NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Explicația victoriei PSD-PNL și efectele ei. Capitala, analiză rece:

 Există câteva certitudini ale euro-localelor din 9 iunie. Cea mai surprinzătoare, raportată la așteptări, este nu atât victoria, cât proporțiile zdrobitoare ale victoriei PSD-PNL la votul politic. Și lista comună cu peste 50%, și listele separate de la CJ-uri, cu aproape 60%, arată că actuala coaliție a defilat. Iar marele învingător este PSD, Marcel Ciolacu a câştigat pariul acesta, inclusiv îngroparea politică definitivă a Gabrielei Firea, cu lopata ținută chiar de mâna doamnei în cauză. Pare aproape inexplicabil acest scor având în vedere guvernarea slabă, cu nemulțumiri, proteste, inflație record, cârpeli, bâlbâieli și pe fondul unei prezențe la vot chiar mai mare decât în urma cu 5, respectiv 4 ani.

Care ar fi, totuși, motivele victoriei zdrobitoare PSD-PNL? Sigur că banii publici pompați în presă sunt o explicație, dar cu siguranță nu singura și, în opinia mea, nu cea mai importantă. O altă explicație importantă este mobilizarea maximă a primarilor PSD și PNL, care au tras din răsputeri pentru propriile mandate. Dar o explicație majoră este și oferta extrem de proastă a Opoziției, fie că vorbim despre cea suvernistă, încăpută, din fericire, pe mâna unor clovni, fie a USR, care prin ADU și-a trădat electoratul. Oamenii au vrut să voteze, dar mulți nu au avut pe cine. Așa că mulți, precum mai mult de jumătate dintre bucureșteni, au stat acasă. Iar pentru restul, stabilitatea acestei coaliții și proiecția de partide solide a prevalat. Este un rezultat care pune serios problema transformării alianței electorale într-una politică, adică liste comune la parlamentare și, deloc exclus din nou, candidat comun la prezidențiale. PNL s-a relansat cât de cât, la scorul politic, într-o furie de echilibrare a raporturilor de forțe cu PSD simțind că este la limita pieirii politice. Orgoliul rănit și disperarea liberalilor, care au adus la confruntări la baionetă în teritoriu, au fost un motor important. O altă explicație a fost tot contraoferta lamentabilă pe zona non PSD. Una peste alta, rezultatul PNL diminuează riscul răsturnării echipei Ciucă. Gruparea care își ascuțea cuțitele în speranța unei revoluții mai are de așteptat.

Capitala marilor înfrângeri: La București, victoria lui Nicușor Dan este indubitabilă și extrem de importantă. Dar proporțiile ei nu sunt spectaculoase decât din perspectiva proporțiilor înfrângerii contracandidaților. 47% este un scor bun, fără a fi însă zdrobitor cum a fost victoria cu 73% a lui Ciprian Ciucu în Sectorul 6 sau 71% a Elenei Lasconi la Câmpulung, ca să dau doar două exemple. Actualul și viitorul primar a luat în jur de 400 de mii de voturi din 1,8 milioane de alegători înscriși pe listele permanente în București. Adică un scor real de aproximativ 23%. Nicușor Dan a beneficiat și de bonusul primarului în funcție la alegerile într-un tur. Cum spuneam, nu a fost atât o victorie la scor, cât o înfrângere la scor a contracandidaților, mai ales a Gabrielei Firea, care avea ambițiile cele mai mari. Înfrângerea acesteia este una epică și, dacă nu de final, cel puțin cât pentru o lungă pauză în carieră, în exil la Bruxelles. O înfrângere spre care s-a dus extrem de hotărâtă, cu disperare, iar Marcel Ciolacu nu a trebuit decât să nu-i bareze calea. Dacă ne uităm la scorul însumat Firea-Piedone, vedem că nu această divizare a fost explicația înfrângerii, ci faptul că doamna Fira nu avea cum să câștige după valurile de ură pe care le-a ridicat până acum. Dacă Nicușor Dan ar fi avut un contracandidat puternic, așa cum ar fi fost de exemplu Ciprian Ciucu, nu știu dacă ar fi pierdut, dar sigur diferența nu ar fi fost la fel de mare. Nu cred că Nicușor Dan are ambiții prezidențiale, după cum proiectează unii, și nici șanse reale. De la 400 de mii de voturi în bună măsură vot negativ până la o victorie prezidențială, este nevoie de o înmulțire cu 10, ceea ce e foarte greu. Prezența slaba de la București, în coada clasamentului național, arată că oamenii au fost nemulțumiți de ofertă și au respins-o. S-au asigurat că evită dezastrul, dar nimic mai mult.

2. Dezastrul USR și cei 5 băieți. România fără opoziție:

 Rezultatul USR la alegerile din 9 iunie este un dezastru prin care partidul decontează, pe scurt, trădarea electoratului și transformarea în ceea ce a combătut. Dar adevăratul dezastru este faptul că în acest moment vedem, măsurat oficial la vot, România nu are Opoziție, Puterea a defilat singură pe tot terenul,  PSD și PNL s-au păruit, și-au luat primari, președinți de CJ, au împărțit majoritatea europarlamentarilor. Este o stare toxică pentru care USR poartă imensa responsabilitate și care trebuie rapid corectată. Ca să dăm dimensiunea dezastrului la europarlamentare, să spunem că USR are toți atâția eurodeputați câți SOS Șoșoacă – adică doi. Al treilea este donația către PMP. Partidul care în urmă cu 5 ani lua 22% acum este la puțin peste 8%. În schimb, oameni alungați cu dispreț din USR, precum Mihai Polițeanu și Nicu Ștefănuță, au performat spectaculos.

Cum au ajuns aici? Pe scurt, prin distrugerea democrației interne, prin anchilozare în practici de sistem și, cel mai grav, prin abandonarea principiilor. Când pe toți cei din alte partide care deveneau suspecți îi declarai penali și le cereai retragerea, cum să ai un suspect pe locul al doilea pe lista PE și o inculpată candidată la primărie? Când ai călărit PSD pentru fiecare declarație împotriva justiției, cum să te dedai la atacuri în rafală împotriva procurorilor care îi anchetează pe ai tăi? Când în privința lui Dragnea ai ieșit în stradă împotriva pragului valoric în cazul abuzului în serviciu, cum să îți aperi „penala” invocând că niște mii de lei pe lună nu contează? Toate acestea se plătesc. Așa cum se plătește refugierea comodă în mestecarea de lozinci. De la Cătălin Drulă, cel puțin, nu am mai auzit de luni și luni nimic altceva în afară de lozinci. Iar bomboana pe colivă a fost crearea ADU, împreună cu două partide complet nefrecventabile pe vechile standarde ale USR, împănate cu dinozauri politici, unul fost breloc al Elenei Udrea, cu o zestre neglijabilă de procente.

3. Cu AUR și SOS în Europa. Poza complexă a unui rezultat îngrijorător:

 Dacă ne raportăm la dezastrul din Franța sau Belgia, rezultatul populismului suveranist românesc este modest. Opt locuri și 20 de procente însumate AUR+SOS nu sunt capătul lumii, se putea mai rău. Chiar sondajele din iarnă arătau mult mai rău. Dar poza este mai complexă dincolo de procente. Potrivit unei analize The Telegraph, suveranismul a înregistrat în România cel mai mare salt, 16%, comparativ cu precedentele alegeri. Rezultatul face din suveranismul populist a doua forță politică a țării pe rezultatul europarlamentarelor, mai apropiat decât localele ca tip de scrutin de parlamentare și prezidențiale. Rezultatul validează așadar AUR și SOS, ca principale forțe de opoziție, în timp ce Opoziţia pro-europeană este prăbușită. SOS a obținut tot atâția europarlamentari cât USR, iar AUR de două ori mai mulți decât Alianță Dreapta Unită. La locale, punctul vulnerabil al AUR, rezultatul partidului nu este strălucit, dar incomparabil mai bun decât al Alianței Dreapta Unită.

4. Așadar – România roșie cu picățele galbene:

 Deși previzibile, rezultatele alegerilor au surprins prin dimensiunea victoriilor și înfrângerilor. Faptul că PSD și PNL au obținut peste 60% la votul politic de la consiliile județene și aproape 50% cu lista comună la europarlamentare spune multe despre electorat, dar și despre succesul unei strategii. S-o recunoaștem, pomenile și-au produs efectul, în pofida evidențelor economice – deficit bugetar mare, împrumuturi, inflație -, la fel și marotele „stabilității” și „luptei cu extremismul”. Comoditatea și teama de schimbare și de război au fost două ingrediente care s-au asortat perfect cu felul principal din meniu: lipsa unei alternative viabile. Validarea electorală a celor două partide, cu tot ceea ce reprezintă ele ca politici publice și personaje, bătătorește drumul spre guvernarea PSD-PNL în următorul ciclu electoral. Ba chiar, spre o „alianță electorală”, după cum spune Ciolacu, adică liste comune la parlament și candidat comun la prezidențiale. Argumentul lui Ciolacu arată cât de tare se teme de fapt de o candidatură: Mircea Geoană poate fi înfrânt doar de un candidat comun al alianței. Teoretic, scorul obținut de cele două partide permite o astfel de formulă, practic ea este improbabilă pentru că niciunul dintre partide nu va ceda la capitolul acesta. Ciolacu și Ciucă sunt obligați să candideze, dacă mai vor să rămână tartori peste propriile partide. De altfel, Ciucă a spus deja că își va anunța candidatura în cel mai scurt timp. În schimb, Ciolacu vorbește de analize și negocieri, semn că nu este hotărât și ar vrea să-l determine pe Ciucă să-l susțină. Nu este exclus nici să amâne prezidențialele, timpul scurt jucând în dezavantajul ambilor. Victorios între victorioși este însă PSD, care a reușit să mai achiziționeze câteva consilii județene, ajungând acum la 26 de la 20, în timp ce liberalii de la 17, câte aveau, au ajuns la 11. Pierderile sunt în fiefuri importante: Suceava, Timiș, Prahova, Vrancea, Caraș-Severin, Maramureș. În PNL se ascut securile pentru că vor cădea niște capete. Practic, scorul de 28% nu este chiar așa bun cum se laudă liderii. Este suficient pentru asta să privim harta, este roșie precum în zilele de glorie ale PSD, semn că social-democrații vor domina România, iar PNL vor fi tot o anexă. Dar una dintre cele mai mari surprize neplăcute ale acestor alegeri este scorul dezolant obținut la votul politic de Alianța Dreapta Unită, undeva în jur de 1o%. Prea puțin în raport cu dimensiunea speranțelor, iar câștigarea Bucureștiului și a Timișoarei nu schimbă peisajul de ansamblu. În plus, Nicușor Dan și Dominic Fritz au ieșit victorioși mai mult pe persoană fizică decât grație susținerii partidului. Demisia lui Cătălin Drulă se impunea, dar faptul că și-a dat-o în timp-record fără să aștepte să-i facă partidul vânt pe scări, așa cum se întâmplă de regulă în caz de eșec în alegeri, este meritoriu. USR are în față probleme majore, trebuie să-și găsească un lider care să poată fi și candidat la prezidențiale, iar presiunea timpului este imensă, practic o lună, în condițiile în care prezidențialele vor fi în septembrie. Deocamdată sunt doar câteva nume în circulație – Vlad Voiculescu, Cristian Ghinea și Dominic Fritz, singurul trecut direct prin alegeri și confirmat electoral. Dar este el oare omul potrivit pentru a pune pe picioare un partid în pierdere de idei, de oameni, de viziune și acțiune, partid în care domnește de multă vreme dulcea automulțumire a răului celui mai mic? Greu de spus, pentru că legăturile lui Fritz cu partidul nu sunt dintre cele mai trainice. În plus, cum ar putea redresa partidul de la Timișoara? Se arată însă dispus să vină în fruntea USR. La fel și Elena Lasconi, care a câștigat Cîmpulung cu un scor excelent. Dar este suficientă schimbarea liderului? Cu certitudine nu, pentru că responsabilă de situația dezastruoasă a partidului este întreaga conducere, mai ales camarila formată în jurul lui Drulă. Unii, Voiculescu, Barna, și-au asigurat locuri la Bruxelles. Problema USR este că a rămas fără personalități, fără oamenii care voiau să se implice cu adevărat în schimbare și să lupte cu sistemul. Pentru că din antisistem, USR a ajuns parte a sistemului, deprinzând metehnele acestuia inclusiv în ce privește democrația internă (felul în care au fost făcute listele pentru europarlamentare vorbește de la sine). Cum va ieși din această capcană este greu de spus. Dușul rece ar putea însă să-i prindă bine, dar mai degrabă pentru viitoarele alegeri. O veste relativ bună este că partidele suveraniste și extremiste au obținut un rezultat sub așteptări, care totuși le-a permis să trimită în Parlamentul European, în total, 8 deputați. Printre ei, nume care dau frisoane prin teoriile conspiraționiste difuzate, discursul antieuropean și prorusesc. Să-i amintim doar pe Gheorghe Piperea, Diana Șoșoacă și Luis Lazarus. Ambele partide și-au mărit scorurile modeste din țară cu voturile din diaspora, unde s-au plasat pe prima poziție. Cum a fost posibil? Cu ajutorul fake-urilor, mesajelor mustind de naționalism și suveranism gros transmise în campania din online. Dar asta este altă discuție. Rezultatul de la votul politic, unde totuși AUR se află umăr la umăr cu ADU, fiind practic a treia forță politică, nu-i va permite să facă prea multe rele. Asta nu înseamnă însă că nu va otrăvi spațiul public sau că George Simion nu va candida la prezidențiale. Ba chiar, asemenea lui Ciolacu și Ciucă, este obligat să o facă. Altfel, partidul va intra într-un con de umbră. Desigur, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în Europa, fie că ne gândim la Franța sau Germania, suveranismul românesc este marginal, mai mult o parodie. Rămâne însă de văzut dacă va rămâne așa și după alegerile parlamentare din toamnă.

5. Alegere … personală:

 Recunosc, nu am votat la euroalegerile din 9 iunie. La locale, da. La euroalegeri, nu. Nu cred în așa-zisa „obligație civică de a vota” indiferent de ofertă. Mi se pare că este o prostie băgată în capul unor oameni de bună-credință de niște oameni de rea-credință. Eu cred așa: dacă îi place alegătorului ceva din ofertă, votează pozitiv, „vot pentru”; dacă nu-i place nimic din ofertă, se gândește dacă se profilează victoria cuiva care este direct periculos pentru el, pentru familia lui, pentru comunitatea lui, pentru țara lui și votează cu cei care i se opun, votează negativ, „vot împotriva”; dar dacă nu-i place nimic din ofertă și nici nu vede că se profilează vreun pericol, pentru că cei cu adevărat toxici n-au nicio șansă să câștige sau să se apropie de putere, dacă evaluează atent scena și chiar îi este egal cine dintre competitori va conduce țara sau localitatea, sănătos și pentru el, ca cetățean, și pentru democrație ca sistem ce se vrea, totuși, performant politic este să nu voteze. Este  mai bine pentru toată lumea ca electorul să transmită tuturor partidelor mesajul său sincer: „Nu m-ați convins, nici măcar n-ați reușit să mă speriați, nu meritați timpul și încrederea mea. Dacă vreți votul meu, data viitoare dați-mi altceva!”. De fiecare dată când votăm, pe lângă votul care se duce unde l-am trimis, validăm întregul sistem politic care ne-a pus această ofertă pe masă. Când participi, accepți regula de bază a „jocului” care este: acestea sunt variantele, alege. Este absurd să nu vrei să alegi nimic, dar în numele a ceva (ce?) greu de definit să participi. Legitimitatea sistemului politic în ansamblul său nu vine din vot (acesta distribuie puterea), ci din participarea la vot. Înainte de a vota, facem ceva mult mai important de care nu ne dăm seama: participăm la vot. Adică recunoaștem competiția și „aprobăm” competitorii în ansamblu. Or, mie mi s-a părut că la aceste euroalegeri nu am avut niciun motiv să validez competiția. Motivul este că nimic, dar absolut nimic din oferta electorală românească nu mi s-a părut că propune, măcar pe departe, acea Uniune Europeană pe care o doresc eu. Sigur că am avut liste care au reprezentat cam tot spectrul politic europarlamentar, dar erau îmbârligate atât de românește, că nu mai înțelegeai nimic. Voiai să votezi popularii (să zicem că ești un conservator mai domol, cu nu puține convingeri liberale), trebuia să te împaci cu gândul că votul tău merge și la socialiști. Voiai cu socialiștii (să zicem că ești un progresist, dar ai limitele tale, în sensul că nu ești chiar dintre cei care fac din LGBT un steag de urmat la marșuri și o cauză de care atârnă, mă-nțelegi, sacra libertate), trebuia să accepți că jumătate din votul tău mergea la populari. Dar și dacă ești progresist sadea, gata să salvezi România și să reînnoiești Europa, vrei reforme mari și tari, detești dictatura familiei tradiționale, ți-e antipatică Biserica și „vrei o țară ca afară”, iarăși te încurcai puțin pentru că trebuia să accepți că o bună parte din votul tău (greu de spus cât, dar o bună parte) mergea la populari. Năucitoare amestecătură românească! Cu condiția să iei euroalegerile în serios. Dacă le luai lejer și totul se reducea la suprema provocare a micii noastre gubernii îndepărtate, „pro sau contra PSD”, atunci era mai ușor. Doar că eu am decis să iau alegerile europene în serios și să caut o viziune despre Uniunea Europeană care să fie aproape de cea pe care, personal, o am. Când s-a vorbit, rar, despre ea în această campanie, am înțeles limpede că UE este pentru toți competitorii un bancomat de unde curg bani dacă tastezi codul potrivit. Așadar, competiția euroalegerilor românești în 2024 a fost una singură: care se laudă mai tare că știe codul cu care scoți de la bancomat o sumă mai mare. Atât. Prezentarea UE ca un fel de ghișeu unde te duci cu hârtiile scrise cum trebuie și iei bani este, admit, simplă, ușor de înțeles și deloc falsă, dar nu este deloc o viziune care mă convinge pe mine. Poate pe alții, da, pe mine, nu. În ceea ce mă privește, aș vrea o Uniune Europeană care face ceea ce a dovedit că știe să facă bine și nu se repede să facă multe altele, lăsând în urmă o grămadă de nefăcute sau de prost făcute. De pildă, UE are o forță transformatoare excepțională asupra țărilor candidate – să nu și-o piardă sub presiuni politice sau geostrategice. Apoi, a dovedit că este o piață comună și că poate susține o monedă unică. Dar a uitat, ca să dau un exemplu, că a pornit și ca un proiect energetic comun (vechiul EURATOM) – să-și aducă aminte! Vreau ca UE să împlinească tot ce i-au lăsat fondatorii de făcut și abia apoi să se apuce să facă și altele. De asemenea, vreau o UE în stare să gestioneze migrația ilegală și, mai ales, să țină Rusia la respect de una singură. Nu mai vreau o UE care emite incontinent norme de toate felurile și are accese de bulimie când dă de suveranitatea și specificul membrilor. Vreau o UE care face câteva lucruri esențiale, și pe acelea le face bine, temeinic, la cel mai înalt nivel mondial de performanță. Nu mai vreau o UE care și-a inventat vocația de a reglementa tot, de la agricultură la normele de adresare. Sunt un atlantist convins și vreau o UE puternic legată economic și politic cu Statele Unite. Militar, vreau o UE puternică, pe măsura economiei ei, care să rivalizeze cu SUA, astfel încât numai gândul unei alianțe militare transatlantice să-i sperie pe toți Putinii și Xiii lumii. În plus, eu am îndoieli cu privire la proiectul european federalist. Cel puțin deocamdată. Statele-națiune nu și-au epuizat încă resursele de a produce bună guvernare, prosperitate și pace pentru cetățenii lor. Când se va întîmpla, se va întâmpla. Dar UE cea de azi trebuie să fie pragmatică și să lucreze acum cu ce îi oferă Europa, nu cu „proiecte” fantaste, elaborate în birouri de 30.000 de birocrați care trebuie să-și dea singuri de lucru la Bruxelles și care, fie vorba între noi, nu sunt cu nimic mai deștepți sau mai pricepuți decât funcționarii țărilor europene. Fabulațiile de la Bruxelles, de la delirul eco la delirul tuturor antidiscriminărilor imaginabile și la iluziile multi-culti îmi par, acum, adevăratele pericole interne la adresa Uniunii. Ca susținător al UE, nu mă îngrijorează nici Orban și nici Fico așa cum mă îngrijorează ce mai poate să dea prin „mintea” birocrației ei. În fine, am un cui (cum se zice) și împotriva ideologizării Uniunii. Ca și cum vrea să-și acopere eșecurile cu vorbe și să se asigure că nimeni nu iese din formație, UE se ideologizează pe sine, se transformă dintr-o organizație pragmatică și hiper-performantă într-un manifest, vorbește despre valori exact ca în ședințele de partid și merge foarte departe încercând să reglementeze unitar, conform ideologiei proprii, aspecte de viață personală. Mi-ar fi plăcut, spun, să aud un discurs matur, lucid, pe aceste coordonate. Nu mă trimiteți la zărghiții anti-UE, la „exitiștii” de tot felul sau la naționaliștii patologici (nici măcar la naționaliștii escroci vă rog să nu mă trimiteți), că nu discursul lor caut. Și pentru că nu am auzit nimic din toate acestea în limba română, am decis să spun tuturor eurolistelor: de data asta, fără mine!

DIN TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE.

DIN TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE

 „În numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi, noi, Petru, împăratul şi suveranul întregii Rusii, tuturor urmaşilor şi succesorilor noştri la tron şi la guvernarea naţiunii ruse le cerem:

 A ţine poporul rus într-o stare de război continuu, astfel încât soldatul să fie călit în lupte şi să nu ştie de odihnă: să fie lăsat în pace doar pentru îmbunătăţirea finanţelor statului, pentru reorganizarea armatei şi pentru aşteptarea unor timpuri favorabile unor noi cuceriri. Deci, să fie folosită pacea pentru pregătirea altui război şi să fie duse războaie pentru a obţine pacea, lărgind hotarele Rusiei şi creşterea bunăstării ei.

 A diviza Polonia, susţinând tulburările şi cearta permanentă din această ţară; cei puternici să fie atraşi de partea noastră, propunându-le aur; să fie influenţate seimurile, să fie mituite, pentru a putea influenţa asupra alegerii regilor, să fie infiltrate la aceste alegeri persoane care ne susţin şi cărora trebuie să li se acorde patronajul nostru; să fie introduse acolo armatele ruseşti şi să fie lăsate temporar, până la momentul când vor putea rămâne pentru totdeauna. Iar dacă statele învecinate vor începe să pună piedici, acestea să fie calmate printr-o divizare temporară a ţării noastre, până la momentul când va apărea posibilitatea de a li se lua înapoi ceea ce li se va da.

 A face tot posibilul de a cuceri mari teritorii din Suedia şi a crea o situaţie de conflict, spre a o provoca să înceapă un război cu noi şi, totodată, să avem motiv de a o cuceri. Pentru aceasta, este nevoie de a o izola de Danemarca şi Danemarca să fie izolată de Suedia, după care se va urmări cu grijă ca să se menţină între ele starea de concurenţă.

 Să se tindă, în special, să se obţină o alianţă cu Anglia sub aspect de comerţ, pentru că aceasta este acea putere care are nevoie de noi cel mai mult pentru flota sa şi care poate fi cea mai de folos pentru flota noastră. Îi putem propune lemnul nostru şi unele obiecte fabricate la noi, în schimbul aurului ei, astfel stabilind legături permanente între comercianţii noştri şi marinarii lor, care vor duce la dezvoltarea comerţului şi a flotei noastre.

 A se iniţia cu perseverenţă şi a se menţine legăturile cu Austria, a încuraja, formal, intenţia ei de a obţine supremaţia în Germania, iar, în secret, a stârni împotriva ei ura altor suverani. Totul trebuie făcut astfel, încât unii sau alţii să solicite ajutor Rusiei; să punem sub protecţia Rusiei ţara care îi va cere ajutor, cu scopul ascuns de a pregăti o ulterioară dominaţie în acea ţară.

 Când Suedia va fi fărâmiţată, Persia învinsă, Polonia înmormântată, Turcia cucerită, armatele unite, Mările Baltică şi Neagră păzite de corăbiile noastre, atunci va trebui, în mare secret, de înaintat propunerea, mai întâi Palatului de la Versailles, apoi celui de la Viena, de a împărţi puterea asupra Lumii.

 Dacă vreuna din părţi, fiind sedusă de ambiţie şi de stima de sine, va accepta această propunere – fapt care se va întâmpla inevitabil – se va proceda la nimicirea unuia cu ajutorul altuia, iar apoi, şi la distrugerea celui rămas, începând lupta cu el şi fiind siguri de victorie, pentru că Rusia atunci va domina întregul Orient şi o mare parte a Europei.

 În cazul în care, contrar aşteptărilor, va refuza şi o putere şi alta propunerile Rusiei, va trebui să fie aţâţată cu pricepere o ceartă între acestea, astfel încât să se epuizeze, luptând între ele. Atunci, Rusia va găsi momentul potrivit şi îşi va îndrepta înspre Germania armatele pregătite şi, în acelaşi timp, va expedia două flote importante, una din Marea Azov, alta din Arhanghelsk, cu hoardele sale din Asia, sub acoperirea flotelor armate din Marea Neagră şi din Marea Baltică. Ieşind în Marea Mediterană şi în ocean, acestea vor ataca, pe de o parte, Franţa, pe de alta, Germania, şi când aceste ţări vor fi ambele învinse, atunci cealaltă parte de Europă va putea fi luată uşor şi fără să opună vreo rezistenţă. Astfel se poate cuceri Europa”.

 Ceva asemănări cu politica de azi a Rusiei lui Putin? Întreb și eu.

DESPRE CHESTIUNI POLITI … CHISTE!

DESPRE CHESTIUNI POLITI … CHISTE!

1. Coaliția renunță la Cârstoiu și fiecare merge cu candidat propriu pentru București: Firea și Burduja:

 Într-o foarte recentă ședință a coaliției, care a durat peste 14 ore, s-a decis în final schimbarea candidatului comun Cătălin Cârstoiu. Ca urmare a acestei decizii, Gabriela Firea şi Sebastian Burduja revin în poziţiile de candidaţi pentru Primăria Generală, cei doi anunţându-şi, anterior desemnării lui Cârstoiu, intenţia de a candida, au precizat surse politice. „Coaliţia a decis să meargă cu candidaturi separate, respectiv Gabriela Firea – PSD şi Sebastian Burduja – PNL”, argumentul fiind că astfel sunt „maximizate” electoratele celor două partide, au declarat reprezentanții coaliției. Odată cu hotărârea de a candida separat, PSD şi PNL au stabilit şi câteva reguli pentru campania electorală. Prin urmare, cei doi candidaţi nu se vor ataca în campanie, ci vor avea „o campanie constructivă, centrată pe  soluţii pentru Bucureşti”, au mai relatat sursele citate. Candidaturile la primăriile de sector rămân comune, la fel şi listele pentru consilii locale. „Este o situaţie similară cu deciziile luate pentru Bacău si Braşov”, au argumentat reprezentanţii celor două partide. Cătălin Cârstoiu a fost anunţat oficial candidat din partea PSD-PNL la Primăria Generală în 20 martie. Cel mai recent sondaj îl plasa pe poziţia a treia, după Nicuşor Dan şi Cristian Popescu Piedone.

