmi par, acum, adevăratele pericole interne la adresa Uniunii. Ca susținător al UE, nu mă îngrijorează nici Orban și nici Fico așa cum mă îngrijorează ce mai poate să dea prin „mintea” birocrației ei. În fine, am un cui (cum se zice) și împotriva ideologizării Uniunii. Ca și cum vrea să-și acopere eșecurile cu vorbe și să se asigure că nimeni nu iese din formație, UE se ideologizează pe sine, se transformă dintr-o organizație pragmatică și hiper-performantă într-un manifest, vorbește despre valori exact ca în ședințele de partid și merge foarte departe încercând să reglementeze unitar, conform ideologiei proprii, aspecte de viață personală. Mi-ar fi plăcut, spun, să aud un discurs matur, lucid, pe aceste coordonate. Nu mă trimiteți la zărghiții anti-UE, la „exitiștii” de tot felul sau la naționaliștii patologici (nici măcar la naționaliștii escroci vă rog să nu mă trimiteți), că nu discursul lor caut. Și pentru că nu am auzit nimic din toate acestea în limba română, am decis să spun tuturor eurolistelor: de data asta, fără mine!