Cum se justifică PSD și PNL? După ce informațiile despre retragere și candidaturi separate au apărut în spațiul public, atât PSD cât și PNL au ieșit să își susțină propriii candidați și să vorbească despre ei ca fiind „cea mai bună alegere”.Purtătorul de cuvânt al PNL, Ionuț Stroe, a declarat că PNL este „consecvent” cu Sebastian Burduja și că „are șanse mari, avantajul tinereții, e foarte bine pregătit.” Stroe a vorbit despre Burduja după ce Marcel Ciolacu a scris pe Facebook că, Gabriela Firea este „cea mai bună alegere” pentru PSD și că bucureștenii „chiar au ce alege” acum.

Omul lui Dan Voiculescu nu renunță la candidatură: Cristian Popescu Piedone, candidat PUSL la Primăria Generală, partid înființat de Dan Voiculescu și actualul primar al Sectorului 5, a anunțat că nu își va retrage candidatura pentru Primăria București.„S-a dus zvonul că Piedone se va retrage, că a fost un joc, o strategie și că, candidații celor două formațiuni politice au făcut să se ajungă în acest punct pentru a reduce din voturile lui Nicușor Dan. Singurul lor gând e să-l susțină pe Nicușor Dan și pe Clotilde Armand la Sectorul 1. E un complot în favoarea lui Nicușor. Și ultimul cetățean care nu se pricepe la politică și-a dat seama că e un joc pentru că nu au avut de ales (…). Dacă București arată azi a capitală europeană, eu mă duc să mă călugăresc”, a spus Piedone, referindu-se la decizia PNL și PSD de a avea candidați separați pentru Primăria Capitalei. „Nu mă întoarce nimeni înapoi, merg până la capăt”, a completat primarul.Domnul Nicușor Dan și susținătorii domniei sale au toate motivele să se roage ca domnul Piedone să nu se retragă din cursa pentru Capitală. Și asta din mai multe motive. Unele de-a dreptul matematice. Gabriela Firea și Cristian Popescu Piedone împart, în linii mari, același bazin electoral. Până la intrarea doamnei Firea în luptă, Piedone lua cea mai mare parte din el, pentru că domnul Cârstoiu nu avea aderență în acea zonă. Doamna Firea își ia înapoi mare parte din electoratul pesedist, suficient cât Piedone să nu mai aibă nicio șansă reală la locul I, dar insuficient pentru ca ea însăși să câștige. Un alt motiv ar fi că din momentul dispariției lui Piedone din scenă, în mod paradoxal, doamna Firea ar avea șanse mai mari să câștige decât dacă ar fi intrat de la început, fără Piedone. În prima fază, ea era răul cel mare, cu azile, companii, iepurași etc. și ea avea cea mai mare capacitate de a ridica valul de ură în favoarea lui Nicușor Dan. Dar în acest moment, răul cel mare, cu capacitate de mobilizare în jurul lui Nicușor Dan, este Piedone. Dacă el dispare, doamna Firea poate să pară chiar suportabilă, mai ales dacă nu scapă în excese. Eliminarea lui Piedone ar însemnă un soi de relaxare periculoasă pentru Nicușor Dan. De aceea, primarul în funcție se străduiește să-l țină în ring și pentru asta, pe de-o parte, continuă să-l valideze ca principal adversar, dar invocă și retragerea lui pentru a-i provoca noi negări care să facă și mai grea o viitoare repliere.

Miza lui Dan Voiculescu: Eu nu cred că Piedone și, mai ales patronul său politic, Dan Voiculescu, sunt atât de naivi încât să creadă că mai are o șansă reală să câștige după intrarea în cursă a doamnei Firea. Ar trebui să aibă în plan să o măcelărească pe Gabriela Firea ca să o lase fără electoratul PSD, ceea ce e foarte greu. Să spere că electoratul filialei PSD București, pe care doamna Firea o controlează foarte bine, o va abandona ca să se ducă la Piedone e nerealist. Și atunci este evident că actuala configurație este în favoarea actualului primar general, ceea ce arată și primele sondaje făcute după marele fiasco al candidatului comun. Nu îi suspectez totuși nici pe Piedone, nici pe Dan Voiculescu de vreo simpatie ascunsă pentru Nicușor Dan. Evident că miza pentru Dan Voiculescu nu este neapărat Primăria Capitalei. Miza cea mare este ridicarea scorului PUSL pentru parlamentare. Cu un Piedone activ și exotic, suit pe toate ecranele, sigur că partidul până acum absolut obscur capătă o mare vizibilitate și își poate amplifica scorul, în primul rând în București, dar și la nivel național. PUSL a ajuns în București la 12%, cu doar 3 procente în urma PNL. Deci, în mod evident, există un singur preț pentru care Piedone poate s-ar retrage, dar nu unul personal. Cel mai probabil, prețul ar include o alianță electorală pentru alegerile din toamnă, cu care PSD să tracteze PUSL în Parlament, cu un număr de locuri cu mult mai mare decât ar putea obține partidul doar prin creșterea asigurată de Piedone și Antene.

Este Marcel Ciolacu dispus să plătească prețul? Este greu să ia decizia să o facă pe Gabriela Firea primărița salvatoare care să îi devină un rival periculos în partid. Este greu să decidă această donație de mandate pe care ar deconta-o în partid. Sigur că i-ar conveni să aibă în Parlament o balama, un partid cu care să lipească o majoritate, dar nu pe locurile PSD, nu l-ar ajuta cu nimic. Plus că Dan Voiculescu nu este neapărat un partener de încredere. A mai fost odată soluția imorală care l-a lăsat pe Adrian Năstase cu ochii în soare. Și mai e ceva, poate cel mai mai greu de depășit. Sunt multe semnale că zona Voiculescu mizează la prezidențiale pe Mircea Geoană. Deocamdată, se pare că dincolo de mesajele publice, aparent mai mult de ochii lumii, Marcel Ciolacu nici nu a deschis o negociere serioasă despre prețul corect. Este ceea ce ne spune Piedone, „nu negociez cu nimeni. Nu m-a sunat şi nu sun pe nimeni”. Și chiar înainte de a o deschide, Marcel Ciolacu a anunțat că a închis-o: „Am încheiat orice dialog şi orice ofertă pentru Cristian Popescu Piedone. Eu am spus că trebuie să ne gândim la ceea ce avem de construit pentru Bucureşti, să nu încercăm să rămânem blocaţi în visele personale. Tot ce am vrut să îi transmis domnului Cristian Popescu Piedone i-am transmis, până astăzi. Nu m-am văzut, i-am transmis prin intermediul dumneavoastră. Mi-a făcut plăcerea mult mai mare.” Deci dacă Piedone nu se va retrage, este pentru că Marcel Ciolacu a ales așa.

2. Nicolae Ciucă, o povară pentru PNL? Partenerul strategic trimite o scrisoare care dă frisoane celor aflați la putere:

 *Un raport al Departamentului de Stat al SUA, care vorbește despre corupția guvernului și amenințarea jurnaliștilor, dă un semnal clar că actuala elită politică este într-un mare pericol din cauza furiei crescânde a alegătorilor. *PNL are o cale să obțină poziția de președinte în luna septembrie, cu condiția să nu candideze Nicolae Ciucă. *Cei care au influență în partid sunt presați de timp să găsească un liberal competitiv care să poată ajunge în turul doi.

Actualul președinte PNL este lipsit de autoritate, viziune și experiență politică: Plagiatul și încercarea de compromitere a jurnalistei de investigații Emilia Șercan, care a dezvăluit problemele din lucrarea de doctorat a generalului Ciucă, vor cântări în balanța campaniei electorale. Incapacitatea de a observa și de a analiza manevrele lui Marcel Ciolacu în lupta de la București a împins PNL în afara jocului politic, ajungând să mizeze pe un candidat fără nicio șansă. Intrarea Gabrielei Firea în cursă va oferi PSD prim-planul dezbaterilor publice, indiferent dacă fostul primar câștigă sau nu. Confruntarea de la București, cu impact asupra tuturor celorlalte scrutine, va fi una între social-democrați și Alianța Dreapta Unită, PNL rămânând pe margine.

SUA: Corupție guvernamentală gravă: Partidul controlat de Klaus Johannis are o mare vulnerabilitate în legătură cu corupția semnalată de Departamentul de Stat al SUA. Liberalii au făcut mare caz în ultimii doi ani de parteneriatul strategic cu America și faptul că alianța de guvernare cu PSD a fost o soluție pentru stabilitatea României, în condițiile unui război care se desfășoară la graniță. Dar sub cupola întunecată a stabilității se ascunde lipsa de reacție a DNA în ce privește corupția, situația din țară deteriorându-se grav. Fenomenul nu a scăpat analizei guvernului american, care constată „problemele semnificative legate de drepturile omului, ce includ rapoarte credibile privind: tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, aplicate de către guvern sau în numele guvernului; și corupție guvernamentală gravă”. Teama de război a oamenilor a fost speculată de cele două partide aflate la guvernare pentru a ascunde afaceri tenebroase, dar și lipsa de acțiune a instituțiilor chemate să limiteze corupția. În ianuarie 2022, două articole denigratoare la adresa Emiliei Șercan au fost publicate pe Facebook și pe două site-uri de știri. Platforma de analizare a informațiilor false Misreport a investigat postările și a susținut că acestea au fost plătite de o agenție de publicitate înregistrată la Autoritatea Electorală Permanentă ca având contracte cu PNL în campaniile electorale din 2020. În timp, nemulțumirea legată de această paralizie instituțională, asociată cu creșterea prețurilor și mărirea taxelor, a provocat o puternică tensiune în rândul populației. „Cred că toată lumea își amintește că realizarea acestei coaliții a fost încurajată de mine, pentru că am avut nevoie de un guvern stabil, un guvern cu o majoritate serioasă în Parlament, pentru a trece România cu bine prin toate crizele succesive pe care le-am avut, lucru care s-a întâmplat”, a declarat Klaus Johannis, în urmă cu câteva zile.  „Obiectivul acestei coaliții a fost stabilitatea și trecerea cu bine prin crize, ceea ce s-a întâmplat, deci obiectivul a fost atins, dar cred că această coaliție mai are potențial și în viitor. Sigur, acum, în toiul campaniilor electorale, va fi un pic mai complicat de a menține buna înțelegere la cotă maximală”, a mai adăugat președintele României. Poziția șefului statului vine în contradicție totală cu constatarea Departamentului de Stat al SUA, care vorbește de o „corupție guvernamentală gravă”.

Conspirația „Salvați-l pe Ciucă!”: În ianuarie 2022, la două luni de la momentul în care Nicolae Ciucă a devenit prim-ministru, Emilia Șercan publică pe site-ul Pressone.ro o investigație jurnalistică în care demonstrează că lucrarea de doctorat a premierului e plagiată. După dezvăluire, Nicolae Ciucă nu-și asumă dovezile prezentate, susținând că instituțiile statului abilitate vor veni cu o decizie în acest sens. De la acel moment, la nivelul PNL și al Guvernului, s-a dezvoltat o conspirație care a avut drept scop salvarea lui Nicolae Ciucă și compromiterea jurnalistei. Unii ziariști au dat în judecată PNL pentru refuzul de a respecta legea, iar dosarul a fost înregistrat în martie 2023 la Tribunalul București, însă de atunci nu s-a luat încă o decizie. Judecătoarea de caz a amânat de trei ori pronunțarea, după care a constatat că nu a fost îndeplinită corect procedura de citare a PNL, a repus cauza pe rol în octombrie, însă dosarul a fost rejudecat efectiv abia în data de 2 aprilie, iar de atunci a mai amânat de două ori pronunțarea. Operațiunea a avut foarte multe componente – de la amenințări, acțiuni de sustragere de date și promovare de informații false, până la amânarea unor decizii instituționale, falsificarea unor documente oficiale și anularea unor procese. A fost una dintre cele mai elaborate operațiuni din umbră a ultimului deceniu, condusă de reprezentanți ai statului român, cu scopul de a compromite o serie de jurnaliști pentru salvarea unui om politic acuzat de încălcarea legii. „PNL, partidul de guvernământ de la acel moment, a plătit o firmă de publicitate pentru a distribui masiv pe Facebook articole denigratoare la adresa mea și și-a instruit activul de partid să spună public că am o vendetă politică și intenții rele”, a mărturisit Emilia Șercan, într-o postare pe Facebook.  

Guvernul României amenință și șantajează jurnaliștii: Existența operațiunii a fost confirmată în raportul Departamentului de Stat, iar instituțiile din țară au rămas descoperite în fața acuzațiilor de atac și denigrare la adresa reprezentanților presei. „Pe 24 octombrie 2023, Parchetul Curții de Apel București a închis ancheta privind presupusele hărțuiri, amenințări, șantaj și încălcări ale vieții private la adresa jurnalistei de investigație Emilia Șercan”, se arată în raportul Departamentului de Stat al SUA.  „Șercan a declarat că a primit mai multe amenințări și tentative de șantaj, după ce a publicat în 2022 un articol în care susținea că a existat plagiat în teza de doctorat a premierului de atunci Nicolae Ciucă”, precizează documentul oficial american. „În plângerea sa, ea a susținut că polițiștii desemnați pentru investigație au divulgat în presă fotografii private. Mai multe grupuri naționale și internaționale pentru libertatea presei, printre care Reporteri Fără Frontiere, au semnat o scrisoare comună în care condamnă decizia procurorilor și notează mai multe eșecuri și încălcări ale procedurii în cadrul anchetei”, subliniază raportul. Documentul va avea un puternic impact asupra prestigiului lui Johannis, Ciucă și PNL, în situația în care nu reacționează, nu-și asumă responsabilități și nu fac lumină în tenebroasa afacere. Acest raport a ajuns deja în toate cancelariile liderilor europeni, iar liberalii au o mare problemă de credibilitate.

Coaliția hărțuirii și a intimidării: În situația în care Nicolae Ciucă va decide să candideze la președinție, plagiatul și lipsa de reacție pe parcursul desfășurării acestei afaceri întunecate îl vor pune într-o poziție extrem de dificilă atât în relația cu SUA, cât și cu partenerii României din NATO. Mai mult, întreaga coaliție PSD-PNL e acuzată în raportul Departamentului de Stat de acțiuni de intimidare și rele tratamente aplicate unui reporter pe parcursul desfășurării muncii acestuia. „Jurnaliștii … au fost supuși unor tactici de hărțuire și intimidare din partea autorităților”, precizează, negru pe alb, oficialii americani. „Jurnalista independentă britanică de investigații Crina Boroș a afirmat că personalul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor au supus-o la două ore de interogatoriu agresiv … Boroş încerca să documenteze acuzațiile de exploatare forestieră ilegală, minerit și distrugere a habitatelor”, arată documentul. „Ca parte a investigației sale, în august 2022, Boroş a depus o cerere pentru a obține date privind permisele de exploatare forestieră și operatorii forestieri. Ea a susținut că unul dintre participanții la întâlnire a încercat să facă presiuni asupra ei pentru a înceta investigația și a acuzat-o că reprezintă interese politice obscure. Institutul Internațional de Presă a cerut ministrului de atunci al Mediului Tánczos Barna să denunțe public acțiunile personalului său și să furnizeze datele solicitate de Boroş”, se precizează în raportul SUA pentru Drepturile Omului.

O elită politică, la capăt de drum: Fenomenul angajărilor ilegale în funcții publice, nepotismul, cazurile de incompatibilitate și corupția politică au luat din nou avânt în România, accelerate de situația dificilă prin care a trecut societatea în pandemie și, apoi, război. Lipsa de responsabilitate, de solidaritate, lăcomia și lupta pentru controlul resurselor ale liderilor politici au reprezentat o povară în plus pusă pe umerii cetățenilor. Reacția negativă la adresa PSD și PNL, creșterea susținerii pentru partidele extremiste și incertitudinea accentuată sunt un efect al eșecului guvernării care poate duce la schimbarea din temelii a actualei elite politice.  

3. De ce a început Marcel Ciolacu să greșească?

 În politica românească funcționează un principiu: nimeni nu poate învinge PSD din afara PSD. În pofida strategilor care s-au străduit să-i construiască un profil de prezidențiabil, Marcel Ciolacu își dă, în ultima perioadă, măsura și năravul: un lider politic sabotat de propria-i paranoia. Tot mecanismul pus de recompense și de lepădare prin promovare, pentru a scăpa de Gabriela Firea din promixitatea puterii, la București, a dat la o parte straturile strategice adăugate peste profilul unui politician mediocru, fără isprăvi politice remarcabile până la preluarea șefiei PSD, lăsând să se desfășoare liber un politician cu limbaj și mai ales cultură politică extrem de îndoielnice. Dincolo de vulnerabilitățile culturale, însă, felul în care prim-ministrul utilizează concepte ca jihad, nu doar incorect intelectual, dar viciate moral și diplomatic, arată o raportare autocratică la putere. Din bastionul de putere, prim-ministrul poate deturna concepte, poate resemantiza limbajul, așa cum o fac în general autocrații. Orwell îi spunea nouvorba. După eșecul manevrării candidaturii lui Cătălin Cârstoiu, Marcel Ciolacu a avut o recidivă care devine deja vulnerabilitate pentru România: a echivalat anchetele jurnalistice privind activitatea unui candidat politic cu urmărirea lui bin Laden, după atentatele din Statele Unite, care au marcat noua imixtiune teribilă a terorismului islamist în democrațiile vestice. O echivalare care, diplomatic, etic, politic, sună cât se poate de prost în ambasade și care îl transformă pe Osama bin Laden într-un fel de victimă a unor hărțuieli occidentale. Este a doua oară când prim-ministrul român intervine în chestiuni care pentru orice lider democratic ar trebui să fie clare: terorism versus democrație. Acum câteva zile, când încă juca la două capete, același Marcel Ciolacu acuza un jihad contra doctorului Cârstoiu, folosind termenul de jihad în sensul îngust și pervertit pe care i-l dă Islamul radical, adică mișcările teroriste. Trivializarea răului stă la baza celor mai atroce distorsiuni din istorie, pe de o parte. Pe de altă parte, să defilezi în lume cu un premier care dă dovadă nu numai de mediocritate și lipsă de cultură geopolitică, ci și de un limbaj al urii de sorginte teroristă, în contextul atrocităților Hamas și al întregii istorii de spirală a violenței care a urmat, înseamnă să așezi România în minorat. Paguba nu e că nu va primi Klaus Johannis un fotoliu de șef al NATO, rezonabil, nimeni nu are acest calcul pe hârtie, ci că România va fi lipsită de încredere, pentru că încrederea și legitimitatea nu sunt date, așa cum pretinde președintele Johannis, de geografie – sunt estic, așa că merit un post de șef al unei instituții UE – ci de calitatea intelectuală și autoritatea legitimă a liderilor politicilor. Pe cale de consecință, nu harta face din România o țară de margine, ci marginalizarea pe care i-o dau politicieni care nu au capacitatea de a înțelege contextul geopolitic, oportunitatea și nu au prudența de a citi analizele care li se pun în dosar sau măcar de a nu pune în circulație nouvorbe, concepte pe care le-au auzit la a mâna a doua și li se par că se pliază pe strategia lor de victimizare. Marcel Ciolacu părea că se potrivește profilului liderului cu mâna de fier creionat de Gideon Rachman – un politician care pare că vine de nicăieri se insinuează treptat la putere și, aproape peste noapte, devine un autocrat înconjurat de camarilă. Liderul PSD a început însă să greșească, dându-și arama pe față mult înainte de momentul potrivit, înainte de a-și construi întreg sistemul, așa cum a făcut-o Viktor Orban în Ungaria. Până la urmă, România e salvată, paradoxal, tocmai de mediocritatea politicienilor ei și așa nu ajunge o Ungarie în mâinile lui Viktor Orban. Pe de altă parte, fără politică internă măcar în limitele decenței, nu vehiculând concepte islamiste, politica externă nu are cum să stea la masa celor mari, oricât de mulți experți am avea.

4. Diaspora. Speranță și dezamăgire:

 Cel mai surprinzător – și mai amplu – fenomen care ne-a afectat în ultimele trei (și, în particular, două) decenii a fost migrația de masă a românilor în străinătate. Într-un fel, era previzibilă: după decenii de claustrare forțată, oamenii își doreau să iasă din țarcul în care fuseseră închiși. În plus, mai ales în anii ’90 și 2000, când decalajele de venituri erau astronomice, câțiva ani pe un șantier din Occident se echivalau cu o viață de muncă în România. Pe de altă parte, Apusul avea toate motivele să limiteze migrația din Est și – mai ales – din cele mai sărace țări fost comuniste. Așa se face că, timp îndelungat, în cursul procesului de aderare, am fost sub control în ceea ce privește numărul șomerilor și dezvoltarea unui sistem decent de asistență socială. Europa de Vest dorea turiști, nu migranți. Turismul – dacă am fi învățat la Geografie, am fi știut-o – e, mai înainte de toate, o problemă economică: pentru a călători, a te caza, a mânca, a vizita diverse obiective și a cumpăra suvenire trebuie să ți-o poți permite. Or, în chip manifest în România primelor decenii postceaușiste o infimă fracțiune a populației – în cel mai bun caz câteva zeci de mii la câteva zeci de milioane – își puteau permite această condiție (pentru care erau invidiați de toți ceilalți). Nu e niciun secret: plecarea românilor în străinătate a fost, în cvasitotalitatea ei, o migrație economică. În sine, nici aceasta nu era neapărat ceva dramatic: pe de-o parte mai plecaseră oameni la muncă în alte țări și înaintea Primului Război sau în interbelic, pe de alta era – în apropierea noastră – un caz concret (cel al fostei Iugoslavii) în care localnicii plecaseră și reveniseră. Ideea muncii în străinătate era aceea a faptului de a câștiga acolo (într-un timp dat) mult mai mult decât s-ar fi putut câștiga acasă și, cu banii astfel obținuți (faimosul capital) a porni o afacere în România. Cred că majoritatea celor care pleacau – în diverse etape și formate după 1990, dar în special după 2002 – o făceau cu această idee: că se vor întoarce, vor face saltul pe care condiția lor (în general de muncitori manuali) nu li-o permitea și vor intra în casta „oamenilor de afaceri” autohtoni. Cine sunt ei, cei plecați la cumpăna mileniilor? „Disponibilizații” industriilor ce dispar, tinerii (și maturii) ruralului, pe care colapsul agriculturii îi reduce la economia de subzistență, navetiștii comunismului și „micii meseriași” care se pricepeau la toate. Dincolo, fac orice: muncă fizică, servicii grele și slab plătite (îngrijirea bătrânilor, curățenie, muncă în restaurante). Trebuie că, destul de repede, s-au lovit de o problemă simplă: acumularea capitalului nu era nici pe departe atât de ușoară și de rapidă pe cât au crezut-o la plecare. Așa că în viața lor a apărut o problemă: dacă rămâneau mai mult în Vest, legăturile de familie – singurele care contau pentru ei – se destrămau inevitabil. Așadar, ori renunțau la proiectul acumulării de capital în Occident și se întorceau acasă (dar la ce? La o situație care se deteriora continuu.), ori își duceau – cum puteau – întreaga familie în țara în care lucrau. Cred că, în majoritatea cazurilor, ultima opțiune e cea care a prevalat. În definitiv, la fel ca în țară, patru mâini sunt mai eficiente decât două. Cei care și-au dus și copiii au fost nevoiți – tocmai pentru că ambii părinți lucrau – să-i integreze în sistemul școlar al țării-gazdă. Numai că micuții au ajuns într-un mediu în care se vorbea altă limbă și se practicau alte coduri culturale. Cu plasticitatea proprie copiilor, le-au deprins cu o viteză uimitoare. În egală măsură, cum vizitele acasă – în România – s-au spațiat tot mai mult, au pierdut contactul cu lumea românească și, din ce în ce mai mult, cu limba română. Sigur, aceasta e limba în care vorbesc (sau, cel puțin, înțeleg) acasă; dar limba lor publică e alta. Marea ruptură s-a produs odată cu criza dintre 2008 și 2012. „Tăierile” salariale și blocarea angajărilor la stat le-au arătat, în chip manifest, celor mai mulți că România e mult prea fragilă pentru a proiecta un parcurs  ascendent pe meleagurile ei. Tot atunci, s-a mai petrecut un lucru: a început un exod al tinerilor care descopereau acasă o piață a muncii destul de restrânsă, valorizând în special exact acele munci (fizice) pentru care în Occident câștigau de 10 ori mai mult. Abandonate vreme de aproape două decenii, dezindustrializate, cu posibilități de angajare limitate, orașele noastre nu puteau absorbi masa de tineri care părăseau ruralul. O parte dintre aceștia făceau un ocol prin facultăți, unde pierdeau trei sau cinci ani doar pentru a descoperi că diplomele de drept, economie, management, marketing etc. nu mai reprezentau – ca în primul deceniu de după Revoluție – garanții de angajare în administrația de stat. Or, fără un loc de muncă stabil și un venit în creștere, posibilitatea unui credit pentru o casă (dacă nu erai susținut de părinți) era, practic, nulă. Vreme de un deceniu – între 2002 și 2012 – prețul imobiliarului din România a fost făcut de cei care munceau în străinătate. Ei puteau să acopere, într-un timp scurt, costurile unei locuințe, în condițiile în care se construia destul de puțin. Mulți investeau în case sau apartamente, în speranța că s-ar putea întoarce în România pentru a începe aici viața pe care nu o avuseseră nici înainte de-a pleca și nu o aveau nici în Occident. Însă rezultatul „investițiilor” lor a fost urcarea prețului locuințelor la cote inaccesibile tinerilor. În esența ei, migrația de masă de după 2008 n-a fost nimic altceva decât continuarea procesului de urbanizare, în condițiile în care orașele românești erau incapabile să mai încadreze tinerii (mai ales cei veniți din rural) aflați în căutarea unui job și a unei locuințe. Ei au fost primii care au descoperit că orice departament sau regiune a Europei e un județ al Uniunii, la fel ca oricare altul de acasă. În tot intervalul dintre 2008 și 2018, faptul de a pleca în Occident e sinonim cu realizarea, iar cei plecați sunt noii „domni”, analogi celor urbanizați în anii ’70-’80. Așa îi vedem cu toții în 2012, în 2014, în 2018 și în 2019, când par a fi factorul decisiv al schimbării din politica românească. Par a fi lucizi, a avea experiența muncii, a banului, a democrației, au o formă de activism și de rapiditate a reacției pe care noi, cei de aici, nu am dobândit-o și – luându-ne după cozile de la ambasade – par mai interesați de situația din țară decât cei rămași acasă. E drept că acele cozi erau menite să producă iritare și celor care stăteau la ele, și celor care le priveau. Pe de altă parte, era la mijloc și un soi de idealizare a mediei: vag, undeva cu toții ne simțeam vinovați pentru milioanele de expatriați (mai ales tineri) care nu se putuseră realiza aici. Intuiam că viața lor nu e ușoară și proiectam în ei un ideal al luptătorului decis care, prin curaj și tenacitate, realizează tot ceea ce și-a propus. Cei plecați deveniseră noii tineri ai Revoluției: victimele și eroii ei, deopotrivă. Numai că Revoluția a fost alta decât cea pe care ne-o imaginam. Efectul ei a fost acela de a deplasa pendulul către România. Integrată în UE și NATO, țara a beneficiat de fonduri structurale masive care, cu toată corupția și cu toată nepriceperea de acasă, au început să sedimenteze o altă economie. Treptat-treptat, decalajele dintre noi și Vest au început să se reducă. Dovada cea mai bună o reprezintă valurile de turiști care se deplasează – în bună logică a consumerismului (ceea ce înseamnă că au cu ce plăti) – din ce în ce mai departe. Numai că toate acestea au erodat semnificativ reușita expaților. Faptul că oameni rămași acasă, care au făcut mult mai puține eforturi, care n-au sacrificat aproape nimic, au – deja – o condiție similară cu a lor trebuie să li se fi părut ca o adâncă nedreptate. Într-un anumit fel, dincolo de banii lunari, cei plecați au pierdut totul: după două decenii fie nu mai au unde să vină, fie – dacă vin – nu se mai simt acasă, căci nu mai recunosc lumea și oamenii pe care i-au lăsat în urmă. Dar, și mai grav, au pierdut tot ce aveau în față: copiii, pentru care au luptat atât „ca să trăiască altfel”, chiar trăiesc altfel; ca niște tineri italieni, spanioli, francezi, englezi, germani – cu toții pe alte coordonate decât cele ce li se par normale părinților lor. Diaspora a ajuns să numească o generație fără vârstă (undeva între 70 și 30 de ani) și fără loc, care nu mai e aici și nu e (și nu va fi niciodată) acolo. O generație suspendată între lumi, probabil ultima vorbitoare de română și având amintiri de acasă. Deja în 2020 s-a putut vedea turnura ei către AUR. Cred că nicăieri nostalgia nu e mai activă decât în acest exil. Oamenii aceștia, atomizați de individualismul muncii și de visul câștigului, au avut și au un singur spațiu comunitar: Biserica. Aceasta a investit cu sens frustrările lor față de lumea în care trăiesc și lucrează și i-a lăsat să-și constituie o identitate comună barocă, în care se amestecă de-a valma idiosincrazii, superstiții, contribuții personale, obiceiuri de tot soiul, toate botezate „tradiții”. Astăzi, diaspora îmbătrânește și acasă se întorc tot mai puțini. „Tradițiile” acestea au deopotrivă un rol federator și pe cel de refugii în fața mercantilismului, a indiferenței, a pierderii copiilor, a spectacolului straniu al unei lumi tot mai de neînțeles. Un timp, le-a echilibrat mitul câștigului și posibilitatea revenirii în țară. „Tradițiile” și nostalgia constituie un trecut imaginar, un spațiu al lui „ar fi putut să fie” dacă … lumea ar fi fost alta, oamenii ar fi fost mai buni, noi am fi știut, am fi înțeles … Pe această țesătură de speranțe dezamăgite crește ideologia AUR, așa cum cresc buruienile pe ruinele industriei comuniste. AUR nu-i face eroi pe acești oameni, ci le recunoaște statutul de victime. Iar acesta e, pentru mulți, ultima formă de demnitate. Pentru cei mai mulți dintre copiii lor, lucrurile acestea nici nu există. Când – la un anumit moment al vieții – își vor aminti de origini (dacă-și vor mai aminti), își vor crea o Românie imaginară fără nicio măsură comună cu cea reală. Și, vizitând-o pe cea de pe hartă, se vor declara dezamăgiți.

5. Pachetul de 61 de miliarde pentru Ucraina sau despre cum „era păcii s-a încheiat în Europa”:

 Congresul american a adoptat un pachet de 90 de miliarde de dolari pentru acordarea de ajutor militar Ucrainei, Israelului și Taiwanului. Fiindcă o reacție are și o contrareacție, pe partea opusă a globului, s-a declanșat spontan o rapidă cursă a înarmărilor. Rușii au accelerat bombardamentele asupra aeroporturilor militare ucrainiene, pentru a distruge întreaga flotă aeriană; Iranul urmează să primească în regim de urgență un prim lot de 24 de avioane Suhoi, cele mai rapide din lume; chinezii anunță fericiți că dronele supersonice au trecut testele și urmează să intre în fabricație. Dumitru Kuleba, ministrul de externe al Ucrainei ne-a prorocit:„era păcii s-a încheiat în Europa.” Ca o primă consecință a ajutorului acordat de SUA celor trei state este înarmarea până-n dinți a inamicilor Occidentului. Tensiunile vor crește. Conflictele vor escalada. Spectrul celui de-al Treilea Război Mondial nu mai e diafan. Asta doar din dorința hegemonică a SUA și a industriașilor americani de a face și mai mulți bani.

Informația că jumătate din bani rămân în industria de apărare americană, nu e publică în SUA: Toată presa mainstream a aplaudat clemența republicanilor și înțelegerea lor pentru suferința ucrainienilor. Doar că puține publicații au explicat cititorilor că jumătate din ajutorul financiar de 61 de miliarde de dolari, alocat de Congres Ucrainei, rămâne în SUA pentru a fi distribuită marilor jucători de pe piața înarmărilor. Ce l-a făcut pe Mike Johnson, speaker-ul Congresului, să admită ajutorul financiar, el fiind un republican convins? De ce Donald Trump nu s-a pronunțat încă despre soluția sa la criza ucrainiană? Pentru care motiv, jumătate din congresmenii republicani și-au schimbat peste noapte părerile, în condițiile în care populația e tot mai ostilă războiului? Răspunsurile sunt extrem de simple. Dar până a dezvolta argumente logice, să vedem care este ajutorul la zi!  „Statele Unite anunță un nou pachet semnificativ de arme, echipamente și muniție pentru Ucraina, în vederea sprijinirii curajosului popor ucrainian, care își apără cu mari sacrificii țara. Acest pachet, care este evaluat la 1 miliard USD, include înzestrări militare urgente (pe site-ul Departamentului de stat scrie „capabilități” cuvânt care nu există în DEX-ul românesc, deși oficialii îl folosesc nătâng), inclusiv rachete de apărare antiaeriană, muniții pentru HIMARS, cartușe de artilerie, vehicule blindate, arme de calibru mic, echipamente și piese de schimb” – anunță Departamentul de stat al SUA. O notă de text provoacă fiori lumii nord-atlantice: SUA dau un semnal puternic de forță celor cincizeci de state aliate. Mai pe șleau, măriți bugetele de înzestrare militară sau trimiteți echipamente de primă generație în Ucraina, pentru a avea rușii ce distruge! Atenție, doar un miliard din trâmbițatul pachet de 61 de miliarde. Totul seamănă cu preludiul Conferinței de la München, din septembrie 1938, când Occidentul naiv i-a deschis involuntar calea lui Hitler pentru cel de-al doilea război mondial. Aceleași discursuri, alte plăci tectonice.

A fi proucrainian a devenit o fiță: Pacifiștii sunt azi putiniști, stigmatizați și dați la câini. A fi pro-înarmare e o fiță. Un trend. O stare de bine. Fericirea se exprimă prin like-uri și emoticoane. Generația Z (care nu vine de la Zombi) nu știe că bocancii militari nu sunt snickers. Revenind la decizia, catalogată drept „istorică” întrebarea este cum un conservator de teapa lui Mike Johnson a admis și a realizat un compromis păgubos pentru electoratul american sătul de Ucraina, până-n gât? După narativul oficial, întreaga populație occidentală, deci și americană, e pro Zelenski, ceea ce nu e adevărat. Susținerea pentru regimul său a scăzut dramatic. De la 40 %, la 30 %. Dacă în urmă cu un an, 57 % dintre americani doreau ca administrația Biden să înceapă negocierile de pace cu regimul Putin, astăzi, conform ultimului sondaj, realizat de Harris Poll și Quincy Institute (documentul Responsible Statecraft poate fi lecturat) aproximativ 70 % sunt pentru armisițiu.

Sunt nebuni republicanii? Să-și taie craca de sub picioare – vorba pădurarului fără epoleți? Financial Times se întreabă de ce Donald Trump doarme? „Sleepy Don’” e tot mai viralizat. O nouă stigmatizare nu-l mai avantajează. Totul pare că derivă de la forța sistemului. Nu a Deep State-ului, atât de invocat de creștinii americani, ci a Intelligence-ului unit cu investitorii de pe burse. Misterul colaboraționismului republicanilor pare a fi spulberat. Publicațiile americane au dezvăluit că speakerul Congresului, Mike Johnson, s-a întâlnit în Biroul Oval cu oficiali de vârf ai securității naționale, inclusiv cu William J. Burns, directorul C.I.A. Ulterior, el a încercat să convingă și alți republicani să fie de „partea bună a istoriei” și că trebuie finanțată Ucraina din rațiuni pragmatice. Patetic, le-a vorbit despre viitorul fiului său, care va urma din toamnă Academia Navală din SUA, potrivit surselor de presă. Deci, Securitatea l-a convins, nu lobby-ul industriei de armament? Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, – de ce mai ești enigmatică Otilia?

 „Aleluia!” a reacţionat Dumitru Kuleba (ministrul de externe al Ucrainei), când i s-a cerut un comentariu despre votul final al Senatului american asupra pachetului de ajutor militar pentru Ucraina, în valoare de 61 de miliarde de dolari. El spune că avea „convingerea” că va fi un rezultat pozitiv, dar în acelaşi timp spune că Occidentul trebuie să „realizeze că era păcii în Europa s-a încheiat” şi că trebuie să îşi pună la lucru industria de apărare,” relatează News.ro.

EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA COMASATISTĂ JOHANNISTAN.

EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA COMASATISTĂ JOHANNISTAN

1. Comasații:

 Prin alegerea unui independent drept candidat comun, PSD și PNL par să se fi resemnat că mai bine  pierd împreună Bucureștiul decât să-l piardă separat. O renunțare care ar putea avea costuri ridicate. Socotelile înțelepților din PSD, PNL și Cotroceni nu se prea potrivesc cu realitatea din teren. Sondajele de opinie arată că listele comune duc la o pierdere de vreo 10% față de ceea ce ar fi obținut candidând separat. Pentru PNL este clar că, doar așa putea să-și camufleze scorul prost, să salveze scaunul lui Ciucă și să-i facă pârtie lui Johannis spre șefia NATO. Dar nu e clar de ce a acceptat Ciolacu pierderea. Probabil că speră să aibă susținerea PNL și să ajungă candidatul comun la prezidențiale. Până atunci, multe se pot însă întâmpla. Cum ar fi ca alianța să se destrame după europarlamentare/locale. De tot hazul este cum coaliția, care vrea să se înșurubeze la putere încă patru ani cel puțin, ne repetă zi-lumină că este performanța întruchipată, singura capabilă să asigure stabilitatea și buna guvernare, aleargă cu limba scoasă după independenți și profesioniști, semn că este mare suferință la capitolul acesta în propriile partide. Ca dovadă, situația de la Capitală. Cele două partide au discutat peste o lună despre candidatul comun, fără să ajungă la o înțelegere, și în cele din urmă au apelat la formula unui independent. Doar că toate sondajele de opinie arată că niciun independent, indiferent cum îl cheamă și din ce joben e extras, nu are șanse în fața lui Nicușor Dan sau a lui Popescu Piedone. Probabil că vreun papagal de consultant le-a spus liderilor coaliției că pot repeta figura cu Sorin Oprescu, independentul vopsit care a câștigat Primăria Generală. Doar că Oprescu a fost înainte senator PSD și vedetă media. Dar cum de au ajuns comasații să apeleze tot la un independent? Simplu. Nu au oameni necompromiși, capabili, carismatici și cu viziune pentru București. Tot ceea ce au putut pune pe masă PSD și PNL sunt Gabriela Firea și Sebastian Burduja, care au anvergura unor administratori de scară de bloc. Așa se face că, de fapt, singurul care pare emanat direct din măruntaiele coaliției și s-ar potrivi profilului candidatului comun este Popescu Piedone – șmecheraș, hoțoman fără scrupule, om din popor, reprezentantul sistemului clientelar și securistic cu tot ce are el mai sinistru. Dacă ar fi convinse că îl pot controla, PSD și PNL l-ar pune și mâine pe Piedone candidat comun. Chestia e că individul și-a luat-o în cap și ar putea să nu mai răspundă la pârghiile obișnuite de constrângere și manipulare.

Singurătatea domnului candidat comun: Gabriela Firea, șefa pe parte de PSD a campaniei pentru București, aproape nu putea rosti numele lui Cătălin Cârstoiu. Cu buze strânse și un dispreț pe care nici măcar nu cred că se străduia să-l disimuleze se referea aproape exclusiv la „domnul candidat comun”. Probabil că, psihologic, la rostirea numelui, deci la personalizarea celui pentru care a fost dată la o parte, ar fi existat riscul de a se nărui instantaneu în urlete și vârteje de smocuri de păr smuls.Apoi, pentru că devenise ostentativă, a fost trimisă la TV să-l rostească, dar a reușit doar printre dinți, aproape ca un scuipat obidit.Pentru pierderea candidaturii, doamna Firea a fost recompensată cu o poziție eligibilă pe lista de europarlamentare, deci cu bani mulți, dar care vin la pachet cu un exil politic. E greu să fii în miezul politic al partidului de la mii de km și doamna Firea știe asta.Ceea ce nu pare a pricepe, respingând ostentativ sondajele de opinie, este că i s-a făcut, de fapt, o favoare. Nu avea nicio șansă să câștige Capitala, pentru că are o uriașă rată de respingere. Să ai notorietate aproape maximă și 70% respingere este rețeta eșecului sigur!Ar fi mobilizat la vot adversarii ca niciun alt candidat, la fel ca acum 4 ani. „Mai bine votez un tomberon decât pe Firea”, îmi spunea recent cineva care e departe de a fi un fan al lui Nicușor Dan.Nici să fi fost candidatul comun PSD-PNL n-ar fi ajutat-o. Liberalii, care au ieșit masiv la vot împotriva ei acum 4 ani, cu siguranță că nu se înghesuiau să o voteze acum.În cel mai bun caz ar fi stat acasă, dar cei mai mulți probabil că l-ar fi ales pe Nicușor Dan. Iar eșecul ei ar fi fost unul al unui lider PSD, nu al unui independent.Nu știu dacă doamna Firea chiar nu înțelege acest lucru sau înțelege, dar preferă să se victimizeze în tușe groase pentru ca, mai apoi, în cazul unui eșec al „domnului candidat comun” să se poate prezenta ca soluția de victorie refuzată, din cauza temerii lui Marcel Ciolacu pentru propriul scaun, pe care să-l atace furibund exact cu acest argument.După toate semnalele reale pe care le dă și în pofida asigurărilor de implicare în campanie, doamna Firea nu va sta, ca în celebrul proverb chinezesc, pe marginea râului alegerilor așteptând să vadă plutind cadavrul politic al „domnului candidat comun”. Dorește vădit să contribuie la „asasinat”.Asta și este capcana în care o împinge visceralitatea. Toate săgețile către „domnul candidat comun” îi pun arma crimei în mână și, în caz de eșec, când cel mai valoros va fi vinovatul căruia să îi fie atribuit, doamna Firea va fi suspectul perfect! 

2. Președinte eșuat, caut funcție internațională:

 Estul Europei merită o funcție înaltă în UE sau NATO, dar Johannis, cu bilanțul său intern și extern binecunoscut, nu o merită; cum, de altfel, nu a meritat nici votul românilor. După ani de inactivitate, marcați de lipsă de inițiative și de proiecte, Klaus Johannis s-a manifestat în arena internațională într-o încercare vădită de a obține un post important, după ce mandatele sale puțin glorioase de președinte al României se vor fi încheiat. Anul trecut a tatonat discret posibilitatea de a deveni președintele Consiliului European în urma demisiei anunțate de Charles Michel. Răzgândirea acestuia din urmă combinată cu anunțarea candidaturii Ursulei von der Leyen la un al doilea mandat în fruntea Comisiei Europene i-au stricat socotelile, căci, potrivit algoritmului politic după care se împart funcțiile de top în UE, PPE, partid din care fac parte atât Ursula von der Leyen, cât și Klaus Johannis, poate ocupa un singur post la vârf și este greu de crezut că doamna von der Leyen i-l va ceda președintelui României. A rămas deci NATO, unde de asemenea România și-a manifestat, din nou discret, interesul încă de la începutul anului, după cum am aflat de pe site-ul Bloomberg. Marile puteri din NATO, SUA, Marea Britanie, Germania și Franța, nu au fost impresionate și și-au afirmat sprijinul deschis pentru premierul olandez Mark Rutte, deși nu toate statele membre au fost mulțumite de această alegere. Și atunci Klaus Johannis, în pofida acestui semnal dat de partenerii majori, a ieșit la atac, cu un decalog pentru NATO (plin de banalități previzibile) publicat pe POLITICO și cu o declarație publică a candidaturii sale, ceea ce Rutte nici măcar nu a făcut, limitându-se la o expunere de principii cu prilejul Conferinței pentru Securitate de la München, unde Johannis nu s-a manifestat. De altfel, cu o excepție care merită comentată, reacțiile la adresa candidaturii sale nu au fost favorabile.

Primirea glacială a Vestului și problematica susținere a lui Orbán: Comentată de unii susținători ai președintelui drept o inițiativă justificată de eforturile României pe flancul estic al NATO și ajutorul acordat Ucrainei, pe fondul retoric al dreptului statelor din Est de a deține o funcție internațională importantă, candidatura lui Klaus Johannis a fost bine primită până acum doar de Ungaria, care însă nu a mers atât de departe încât să-și declare susținerea deplină. Tot ce spune Budapesta, de fapt, este că nu îl va vota pe Rutte, care a fost foarte categoric față de derapajele iliberale ale guvernului Orbán. Dintr-odată, așadar, iată-l pe candidatul României asociat de omul-problemă al UE și al NATO, cel care tocmai a cerut „să ocupăm Bruxellesul”, manifestă ostentativ relații prietenoase cu Moscova și cu Beijingul și a anunțat că „hegemonia occidentală s-a încheiat”. Pentru occidentali, așadar, aprobarea Budapestei pentru Johannis transformă gestul lui Johannis într-o sfidare la adresa statelor care joacă cel mai important rol în apărarea tuturor membrilor NATO și face jocul lui Viktor Orbán, care sabotează Alianța din interior.De altfel, reacția principalelor puteri militare și economice din NATO a fost exprimată diplomatic, dar ferm de ambasadorul Marii Britanii în România, Giles Matthew Portman, care, lăudându-l politicos pe președintele României, a ținut să precizeze că Londra va vota pentru Rutte, așa cum a afirmat deja, înainte ca Johannis să-și anunțe candidatura. Cu alte cuvinte, marile puteri nu se răzgândesc și nu apreciază tentativele de subminare a unității Alianței, aspect pe care ambasadorul britanic a pus accentul în mod deosebit. „Trebuie să vedem cum continuă discuțiile”, a spus reprezentantul Londrei, dând de înțeles că domnul Johannis nu va fi succesorul lui Jens Stoltenberg.Să ne amintim că Marea Britanie a mai fost delegată de partenerii occidentali pentru a pune la punct lucrurile în România, astfel încât putem considera avertismentul ambasadorului Portman o replică a tuturor celor patru puteri care și-au manifestat sprijinul pentru Mark Rutte.De altfel, nici presa germană nu a apreciat deloc gestul domnului Johannis, atât Frankfurter Allgemeine Zeitung, cât și Tageszeitung publicând articole în care criticau candidatura sa ca pe o inițiativă inoportună care divizează Alianța.Se știe, într-adevăr, că statele baltice și estice nu îi sunt favorabile premierului olandez, care nu a demonstrat de-a lungul anilor fermitate față de Putin, nici măcar atunci când concetățenii săi au murit în avionul MH117, doborât de un militar separatist rus din Donețk. Ministrul de Externe al Letoniei, Krisjanis Karins, a spus deschis că „NATO nu trebuie să-l numească pe Rutte fără o discuție mai largă” cu privire la nevoile Alianței în contextul războiului din Ucraina, printre altele. Balticii, de altfel, se consideră și ei îndreptățiți la postul de secretar general al NATO, dar au inteligența de a nu-i înfrunta pe cei de care depinde apărarea lor, astfel încât au cerut o consultare mai largă, în cadrul căreia să fie luate în seamă și preocupările lor. Ei au înțeles probabil că occidentalii se tem să numească în fruntea NATO reprezentantul unui stat baltic, de teamă să nu vulnerabilizeze atât Alianța, cât și statul în cauză.Nu știm ca vreunul dintre statele baltice, bine apreciate de partenerii occidentali, să-și fi manifestat până acum entuziasmul față de domnul Johannis. Dar politicienii din statele baltice joacă demult într-o ligă superioară României pe plan internațional.Pe cine și pe ce a contat deci președintele României când și-a anunțat candidatura cu surle și trâmbițe?

O candidatură pe persoană fizică? Să precizăm mai întâi că secretarul general al NATO nu este ales în urma unei competiții deschise și că postul nu se acordă unei țări, caz în care ar fi existat un algoritm politic sau regional, ci unei personalități, care întrunește aprecierea unanimă a celor 32 de state membre, în baza calităților sale de mediator, negociator și om de stat de calibru internațional. Din acest punct de vedere, Mircea Geoană avea dreptate să-i amintească lui Johannis că actualul secretar general, Jens Stoltenberg, „a ridicat ștacheta foarte sus”, dovedindu-se ferm și diplomat în același timp într-o perioadă extrem de dificilă. Nici românii, nici occidentalii nu pot identifica vreun moment în care Klaus Johannis s-a dovedit un om de stat de calibru internațional, negociator sau mediator, cu vizibilitate internațională. Secretarul general nu își impune viziunea proprie, ci armonizează viziunile statelor membre, misiune pentru care trebuie să se bucure de o anumită autoritate. De unde ar extrage pasivul și placidul Johannis, care s-a ferit de declarații tranșante ca necuratul de tămâie, o asemenea autoritate? Care este, de pildă, poziția României față de declarațiile președintelui francez Macron cu privire la posibilitatea de a trimite trupe în Ucraina? Nu știm, dar probabil că domnul Macron ar fi vrut să știe. Și când a fost Johannis tranșant față de Putin? Postarea pe X cu prilejul morții în detenție a opozantului rus Alexei Navalnîi a fost penibilă, căci domnul Johannis îi cerea chiar Rusiei să facă o anchetă asupra decesului!Cum nu constatăm deocamdată că domnul Johannis ar fi coagulat o opoziție față de candidatul Occidentului, care să-i permită să negocieze de pe poziții de forță, nu ne putem gândi decât la posibilitatea ca ieșirea sa la rampă să fi fost o tentativă de a le forța mâna partenerilor din NATO să-i caute și lui un job de prestigiu și bine plătit, în care să se retragă după ce își încheie mandatul la București, sau chiar înainte de acest termen, căci nu soarta României într-un an electoral crucial îl preocupă pe el, ci, judecând după activitățile sale recente, viitoarele călătorii pe banii contribuabilului internațional! Într-un fel sau altul, puterile occidentale vor fi nevoite să țină cont de el, oricât de puțin le-ar conveni, adică să-l neutralizeze înainte să se ocupe de mult mai problematicul Orbán, pe care Johannis l-a încurajat, cu sau fără intenție.În concluzie, probabil că domnul Johannis nu va fi secretar general al NATO; va fi Rutte sau un al treilea, poate chiar din nou Jens Stoltenberg. De fapt, atât Estul, cât și NATO în ansamblu merită un candidat infinit mai bun și mai credibil decât Klaus Johannis!

3. Sub zodia secretomaniei!

 De când Recorder a publicat ancheta referitoare la renovarea unei vile de protocol pe Bulevardul Aviatorilor, Guvernul a pus în mișcare o întreagă mașinărie de secretizare care a aruncat un văl gros de protecție, un soi de izoletă la adăpostul căreia reprezentanții puterii își pot vedea liniștiți de treburile lor, fără să fie inoportunați de întrebările indiscrete ale unor jurnaliști care mai știu ce înseamnă să-și facă meseria. După o dezmințire neconvingătoare lansată de Administrația Prezidențială, care a negat că amenajările extravagant de costisitoare sunt destinate pregătirii vilei pentru reședința președintelui la terminarea mandatului, urmele au fost sistematic acoperite, pentru a fi pecetluite cu o protecție ORNISS. Potrivit unor anchete publicate de Econmedia, vila din Aviatorilor nu este nici pe departe subiectul exclusiv al secretomaniei din ce în ce mai nedemocratice exhibate de Executiv (în ambele palate, Victoria și Cotroceni). Multe alte acte, memorandumuri, discuții sunt ținute departe de ochii presei și ai publicului, fie prin secretizări abuzive și chiar ilegale, fie prin neinvitarea nejustificată a jurnaliștilor la evenimente de altminteri cât se poate de publice. Tradiția secretomaniei este veche și ține de practici și de moravuri nedemocratice încă foarte prezente în politica românească. Ea se revendică, pe de o parte, dintr-o lungă știință și practică a secretului coborâtă direct din moștenirea totalitară, iar pe de altă parte, din malguvernanța post-1989, vizibilă în insolența unei clase politice convinse că nu are a da socoteală în fața nimănui. Lipsa de responsabilitate, stimulată de absența consecințelor comportamentelor politice aberante, ilegale, abuzive, proliferarea arbitrariului în locul respectării unor reguli oricum nu din cale afară de eficiente pentru transparența democratică au transformat comunicarea publică într-o etalare mereu reînnoită de dispreț, afișat de o clasă politică cu mentalitate de vătaf în fața unui public căruia i-ar fi dator cu o comunicare deschisă și respectuoasă. Din păcate, generația a doua de politicieni este formată în același spirit: sute, mii de funcționari pe diverse trepte ale ierarhiei, de trepăduși politici așteptând prilejul să avanseze de la cărători de servietă la mici tirani în iluzorii insulițe de putere, care au învățat de la patronii lor lecția târâtului pe burtă în fața mărimilor și a grosolăniei și mitocăniei revărsate asupra cetățenilor. Fără repercusiuni, numai cu beneficii. Peste toate, Executivul aruncă protecția secretului de stat. De parcă starea clasei politice românești ar mai fi vreun mister pentru cineva!

4. Schengen, între triumfalism și realism:

 Momentul intrării parțiale a României, cu frontierele  aeriene și maritime, în Spațiul Schengen nu este nici de aruncat în derizoriu, dar niciunul al triumfalismului. Și, din păcate, cele două domină spațiul public. Sigur că românii, indiferent că vorbim despre simpli turiști, diaspora sau transportatori, sperau în primul rând la o eliminare a controalelor la  frontierele terestre. Cum ar fi ca de la București la Salonic sau Budapesta să ne oprim doar în benzinării? Ce ușurare ar fi pentru milioanele de români care muncesc în UE să scape de supliciul orelor pierdute în graniță și la venire, și la plecare, de fiecare dată când vin în țară. Dar cel mai important ar fi beneficiul economic, adică dispariția imenselor cozi de camioane de la granițele cu Ungaria și Bulgaria, care se traduc în costuri cu mult mai mari decât ale țărilor Schengen. Pierderile anuale sunt  estimate la 10 miliarde de euro. Faptul că acestea nu se întâmplă nu înseamnă însă că acest acces parțial este neimportant. Dimpotrivă! Din 31 martie, România este juridic parte a Spațiului Schengen. Și cea mai bună dovadă este că din acest moment, consultatele României emit vize Schengen valabile, ca orice asemenea viză, pentru tot Spațiul de liberă circulație, inclusiv pentru intrarea pe la frontierele terestre. Îndrăznesc să spun că aceasta este de fapt decizia politică esențială care, odată luată și pusă în practică, înseamnă că faptul intrării în Spațiul Schengen este împlinit. Transferul de încredere este realizat și ireversibil. Au mai fost țări care au intrat în doi timp în Schengen, Austria este una dintre ele. Dar, la fel de adevărat că niciuna, în afară de România și Bulgaria, nu a avut nevoie de două decizii distincte în Consiliul JAI pentru fiecare etapă. Acest statut distinct a fost provocat doar la final de interesele electorale ale cancelarului austriac. Până atunci însă, ani de zile, respingerea și întârzierea au fost provocate de ineficiența, corupția și neseriozitatea politicienilor români. Cât va mai dura până să intrăm și cu frontierele terestre în Schengen cred că depinde în linii mari de două aspecte. Pe de-o parte, de felul în care va evolua situația politică din Austria. Aud formularea: să scăpăm odată de Nehammer! Să scăpam, în regulă, dar înlocuindu-l cu cine? Să nu uităm, că presiunea, inclusiv pe tema imigrației ilegale, asupra actualei guvernări vine din partea extremei drepte austriece, aflată pe primul loc în sondaje în perspectiva alegerilor din Austria de anul acesta. Pragmatic vorbind, nu știu dacă Nehammer este, în termeni absoluți, cea mai rea variantă. Și nu știu dacă nu cumva această întârziere este un preț rezonabil pentru a nu ne trezi că Austria va fi dominată de extrema dreaptă. Pe de altă parte, depinde de felul în care instituțiile românești vor ști să gestioneze în următoarele luni această intrare parțială în Spațiul Schengen. Cum vor decurge lucrurile pe aeroporturi, cum vor fi acordate vizele. Dacă indolența, incompetența și corupția atât de specifice statului român vor provoca rateuri notabile, vom pierde argumentele aderării depline. Liderii de la București nu au pierdut ocazia să se dea în stambă cu declarații triumfaliste, vestind victoria finală de parcă ar avea vreun rol în ea sau vreun merit pentru acest moment. Pe aeroportul din Timișoara, domnii Ciolacu, Ciucă și Grindeanu străluceau ca niște becuri și scoteau panglici pe gură. Singurul pe care nu l-am auzit este cel care merită cel mai mare credit pentru această reușită, fie ea și parțială. Ministrul de Interne Predoiu a preluat o negociere blocată de nepriceperea și provincialismul stridente ale predecesorului Bode și de isteriile naționaliste de la București, provocate de cei care au ridicat complet nejustificat așteptările în decembrie 2022, deși știau că șansele sunt minime. A reușit să-l deblocheze nu numai datorită unei imense experiențe în relațiile europene, dar și datorită faptului că este un expert al negocierii fine, ca meserie de bază. Este încă o dovadă că nu poți obține performanță în actul de management la nivel înalt decât cu cei care au obținut performanță în profesiile lor, înainte de fi demnitari. Probabil că domnul Predoiu va reuși să obțină și pasul final, dacă procesul nu va fi distrus de starea lamentabilă a instituțiilor statului și/sau de politicienii români care în campania electorală arareori rezistă tentației declarațiilor incendiare, populiste și naționaliste.

5. Ce negoț ascund sondajele paralele din București?

 Să fie oare Cristian Popescu Piedone doar iepurele lui Dom’ Profesor? În clar obscurul mediatic, strategia de atac a stăpânului Antenelor devine tot mai limpede: vrea locuri mai multe pe listele europarlamentare și parlamentare pentru oamenii săi. Deși nedeclarată oficial, în București, campania electorală a început. Cârpe uriașe cu figura lui Cătălin Drulă acoperă calcanele blocurilor, sute de panouri publicitare cu Nicușor Dan mulțumind bucureștenilor pentru deranjul schimbării țevilor se răsfiră prin intersecții și aproape deloc ale doctorului Cătălin Cârstoiu, candidatul surpriză al coaliției PSD-PNL. Internetul și publicațiile online sunt pline cu mesajele lui Cristian Popescu Piedone. Se estimează că a cheltuit peste un milion de euro pe publicitatea pre-electorală! Deasemenea, au apărut în spațiul public două sondaje paralele. În Avangarde, compania de cercetări sociale a lui Marius Pieleanu, Piedone era cotat cu 44 %, iar Nicușor Dan cu 27 %. În Sociopol, instituție controlată de Mirel Palada, Nicușor Dan avea 34 %, iar Piedone 30 %. Medicul Cătălin Cârstoiu: 16 % în Avangarde și 26 %, în Sociopol. Cum e posibilă așa o diferență? Mai au instituțiile de profil credibilitate ori s-au pus la remorca financiară a grupurilor de interese? Este cunoscută practica sondajelor înșelătoare. În precampanie, în majoritatea țărilor din lume se manipulează electoratul cu cifre și mesaje subliminale. Doar în SUA, strategii electorali publică în media cote de intenții de vot mai mici decât în realitate, pentru a mobiliza activul de partid și agenții electorali ai candidatului. Se întâmplă minuni în spatele datelor statistice, fără scopuri ascunse? Nimic nu se face dezinteresat. Sondajele costă în jur de 30.000-50.000 de euro. Orice specialist al comunicării publice râde de rățoiala pe baltă secată a plescăitorilor de regiment, înșirați soldățește în platourile tembeliziunilor. Să nu uităm că înainte de nominalizarea doctorului Cârstoiu, Nicușor Dan a dat publicității un sondaj, realizat de o casă necunoscută, prin care îl urca pe Cristian Popescu Piedone la amețitoarea cotă de 40,4 %, el clasându-se în apropiere, cu un punct mai puțin! Întrebat de ce l-a expus cu un așa scor mare, edilul capitalei ar fi mărturisit unui prieten că a încercat să forțeze coaliția de guvernare pentru nominalizarea rebelului de la 5, fiind un personaj convenabil din punct de vedere al bătăliei electorale.

Pieleanu a sondat doar în „RFG”: Se zice că Antena 3-CNN a comandat sondajul lui Pieleanu, prin care Piedone ar fi la zece procente peste Nicușor Dan și douăzeci deasupra lui Cătălin Cârstoiu. Puțină lume a sesizat micul, marele amănunt. Eșantionul a fost ales numai din zona numită generic „RFG”. Adică, Rahova, Ferentari, Giurgiului. În sectoarele 1, 2, 3 și 6, procentele neînfricatului scad simțitor. Aflând din surse neortodoxe, reprezentanții coaliției PSD-PNL s-au grăbit să se arunce în brațele lui Mirel Palada, cerând o forță rapidă pentru ripostă. Astfel, cu trei ore înainte de anunțarea dezastrului pentru Nicușor Dan și pentru Cătălin Cârstoiu, Sociopol a sărit cu îndulcitorul sondaj, prin care PSD-PNL ar avea împreună 57 %, deci un vas excelent de expansiune pentru medicul nemarketizat încă. Și în cercetarea rapidă a lui Mirel Palada, Cârstoiu e pe locul trei, dar cu zece la sută mai mult decât în cea a lui Pieleanu.Pot aprecia, fără nicio teamă de a greși, că ceva e putred în Danemarca.Deși a promis că va merge până la capăt, puțini dintre noi cred că edilul de la sectorul 5 va da pasărea din mână pe cioara de pe gard. El joacă un rol prestabilit. Este pus în vitrină, precum minunații iepurași în Cartierul roșu din Amsterdam, spre unică folosință. Să fie aruncat pe post de momeală pentru ca delfinii din PSD-PNL să muște? Dom’ profesor este cunoscut pentru abilitatea de a smulge bani și locuri eligibile pentru oamenii săi. Dacă i-a mers în ultimii douăzeci de ani, de ce nu i-ar merge și acum?Mai nou, Cristian Popescu Piedone s-a retras la studiu în bibliotecă. A anunțat că are nevoie de timp pentru reflecție și că nu mai vorbește cu jurnaliștii. Și tăcerea e un răspuns.Pare-se că, de data asta, i se înfundă Domnului Profesor strategia! Pe locurile eligibile ale coaliției PSD-PNL pentru alegerile europene, apare doar Maria Grapini, un parlamentar ce s-a ținut de muncă, nu de sindrofii politice. Timișoreanca își merită pe deplin locul pe listă. Dar restul? Cum să rămână PUSL-ul fără coledzi? Ar spune noul Con Iancu.

Partidul care a mers mereu în cârjele altuia: Un lucru trebuie însă notat. Partidul lui Dan Voiculescu s-a numit la început Partidul Conservator. A încercat, contra unui onorariu substanțial acordat actualului consilier pe securitate națională al lui Klaus Johannis, pe numele său de botez Dudu Ionescu, să-l vâre în Partidul Popular European. N-a mers! Apoi, a intrat pe ușa din dos în Parlament, fiind ajutat de PSD. Vigilentul și combinatorul de geniu al politicii dâmbovițene, Traian Băsescu, a chemat Partidul Umanist Român la guvernare, neavând de ales o altă alternativă. Președintele în funcție atunci a numit compromisul politic drept o „soluție imorală.”Fie că s-a numit PC, PUR sau PUSL, partidul lui Dan Voiculescu n-a reușit niciodată să treacă pragul electoral de unul singur. Mereu s-a asociat cu cineva. Îndeobște, PSD-ul i-a deschis ușile. Mai tot timpul, a vârât 2-3 europarlamentari și aproape o duzină de parlamentari.De data aceasta, cântul de sirenă sună hodorogit în urechile noilor Ulise, prea siguri pe catargele lor.Destoinicul stăpân al Antenelor a reușit cele mai multe intrări pe ușa din dos și cei mai mulți bani pe vremea când PSD era condus de Liviu Dragnea. Fiindcă nicio faptă bună nu rămâne „nepedepsită,” după ce liderul a ieșit din pușcărie, darnicul fost președinte a fost interzis să mai apară pe Antene, de frică să nu-l supere pe Marcel Ciolacu, alt bun de plată.Astăzi, strategia de luptă, cu Piedone în vitrina schimbului liber de prejudecăți, pare că nu mai ține. Cel puțin până acum liderii PNL și PSD n-au consimțit la târg.Toate datele problemei arată că medicul Cătălin Cârstoiu sprintează în câștigătorul alegerilor locale din București și are prima șansă de a fi primar general, dacă Piedone s-ar retrage. Se pare că șantajul nu ține! Piedone merge înainte, dar purtând cronometrul setat spre oprire.

DIVERSE – Partea a noua.

DIVERSE – Partea a noua

36. Etapele războiului de 30 de ani:

1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):

 Această revoltă din Boemia se află la originea Războiului de Treizeci de Ani. Ea a debutat odată cu aruncarea pe fereastră a celor doi reprezentanţi imperiali, la 23 mai 1618. Locul locotenenţilor imperiali a fost luat de un directorat alcătuit din 30 de membri. S-a format practic un guvern insurecţional, acesta fiind încurajat de către principii calvinii din Palatinat. Gestul nefericit de la castelul Hradcany a fost dublat de afirmarea unui patriotism boemian, în acelaşi timp ceh şi german, hrănit dintr-un protestantism preocupat de obţinerea independenţei în relaţia cu puterea imperială profund catolică. La 19 august dieta Boemiei pronunţă detronarea lui Ferdinand şi declară tronul vacant. La 26 august, ea l-a ales rege al Boemiei pe noul palatin Frederic al V-lea, un principe calvin, care era şi şeful Uniunii Evanghelice, direct interesat să vadă Imperiul tot mai slab. După doar două zile, pe 28 august, la Frankfurt, era ales ca împărat al Imperiului, Ferdinand de Styria. La sosirea lui la Praga, pe 31 octombrie 1619, noul rege al Boemiei, Frederic al V-lea, nu dispunea decât de trupele ridicate aici de către contele de Torun şi căreia i s-a alăturat un corp armat al Uniunii Evanghelice. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea putea conta pe forţele Sfintei Ligi constituită de către ducele de Bavaria şi comandate de către Tilly, apoi pe o armată de 20.000 de oameni recrutată în Ţările de Jos de către Spinola şi care se afla sub comanda regelui Spaniei, dar şi pe alianţa ducelui de Saxa. În timp ce Spinola ocupa Palatinatul de Jos, trupele lui Tilly invadau Boemia şi, la 8 noiembrie 1620, zdrobea armata cehă la Muntele Alb, deschizându-şi astfel calea spre Praga. Frederic nu s-a putut refugia în Palatinat pentru simplu motiv că acesta era deja ocupat de către spanioli, el s-a refugiat la curtea electorului de Brandenburg (convertit la calvinism) şi apoi în Olanda, lăsând Boemia pradă represiunii monarhului său legitim. Ferdinand s-a angajat într-o campanie de reacţiune politică şi religioasă, abolind libertăţile Boemiei. Un tribunal excepţional a pronunţat condamnarea la moarte şi confiscarea averilor (în profitul familiilor austriece) a liderilor insurecţiei. Liderii revoltei, germani sau cehi, au fost decapitaţi la Praga, pe data de 21 iunie 162128 . Coroana Boemiei devine ereditară în Casa de Austria, fără nicio confirmare venită din partea dietei.

2. Războiul danez (1625-1629):

 Aliaţii lui Frederic al V-lea, membri al Uniunii Evanghelice, au sfârşit prin a se supune unul câte unul împăratului. Succesul în spaţiul german al cauzei catolice a dus la modificarea echilibrului teritorial în Imperiu în profitul principatelor catolice. În faţa noii situaţii, Christian al IV-lea (1588-1648), regele Danemarcei şi membru al Imperiului prin calitatea sa de duce de Holstein, de confesiune lutherană s-a văzut provocat şi a răspuns acestei provocări în anul 1625. Posibilitatea de a obţine controlul asupra teritoriilor de la sud de Holstein era deosebit de ispititoare. Averile episcopiilor catolice de Bremen, Verden sau Osnabrück erau considerabile, iar ele puteau fi secularizate de către un rege lutheran. Pe de altă parte, regele danez s-a grăbit să intervină înaintea rivalului său regele suedez. El răspunde favorabil astfel cererii principilor protestanţi germani. Danemarca putea conta şi pe un sprijin financiar venit din partea Angliei şi Provinciilor Unite. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea avea de partea sa o adevărată armată imperială, condusă acum de nobilul ceh Wallenstein, convertit la catolicism. Această armată era însă formată exclusiv din trupele Sfintei Ligi şi ale ducelui bavarez. Învins la Lutter (1626) şi ameninţat cu o invazie asupra regatului danez, Christian al IV-lea a fost nevoit să semneze pacea de la Lübeck (22 mai 1629). Danemarca păstrează după această pace ducatul Holstein dar pierde episcopatele sale din Saxa de Jos.

3. Războiul suedez (1631-1635):

 Regele Suediei, Gustav Adolf, care dorea să extindă graniţele statului său cât mai mult posibil în spaţiul Europei de nord, dar şi să apere lutheranismul, a decis să intervină la rândul său în afacerea germană. În iulie 1630, cu acordul ducelui de Pomerania, el se instalează la Stettin care îi va servi ca bază de plecare. În urma unor negocieri, regele suedez obţine din partea Franţei, în schimbul intervenţiei sale şi a promisiunii de a respecta cultul catolic, o subsidie anuală de un milion de livre. Campania lui Gustav Adolf din Germania (iunie 1631-noiembrie 1632) a fost marcată de succese. El a zdrobit la Breitenfeld, lângă Leipzig, la 17 septembrie 1631, trupele imperiale conduse de către Tilly, apoi s-a îndreptat spre ţările catolice ale Germaniei rhenane şi a intrat în Mainz la 23 decembrie. Aici a fost organizată o administraţie provizorie, i-a izgonit pe episcop şi pe marii prelaţi, a dat voie soldaţilor să jefuiască bisericile, suscitând în acest fel protestele Franţei. În primăvara lui 1632, Gustav Adolf a urcat pe valea Rhinului, a pătruns în Bavaria, trecând Dunărea şi forţând pasul Lech, obţinând în aprilie deschiderea drumului spre München şi de aici spre Viena. Cu o armată de mai bine de 60.000 de soldaţi Wallenstein a atacat direct armata suedeză. Cele două armate însă s-au tot tachinat, studiindu-se timp de două luni, trecând practic din Bavaria în Saxa. Electoratul era devastat de ambele tabere. Bătălia decisivă dintre cele două armate, suedeză şi imperială, s-a dat la Lützen, aproape de Leipzig, la 6 noiembrie 1632, şi a adus o mare victorie pentru suedezi, victorie însă îndoliată de moartea regelui suedez, ucis în timpul luptelor. Trupele imperiale au învins armatele suedeze la Nördlingen, pe 6 septembrie 1634, ceea ce l-a determinat pe electorul de Saxa să semneze un armistiţiu cu imperialii la Pirna (24 noiembrie 1634). Cele două părţi s-au înţeles în privinţa menţinerii păcii de la Augsburg. Toţi principii germani sunt invitaţi să adere la această pace, ceea ce s-a şi întâmplat. În câteva luni cei mai mulţi dintre ei au renunţat la război, între ei aflându-se şi electorul de Brandenburg. Coaliţia dintre Saxa, Brandenburg şi Suedia a fost dislocata, ceea ce a facut ca Suedia sa rămâna singură. Început la Praga, acest război intern al germanilor era pe cale de a se sfârşi tot la Praga, unde a fost semnată pacea pe 30 mai 1635.

4. Războiul francez (1635-1648):

 Războiul începe nu prea bine pentru Franţa, a cărei situaţie financiară nu era atunci foarte strălucită şi a cărei armată era prost echipată, prost antrenată şi prost comandată. Spaniolii au atacat în 1636 din două părţi: în Picardia, unde cucerirea localităţii Corbia, pe Somme, la 7 august, a permis cavalerilor spanioli să înainteze până la Pontoise, semănând panică în capitala franceză; în Bourgogne, unde trupele imperiale cantonate iniţial la Franche-Comté şi-au instalat reşedinţa, chiar înainte de Saint-Jean-de-Lorsne, în octombrie. În două cazuri pericolul pentru francezi este îndepărtat: Corbia este recucerită, iar la Saint-Jean-de-Lorsne trupele franceze au rezistat asediului. În cursul următorilor ani Franţa şi aliaţii săi au repurtat importante victorii pe diferite teatre de operaţiuni: în Alsacia, mai multe oraşe s-au pus voluntar sub protecţia lui Ludovic al XIII-lea şi al lui Bernard de Saxa-Weimar, solid instalaţi în câmpiile alsaciene, francezii au trecut Rhinul în 1638 şi au capturat localitatea Brisach; moartea lui Bernard de Saxa-Weimar, în 1638, a permis francezilor să răscumpere armata acestuia, dar şi să i-a sub administraţie proprie Brisach şi cea mai mare parte a oraşelor alsaciene. În Ţările de Jos, graţie alianţei cu olandezii care reţineau o parte a trupelor spaniole, francezii au intrat în Artois şi au pus stăpânire pe Arras (august 1640), În Roussillon, Perpignan este reluat după un lung asediu (1642), în acelaşi timp în Peninsula Iberică Richelieu a exploatat abil secesiunea Portugaliei şi revolta catalană din 1640, semnând un tratat de alianţă cu Portugalia şi trimiţând o armată în Catalonia care îl proclamă pe Ludovic al XIII-lea conte de Barcelona (februarie 1641). În Germania, Ferdinand al III-lea, care l-a succedat pe tatăl său în 1637, trebuia să facă faţă trupelor suedeze care invadaseră Silezia şi Boemia. Învingători la Zusmarshausen, lângă Augsburg, la 17 mai 1648, francezii s-au orientat spre Viena, în acelaşi timp suedezii invadaseră Boemia şi intraseră în Praga. În noile condiţii imperialii nu puteau decât să accepte pacea. Semnată pe 24 octombrie 1648, în Westfalia, ea a avut darul de a stopa această ofensivă concentrată asupra capitalei austriece. 

37. Pacea din Westfalia:

 Dupa terminarea razboiului de 30 de ani, diplomaţi din toată Europa aveau să se îndrepte spre Westfalia, pentru a se întâlni la Münster şi Osnabrück. Reşedinţe episcopale, cele două oraşe fuseseră alese de comun acord de către beligeranţi pentru a găzdui tratativele de pace. Cele două oraşe westfalice se găsesc în partea de nord-vest a Imperiului, în inima unei bogate zone agricole, care a avut şansa de a fi relativ ferită de război. La Münster s-au reunit, sub medierea unui nunţiu papal, reprezentanţii împăratului, ai principatelor şi oraşelor Imperiului, al regelui Spaniei, reprezentanţii regelui Franţei, ai Provinciilor Unite, ai cantoanelor elveţiene şi a mai multor oraşe italiene. La Osnabrück erau dezbătute raporturile dintre Suedia şi Imperiu. Semnarea unei păci separate între Spania şi Provinciile Unite, în ianuarie 1648, a avut darul de a grăbi negocierile, dar şi acela de a-le complica. Spania recunoştea independenţa şi acorda avantaje comerciale şi teritoriale olandezilor. Spania acum se putea concentra împotriva Franţei. Imperiul nu a putut însă să continue războiul iar Madridul a rămas singur în luptă. Deschiderea unei duble negocieri a fost determinată de succesele militare ale Franţei, dar şi ale Suediei, apoi de lipsa unei dorinţe sincere de a trata împreună, şi nu în ultimul rând de multitudinea şi complexitatea problemelor ce trebuiau dezbătute. Pacea a avut rolul de a discuta şi de a rediscuta echilibrul european, având menirea de a deschide în Europa o nouă eră. Prin clauzele referitoare la obligaţiile unei puteri europene în timp de război sau cele referitoare la libertatea de navigaţie în scopuri comerciale pe unele fluvii, ca Rhin, pacea westfalică a avut o valoare generală. Pentru spaţiul german, în particular, pacea westfalică este concluzia revoluţiei religioase începută în secolul al XVI-lea. Ea a servit ca bază pentru constituţia Imperiului pe toată durata cât acesta a mai existat, un secol şi jumătate. Pe ansamblu, textul tratatului consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. În fine, tratatul impus lui Ferdinand al III-lea a menţinut diviziunea religioasă şi slăbirea autorităţii imperiale. Din punct de vedere politic, nimic nu a fost schimbat în aparenţă în statutul Sfântului Imperiu. Găsim şi după această dată aceleaşi elemente de dinaintea Războiului de Treizeci de Ani: un Imperiu, în jur de 350 de state, o Dietă divizată în trei colegii, cu preponderenţa Colegiului Electorilor. În structurile Imperiului existau 8 electorate, 69 de principate ecleziastice, 60 de oraşe libere şi multe principate laice. În tot acest timp un fapt nou îşi găseşte consacrarea: independenţa aproape totală a principilor, care se bucurau în interior de superioritate teritorială (art. 64 şi 65) atât în chestiunile ecleziastice, cât şi politice. În ceea ce priveşte politica externă ei au dreptul de a încheia între ei, dar şi cu puteri străine tratate în interesul lor propriu, sub singura rezervă că nu se îndreptau împotriva Imperiului. Demnitatea imperială devine aproape ereditară, Electorii acceptă ca pe o cutumă această realitatea. Este drept că această ereditate, cu timpul se va răsfrânge tot mai mult doar asupra posesiunilor sale ereditare. Casa de Habsburg are încă imaginea de apărător al lumii germane în faţa pericolului otoman. Cu toate acestea două mari puteri străine penetrează Imperiul, inclusiv prin influenţa lor politică, Franţa pe Rhin, iar Suedia prin Marea Baltică. Privită în ansamblu, pacea westfalică conservă, cu mici rectificări, raportul de forţe politice existent înaintea războiului. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul rhenan, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi Palatinatul de Sus; electorii protestanţi sunt trei împotriva a cinci catolici; Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdeburg. Marea noutate a păcii westfalice, în materie religioasă, a fost primirea de către calvini a aceloraşi drepturi de care se bucurau şi luteranii. Calvinii acum beneficiau de libertate confesională şi de un statut legal în principatele protestante ale Imperiului. Această libertate religioasă trebuie înţeleasă în conformitate cu una din dispoziţiile esenţiale ale tratatului, care acorda principelui dreptul de a alege confesiunea care îi convenea şi de a organiza Biserica aşa cum dorea. În fiecare stat se afla o singură Biserică, după cum exista doar un singur principe. În multe principate s-a adoptat o atitudine de toleranţă religioasă, simbol al apariţiei unui spirit nou „luminat”. În acest sens, Electorul de Brandenburg, de exemplu, respecta dreptul şi libertatea religioasă atât a protestanţilor (luterani sau calvini), cât şi a catolicilor. În Ungaria habsburgică, şi în Principatul Transilvaniei libertatea religioasă era garantată pentru toate confesiunile. În ansamblu, tratatul de la Westfalia a acordat protestanţilor un statut mai favorabil decât toate dispoziţiile legislative anterioare. Principii, în statele lor, aveau dreptul de a acorda libertate religioasă sau nu, având dreptul de a crea cadrul legislativ intern în acest sens. Pacea westfalica a fost prima remaniere profundă a frontierelor geopolitice ale Europei centrale, de care nu au beneficiat numai Franţa şi Suedia, ci şi numeroase principate din Imperiu. Suedia, din 1631, şi Franţa, din 1635, au fost angajate într-un lung şi costisitor război cu Imperiul, amândouă, prin pacea westfalică, au obţinut consistente avantaje teritoriale. Franţa a obţinut aproape tot ceea ce a cerut Mazarin prin vocea reprezentanţilor săi la Münster. Şi, totodată, a obţinut oficializarea achiziţiilor anterioare. Trei episcopate, Metz, Toul şi Verdun, erau administrate de către Franţa din 1552, acum au fost recunoscute de către împărat ca parte integrantă a regatului francez (art. 44), dar care continuau să depindă spiritual de arhiepiscopia de Trèves. În al doilea rând, Franţa a obţinut satisfacţii asupra celor mai multe dintre revendicările sale din zona rhenană. Casa de Austria a cedat regelui Franţei posesiunile sale din Sundgau şi Alsacia de Sus; ea a cedat de asemenea toate drepturile, proprietăţile, domeniile, posesiunile şi jurisdicţia care până aici i-au aparţinut atât Imperiului şi Casei de Austria, pământurile Alsaciei de Jos şi de Sus şi prefectura provincială a zece oraşe imperiale situate în Alsacia. Casa de Austria a abandonat de asemenea şi intenţia de a păstra Brisach (art. 73), una din porţile Germaniei. Din Alsacia doar Strasbourg, care a rămas oraş liber în cuprinsul Imperiului, şi republica Mulhause, asociată cantoanelor elveţiene, nu au ajuns în posesiunea regelui francez. De altfel, asupra acestei chestiuni se revine şi în articolul 89, unde sunt enumerate o listă de teritorii ce intrau imediat sub suveranitatea regelui francez (aşa cum ele fuseseră înainte ale Habsburgilor), între care şi cele zece oraşe din prefectura Haguenau, un număr însemnat de domenii ecleziastice (Lure, Murbach, Andlan, Münster, Turckheim, Landau) şi laice (Petite-Pierre, Hanau, Obesrstein şi Fleckenstein). Nicăieri însă nu se spunea că aceste teritorii ar fi intrat în posesiunea regatului francez sau ar fi ieşit de sub jurisdicţia Imperiului. Textul tratatului lăsa astfel loc diverselor interpretări. În aceste teritorii, ce intrau în posesia regelui francez (sau a statului francez) locuiau atât catolici, cât şi protestanţi (în Alsacia două treimi din populaţie erau catolici). Prin textul tratatului de la Münster regele francez are obligaţia, ca în teritoriile obţinute, să conserve religia catolică aşa cum ea fusese menţinută sub principii de Austria (art. 75). Protestanţilor, prin textul tratatului de la Osnabrück, articolul 47, li s-a garantat libera practică a cultului. Suedia, mai mult chiar decât Franţa, a beneficiat şi ea de pe urma retrasării frontierelor europene. Tratatul de la Osnabrück a atribuit o mare parte din teritoriile cucerite de către Gustav Adolf, acestea fiind: Pomerania occidentală situată la vest de Oder, precum şi insulele Rügen, Usedom şi Wolin, dar şi oraşul Stettin şi dependinţele sale, apoi Fricheshaff şi un important număr de domenii senioriale situate pe partea dreaptă a Oderului, obţinând de asemenea întregul control asupra gurilor acestui fluviu. Acestor teritorii li se adaugă drepturile pe care le are ducele de Pomerania asupra unei părţi din episcopia de Kammin. Suedia obţine apoi portul şi oraşul hanseatic Wismar, precum şi teritoriul dintre Neuenkloster şi Poel, cândva proprietatea ducelui de Mecklemburg. Mai la vest, Suedia a obţinut episcopia de Verden, arhiepiscopia şi ducatul de Bremen, cu excepţia oraşului Bremen, devenit oraş liber în cadrul Imperiului, precum şi drepturile vechii arhiepiscopii de Bremen asupra episcopiei de Hamburg. Regele suedez a intrat şi în posesia unui mic oraş alsacian, Benfeld. În afară de cele două state, beneficiari ai retrasării frontierelor au fost şi câţiva principi germani. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul de Jos, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi i se confirmă posesiunea asupra Palatinatul de Sus. Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei (partea orientală) şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdeburg. Ratificarea tratatului s-a făcut foarte rapid. La finele lunii decembrie 1648, împăratul, Franţa şi Suedia, ratificaseră deja tratatul. La 18 ianuarie 1649 a avut loc schimbul oficial al instrucţiunilor de ratificare.

38. Criza Imperiului Habsburgic din 1740: 

 Peisajul politic european a fost puternic bulversat de trei evenimente consecutive care s-au succedat în anul 1740: moartea lui Frederic Wilhelm, regele Prusiei (31 mai), moartea împăratului Carol al VI-lea (20 octombrie) şi moartea ţarinei Ana Ivanovna (28 octombrie). Primele două evenimente au avut o influenţă foarte mare asupra Imperiului, profilul politic al acestuia fiind profund bulversat şi definitiv schimbat. La moartea lui Frederic Wilhelm, regele care dăduse Prusiei o armată foarte puternică, principe regal a devenit Frederic al II-lea (1740-1786). După moartea lui Carol al VI-lea „Pragmatica Sancţiune” conferea tronul fiicei acestuia Maria Tereza, în vârstă de 23 de ani. Carol al VI-lea făcuse eforturi şi sacrificii foarte mari pentru ca marile puteri să garanteze succesiunea pe care el o propusese. Spania în 1725, Rusia şi Prusia (1726), apoi Marea Britanie, Franţa, Pemont-Sardinia au recunoscut Pragmatica Sancţiune. În ciuda faptului că Dieta imperială a aprobat succesiunea propusă de către Carol al VI-lea, mai mulţi principi nu o recunoşteau. Carol Albert de Bavaria nu a subscris niciodată la Pragmatica Sancţiune, mai mult el revendica pentru sine coroana Boemiei. Apoi noul rege prusac, electorul de Brandenburg, spera să obţină Silezia în schimbul votului său. Pe plan european diplomaţia imperială părea a intra într-o perioadă nefastă. Austria cunoscuse un eşec considerabil şi în politica sa din sud-estul continentului. Războiul în care s-a antrenat alături de Rusia (1737-1739) s-a dovedit a fi o proastă alegere în condiţiile în care resursele şi armata austriacă nu erau refăcute după războiul de succesiune polonez. Tratatul de la Belgrad semnat cu turcii a fost un recul pentru austrieci. Mai mult, relaţiile Franţei cu Imperiul Otoman se consolidaseră şi mai puternic, evident şi în dauna Austriei, după Belgrad.

39. Evoluția comerțului exterior al Țărilor Române între 1800-1918:

 În proporţie covârşitoare (94,6% în 1837 şi 96,5% în 1838) comerţul exterior transilvănean se desfăşura cu Ţara Românească şi Moldova, cu provinciile turceşti, în timp ce cu Ungaria şi regiunile austriece avea loc doar în proporţie de 5% şi respectiv 3,5%. În Ţara Românească şi Moldova relaţiile comerciale externe se loveau de monopolul instituit de Poarta otomană în domeniul exportului a numero­ase produse de prim ordin (grâu, oi, seu, miere etc.) spre a se aproviziona cu prioritate, la preţuri fixate arbitrar de catre Constantinopol. Cu toate că, datorită lungilor lor frontiere, ambele Principate ocoleau într-o anumită măsură poruncile Porţii, contrabanda practicându-se intens, la mijlocul secolului al XVIII-lea acest monopol devenise una din cele mai grele poveri economice pentru ele. La rândul lor, interesele economice ale puterilor europene vor contribui şi ele în direcţia favorizării posibilităţilor de export. Desfiinţând complet monopolul, pacea de la Adrianopol din 1829 a permis din plin celor două principate să desfăşoare comerţul lor cu Occidentul european, exterm de interesat în produsele agricole româneşti. Pe baza unor calcule din 1822, Moldova şi Ţara Românească aveau anual un export total de 66 milioane de franci şi un import de 46 milioane, deci un excedent al balanţei comerţului exterior de 20 de milioane franci francezi. Exportul Ţării Româneşti se îndrepta spre Transilvania, spre regiunile din dreapta Dunării, mai ales spre Turcia, ca şi prin portul Brăila, spre alte ţări, până în apusul Europei. Exportul Moldovei mergea spre Transilvania, Bucovina, Muntenia, Ungaria, Austria, Rusia, Turcia şi alte ţări prin portul Galaţi. În 1836 Brăila şi în 1838 Galaţiul au fost declarate porto-franco. Mărfurile intrate în aceste porturi de peste graniţă pentru consumul în ţară sau pentru reexoportarea lor find scutite de taxe vamale. Intrarea tot mai puternică a României pe făgaşul capitalismului a deter­minat o continuă creştere a comerţului exterior. Din 1863 până în 1896, el a sporti cu 242,9%. De asemenea, în perioada 1863-1876, balanţa comercială a Principatelor Unite s-a menţinut activă, exportul prezentând regulat un excedent asupra importului. În anul 1875 România a încheiat Convenţia Comercială cu Austro-Ungaria, care a avut o mare importanţă politică, deoarece statului român i se recunoştea, de către o mare putere a vremii, dreptul de a negocia şi încheia acorduri directe, deci un atribut al statelor suverane, deşi ţara noastră se afla doar în pragul dobândirii independenţei. Desigur, importante au fost şi consecinţele economice. Austro-Ungaria beneficia de importante reduceri vamale sau chiar de scutire completă la anumite produse: cărbune, lemn de construcţii, maşini şi unelte agricole, şine de cale ferată, făină şi produse petroliere. România beneficia de scutire vamală la importul grâului în Austro-Ungaria şi de tarife mai avantajoase decât cele turceşti la importul de vite. Ca urmare a aplicării Convenţiei cu Austro-Ungaria, importul din acest imperiu reprezenta 53,6% din întregul import al ţării. România ajunsese să importe din Austro-Ungaria şi făină din propriul grâu. În acelaşi timp, volumul exportului românesc în respectivul Imperiu era mult mai mic decât importul. S-a creat o inegalitate în favoarea Austro-Ungariei, iar demarajul industrial în România era blocat. După cucerirea independenţei de stat România nu mai putea accepta inegalitatea şi în 1886 a denunţat Convenţia cu Austro-Ungaria. Se cerea o politică protecţionistă care să favorizeze dezvoltarea industriei autohtone. Nemulţumit de pierderea privilegiilor avute mai înainte, puternicul vecin de la nord şi apus a pornit contra Regatului României un înverşunat război vamal, care a durat până în 1891. Acest război s-a materializat prin interzicerea importului de animale şi împiedicarea altor mărfuri româneşti de a intra pe piaţa austro-ungară. În urma schimbărilor petrecute după 1886, Austro-Ungaria a încetat să deţină majoritatea absolută şi chiar pe cea relativă în importul românesc. Cu toate acestea, ea, împreună cu Germania care, spre sfârşitul secolului al XIX-lea deţinea majoritatea relativă în importul ţării noastre, a dominat încă o bună perioadă importul românesc. Locul cel mai important în exportul României îl ocupa în această perioadă Anglia. Dacă în 1882 exportul în Anglia reprezenta 39,9% din total, în 1892 a ajuns la 42,2%. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, locul prim în exportul românesc l-a ocupat Belgia, care, de la 0,2% cât absorbea în 1882, a ajuns la 54,5% în 1902. În exportul României predominau produsele agricole (numai cerealele reprezentau peste 70% din întregul export). În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a crescut, de asemenea, exportul de lemn şi petrol. Importul României în perioada 1880-1900 se compunea în proporţie de 75% din produse industriale (în ultimul deceniu s-a remarcat creşterea importului de metal, de produse metalurgice şi maşini), 15% diverse articole alimentare, 4% materii prime destinate industriei româneşti şi 6% diverse alte produse. Structura importului şi exportului în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea arată că România rămânea mai departe o sursă de materii prime agricole şi o piaţă de desfacere a mărfurilor industriale pentru ţările din apusul şi centrul Europei. Din 1877 până în 1899 balanţa comercială a fost deficitară. Deficitul a acrescut de patru ori faţă de 1876. Balanţele comer­ciale cu Austro-Ungaria şi Germania erau cele mai deficitare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit deficitară şi balanţa comercială cu Anglia. Deficitele mari ale balanţei comerciale a României se explică prin următoarele cauze:

1. Efectele Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, războiul vamal şi Convenţia din 1893-1894 încheiată cu Germania.

2. Puternica criză agrară care a bântuit lumea în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi concurenţa americană care dădea exportului românesc lovituri puternice.

3. Diferenţele dintre preţurile produselor exportate şi preţurile arti­colelor importate. În perioada 1880-1900, România plătea o tonă de marfă importată de 3,5-5 ori mai mult decât încasa pe o tonă de marfă exportată.

4. Din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, unele recolte au fost slabe şi ca urmare s-a redus exportul de cereale.

40. Pacea de la Passarowitz:

 După eşecul turcilor în faţa imperialilor şi acceptarea tratatului de la Karlowitz (1699), turcii păreau a se resemna cu pierderea importantelor poziţii deţinute în Europa centrală vreme de peste un secol şi jumătate. Surprinzătorul succes, puţin exploatat atunci, de la Stănileşti (1711), în faţa armatelor ţarului (obosite după războiul cu suedezii), dar şi celelalte succese ale campaniilor otomane pe frontul rusesc care au condus în cele din urmă la tratatul de la Adrianopol (24 iunie 1713), i-au stimulat pe turci în decizia lor de a relua campania în Europa. Un rol important în reluarea politicii de recucerire a teritoriilor pierdute, de reluare a luptelor pentru anularea tratatului de la Karlowitz l-a avut marele vizir Silahdîr Ali Paşa, care credea în capacitatea armatei otomane de a ieşi învingătoare dintr-un nou război. Sub influenţa vizirului, sultanul Ahmed al III-lea a reluat lupta sa împotriva Veneţiei, profitând de altfel de lungul război de succesiune spaniol care-i epuizase pe imperiali. Plecând de la acest considerent turci au crezut că austriecii nu vor reuşi să intervină alături de veneţieni. Planul otoman prevedea ca după înfrângerea veneţienilor să fie reluată ofensiva împotriva Habsburgilor. Scopul declanşării războiului împotriva republicii veneţiene era clar: reluarea teritoriilor ocupate de către aceasta în Marea Egee. Operaţiunile au fost declanşate de către armatele turceşti, în frunte cu Silahdîr Ali Paşa, în decembrie 1714. Moreea a fost recucerită de către turci în vara anului 1715. În acelaşi timp a căzut în mâinile turcilor fortăreaţa Souda, din Creta. Înlăturarea controlului veneţian asupra acestor teritorii greceşti a fost favorizată şi de către populaţia grecească, de confesiune ortodoxă, care nu acceptase politica autorităţilor veneţiene, care favorizaseră prozelitismul catolic. Încurajaţi de succesele din Mediterana, turcii au găsit oportun să atace Imperiul pentru a recupera teritoriul Ungariei. La început armatele conduse de către prinţul Eugen de Savoia păreau a face greu faţă atacului turc. Principatele Imperiului nu se lăsaseră antrenate într-un nou război al împăratului aşa că războiul trebuia susţinut doar de către armatele austriece. Marele vizir a plecat, în vara anului 1716, de la Belgrad cu o armată de 120.000 de soldaţi pe direcţia Peterwardein, în Slavonia. Aflat în fruntea unei armate de 70.000 de soldaţi, prinţul Eugen a trimis turcilor un ultimatum prin care le cerea imediata retragere. Neacceptarea ultimatumului a declanşat ostilităţile. Desfăşurată la 5 august 1716, bătălia de la Peterwardein a fost cea mai strălucitoare victorie a prinţului Eugen de Savoia. Cavaleria austriacă dovedindu-se net superioară în faţa celor 30.000 de spahii. Pierderile turceşti au fost foarte mari, peste 30.000 de soldaţi au fost ucişi sau făcuţi prizonieri, însuşi marele vizir fiind ucis. A urmat contraofensiva austriacă: Timişoara a fost cucerită la mijlocul lui octombrie 1716, Belgradul la sfârşitul august 1717, in timp ce veneţienii au reuşit să reia controlul asupra Moreei. Tratatul de la Passarowitz, mediat de către diplomaţii englezi şi cei olandezi, a fost semnat pe 21 iulie 1718, iar Austria reconfirma întregii Europe stăpânirea sa asupra Ungariei şi Transilvaniei. Prin acest tratat Poarta renunţa, în favoarea Austriei, la: Banatul Timişoarei, Valahia occidental/Oltenia, situată la vest de râul Olt şi la partea de nord a Serbiei, inclusiv la Belgrad. Austriecii mai obţineau din partea turcilor aceleaşi avantaje economice de care se bucurau şi celelalte puteri occidentale. Veneţia, tratând separat de austrieci nu primea nimic, mai mult ea renunţa în favoarea Porţii la Moreea. În urma acestui tratat poziţia austriacă în bazinul mijlociu al Dunării s-a consolidat şi mai mult. Pe lângă importantele poziţii strategice dobândite aici, austriecii se bucurau şi de importante avantaje comerciale în spaţiul otoman.

41. „I have a dream”:

 În urmă cu aproape 61 de ani, pastorul laureat al Premiului Nobel a făcut istorie cu discursul său. A avut la dispoziție doar șapte minute pentru a vorbi, dar discursul lui Martin Luther King de la Washington, D.C., va rămâne mereu în memorie. „Am un vis: ca într-o zi cei patru copilași ai mei să trăiască într-o țară în care nu vor fi judecați după culoarea pielii lor, ci după culoarea caracterului lor”, a spus King la Memorialul Lincoln din Washington, DC, la 28 august 1963. Cel mai faimos discurs din cariera lui King, în care a cerut legislatorilor americani să pună capăt discriminării rasiale și a vorbit despre visul unei societăți mai drepte, a fost ascultat de 250.000 de persoane. „Vă spun, prieteni, că, deși ne confruntăm cu dificultățile de astăzi și de mâine, eu am un vis. Acel vis este adânc înrădăcinat în visul american, că această națiune se va ridica într-o zi și va realiza adevăratul sens al crezului său: luăm de bun adevărul că că toți oamenii sunt creați egali.” – a spus pastorul. La mai puțin de două luni de la celebrul discurs al președintelui Kennedy din Berlinul de Vest, Martin Luther King s-a aflat în fața mulțimii din Washington. Pastorul baptist a avut la dispoziție șapte minute pentru a vorbi, dar când timpul limită a expirat, a început să vorbească inspirat despre visul său pentru America viitorului. Orația lui King era destinată să devină legendară, cu pasajul inspirat care începe cu „I have a dream” (Am un vis), dar măreția discursului a fost în primul rând faptul că a vorbit nu doar pentru negri, ci pentru întregul popor american. Fiind cel mai faimos reprezentant al mișcării americane pentru drepturile civile din secolul XX, King a devenit o figură importantă în politica americană pentru lupta sa împotriva discriminării rasiale, a segregării și a inegalității juridice. Numit inițial Michael King, tatăl său s-a redenumit pe sine și pe fiul său King în 1934, în timpul unei vizite în Germania, în onoarea lui Martin Luther. Numele său a devenit cunoscut pentru prima dată datorită boicotului autobuzelor din Montgomery. În 1955, mai întâi o fată de culoare pe nume Claudette Colvin și apoi o femeie pe nume Rosa Parks s-au revoltat: în ciuda obligației (legale) de a face acest lucru, au refuzat să cedeze locurile lor albilor din autobuz și au fost arestate. Diferite organizații pentru drepturile civile au lansat un apel la boicot pentru a forța compania de transport cu autobuzul să abolească dispoziția discriminatorie împotriva negrilor, lucru pe care Curtea Supremă a obligat-o în cele din urmă să îl facă. Eroul pentru drepturile civile, laureat al Premiului Nobel, s-a bazat pe nesupunere civilă și non-violență în luptele sale. Deși lupta sa pentru drepturile civile a avut succes, el însuși nu a trăit pentru a vedea rezultatele. Martin Luther King a fost asasinat la Memphis la 4 aprilie 1968 de către un regizor de filme porno ratat. Circumstanțele crimei, care sunt încă neclare. Tot în 1968 a avut loc un alt asasinat politic șocant: candidatul prezidențial Robert F. Kennedy, fratele președintelui John F. Kennedy, care a fost și el asasinat, a fost împușcat mortal de un asasin palestinian.

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ – Partea a cincea.

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ – Partea a cincea

5. Secolul Luminilor şi agonia Vechiului Regim:

Marea Britanie în epoca oligarhiei whig: Simpatiile iacobite şi politica ostilă faţă de non-conformişti au dus ladispariţia torylor de pe scena politică odată cu instalarea pe tron adinastiei de Hanovra, care s-a sprijinit pe oligarhia liberală. Înurmătoarele decenii partidul conservator nu a fost capabil nici să sealăture mişcărilor provocate de Stuarţi, dar nici să-şi combată adversariiîn dezbaterile parlamentare. Adevăratul rival al puterii de la Londraerau iacobiţii refugiaţi în Franţa, cărora Carol al XII-lea le promisese sprijinulsău în recucerirea Angliei. Eşecul monarhului suedez în RăzboiulNordului şi menţinerea dominaţiei engleze în Mediterana au asiguratînsă pe plan extern menţinerea lui George I pe tron; în interior însăcrahul Companiei Mării Sudului din 1720 a generat o profundăadversitate faţă de guvernământ şi ar fi putut aduce restauraţia dorită deiacobiţi, dacă la putere nu ar fi venit în acel moment Robert Walpole.El a condus ţara până în 1642, evitând cu grijă orice criză care ar fifavorizat opoziţia: a încercat să nu implice în niciun război pecontinent, a redus fiscalitatea, a încurajat dezvoltarea industriei şicomerţului şi expansiunea colonială. În acelaşi timp această epocă aînsemnat definitivarea formei instituţionale a cabinetului ministerial,unit şi responsabil în faţa Camerelor, şi a Parlamentului. Silit de opiniapublică să intre în război cu Spania, Walpole a fost însă demis deComune în 1742 în urma eşecului operaţiunilor britanice. După cădereasa o gravă criză s-a declanşat în clipa în care un nou pretendent Stuart adebarcat în Scoţia în 1745; după câteva succese iniţiale, iacobiţii aufost definitiv zdrobiţi la Culloden Moor (1746). O urmare neaşteptată arebeliunii a fost abolirea feudalismului în Scoţia şi declanşarea unuiproces de modernizare politică şi economică. În Anglia, în schimb,oligarhia whig a devenit din ce în ce mai odioasă prin intrigile şicorupţia ce o înconjurau; insuccesele de pe continent în Războiul de 7ani au dus la prăbuşirea dominaţiei vechilor familii liberale şi la venireala putere a lui William Pitt, adevărat tribun popular de orientare whig,străin însă de aristocraţia partidului. Susţinut de un guvern de coaliţie,Pitt a rezolvat cu succes criza internă şi externă; dar când în 1760 aurcat pe tron George al III-lea, autoritatea regală a învins dominaţia liberalcoruptă şi uzată de aproape 5 decenii de guvernare. Monarhul a instituitastfel un regim de guvernare personală peste capul unor partide preaslabe pentru a se opune.

Ascensiunea Prusiei pe scena europeană: Statul prusian a apărut abia la 1618, când îndepărtatul ducat al Prusiei,vasal Poloniei, a trecut în stăpânirea electorilor de Brandenburg dincasa de Hohenzollern. La Westfalia principele Frederic Wilhelm,supranumit „Marele Elector” şi-a extins stăpânirea în nordul Germanieiiar după pacea de la Oliva a ieşit de sub suveranitatea polonă.Conflictele secolului de preponderenţă franceză nu au afectat acest statperiferic în raport cu marile teatre de război; dimpotrivă, ele i-aupermis să se dezvolte, graţie sprijinului pe care Ludfovic al XIV-lea îl acordaoricărui potenţial rival al Austriei din spaţiul germanic. În 1700urmaşul „Marelui Elector” a profitat astfel de conjunctureinternaţională şi l-a forţat pe împărat să-i recunoască titlul regal.Urcând pe tron în 1713, Frederic Wilhelm, „Regele Sergent”, a avutdouă priorităţi: dezvoltarea militară şi expansiunea în Baltica. El aatacat Suedia când aceasta era deja la pământ după Poltava şi a obţinutastfel mai multe puncte strategice la Marea Baltică; în interior, prinpolitica sa absolutistă, a militarizat statul prusian, creând o armatăsupradimensionată pentru mărimea acestuia; codul de legi a ajuns să fiedoar o lungă listă de interdicţii. Chiar şi Austria ajunsese să se teamăde puterea Berlinului şi a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a nupermite dezvoltarea acestui rival. Când în 1740 Frederic al II-lea a urcat petronul prusian, Habsburgii au crezut că nu aveau de ce să se teamă deacest monarh cu ambiţii filozofice, care în tinereţe scrisese chiar unAnti-Machiavelli. El avea să se dovedească însă cel mai redutabilduşman al Vienei.

Relaţiile între puterile europene în prima jumătate a secolului al XVIII-lea: Imperiul Otoman a ştiut să profite de convulsiile europene alesuccesiunii spaniole şi Războiului Nordului pentru a-şi restabili poziţia.În 1711 Petru I cel Mare şi aliatul său, domnul moldovean DimitrieCantemir, au fost învinşi la Stănileşti, ruşii pierzând astfel Azovul. Treiani mai târziu, turcii au declarat război Veneţiei şi au reluat Moreea.Viena s-a grăbit să intervină diplomatic, iar când Poarta a respinsofertele de pace Eugeniu de Savoia a invadat Banatul, bătându-i peotomani la Petrovaradin. Belgradul a căzut în 1717 în mâinileaustriecilor, care şi-au impus voinţa prin pacea de la Passarowitz(1718): Turcia ceda Banatul, nordul Serbiei şi Bosniei şi Oltenia şidădea dreptul supuşilor habsburgici să facă comerţ pe teritoriul ei.Marea problemă a Vienei era însă succesiunea; împăratul Carol al VI-leaneavând decât fete, el a promulgat în 1713 „Sancţiunea Pragmatică” cedeclara indivizibilitatea ţărilor sale şi dreptul de moştenire pe liniefeminină în casa de Habsburg. Asigurarea respectării acestui actdevenea astfel prioritatea politicii lui Carol al VI-lea; însă dacă pe plan internratificarea ei nu a fost o problemă, în exterior Austria avea să seconfrunte cu pretenţiile altor puteri.Spania lui Filip al V-lea era unul dintre cele mai slabe state europene.Ministrul Alberoni, care dirija politica de la Madrid, intenţiona săschimbe această situaţie printr-o politică de anexiuni în Italia, astfel căîn vara anului 1717 trupele sale au debarcat în Sicilia şi Sardinia. Spremarea surprindere a lui Filip, francezii nu l-au susţinut diplomatic înaceastă acţiune; dimpotrivă, ei au realizat o „cvadruplă alianţă” cucelelalte puteri europene al cărei scop final era schimbarea acestorinsule între Savoia şi austrieci. Spaniolii au refuzat să accepte dictateleacestui areopag. A fost nevoie ca flota lor să fie distrusă de englezi laCapul Passaro iar trupele franceze să declanşeze o invazie pentru carezistenţa Madridului să cadă; şi odată cu ea şi Alberoni (pacea de laHaga, 1720). Trădarea Parisului nu a fost însă uşor uitată, o lungăperioadă de ostilitate instalându-se între cele două ramuri ale casei deBourbon. Spania a încercat să-şi reorienteze politica externă spre oalianţă cu Habsburgii, primul tratat de la Viena (1725) acordândprivilegii unei companii comerciale austro-flamande. Confruntat însăcu ostilitatea celorlalte state europene, Filip al V-lea s-a grăbit să cedeze şi aintrat în secret în tratative cu francezii şi cu puterile maritime. Înschimbul primirii Parmei şi Piacenzei el a rupt acordurile cu împăratul;dar nici acesta nu a acceptat o situaţie de izolare diplomatică, aliindu-secu Rusia ş Prusia (1726) astfel că după lungi negocieri s-a încheiat aldoilea tratat de la Viena (1731) care consfinţea o situaţie de echilibru învestul continentului şi în acelaşi timp recunoaşterea „SancţiuniiPragmatice”. Pacea s-a menţinut doar până în 1633, când marile puteriau intervenit în chestiunea succesiunii poloneze. Chestiunea Poloniei sepusese încă de la Războiul Nordului, când monarhul legitim, August al II-leade Saxonia, fusese detronat de pretendentul suedez Leszczynski. Repuspe tron de ruşi, August a devenit un monarh nepopular prin tendinţelesale absolutiste, astfel că după ce a murit seimul nu s-a grăbit săsprijine urcarea pe tron a fiului său, August al III-lea, alegându-l în schimbrege pe Leszczynski, promovat de diplomaţia franceză. Principelesaxon beneficia şi el de susţinerea Rusiei şi Austriei; când trupeleţariste au invadat Polonia, Franţa a avut un excelent pretext pentru aataca ţările Habsburgilor. Miza conflictului era de fapt Lorena, al căreiduce urma să se căsătorească cu moştenitoare tronului imperial,unindu-şi astfel ţara cu Austria; or pentru francezi, o asemenea situaţieera inacceptabilă. Ei au atacat energic pe toate fronturile cu sprijinspaniol şi piemontez, iar trupele Vienei, conduse de bătrânulEugeniu de Savoia, s-au dovedit inferioare: Milano, Neapole şi Siciliaau căzut în mâinile francezilor şi doar sosirea unor ajutoare din parteaRusiei a salvat situaţia militară. În Polonia, în schimb, trupele ţariste l-aubătut pe Leszczynski; asediat în Danzig, acesta a trebuit săpărăsească ţara. Războiul a luat sfârşit în toamna anului 1735 printratatul de la Viena: Neapole şi Sicilia au revenit unei ramuri secundarea Bourbonilor în timp ce Austria lua Parma şi Piacenza, ducele deLorena schimba ducatul său (ce-i revenea lui Leszczynski, iar dupămoartea acestuia, Franţei) cu Toscana iar Parisul garanta „Sancţiunea”.Pacea a nemulţumit, astfel că nu a devenit efectivă decât în 1738 prin altreilea tratat de la Viena.Pe teatrul oriental, Rusia intrase din nou în război cu Imperiul Otoman.Austria a fost obligată să-şi respecte alianţa cu ţarul; după moartea luiEugeniu ea nu mai avea niciun mare general şi în plus îşi subestimainamicul, astfel că trupele habsburgice au fost înfrânte. Prin pacea de laBelgrad (1739) se restituiau Turciei Serbia şi Oltenia, în schimb Rusialua definitiv Azovul. Prestigiul Vienei a ieşit extrem de ştirbit din acestconflict; Carol al VI-lea a murit la un an după Belgrad iar succesoarea sa,Maria Tereza, se găsea în faţa unei situaţii dificile. Aparent toateputerile europene recunoscuseră „Sancţiunea”; în realitate poziţiaAustriei era fragilă, atâta vreme cât sigurul ei aliat important, Anglia, seangajase în falimentarul război colonial cu spaniolii. Frederic al II-lea aconsiderat că era momentul potrivit pentru a trece la dezmembrareaţărilor habsburgice; el a revendicat bogata provincie minieră Silezia, iarcând Maria Tereza a refuzat să-i satisfacă cerinţele, a declarat război.Excelenta armată prusiană i-a zdrobit pe austrieci la Mollwitz (1741);această victorie a dat semnalul intervenţiei inamicilor Vienei -Bourbonii, Bavaria şi Saxonia – care urmăreau câştiguri teritoriale peseama Habsburgilor. Profitând de o scurtă pace încheiată în 1742,Maria Tereza a reuşit să reziste ofensivei încheind o alianţă cu puterilemaritime, iar Rusia era gata şi ea să-i vină în ajutor. Frederic s-a grăbitsă-i învingă pe austrieci la Hohenfriedberg şi să semneze pacea de laDresda (1745) prin care obţinea Silezia. Francezii, rămaşi fără aliaţi, auobţinut la Fontenoy un mare succes militar, dar în cele din urmă autrebuit să cedeze, încheind la Aachen un tratat extrem de dezavantajos(1748).„Prost ca pacea”s-a spus despre acest tratat de pe urma căruia cel mai important aliat allui Frederic nu a obţinut niciun câştig după 7 ani de război.Pe teatrul balcanic, ruşii au decis să profite de îndepărtarea Austriei,mai preocupată de consolidarea poziţiei ei în raport cu Prusia, şi audeclanşat un nou război anti-otoman. Turcia era epuizată depermanenta stare de conflict atât cu Occidentul cât şi cu ImperiulPersan, astfel că operaţiunile au decurs extrem de favorabil pentruforţele ţariste. În 1770 flota otomană a fost zdrobită la Ceşme, apoiruşii au repurtat două victorii terestre la Larga şi Cahul, susţinuţi şi devoluntari români. Turcia a fost silită să încheie un armistiţiu, iar la 10iulie 1774 a semnat tratatul de la Kuciuk-Kainargi care prevedeaextinderea Rusiei la Marea Neagră, dreptul acesteia de a interveni înfavoarea supuşilor ortodocşi din Imperiul Otoman şi un oarecare gradde libertate a comerţului pentru Ţările Române. Moscova ar fi doritchiar o dezmembrare a teritoriilor Porţii, însă austriecii s-au opus,lăsându-i în schimb să se despăgubească prin împărţirea Poloniei.

Politica internă a statelor europene în secolul XVIII: Secolul al XVIII-lea a fost un „Secol al Luminilor”. Iluminismul a reprezentat uncurent de gândire filozofic, social, politic şi literar îndreptat împotrivareminiscenţelor feudale, a dogmelor şi prejudecăţilor, pe care dorea să le învingăprin forţa raţiunii, a educaţiei menite să lumineze minţile maselor. Ideileiluministe s-au răspândit în întreaga Europă, fundamentând mai întâi acţiuneaopoziţiilor burgheze, iar din a doua jumătate a veacului întemeind teoriile„despotismului luminat”. În Marea Britanie, influenţa unor asemenea concepţii afost mai degrabă redusă, societatea engleză fiind ostilă oricăror intervenţiicentralizatoare, fie ele şi cu ambiţii raţionalizatoare. Un Walpole, de pildă, priveapolitica mai degrabă pesimist, ca pe o lume a intrigii şi a corupţiei; şi deşilibertăţile civile ale britanicilor stârneau admiraţia întregii Europe, nici whigii nicitory nu s-au arătat permeabili la idealismul politic iluminist.Dominaţia spirituală era exercitată de Franţa: savanţii şi scriitorii ei instauraseră onouă prepondernţă, a spiritului însă, asupra întregii Europe. De la Petru I cel Marela Frederic al II-lea, monarhii absolutişti încercau să imite Parisul şi ideile franceze, iarautori ca Diderot sau Voltaire erau licitaţi între aceste curţi periferice europene,cărora le aduceau o nouă strălucire. Limba franceză oferea de asemenea unexcelent instrument de comunicare, atât diplomatic cât şi cultural, pentru lumeaVechiului Regim. Pe plan intern, situaţia Franţei nu era însă nici pe departestrălucită. După bancruta de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea a urmat cădereasistemului lui Law, care a antrenat o nouă bancrută şi a afectat grav încrederea încreditul public. Scoţianul Law a propus înlocuirea completă a numeraruluimetalic cu hârtia-monedă; în acest scop el a înfiinţat o bancă privată, pe caresprijinul statului a transformat-o în bancă regală (1718); în acelaşi timp s-a creato companie colonială pe acţiuni, garantată de terenurile virgine din Louisiana.Când Law a mărit emisiunea de bancnote şi de acţiuni, profitând de imensacreştere a cursului acestora, sistemul s-a prăbuşit în 1723, producând efecteinflaţioniste, neîncredere în hârtia-monedă, dar şi încurajarea activităţilorcomercialeÎn viaţa politică s-a înregistrat o mare instabilitate: Ludovic al XV-lea fiindminor, parlamentele i-au acordat regenţa ducelui de Orléans; dar Filipal Spaniei, instigat de Alberoni, a emis şi el pretenţii la această poziţie,care l-ar fi făcut arbitrul Europei ceea ce a dus în ultimă instanţă la„cvadrupla alianţă”. Nici ministrul de la Paris, Dubois, nu a fost maicapabil să realizeze unitatea de acţiune a celor două ramuri ale casei deBourbon; în schimb această perioadă a marcat o puternică reacţieîmpotriva absolutismului şi un reviriment al rolului „corpurilorintermediare” (Parlamentele). În 1723 la moartea lui Orléans puterea atrecut la ducele de Bourbon care a continuat aceeaşi politică rece faţă despanioli; devenit nepopular, a fost răsturnat în 1726 de preceptorulregelui, cardinalul de Fleury, care a exercitat puterea până la moartea saîn 1743. El şi-a propus redresarea economică a Franţei şi evitarea unorconflicte în exterior: în acest scop a restabilit şi pacea cu Bourbonii dela Madrid prin înţelegerea de la Soissons, însă ulterior presiunile curţiil-au silit să intervină în succesiunile poloneză şi austriacă. După el,politica franceză a suferit o serie de eşecuri externe ca urmare a roluluinefast jucat de amanta monarhului, doamna de Pompadour. Abia în adoua jumătate a veacului ministrul Choiseul a reuşit să ridice din nouforţele Franţei, epuizate şi învinse în Războiul de Şapte Ani. După ce arefăcut prosperitatea coloniilor şi comerţului francez şi a interzisordinul iezuit, Choiseul a fost răsturnat de un complot al curţii, ce a dusla putere o camarilă incapabilă să gestioneze grava criză financiară încare intrase ţara. Noul monarh, Ludovic al XVI-lea, ajuns pe tron în 1774, aadus la putere o serie de miniştri reformatori: Turgot, Necker, Calonne,Brienne; dar opoziţiile nobiliare şi burgheze, pe care slaba putere regalănu era capabilă să le frângă, au dus la eşecul acestor tentative derefacere financiară a Franţei, pregătind practic Revoluţia.Franţa nu a fost singura ţară în care monarhiei absolutiste i-a luat loculo epocă de instabilitate politică. În Suedia, după asasinarea lui CarolalXII-lea în 1718 a urmat o lungă epocă de reacţiune aristocratică numită„era libertăţii”. Dominaţia baltică era definitiv pierdută ca urmare aRăzboiului Nordului; în interior partidul nobiliar, „Pălăriile”, adept alpoliticii inflaţioniste, se înfrunta cu cel burghez, „Bonetele”, susţinătoral stabilizării financiare. Puterea monarhică decăzuse complet, viaţapolitică fiind dirijată de Dieta în care cele două facţiuni se luptau,finanţate fiind din exterior: în vreme ce partidul burghez se bucura desubsidii britanice şi ruseşti, „Pălăriile” erau cumpărate de Franţa. Unambasador ţarist descria astfel această situaţie:„Aici este o adevărată Polonie; fiecare este propriul săustăpân, subalternii nu mai ascultă de superiori,dezordinea este completă.”Comparaţia era perfect îndreptăţită, căci după războiul de succesiunePolonia lui August al III-lea nu a mai fost decât o marionetă politică amagnaţilor şi a marilor puteri. La moartea monarhului saxon în 1763 petron a urcat, după un aprig conflict, ultimul rege polon, StanislavPoniatowski, impus atât de unchiul său, influentul Adam Czartoryski,partizan al întăririi puterii regale, cât mai ales de Moscova şi de Berlin,care în anul următor au semnat un tratat prevăzând imixtiunea comunăîn afacerile interne ale Varşoviei. Politician iluminist, Poniatowski afăcut încercări disperate de a ridica puterea poloneză prin introducereaveto-ului monarhic şi a toleranţei religioase, iar partidul filo-rus dininterior i-a acordat sprijinul său; dar toate acţiunile sale se izbeau deopoziţia nobilimii catolice organizată în Confederaţia de la Bar (1768).Când aceasta a intrat deschis în război cu Poniatowski şi cu protectoriide la Moscova, marile puteri au decis să lichideze statul polonezîmpărţindu-l între ele. Trupele ruse, prusiene şi austriece au ocupatregiuni întregi ale ţării, a căror anexare a fost consfinţită printr-unacord (1772); singură Maria-Tereza s-a opus acestei acţiuni, una dintrecel mai reprobabile din întregul secol XVIII. Dieta a acceptat aceastăstare de fapt; ca urmare, 20 de ani mai târziu, Berlinul şi Moscova auprocedat la o nouă dezmembrare, fără a mai ţine seama de austrieci. Dedata aceasta polonezii s-au răsculat, sub conducerea lui TadeuszKosciuszko, şef al „partidei naţionale”; în primăvara anului 1794 acestaa eliberat capitala şi a desfiinţat servajul, fiind însă rapid învins deintervenţia externă; urmarea revoltei a fost completa lichidare aPoloniei printr-un tratat ruso-austriac la care a aderat ulterior şi Prusia(1795).Alte ţări europene au cunoscut în schimb o evoluţie diferită, în direcţiaîntăririi autorităţii centrale sau a instituirii „despotismului luminat”. ÎnMarea Britanie George al III-lea a încercat să reînvie prerogativele coroanei,reducând cabinetul la un instrument docil; şi a reuşit aceasta substituindcorupţiei parlamentare whig propria sa corupţie. Între 1760-1782 el aguvernat fără partide, reuşind să submineze chiar şi prestigiul lui Pitt(devenit conte de Chatham) care a încercat să asigure un echilibru întreCoroană şi Parlament. Dobândirea independenţei de către coloniileamericane a ruinat însă guvernarea personală a lui George; Comuneleau decis că rezultatele acesteia erau dezastruoase şi că puterea regală artrebui diminuată; ele au adoptat o moţiune care condamna dur războiuldin America şi au provocat demisia cabinetului impus de monarh iar laputere au revenit vechile partide, regenerate însă, cu un personal politicşi cu idei noi. Iniţial whigii, duşmani declaraţi ai regelui, au ajuns laguvernare; în doar un an ei au reuşit să reducă masiv corupţiaparlamentară, dar radicalismul principalului lor teoretician, EdmundBurke, i-a îndepărtat de la putere, aducând în schimb un cabinet torycondus de tânărul Pitt; se instala astfel domnia oligarhiei conservatoare.Pe continent modelul „despotismului luminat” a fost adoptat de toateregimurile autocratice în încercarea de a combate abuzurile VechiuluiRegim fără a afecta infrastructura statului şi societăţii: astfel în PrusiaFrederic al II-lea, influenţat de Voltaire, a înlocuit vechea organizare feudalăa Brandenburgului, dominată de aristocraţia junkerilor, cu un statmodern, extrem de dezvoltat economic şi de urbanizat, cu unînvăţământ de cea mai bună calitate, capabil să susţină eforturilemilitare enorme în raport cu populaţia şi dimensiunile ţării. În ImperiulȚarist, după Petru I cel Mare, a urmat o perioadă în care mersulreformelor a fost încetinit de domnia unor suverane incapabile,influenţate de favoriţii lor. Opera lui Petru a fost completată abia deEcaterina a II-a (1762-1796) care a continuat expansiunea externă şidezvoltarea economică şi administrativă a Rusiei în ciuda tendinţelorcentrifuge atât ale nobilimii, ostilă birocratizării şi secularizării, cât şiale ţăranilor, a căror condiţie s-a înrăutăţit. Ele s-au materializat înrăzboiul ţărănesc condus de Emilian Pugaciov, ce a răvăşit regiuneaagricolă a Volgăi între 1773-1775; însă progresele, chiar şi forţate, aleRusiei nu au putut fi oprite de aceste opoziţii. Austria a trecut printr-unproces similar în timpul Mariei-Tereza (1740-1780) şi mai ales al fiuluiacesteia, Iosif al II-lea (1780-1790). Habsburgii au întreprins cea maiînsemnată tentativă de reformare a statului înainte de RevoluţiaFranceză, îmbinând absolutismul politic cu ideile iluminismului.„Unitatea statului şi centralizarea administrativă,organizarea teritorială a statului prin desconsiderareaconştientă a graniţelor istorice, suprimarea tuturordrepturilor speciale ale stărilor şi confesiunilor într-undrept civic general egal pentru toţi, eliberarea iobagilorşi repartiţia echitabilă a sarcinilor de stat asupra tuturorpăturilor sociale şi emanciparea statului de bisericăsunt”, – în opinia marelui istoric Otto Hintze -, „trăsăturile caracteristice„despotismului luminat” austriac, numit şi iosefinism.” Consecinţeleacestui program reformator au fost însă discutabile: dacă el a permisridicarea unor popoare până atunci oprimate, precum românii dinArdeal, a eliminat servajul şi a dat un avânt politicilor sanitare şieducaţionale, în schimb a creat, ca şi în Prusia, un Beamtenstaat, un statbirocratizat autoritar, reacţie necesară la nenumăratele opoziţiiîntâmpinate de un asemenea intervenţionism etatic. Din acest punct devedere, poate cel mai mare succes al politicii iluministe a fostînregistrat în Toscana, unde fratele lui Iosif al II-lea, viitorul împărat LeopoldalII-lea, a aplicat în 25 de ani de guvernare o serie de măsuri modernizatoaremoderate, care să nu lovească deschis nici în puterile locale şi nici înBiserică. Chiar şi în Suedia „Bonetele”, care ajunseseră să controlezeDieta au fost răsturnate de la putere de către Gustav al II-lea cu sprijinularistocraţiei în 1772, instaurându-se un regim de „despotism luminat”caracterizat prin slăbirea puterii marii nobilimi, dar şi prin fiscalitateaexcesivă; ca urmare monarhul a fost asasinat 20 de ani mai târziu decătre aristocraţii jigniţi de desfiinţarea privilegiilor.

Războiul de Şapte Ani: Politica echilibrului de putere, ce caracterizase prima jumătate asecolului, a luat sfârşit odată cu radicalizarea conflictelor colonialedintre Franţa şi Marea Britanie. Aparent politica engleză pe continentse baza pe sprijinul Austriei şi Rusiei; dar în mod surprinzător înianuarie 1756 britanicii au semnat tratatul de la Westminster cuFrederic al II-lea, prin care îi garantau Silezia, ameninţând în acelaşi timpputerea habsburgică, în timp ce lor li garanta Hanovra, domeniulereditar al dinastiei de la Londra. Rezultatul a fost completa răsturnarea vechiului sistem de alianţe: Franţa a renunţat definitiv la vechea eipolitică germană bazată pe Hohenzollerni şi a trecut de partea Austriei,ca şi ruşii, suedezii şi statele din Imperiu. Informat de pregătirilemilitare ale acestei coaliţii, Frederic a decis să atace primul, declanşândastfel Războiul de Şapte Ani, prima conflagraţie la scară mondială. Laînceput operaţiunile au fost favorabile anglo-prusienilor: Frederic i-abătut pe saxoni la Pirna şi a invadat Cehia; dar adversarii săi eraucâştigători pe termen lung. Francezii au cucerit baza britanică dinMinorca, Dieta imperială a ridicat trupe pentru Maria Tereza iararmatele acesteia i-au gonit pe prusieni din Boemia, în vreme ce ruşii îibăteau în Prusia Orientală; Hanovra a căzut şi ea în mâinile forţelorfranceze. Spre sfârşitul anului 1757 situaţia anglo-prusienilor păreadisperată când Frederic a luat iniţiativa atacând armata franceză laRosbach. Victoria sa a fost strălucită, iar Parisul a ieşit practic dinluptă; apoi trupele prusiene s-au întors în est, unde austriecii şi ruşiiatacau în acelaşi timp Brandenburgul. Într-o cursă disperată, Frederic iaînfruntat la Leutha, Zorndorf, Hochkirch, apoi a suferit o gravăînfrângere în bătălia de la Künersdorf (1759). Aliaţii nu s-au doveditînsă capabili să-şi exploateze succesul, pe care Frederic îl credeadecisiv; în 1760, el a reuşit să schimbe din nou soarta conflictului, deşiforţele austro-ruse ocupaseră Berlinul. La Liegnitz şi la Torgauimperialii au fost grav bătuţi; Maria Tereza nu mai putea să recrutezealte trupe; pe tronul de la Moscova urcase un ţar favorabil Prusiei, carea încheiat pace cu aceasta; Suedia epuizată a ieşit din război. În 1762Frederic a obţinut victoria finală asupra austriecilor la Reichenbach,recucerind astfel Silezia. Pe alte teatre de război, britanicii au reuşit,graţie energicei politici a lui Pitt, să înfrângă Franţa: bătăliile maritimede la Lagos şi Quiberon (1759) au asigurat supremaţia flotei engleze; înCanada, după câteva succese iniţiale, francezii au fost respinşi,pierzând Quebec şi Montreal; imperiul colonial francez din India s-aprăbuşit după bătălia de la Plassey (1757), guvernatorul localpredându-se odată cu capitala sa trei ani mai târziu; chiar şi în Antile şiîn vestul Africii englezii au reuşit să se impună, înlăturând vecheadominaţie a Parisului. În aceste condiţii, guvernele francez şi britanicau început negocierile la sfârşitul anului 1762, semnând în februarie1763 tratatul de la Paris, care consfinţea pierderea de către Franţa aCanadei, estului Louisianei (cedat Spaniei) şi celei mai mari părţi aIndiei; se instaura astfel hegemonia maritimă şi colonială a MariiBritanii. În acelaşi timp Prusia şi Austria semnau pacea de laHubertusburg pe baza statu-quo-ului.Secretul îndelungatei rezistenţe a lui Frederic în faţa forţelor coalizateale Europei a fost imensa forţă a armatei sale, care în acelaşi timpconstituia şi principalul instrument al „despotismului luminat”împotriva forţelor centrifuge. Pentru a nu afecta economia unor teritoriişi aşa sărace, atât Frederic Wilhelm cât şi fiul său îşi recrutau soldaţiidintre străini sau în ţărănimea săracă; în timp ce junkerii aveauobligaţia de a-şi trimite fii la oaste, din ei formându-se corpul ofiţeresc- ceea ce permitea suveranului să controleze nobilimea prusiană, carealtfel ar fi urmat exemplul celei din Polonia vecină. În acelaşi timp,conflictele Secolului Luminilor erau războaie de profesionişti – nobilisau aventurieri săraci – a căror anvergură nu trebuie să ne facă săcredem într-o generalizare a stării belice la nivelul societăţilor şistatelor europene. Istoricul britanic Michael Howard afirmă că: „Însecolul XVIIIrelaţiile comerciale, culturale şi de civilizaţie aucontinuat aproape nestingherite pe timp de război.Războaiele aparţineau regilor. Rolul cetăţeanului onestera să-şi plătească taxele … Nu i se cerea nici să decidădacă se va porni sau nu război, nici să ia parte la el.Aceste chestiuni erau arcana regni, exclusivepreocuparea suveranului.”

Independenţa coloniilor americane: Coloniile britanice din America de Nord au fost întemeiate începând din1607; dar datorită circumstanţelor extrem de diverse ale fondării lor, prezentaumari diferenţe de organizare: astfel coloniile din sud erau bazate pe o agriculturăsclavagistă făcută pe mari latifundii şi erau anglicane sau chiar catolice, în timpce Nordul, burghez şi industrializat, ţinea de sectele non-conformiste şi era decimai liberal.În doua jumătate a secolului al XVIII-lea cele 13 colonii fondate depionierii englezi pe teritoriul Americii de Nord şi-au câştigat independenţa,formând un nou stat destinat unei cariere prodigioase. Imperiul colonial britanicera practic o federaţie de teritorii auto-guvernate; iar teritoriile nord-americane nuse abăteau de la această regulă. Tendinţele lor de independenţă au început să semanifeste odată cu eliminarea dominaţiei franceze în Canada în Războiul deŞapte Ani, care a făcut inutilă protecţia metropolei. Guvernarea autoritară a luiGeorge al III-lea se găsea însă într-un impas financiar, a cărui soluţie a crezut că o poategăsi în impozitarea acestor teritorii. Coloniştii au refuzat să plătească taxe votatede un Parlament în care nu erau reprezentaţi; s-a instalat astfel o stare conflictualăîntre metropolă şi colonii, în ciuda eforturilor de mediere ale lui Pitt. Îndecembrie 1773, după numeroase incidente violente, câţiva americani din Boston,deghizaţi în indieni, au urcat pe o navă britanică şi au aruncat în mare încărcăturade ceai a acesteia, în semn de protest faţă de taxele puse pe acest produs.Magistraţii locali au refuzat să-i pedepsească; Londra a reacţionat în schimbexcesiv, anulând libertăţile coloniei şi impunând judecarea proceselor politice înmetropolă. Aceste decizii au dus la ralierea tuturor coloniilor americane în jurulBostonului şi la decizia convocării unui Congres al acestora la Philadelphia.Delegaţii, între care Washington, Franklin, John Adams, adoptară mai multehotărâri ce consfinţeau independenţa de facto, urmate la 4 iulie 1776 deDeclaraţia de independenţă. În replică, Anglia trimise un corp expediţionar cumisiunea de a supune complet coloniile. Războiul a durat şapte ani (1776-1783),timp în care nedisciplinatele trupe americane au fost transformate de GeorgeWashington într-o armată capabilă să facă faţă britanicilor, cu ajutorul a numeroşivoluntari europeni, precum La Fayette, von Steuben, Kosciuszko sau Fersen. Nueste mai puţin adevărat că după prima victorie importantă a coloniştilor laSaratoga (1777) Franţa, Olanda şi Spania s-au grăbit să intervină de parteaacestora la solicitările diplomaţiei americane conduse de Franklin. La scurt timp,ţările din nordul Europei au format şi ele o „ligă a neutralităţii armate” în scopulapărării intereselor neutrilor în raport cu Anglia; conflictul a luat astfel o turnurăextrem de nefavorabilă pentru Londra. Flota Bourbonilor a reuşit să rupăcomunicaţiile acesteia cu corpul expediţionar, care s-a predat la Yorktown (19octombrie 1781) forţelor franco-americane ale lui Washington. Vestea capitulăriia însemnat sfârşitul guvernării personale a lui George al III-lea, iar Parlamentul readusla putere a semnat pacea la Versailles, recunoscând independenţa Statelor Uniteale Americii şi retrocedând o parte din coloniile luate Spaniei şi Franţei(3 sept.1783).

Geneza democraţiei americane: Congresul continental de la Philadelphia nu era capabil să furnizeze o guvernareefectivă a fostelor colonii americane; practic, în ciuda adoptării unor Articole aleConfederaţiei” care schiţau proiectul Statelor Unite ale Americii (1777),Congresul nu putea purta politică externă, ridica trupe sau impozite şi nu aveaputere judiciară. La sfârşitul conflictului, populaţia şi mai ales armata ajunseserăsă dispreţuiască slăbiciunea acestei guvernări de război. Dezorganizarea nu aîntârziat să producă rezultate negative: soldaţii au forţat Congresul să-iîmproprietărească, iar acesta a fost nevoit să confişte pământurile marilorproprietari conservatori, care cel mai adesea erau loiali Londrei; în adunare, ofacţiune liberală şi non-conformistă condusă de Jefferson şi Madison se înfruntacu partizanii unei biserici de stat, în frunte cu radicalul Patrick Henry, înproblema toleranţei religioase; raporturile dintre state se tensionaseră la maximiar în vara 1786, pe fondul completei lipse de fonduri a Congresului, veteranulDaniel Shays declanşă o răscoală împotriva marilor latifundiari. Shays a fostzdrobit la începutul anului următor; dar criza era atât de gravă, încât se deciseconvocarea unei Convenţii Constituţionale la Philadelphia. Proiectul deConstituţie adoptat de aceasta a generat însă noi conflicte între Federalişti,partizanii unui guvernământ puternic, şi Anti-Federalişti, adepţi ai descentralizăriisub forma unei ligi de state independente. Hamilton şi Jefferson au fost marilepersonalităţi politice ale acestei epoci. Primul, fost aghiotant al lui Washington, aajuns să conducă alături de Adams partidul federalist. El susţinea o concepţie maieuropeană asupra politicii, accentuând rolul statului şi necesitatea centralizării; învreme ce Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de independenţă, era promotoruldemocraţiei egalitare, al unei libertăţi maxime, şi în acest scop cerea diminuarearolului statului.Sub presiunea argumentelor, expuse în principal de Federalist Papersale lui Hamilton, Madison şi Jay, statele americane au trecut laadoptarea acesteia de la sfârşitul anului 1787. Trebuia acordul a 9 statepentru ca actul să intre în vigoare; graţie influenţei liderilor federaliştişi a lui Washington, acesta a fost obţinut, iar în primăvara anului 1789s-a întrunit primul Congres şi a fost ales primul preşedinte, în persoanalui George Washington. În septembrie, elementele liberale şi democrateau obţinut şi completare Constituţiei prin adoptarea a 10 amendamentece garantau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; Constituţia deveneaastfel cel mai eficient instrument politic. După cum a spus şi premierulbritanic Gladstone:„Dacă Constituţia engleză este organizarea cea maisubtilă produsă de mersul istoriei, Constituţia americanăeste opera cea mai admirabilă care a putut fi produsă laun moment determinat de minţile şi voinţele omeneşti.”

NOI EVOLUȚII PE FRONTUL POLITICII DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

NOI EVOLUȚII PE FRONTUL POLITICII DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Despre comasare și … rocadă:

 Comasarea și rocada președinților – manevrele liderilor PSD și PDL mascat în PNL – urmăresc perpetuarea la putere pe următorii zece ani. Pentru credibilizare folosesc argumentul luptei împotriva extremismului. Comasarea europarlamentarelor cu localele, pentru care liberalii stau slugi în fața PSD, a intrat în linie dreaptă în mod oficial. Disperarea PNL este mare – fără suprapunerea localelor, în care primarii se implică trup, suflet și bani, rezultatul la europene va fi slab, undeva între 15 și 18%, spun sondajele, iar conducerea partidului riscă să fie măturată sau să-și piardă mult din influența și puterea de a decide direcția și alianțele partidului. Și PSD-ului i-ar conveni o astfel de comasare, dar în măsură mai mică – activul lui de partid este mai bine organizat și se mobilizează și în afara interesului limitat al localelor. Dar PSD vrea ceva ce nu a mai pupat de peste 20 de ani: palatul Cotroceni. Mai vrea control total, să revină la vremurile de glorie ale partidului-stat. Problema este că nu poate de unul singur, are nevoie de un PNL micuț și obedient, căruia să-i arunce niște oase de ros. Social-democrații nu sunt însă siguri de PNL, de aici ideea „planului pe zece ani”, adică o înțelegere de împărțire a puterii și țării. Ciolacu se visează președinte, toate acțiunile lui merg în direcția asta, dar se teme de lebedele negre care au prostul obicei să-și tot facă apariția pe apele prezidențialelor. Se mai teme de serviciile secrete, despre care pe la anumite colțuri se șoptește că ar vrea un președinte „mai spălat și mai cu carte”, care să fie în stare să îndruge câteva cuvinte în engleză și să arate un CV mai puțin rușinos. Unul ca Geoană. Poate asta să fie explicația că Geoană e pe primul loc în diverse sondaje. Pe scurt, PSD are un plan măreț de împărțire a țării: tura asta de alegeri merge la Cotroceni Ciolacu, iar la Victoria Ciucă, dacă este băiat cuminte și nu-l dau jos „răsculativii” din partid. Tura viitoare se face rocada în sens invers. Cine o mai apucă, pentru că în cinci ani câte nu se pot întâmpla. Planul rocadei președinților e o „idee bună” a spus Ciolacu, „dar să fie pe mandat complet, că nu ne jucăm”. Așa cum s-au „jucat” la premieri, probabil. Păi, la președinte rocada nici nu are cum să fie altfel decât pe mandat complet, că așa scrie la Constituție. Iar de Constituție nu se pot atinge, deși sunt convins că ar face ca Putin, dacă ar putea! Dar nu le dă mâna, pentru că, totuși, în România poporul are obiceiul să iasă în stradă și să-și ia liderii la huiduieli. Sau chiar mai rău. Ciucă nu a respins năstrușnica idee ferm, așa cum i-ar sta bine unui general, fie el metamorfozat în politruc. Vivace cum îl știm, a spus că „nu s-a discutat în partid” și că o problemă atât de complicată trebuie „analizată cu mare atenție”. Are dreptate! Știe, sărmanul, că nu are nicio șansă la turul 2 al prezidențialelor, că pică între scaunele lui Marcel și Georgel. Apelul lui arată disperarea: „Fraților, ori ne ridicăm și câștigăm toți, ori pierdem toți!”. Aiurea! Unii pierd mai mult, el și conducerea, de pildă, alții, mai puțin, cei care nu au prins abonament la sinecuri și contracte cu statul. Rocada președinților și planul pe zece ani sunt noaptea minții! Totuși, de la revoluție încoace nu a avut niciun partid tupeul să propună așa ceva. Arată disprețul profund față de regulile jocului democratic și de electorat. Chiar dacă nu pot pune între paranteze alegerile, pot face în așa fel încât ele să fie golite de democrație. Comasarea, rocada tandemului președinte-premier, listele comune merg în direcția asta. Chiar dacă manevra nu le va ieși la toate tipurile de alegeri, simplul fapt că le dă în cap una ca asta este extrem de grav, pentru că arată cât de profund viciate sunt partidele mainstream. Cinic este și că folosesc două argumente cvasimincinoase: pericolul extremismului și nevoia de stabilitate. Mesajul este simplu: doar cu noi, PSD și PNL, România poate asigura o guvernare stabilă, fără crize politice, într-o perioadă internațională extrem de tensionată. Doar noi putem opri ascensiunea AUR și SOS, intrarea lor la guvernare. În numele acestor false deziderate, care ascund, de fapt, dorința de a se eterniza la putere, PSD și PNL se credibilizează, se legitimează democratic. Stabilitatea, argumentul în jurul căruia s-a format coaliția PSD-PNL și s-a pus în practică rotația premierilor, ascunde, de fapt, refuzul de a face reforme, menținerea statu-quoului. Este o justificare care, s-a văzut deja, a fost folosită pentru multe decizii nedemocratice. Cât privește pericolul extremismului, liderii PSD și PNL l-au încurajat multă vreme perfect conștienți de ceea ce fac. Pe de o parte, în cele două partide sunt destui care gândesc fix ca Simion și Șoșoacă, având un mesaj asemănător în liniile lui fundamentale. Pe de alta, creșterea extremismului era (și este) utilă în fața Bruxelles-ului în diverse negocieri și pentru confirmarea lui Ciolacu ca partener democratic. În plus, premierul și-a făcut socoteala unei competiții cu Simion în turul doi al prezidențialelor. Mai mult decât oricând până acum, pentru a-și pune în aplicare planurile, liderii PSD și PNL au nevoie de extremiști, de aceea vor face din lupta împotriva lor tema campaniei care a început. Așadar, comasați alegerile, dacă vă este atât de frică de faptul că majoritatea alegătorilor s-au săturat să vă voteze și singura voastră speranță au rămas combinațiile și presiunile făcute la nivel local de către primari! Comasați alegerile, dacă Ciucă și Bode se tem că li se va încheia prematur cariera politică, după ce PNL a ajuns pe locul 3 sau 4 în sondaje, sub magistrala lor conducere! Comasați alegerile, dacă Ciolacu este speriat de perspectiva că va pierde alegerile prezidențiale chiar și în cel mai favorabil context politic pentru PSD din 2000 încoace și, implicit, i se va încheia și lui ascensiunea înainte de a fi apucat să stăpânească toată țara! Comasați alegerile, dacă asta este singura metodă să vă asigurați victoria, după trei ani de decizii proaste, guvernare incompetentă și risipă enormă de bani publici, dar nu mințiți că o faceți pentru noi! O faceți exclusiv pentru voi, nu dați doi bani pe ce credem și vrem noi, iar asta o știu chiar și cei mai îndoctrinați dintre alegătorii voștri. Apropo de vrăjeala cu economia la buget pe care vrea PSD și PNL să o facă renunțând la democrație. Ministrul Finanțelor, Marcel Boloș, susține că toate cele patru tururi de alegeri vor costa circa 4 miliarde de lei. Un miliard de lei pe tur. Sigur, o sumă consistentă. Dar: Expert Forum a lansat un nou raport privind subvențiile politice, pentru anul 2023. Anul trecut au fost înregistrate noi recorduri cu privire la finanțarea partidelor politice: 6 au primit 227 de milioane de lei și au cheltuit 252 de milioane. Cheltuielile pentru presă și propagandă au ajuns la 120 de milioane de lei, care este cea mai mare valoare anuală de până acum. Guvernul a scos din fondul de rezervă, într-o singură ședință din ianuarie, și a dat primăriilor din țară exact un miliard de lei „pentru echilibrarea bugetelor locale pe anul 2024”. Pensiile speciale au costat bugetul de stat, în 2023, aproximativ 12 miliarde de lei. De trei ori valoarea celor patru tururi de alegeri. Câteva miliarde de lei pe an ne costă sinecurile la Autoritatea de Supraveghere Financiară, la toate ministerele, sutele de agenții guvernamentale și companii de stat. 10 miliarde de lei datorii la stat au doar 6 companii ale statului pe care nu le deranjează nimeni. Lista poate continua pentru că, din păcate pentru banii noștri, este foarte lungă. Nici PSD, nici PNL nu se gândesc să facă economii de la toate acestea, nu se gândesc că le este greu românilor să le plăteasă, nu au jenă să inventeze noi taxe și impozite, ca să le acopere. În schimb, ce să vezi, PSD și PNL s-au gândit brusc să facă economie tocmai la democrație. Exact acolo unde, de fapt, pierdem tot noi și câștigă iar doar ei. Căci dacă se prezintă în fața alegătorilor în sistemul clasic (nu mai aduc în discuție cele două tururi la alegerile locale, că dacă s-ar reintroduce, s-ar vedea și adevărata „putere” a primarilor lor de carton), rezultatele lor ar fi foarte proaste. Comasați alegerile, așadar, dar măcar fiți suficient de curajoși să recunoașteți că vă este teamă de votul românilor, vă este teamă că se va vedea, încă o dată, goliciunea voastră!!

2. Republica Penalilor:

 Sub actuala conducere politică, România a devenit din nou Republica Penalilor, o țară în care infractorii fac legea în Parlament și dau verdicte în favoarea altor infractori în justiție. Prahova este, alături de Constanța, probabil cel mai corupt județ al României. De două decenii, cu o excepție mai curând norocoasă, președinții de Consiliu Județean sunt inculpați pentru luare de mită, fals, trafic de influență și toate infracțiunile asimilate corupției. Spunem că sunt inculpați, nu condamnați, pentru că, în Prahova, penalii sunt făcuți scăpați de judecători care nu reușesc să vadă infracțiunile comise de aceștia și atunci când sunt pe cale să le admită, constată că infracțiunea s-a prescris. Așa au scăpat luna trecută fostul președinte al CJ, „contele” Mircea Cosma, și fiul acestuia de condamnările la închisoare pe care le primiseră. La Prahova există rețele foarte puternice formate din oameni politici care ocupă funcții critice în administrație, magistrați corupți, reprezentanți ai serviciilor secrete și oameni de afaceri. Genul de rețea care l-a făcut posibil pe Sebastian Ghiță. La Prahova nu cad penalii, cad procurorii prea zeloși, așa cum a fost cazul procurorilor de la DNA Ploiești, trimiși în judecată de fosta SIIJ pentru „represiune nedreaptă” și achitați de Înalta Curte. Acest istoric al impunității marilor corupți din Prahova nu lasă loc de prea multă speranță că lucrurile vor sta altfel în ceea ce îl privește pe Iulian Dumitrescu, actualul președinte suspendat al CJ, aflat sub control judiciar după ce a fost acuzat de luare de mită și fals în declarația de avere. Ceea ce surprinde la cazul Dumitrescu nu este opulența în care trăia acest lider politic, ci afișarea ei ostentativă. Nu vezi la tot pasul persoane alese într-o funcție importantă de stat circulând cu Bentley și Lamborghini în mod deschis, mașini scoase din garajul unuia dintre cele mai scumpe imobile din București aflat în cartierul Stejari, unde Dumitrescu închiriase un apartament de multe sute de metri pătrați. Această siguranță de sine nu poate veni decât din convingerea lui Dumitrescu că este de neatins. La urma urmei, era șeful suprem al unuia dintre cele mai bogate județe din România și prim-vicepreședinte la nivel național al PDL mascat în PNL, funcție politică din care aștepta probabil să fie propulsat mai sus. Descinderea DNA trebuie să-l fi luat prin surprindere, pentru că l-a lăsat fără cuvinte timp de câteva zile, până când avocații l-au sfătuit să conteste măsura punerii sub control judiciar și să ceară revenirea în funcția de președinte al CJ. Nu și în funcția de partid din care Dumitrescu a demisionat, dar, potrivit unui senator al Forței Dreptei, numai după ce și-a negociat instalarea oamenilor fideli aduși de la Călărași în diferite funcții. În fond nu este acuzat „decât” de primirea a mai bine de 3 milioane de euro dintr-o mită totală de aproape 10 milioane. O nimica toată. Singura explicație a acestei atitudini sfidătoare este că omul crede că „are spate”. Dar oare cine se află în spatele lui Dumitrescu? Pe de o parte, partidul. Și-o fi dat el demisia, dar partidul nu lasă la greu un om care era o sursă importantă de bani pentru partid, pe de o parte, și pe de alta părea să fie pregătit pentru un destin măreț. Omul avea și pregătirea necesară. Apropo, cine oare l-o fi trimis pe Dumitrescu la John F. Kennedy School of Government, „școala de președinți” de la Universitatea Harvard? Nu este ca și cum avea cine știe ce performanțe academice. Iulian Dumitrescu este un inginer eșuat care a făcut facultatea de contabilitate, nu finanțe-bănci sau relații economice internaționale. Și totuși a fost preferat pentru un stagiu la Harvard. Să fi fost partidul, să fi fost serviciile cu care legăturile strânse par să fie o obligație dacă vrei să ai o carieră politică? Nu știm, dar ceea ce știm este că omul nu era un fiștecine, avea putere reală și influență extinsă. Putem vorbi din nou despre un sistem al corupției generalizate protejat de o justiție la fel de coruptă, în care afilierea politică și asocierea cu serviciile joacă rolul principal, iar împărțirea dreptății, pe cel de Cenușăreasă. Procesele pot fi amânate ani la rând, retrimise spre rejudecare de la zero, astfel încât să intervină prescripția, ceea ce evident favorizează infractorii, împotriva deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru că DNA nu mai poate ancheta magistrați corupți, rolul acesta revenind unui procuror al Parchetului General, judecătorilor nu le mai este frică să respingă probe și să răstoarne cu totul întregul proces. La urma urmei era de așteptat. Încă de la formarea coaliției PSD-PNL, unii dintre noi și-au exprimat temerea că această alianță va crea un paradis al corupției generalizate și așa s-a întâmplat. Cu Dumitrescu, corupția a ajuns la vârful PNL și dacă la vârf este atât de grav, ne putem imagina ce se întâmplă dedesubt. La PSD, Ciolacu se laudă că l-a executat pe Buzatu instantaneu, dar nu scoate o vorbă despre faptul că îl ține alături pe Paul Stănescu, baron și latifundiar din Olt, alt focar de corupție generalizată. Această degradare rapidă a statului de drept nu putea avea loc decât sub privirile binevoitoare ale lui Klaus Johannis, care a abandonat laș obligațiile sale prezidențiale! Am văzut cu toții și continuăm să vedem filme cu gangsteri sau cu traficanți în care oamenii se omoară ca disperații pentru câteva sute de mii de dolari, arareori câteva milioane. Pentru noi, cei din România postcomunistă, aceste filme pot fi clasate fără dificultate la comedii: putem râde în hohote când vedem cum se luptă unii cu alții pentru niște mărunțiș, cum se construiesc scenarii sofisticate și seriale lungi pentru intrigi în care sunt implicate asemenea sume derizorii. Cred că realizatorii de filme de la Hollywood ar trebui să facă un „training de update” în România ca să-și actualizeze scenariile și să înțeleagă cum e posibil ca afaceri de sute de milioane de euro, câteodată chiar de miliarde, mereu din bani publici, să poată fi încheiate fără ca nici măcar unui polițist sau procuror să-i tresară o geană. Poate că acest grup de învățăcei americani ar avea nevoie să petreacă mai mult timp în țara noastră ca să înțeleagă mai bine cum se poate trăi pașnic și fără griji într-o societate în care baronii locali pretind comisioane de 3 milioane de euro și, dacă li se întâmplă să fie prinși, nu e din cauză ca au încălcat vreo lege a statului, ci pentru că au supărat un alt baron sau vreun stăpân politic. Cum se poate ca angajați ai statului să conducă mașini de o jumătate de milion de euro sau să plătească o chirie de 6.000 de euro lunar pentru o vilă de dimensiunile celor din Miami dintr-un salariu de 3000 de euro. Și cum se poate ca partidul din care face parte un asemenea personaj să clameze integritatea membrilor săi, după ce presa semnalează cazul vreme de mai bine de zece ani. Ar merita organizate veritabile excursii din județ în județ, fără excepție, pentru a vizita proprietățile luxoase ale baronimii de partid (dar și din poliție, magistratură, sănătate etc.) pentru a înțelege că opulența românească nu are de ce să fie invidioasă pe luxul bogătașilor americani. Mai cred că scriitorii de scenarii ar avea o bogată sursă de inspirație pentru filme de mare succes dacă ar începe să studieze dosarele nesoluționate de DNA și în care valoarea prejudiciilor provocate de corupție depășește 4 miliarde de euro. Cu speranțe aproape de zero că acești bani vor putea fi vreodată reîntorși către serviciile publice de unde au fost furați. Am îndoieli că vom putea cuprinde vreodată cu înțelegerea dimensiunile jefuirii naționale de către mafiile celor două-trei partide aflate la putere neîntrerupt de peste trei decenii. Că dacă măcar zece sau douăzeci la sută din banii publici furați de diferitele ierarhii ale puterii s-ar fi dus acolo unde trebuiau să ajungă (în infrastructură, în sănătate și educație, în administrație sau digitalizare), astăzi am fi trăit cu toții mai bine și am fi avut mai puțini morți pe drumuri sau în spitale, mai puțini copii săraci sau care au abandonat școala. Corupția a devenit atât de întinsă și de profundă încât ea nu ne mai provoacă astăzi nicio emoție. Ne-am revoltat de câteva ori, fără folos, când au fost prinși și arătați public, în spectacole ieftine, câțiva găinari care au furat bani publici pentru aranjamentele lor private, amoroase sau sexuale. După care, ne-am obișnuit cu ideea. Și nu doar noi ne-am obișnuit cu ea, ci și toate organele de cercetare din România. Cei mai mari hoți din avutul public și-au cumpărat (uneori împreună cu cei care trebuiau să-i prindă sau să-i judece), în același timp cu mașinile lor de lux, yachturile sau proprietățile pe Coasta de Azur, și o protecție care îi face practic intangibili pe veci. Cu o condiție: să nu muște vreodată mâna vreunui partener din rețeaua sofisticată de interese care le-au permis să devină ceea ce sunt. În același timp, aflăm că PSD și PNL au plătit în ultimii trei ani 52 de milioane de euro (sic!) pentru a cumpăra știri pozitive în presă și pe rețelele sociale. Se înțelege că cea mai mare parte a acestor bani cu care au fost mituiți presa și jurnaliștii sunt tot bani publici. O sumă care depășește construcția spitalului pentru copii „Dăruiește viață”. O sumă care, dacă ar fi fost investită într-un spital, astăzi atâția dintre cei dragi nouă ar fi suferit mai puțin sau ar fi continuat să trăiască. Nici nu ne mai revoltăm știind că cel puțin jumătate dintre noi îi vor vota pe aceiași baroni la alegerile următoare. Corupția a încetat să fie un scandal, o agresiune la adresa banilor publici, a moralității sau a legalității. Ea a devenit mod de a fi, structură intimă împotriva căreia am dezvoltat anticorpi solizi, astfel încât ea nu ne mai tulbură seninătatea și responsabilitatea civică. Ne-am resemnat, pentru că am fost cumpărați cu propaganda, cu televiziuni mincinoase, cu câțiva kilometri de autostradă, cu câteva parcări, borduri sau clădiri revopsite. Dacă jumătate dintre alegătorii români îi vor vota din nou pe cei care i-au furat, e simplu să deducem că ar face ei înșiși la fel precum cei pe care îi tot votează de o viață, că n-ar avea remușcări să vâre mâna adânc în sacul cu bani publici pentru o casă, o mașină sau un cont gras într-un paradis fiscal. Doar că n-au avut noroc până acum, n-au avut curaj sau stil să o facă. Și atunci se mulțumesc să admire calitățile formidabile ale corupților îmbogățiți, pe care îi iau drept model de reușită în viață. Școli, spitale, infrastructuri urbane, sate dezvoltate? Iluzii. Realitatea de zi cu zi este aceea a averilor copleșitoare făcute din bani publici, a căror istorie ar putea alimenta oricând scenarii de Oscar în cinematografia internațională.

3. Între Geoană și Ciolacu:

 Declarația lui Mircea Geoană, privind propunerea care i-ar fi fost făcută de Marcel  Ciolacu, la el în birou, să candideze la președinție ca independent susținut de PSD, a căzut ca o bombă pe scena politică și mai ales în capul premierului, tocmai când varianta unui candidat comun PSD-PNL se dovedește o misiune imposibilă. Marcel Ciolacu a încercat să arunce în derizoriu dezvăluirea, Mihai Tudose, extrem de nervos și agitat, susține că discuția ar fi extrem de veche, pentru alegerile din 2019. Vasile Dâncu o aduce mai aproape, în urma cu vreo 3 ani. Cu toate acestea, ea este credibilă. Pe de-o parte, pentru că, potrivit unor informații certe, nu a fost Mircea Geoană singurul tatonat de liderul PSD în ideea unei candidaturi. Pe de altă parte, calculul politic invocat de dl. Geoană  este corect și repetat dovedit: voturile PSD nu ajung pentru a câștiga președinția României. Când candidatul PSD este președintele partidului, el nu reușește să iasă din bazinul electoral pesedist și să colecteze voturi în plus, condiție sine qua non pentru victoria în turul al II-lea. Este povestea PSD de 20 de ani. Cel mai aproape de reușită a fost chiar Mircea Geoană în 2009, dar în condiții speciale. Adică în fața unui Traian Băsescu extrem de polarizant, ceea ce i-a asigurat candidatului PSD susținerea liberalilor în turul al doilea. În plus, Mircea Geoană nici nu avea profilul unui pesedist tipic, cum e dl. Ciolacu. Și tot nu a fost suficient. Apoi, dezvăluirea confirmă public ceea ce din punct de vedere politic era logic. Cu siguranță, Marcel Ciolacu și-ar dori să fie președintele României. Nu cred că există vreun politician care să nu-și dorească. Dar nu cred că își dorește să candideze la prezidențiale, cel puțin nu acum, pentru că riscul să piardă este foarte mare, din motivele deja arătate. Iar PSD nu are nici milă, nici considerație pentru învinși. Cu excepția lui Ion Iliescu în 1996, toți au fost devorați. Deci pentru Marcel Ciolacu poziția sigură ar fi fost să împingă în luptă alt candidat din partea PSD. Deși acum neagă vehement posibilitatea candidaturii unui independent din partea PSD, a tot vorbit despre pesedistul nu neapărat cu carnet, ci în suflet. „Când avem discuţia de candidaturi, tot timpul ne gândim numai la oameni politici. De data aceasta, PSD nu va veni neapărat cu un om politic, va veni în schimb cu un intelectual. (…) Eu doresc să modific statutul astfel încât şi altă personalitate, care nu este neapărat în partid, să poată candida”, spunea dl Ciolacu în ianuarie 2023. Deci soluția ar fi fost un candidat suficient de puțin legat de partid încât să nu reprezinte un pericol pentru puterea lui Marcel Ciolacu. Dacă un asemenea candidat învinge, e victoria partidului și, mai ales, a lui „kingmaker”, dacă pierde, e înfrângerea lui, pentru că în PSD înfrângerea e mereu solitară. Cu Mircea Geoană însă PSD are o problemă – îl asociază cu trauma înfrângerii din 2009. Mai mult, pesediștii vorbesc despre niște gesturi de aroganță comise de-a lungul timpului și chiar recent la adresa lor, care au acutizat aversiunea. Pe scurt, partidul nu vrea să audă de Geoană. Detonarea dezvăluirii arată că și Mircea Geoană și-a luat gândul de la susținerea PSD și, aparent, chiar de la varianta de a negocia abandonarea candidaturii în schimbul unei funcții înalte. Mihai Tudose i-a spus în față că numai ce și-a închis și această ușă. Aș zice, așadar, că declarația ar putea echivala cu anunțarea unei candidaturi independente, inclusiv de PSD, iar momentul nu e întâmplător. De altfel, după nici 24 de ore, a fost lansat la apă site-ul oficial al mișcării „România renaște”, având un conținut asociat cu imaginea și declarațiile lui Mircea Geoană. Anunțul a fost ofensiv, într-un moment delicat, și l-a împins pe Marcel Ciolacu în corzi. Negocierile pentru stabilirea unui prezidențiabil comun PSD-PNL par blocate și, cel mai probabil, complet eșuate, cât timp niciunul dintre partide nu îl poate susține pe candidatul celuilalt. Scena va fi așadar și fărâmițată, și extrem de săracă. Niciunul dintre candidații care se profilează din partea partidelor nu are cine știe ce statură politică dincolo de funcția din partid, iar statura personală e fix ceea ce contează în turul al doilea. Iar ca statură Mircea Geoană nu stă deloc rău, având în vedere funcția actuală, secretarul general adjunct al NATO, care a estompat până spre ștergere în mentalul colectiv episoade ridicole din trecut,  având în vedere anvergura incontestabilă și incomparabilă cu a jucătorilor interni, inclusiv cu a actualului titular al funcției. Iar sondajele arată unanim că este pe primul loc. Date nepublice din cercetarea Avangarde, comandată de PSD, îi atribuie 32% încredere, substanțial peste Marcel Ciolacu. Nu e clar dacă Mircea Geoană poate avea logistica electorală a unui partid, oameni care să alerge în campanie, să îi strângă semnături, să îi organizeze evenimente și, cel mai important, să îi păzească voturile în secții. Lipsa acestei logistici a fost motivul pentru care în politica românească independenții nu au fost soluții de succes, cel puțin până acum. Marcel Ciolacu a ironizat dezvăluirea lui Mircea Geoană, dar nu cred că situația este chiar amuzantă pentru domnia sa. A fost aruncat în defensivă și, în pofida infirmărilor, pentru partid semnul de întrebare va rămâne. Și, odată cu el, sentimentul că președintele lor se teme, ezită. Presiunea și așteptarea partidului, mai ales după negocierile eșuate din cauza prezidențiabilului, era oricum să candideze. Acum a crescut exponențial. Iar riscul să piardă este imens. Dacă va candida și Mircea Geoană, există chiar riscul să nu ajungă în turul al doilea, având în vedere ruperea voturilor în zona de stânga. Marcel Ciolacu este în menghină și îi trebuie extrem de multă abilitate pentru a nu sfârși strivit.

4. Și dacă se rupe coaliția care-i problema?

 Cică se rupe coaliția, fierbe cazanul, scena politică e din ce în ce mai agitată, iar exponenții cei mai de seamă ai partidelor ies pe media cu manifestări din ce în ce mai belicoase. Era de așteptat, atâta timp cât anul 2024 înseamnă reașezarea strategică în arhitectura de putere pe următorii 4-5 ani. Pe fondul acesta, economia se afundă în eșecuri istorice: putere de cumpărare în scădere, productivitate în scădere, nivel de trai în scădere, calitatea serviciilor publice în scădere. Acum, unii cârcotași, cei care apără imaginea coaliției, ar putea spune, pe bună dreptate, că eu și încă vreo 15 milioane de români, vedem doar partea goală a paharului și, tocmai de aceea, aducem în discuție doar scăderile. Total de acord cu ei, se înregistrează și creșteri: inflație în creștere, împrumuturi în creștere, datorie publică în creștere, deficite în creștere. Halal parte plină a paharului! Una peste alta, parafrazându-l pe Stiglitz, care spunea că, în actuala ordine mondială, am ajuns să privatizăm câștigurile și să socializăm pierderile, tot așa am putea să sintetizăm și noi că în anul 2024, în România, se fac demersuri pentru sechestrarea puterii pentru aceleași personaje care au eșuat lamentabil și se externalizează sărăcia către cei mulți care au dus greul și până acum. Paradoxul intervine atunci când realizăm cu toții că, pentru legitimarea puterii celor puțini, este nevoie de mobilizarea celor mulți. În acest sens, auzim tot felul de clișee că cine nu votează nu contează, că democrația se exercită la vot sau că soarta țării stă în mâinile votanților. De ce nu vorbim despre democrație când vedem portbagajele unora îndesate cu milioane sau când contemplăm saloanele auto din garajele personale ale altora, când admirăm colecțiile de ceasuri și bijuterii ale consoartelor celor aleși sau când salivăm la postările din resorturi exotice exclusiviste pe care le frecventează elita șmecherită? Răsună trompetele că se rupe coaliția, iar instabilitatea politică va genera seisme în viața socială a poporului român! Pe bune!? Cu alte cuvinte, pierderea ciolanului de către unii sau alții, dar mereu aceiași, va arunca țara într-o sărăcie și mai cruntă decât cea existentă? Nici vorbă de așa ceva, hai să împingem lucrurile către zona în care și lor le pasă și apoi să venim, sau nu, cu un vot în consecință! Prestația trucată a polilor de putere, președinție, guvern, parlament, încurajată îndeaproape de justiție, duce la o adormire în care unii se fac că votează, iar alții că guvernează. Credeți că nea Buzatu de la Vaslui e cioara vopsită din altarul PSD sau că musiu Dumitrescu de la Prahova e oaia neagră din fieful PNL? Hai să fim serioși … gândiți-vă la Stănescu, Firea, Tudose, personaje la fel de toxice precum Rareș Bogdan, Blaga, Flutur și mulți alții asemeni lor. Diferența între proscriși și protagoniști este că unii au fost prinși, iar alții nu … deocamdată. Ce rămâne … un AUR care se ridică pe greșeala adversarului și un USR automulțumit cu o poziție de critic universal. Despre AUR numai de bine, știm cu toții ce hram poartă, dar deziluzia USR nu o ia nimeni în calcul? Un partid format din individualități născute colectiv (!) la umbra stejarului Cioloș, mulțumite să prindă un loc la masa mirilor și pentru care un 15% este un deziderat confortabil. USR actual are deja o istorie de 8 ani, cu toate acestea, îmi poate spune cineva câte figuri noi au intrat în cercul de reprezentativitate al partidului? Vă spun eu … niciuna. Cumva, zic ei, o ținem așa, la foc mic, ca să ne asigurăm locurile în zonele de putere, cu potențial spre o guvernanță hippie, dar pe fond cu o critică zombie pentru tot ce zboară. Un dolce far niente politic de mai mare frumusețea. Prestația partidelor e ieftină, iar jocul de glezne făcut de PSD ca să forțeze mâna unui PNL de 15%, dar cu pretenții egale, tinde să reașeze matricea puterii nu la vot, ci în culisele puterii. Amenințarea cu ruperea coaliției este doar o stratagemă PSD care joacă la două capete: obținerea de promisiuni ferme din partea PNL că posturile cheie vor fi cedate, sau lăsarea PNL în offside, singur la guvernare, într-o nouă coaliție deșănțată cu USR, combinație care ar trece PSD peste pragul de 50% la alegeri. Dar dacă li se rupe lor coaliția, de ce nu s-ar rupe și încrederea pe care am fi dispuși noi să o acordăm unora sau altora? După cum se vede, indiferent cui am acorda-o, rezultatul e același. Așa cum nu există deznodământ fără intrigă, obiectiv fără rezultat și construcție fără fundament, tot așa putem concluziona și noi: ceea ce vedem este perimat, iar a continua în acest joc mizer de-a puterea și opoziția înseamnă că ne complăcem în ceea ce s-a întâmplat până acum. Soluția este să fim deschiși către stimuli noi, vectori care ar putea genera o schimbare, mișcări reprezentative pentru idealurile celor mulți. Poate că aici intervine rolul intelectualității, al mediului academic și al diasporei de elită care, împreună cu mediul de afaceri onest și performant, ar putea declanșa un curent de luare în seamă a unor exponenți cu vădite calități de lideri, dispuși să pună în slujba societății experiența acumulată și rezultatele obținute. Țara asta nu înseamnă numai kilometri de șosea, mai mulți sau mai puțini, nu înseamnă doar absorbție de fonduri europene, mai multă sau mai puțină, și nu înseamnă doar prețul la benzină sau mâncare, mai mare sau mai mic. Toate acestea sunt instrumente pentru a ajunge la ceva. E capabil cineva din cercul de putere să ne spună acum care e acel ceva? Ne învârtim într-o paradigmă simplificată la un nivel rudimentar de existență. Avem nevoie de o viziune economică puternică, de o consolidare a încrederii societății, de o perspectivă identitară bine conturată din punct de vedere economic, social, cultural. Trebuie căutat acel declic apt să angreneze întreaga populație în atingerea unor deziderate comune, să fie asigurată o curea de transmisie între putere și popor, să se explice clar unde suntem și unde vrem să ajungem. Calculele ieftine ale politicienilor, care se bazează pe zona electorală deja delimitată și susținută de structurile loiale din teritoriu, se vor izbi ca de un zid în fața unui curent pragmatic, performant, vizionar și profesionist. În loc să stăm cu sufletul la gură dacă li se rupe sau nu lor coaliția putem contracara prin ruperea noastră de un raționament simplificat indus de actuala arhitectură politică. Ne-am săturat să vi se rupă numai vouă, este timpul să ni se rupă și nouă!   

POLITICA DÂMBOVIȚEANĂ LA ÎNCEPUT DE AN.

POLITICA DÂMBOVIȚEANĂ LA ÎNCEPUT DE AN

1. Ce lipsește pentru a scăpa de alianța PSD-PNL?

 Alegerile din 2024 par adjudecate, PSD și PNL își vor continua guvernarea într-o coaliție în care liberalii vor fi jucăria din tolba social-democraților. Argumentul forte pentru această formulă și care va justifica în campanie blatul dintre PSD și PNL va fi blocarea extremismului. AUR are șanse serioase să fie al doilea partid de pe eșichierul politic. Polul de dreapta, pivotând un USR în pierdere de viteză și imaginație politică, nu va reuși să formeze o coaliție funcțională decât dacă va atrage de partea sa PNL. Acesta este tabloul momentului, dar, deși știm din experiența altor alegeri că lebedele negre nu ezită să se arate pe cerul României, producând surprize greu de anticipat, de data aceasta am sentimentul că lipsesc ingredientele obligatorii pentru așa ceva: dorința de schimbare, alternativa (lider/partid), „omul negru” și presa independentă.

1. Lipsa dorinței de schimbare – dezamăgirea, neîncrederea și lehamitea domină electoratul care, de regulă, era motorul schimbării. Practic, toate formulele de guvernare posibile au fost testate și toate s-au dovedit eșecuri de zile mari. Ultimul ciclu electoral a fost încununarea – coaliția PNL-USR s-a destrămat lamentabil, PSD a ajuns la guvernare în urma unor mașinațiuni cu sprijin de la Cotroceni și în răspărul votului, iar alianța PNL-PSD se dovedește incapabilă de o guvernare coerentă, eficientă și reformatoare, deși are o majoritate covârșitoare. 

2. Lipsa alternativei și a unui lider. Ciolacu, Ciucă, Drulă, Geoană au carisma unui neg, nu stârnesc emoție și vorbesc noua limbă de lemn a populismului. Nu pot mobiliza oamenii, să le ofere o perspectivă, o speranță, idei, ceva nou. Sunt produsul propriilor partide (chiar și Geoană, cu toată cariera lui la NATO), după chipul și asemănarea acestora, rezultatul contraselecției și clientelismului, inclusiv la USR.

 Aceasta este și explicația pentru care personaje caricaturale precum Simion și Șoșoacă sunt singurele care au crescut în sondaje și sunt peste scorul partidelor. Discursul naționalist, suveranist și antieuropean oferit de cei doi are rezonanță la o parte semnificativă a electoratului (sondajul INCSOP arată că AUR și SOS cumulează 25% și pot atinge chiar 30%, iar Simion și Șoșoacă ajung la 28%). Motivul? Discursul răspunde frustrărilor tranziției și integrării, are componenta antisistem (abandonată de USR), făcându-se purtătorul nemulțumirii față de stat și de scăderea nivelului de trai. Totul, la pachet cu promisiuni utopice – creșterea pensiilor și a alocațiilor cu 500%, naționalizarea marilor companii etc. Strategia de manipulare e clară și aplicată eficient. Într-o lume normală, fenomenul extremismului AUR-SOS ar trebui să dinamizeze celelalte partide, dar nu se întâmplă așa pentru că ascensiunea acestuia le este convenabilă.

3. Lipsa „omului negru”, personajul detestat, văzut ca pericol pentru democrație, cel care enervează în așa măsură încât activează votul negativ al electoratului. A funcționat în cazul lui Adrian Năstase, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă. Acest personaj nu există până acum. Marcel Ciolacu și-a învățat lecția de la Ponta și Dragnea, evită să supere electoratul așa-zis de dreapta, deși în ultima perioadă beția puterii, aroganța și înclinațiile autoritariste încep să-și arate coarnele. I-ar putea fi fatale.

4. Lipsa unei puternice prese independente. Chiar dacă întotdeauna a existat presa mogulilor aflată în siajul PSD și al PNL, nu lipsea nici media neafiliată, care reușea să contrabalanseze într-o bună măsură influența acesteia. În ultimii ani nu mai vorbim doar de presă plătită prin contracte preferențiale de publicitate cu statul, de jurnaliști „la plic”, de campanii furibunde împotriva unor magistrați sau politicieni, ci de un fenomen mai amplu. Tuturor acestor practici de subordonare a presei li s-a adăugat plata directă și fără perdea de către partide din bugetul primit prin lege. Adică, din banul public. Sumele sunt fabuloase, de ordinul milioanelor de euro, așa cum au arătat numeroase investigații. Rezultatul? Ocultarea subiectelor sensibile pentru PSD, Ciolacu, PNL, Ciucă și baronii aferenți celor două partide, promovarea partidelor extremiste, a suveranismelor și naționalismelor, a teoriilor conspiraționiste.

 Spuneam că, în lipsa acestor factori, este puțin probabilă schimbarea actualei paradigme politice – guvernarea PSD-PNL. O speranță, totuși, există. De unde ar putea veni ea și ce ar trebui să se întâmple? Răspunsul e simplu: de la PNL și USR. La liberali, unde colcăie de mult nemulțumirea, trebuie forțată desprinderea de sub tutela lui Johannis, schimbarea lui Ciucă, deci și găsirea unui candidat valabil la prezidențiale, o campanie fermă anti-PSD și, cel mai bine, ieșirea de la guvernare înainte de europarlamentare. Cu o nouă garnitură de lideri, o altă strategie față de PSD, liberalii s-ar putea salva in extremis și demara negocieri pentru o alianță electorală cu Polul de dreapta, recte USR. Altfel, sunt sortiți prăbușirii. La USR, se impune, de asemenea, găsirea unui lider și candidat la prezidențiale convingător, altul decât Drulă, sau, eventual, susținerea unuia comun PNL-Pol de dreapta. E nevoie de idei noi, soluții concrete, de o schimbare de stil, de un program clar și scurt și, mai ales, de asumarea greșelilor, inclusiv cele făcute în perioada guvernării. Dacă ambele partide vor recunoaște că au comis o eroare majoră rupând coaliția de dreapta, că au acționat sub imperiul orgoliilor și al presiunilor cotroceniste, ar putea, poate, recâștiga încrederea oamenilor în formula unei coaliții PNL-USR (Polul de dreapta) și reactiva electoratul anti-PSD și pe cel speriat de spectrul extremismului. E o șansă mică, dar nu trebuie neglijată, pentru că este unica.

2. Fantezii liberale cu demisia lui Johannis. De ce scenariul plecării la șefia Consiliului European are șanse spre zero:

 Despre posibilitatea alegerii lui Klaus Johannis la președinția Consiliului European nu se discută în mod serios în Europa, cel puțin nu deocamdată, tema fiind una de interes electoral și tactic pentru PNL.„Mi-aș dori ca dl. Johannis, un român, să devină președintele Consiliului, dar sunt mai multe impedimente”, a explicat pentru SpotMedia.ro  europarlamentarul Renew, Dacian Cioloş, direct implicat în negocierile pentru alcătuirea actualei conduceri a UE.Actualul președinte al Consiliului, Charles Michel (Renew Europe), avea mandat, al doilea,  până în noiembrie, însă a anunțat că va candida la alegerile europarlamentare, deci va demisiona în iulie, pentru a prelua mandatul din PE. Ce va urma?În primul rând, trebuie înțeles că nu există noțiunea de președinte interimar, temporar al Consiliului, spune Dacian Cioloș. Dacă titularul nu își mai poate exercita funcția, există două variante:ori funcția este exercitată temporar, până la alegerea noului președinte, de liderul țării care deține președinția semestrială a UE, așa cum era înainte de Tratatul de la Lisabona din 2009;ori liderii UE aleg un nou președinte pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată.Cum Ungaria va prelua din iunie președinția UE, după demisia lui Charles Michel, prima variantă ar fi ca președinția Consiliului să fie exercitată de Viktor Orban, ceea ce, din motive lesne de înțeles, nu este o perspectiva prea strălucită.Varianta a doua, adică alegerea unui nou președinte al Consiliului, care să înceapă mandatul în iulie, este, fără îndoială, preferabilă. Dar e nevoie de un spațiu de manevră. Motiv pentru care asupra lui Charles Michel sunt unele presiuni să își anunțe demisia mai repede, încă în președinția UE belgiană, astfel încât să fie timp pentru negocierea și alegerea noului președinte al Consiliului până vine Ungaria la rând, după cum sugerează Politico. Publicația citează politicieni europeni care susțin că nu e normal ca Charles Michel să intre în campania electorală în funcția actuală. Dar pozițiile de top din UE au și ele o logică politică, arată Dacian Cioloş. Nu se poate ca popularii să aibă și șefia Comisiei, și PE, și șefia Consiliului. Celelalte două partide din majoritatea actuală nu vor accepta așa ceva. Iar dacă alegi acum un popular la conducerea Consiliului, practic antamezi aranjamentul politic de vârf post-alegeri și trebuie să faci negocierile post-electorale în funcție de acest element deja fixat, explică Dacian Cioloș. Asta ar însemna ca popularii să prefere funcția de președinte al Consiliului față de președinția Comisiei Europene, ceea ce e greu de crezut. Favoritul pentru Consiliu, potrivit Financial Times, Mario Draghi este independent de marile familii politice. Alti doi candidați vehiculați, premierul Spaniei și cel al Danemarcei, sunt socialiști. „A avea un președinte popular al Consiliului și, în același timp, un președinte tot popular (al doilea mandat al Ursulei von der Leyen, eventual) la președinția CE este aproape imposibil, dată fiind configurația politică previzibilă după alegerile din iunie”, spune Dacian Cioloș. Iar de această dată negocierile se anunță extrem de grele, având în vedere că blocurilor actuale li se va adăuga probabil și un destul de consistent bloc suveranist. Iar dl. Johannis nu are, spun surse politice europene, statura, anvergura politică europeană pentru ca în jurul lui să fie făcute jocurile. La o adică, cu mult mai bine plasat la populari este premierul croat Plenkovic, ceea ce s-a văzut deja în statutul european al țării sale. Politico arăta în decembrie că, de la începutul mandatului său de președinte CE, d-na von der Leyen a avut cele mai multe bilaterale, nouă la număr, cu liderul croat. Și atunci de unde acest scenariu cu promovarea și demisia lui Johannis, analizată și pe lung și pe lat de media din România? Pe de-o parte, este posibil ca dl. Johannis să fi ridicat coada sus doar, doar îl vede cineva de la Bruxelles și se gândește la el. Că ar fi gata să demisioneze și să lase România pentru orice cracă mai înaltă și cu protocol mulțumitor pentru viitor s-a văzut deja de pe vremea când ridicase, la fel de penibil, coada pentru șefia NATO. În mod cert, însă, acest scenariu pare profitabil politic pentru PNL, de unde a și fost lansat, deoarece: 1. Este mobilizator pentru un partid complet demoralizat și fără nicio perspectivă la nivel național în afară de a vedea ștanga cu care stă la remorca PSD. 2. Apoi, este un argument în plus în negocierea cu PSD pentru mutarea prezidențialelor în septembrie, împreună cu localele, un scenariu care nu avantajează cine știe ce PSD. Dacă tot am rămâne din iulie, și oficial, fără președintele ales, să fie pregătiți cu alegerile cât mai rapid.Tot o tactică de negociere a PNL este și amenințarea lansată pe surse că, în cazul unui scor prost la europarlamentare, care scor se va întâmpla dacă PSD le tot torpilează electoratul, vor ieși de la guvernare și va rămâne PSD singur la guvernare să o deconteze singur. Adică, liberalii se vor desprinde singuri de oscior, cât de mititel ar fi el, își vor lăsa primarii pe sec fix în vara dinaintea alegerilor ca să-i vadă plecând încolonați spre PSD, își vor lăsa clienții fără sinecuri și se vor duce să chițăie în Opoziție, în timp ce PSD îi va acuza că lasă țara la greu cum i-au acuzat și ei pe useriști? Foarte greu de crezut. 3. Dacă dl. Johannis demisionează ca să preia protocolul de la Bruxelles, președinte interimar al României devine Nicolae Ciucă. Care Nicolae Ciucă, dacă ar intra în prezidențiale din poziția de președinte interimar, ar avea, cred liberalii, o șansă în plus să câștige, inclusiv să devină candidat unic al celor două partide. Înțeleg că mulți liberali cred și speră sincer în acest scenariu. Altele nu le-au prea rămas.

3. Militantismul violent de tip AUR începe să piardă teren?

 Au crezut că vor da lovitura. S-au aruncat în mijlocul mulțimii cu telefoanele pornite. Sperau să urce pe valul unui mare protest care va dărâma Guvernul, dar au fost primiți cu huiduieli, fluierături și întrebări incomode. Au plecat cu coada între picioare, plângând cu lacrimi de crocodil, într-un selfie nesfârșit, de mila unor oameni care i-au alungat. Marcel Ciolacu se confruntă cu cel mai mare protest de la preluarea poziției de prim-ministru, iunie 2023. În marile orașe din țară, mii de șoferi profesioniști au blocat traficul din cauza creșterii taxelor, a prețului asigurărilor auto și a cozilor uriașe la punctele de frontieră. Mișcarea a fost una spontană și a afectat circulația pe unele șosele de centură, drumuri naționale și autostrăzi. Marcel Ciolacu s-a întâlnit cu reprezentanții transportatorilor pentru „a găsi soluții aplicabile la problematicile semnalate”, se arată într-un comunicat al Guvernului. Alături de șoferi au protestat și fermierii, de asemenea nemulțumiți de creșterea unor impozite. Dar pe lângă contestarea unor decizii ale executivului de a mări taxele pentru a scădea deficitul bugetar, politică riscantă ce provoacă reacții negative în multe segmente active ale societății, protestul a fost văzut de unii oameni politici ca o oportunitate de promovare electorală. Cum s-a întâmplat încă din timpul pandemiei, George Simion, președintele AUR, și senatoarea Diana Șoșoacă, fostă membră a formațiunii, acum independentă, nu puteau lipsi de la un eveniment cu potențialul de a capta atenția opiniei publice. Se producea un incendiu la un spital, avea loc o grevă a cadrelor didactice sau un marș religios, hop, apăreau și cei doi, terorizând mulțimea cu live-urile de pe telefoanele mobile. Atât Simion cât și Șoșoacă și-au construit susținerea politică pe nemulțumirea, frustrarea și durerea oamenilor, profitând de problemele lor fără a veni vreodată cu o rezolvare. Cei doi au un comportament de paraziți politici. Se lipesc de orice nemulțumire, încercând s-o amplifice, s-o transforme într-o mare criză, popularitatea lor urmând să urce pe valul furiei publice. O vreme, strategia a mers. Mulți au crezut că strigătul lor și interminabilele selfie-uri agitate înseamnă participare, susținere și eroism. În timp au realizat că, de fapt, nici Simion și nici Șoșoacă nu dau doi bani pe problemele oamenilor. Se folosesc de ele pentru a-și mări numărul de urmăritori pe rețelele sociale, sperând ca la alegeri, like-urile să se transforme în voturi. Nu știu ce vor obține transportatorii și fermierii de la Marcel Ciolacu. Dacă guvernul va găsi soluții pentru cererile lor, dar în mod sigur, pentru Simion și Șoșoacă parazitismul politic a început să apună. Pe Facebook și TikTok sunt zeci de clipuri în care cei doi sunt apostrofați și alungați de protestatari. Li se cere să plece și să nu încerce să deturneze politic o mișcare socială. Șoșoacă a fost întâmpinată cu fluierături și scandări de „Lasă-ne! Lasă-ne!”. „Unde ai fost până azi, când ne-a fost greu?”, i-a strigat un fermier lui George Simion. „Trebuia să fii aici de la început, nu să vii doar după voturi”, îi mai spune acesta. Șoferii și fermierii, prin reprezentanții lor, pe tot parcursul celor trei zile, au anunțat că în spatele mișcării nu e niciun partid, că e o acțiune spontană, dar și că liderii unor formațiuni încearcă să capitalizeze politic protestul. Nu cred că Simion și Șoșoacă au realizat ce li se întâmplă, dar pentru prima dată de la perioada pandemiei, atunci când s-au afirmat, profitând de nemulțumirea oamenilor față de măsurile restrictive impuse de guvern, lumea a început să se disocieze de ei. Este un moment important pentru extremismul de tip AUR, acela în care noul mod de a face politică prin intermediul live-urilor cu telefonul mobil începe să fie respins de oameni, care realizează că sunt, în realitate, folosiți de politicieni fără scrupule. Prăbușirea lui Simion și Șoșoacă a început în data de 19 decembrie, atunci când a avut loc acea scenă incredibilă din Parlamentul României în care liderul AUR strigă la fosta colegă de partid că vrea s-o „agreseze sexual”. Milioane de români au văzut acel dialog halucinant și, probabil, mulți dintre ei au spus că e prea mult. Violența de limbaj, proasta creștere și josnicia afișate sub cupola instituției fundamentale pentru orice democrație – e vorba de Parlament – au reprezentat depășirea unei granițe după care nu i-a mai urmat nimeni. Simion și Șoșoacă, prin acel episod, s-au transformat dintr-o posibilitate politică în fapt divers. Acesta e motivul pentru care oamenii zdraveni la cap nu mai vor să se asocieze cu ei, iar orice mișcare de protest va fi compromisă de atingerea lor. Alungat de șoferii și fermierii care protestau în Chiajna, George Simion a eșuat undeva prin Afumați, unde s-a filmat mergând pe marginea șoselei și vorbind singur despre un eveniment care i-a fost interzis. După reacțiile protestatarilor, sunt puține șanse ca partidul lui Simion sau Diana Șoșoacă să-și mai mărească numărul de susținători. Dimpotrivă, există posibilitatea să înceapă să-i piardă. AUR și Șoșoacă n-au fost niciodată o alternativă politică veritabilă. Au apărut din anomalia socială creată de pandemie, folosindu-se de teama oamenilor și de izolarea lor provocată de o amenințare invizibilă, de neînțeles, apărută din neant. Naționalismul lor e de conjunctură, fiind tot o manifestare violentă, iar pe violență nu se poate construi nimic. Într-adevăr, coaliția de guvernare a înregistrat eșec după eșec și în loc să limiteze corupția, să reformeze instituțiile publice și să reducă privilegiile elitei politice au mărit taxele, provocând furia oamenilor. Dar oricât de mari sunt tensiunile dintre cetățeni și executiv, pentru mulți este tot mai clar că nu pot fi rezolvate de Simion și Șoșoacă.  

4. Despre comasarea alegerilor:

 Toată discuția despre comasarea alegerilor este logică din punct de vedere politic, dar este purtată într-o cheie grețos ipocrită, cât timp argumentele invocate țin de costuri prea mari și de plictiseala alegătorului. Da, 4,8 miliarde de lei, estimaţi de ministrul Finanțelor drept cost al scrutinelor din acest an, nu sunt bani puțini. Da, democrația nu este ieftină. Dar, oricât de scumpă ar fi, este mai ieftină decât dictatura, iar noi, cu istoria noastră recentă, ar trebui să știm asta mai bine decât mulți alții. În plus, până să ajungem la economii din costul democrației, ar trebui să începem cu economiile din imensa risipă de bani publici pe care nimeni nu o deranjează în mod real. Inclusiv subvenția mamut pentru partidele politice și costul aparatului administraţiei. Că electoratul nu mai simte rostul democrației, deci al acestor cheltuieli, este și vina lui, pentru felul în care votează de peste 3 decenii și, mai ales, pentru așteptările pe care le transmite clasei politice, adică pentru cererea care setează oferta. Când semnalul real al societății va fi toleranță zero la corupție, adică ne va deranja și să dăm, nu doar cei care iau, când va exista interes real pentru educație și sănătate, nu doar pentru scandaluri, când aderența la regulă va fi autentică și se va vedea inclusiv pe stradă, clasa politică va fi nevoită să se adapteze. Da, 4 rânduri de alegeri sunt obositoare, nu numai pentru clasa politică, ci și pentru electorat. Programele, din păcate, nu interesează pe nimeni. Dar dacă nu le vom considera extrem de interesante, dacă nu vom avea o analiză critică atentă a fiecărei candidaturi și oferte, nici așteptări nu putem avea. N-ar trebui să ne plictisească viitorul nostru. Iar politicul este avantajat de plictiseala electoratului. Ea demobilizează, adoarme spiritul critic, se luptă între ele nucleele dure, care nu au nevoie de cine știe ce argumente, ci doar de strigăte de luptă. Despre comasarea alegerilor se discută strict în cheia intereselor electorale și va fi aleasă varianta cea mai profitabilă din acest punct de vedere. Comasarea localelor cu turul întâi al prezidențialelor, fezabilă cu mica modificare legislativă inițiată deja de UDMR, este în favoarea partidelor cu aparate de partid și autorități locale masive. AUR nu are așa ceva, independenții, de exemplu, Mircea Geoană, care ar putea strica socotelile, nu au așa ceva. Alegerile locale sunt momentul de maximă mobilizare a acestor aparate. Toți primarii trag pentru propriul scaun, iar funcționarii din primărie trag pentru primar. După ce se văd cu sacii în căruță, primarii și aparatele lor se demobilizează, se relaxează, nu se mai omoară cu firea. În mod normal, asta nu afectează cine știe ce prezidențialele, unde, tot în mod normal, candidează locomotivele. Acum, însă, partidele mari nu au așa ceva. Deci e nevoie de mobilizarea maximă a aparatelor de partid care să-i azvârle cumva în turul al doilea, ca pe sacii grei de cartofi în căruță. PNL știe că Nicolae Ciucă este o marfă foarte greu vandabilă și alt prezidențiabil nu pot avea decât dacă se apucă de revoluție în partid, o mișcare pentru care nu există masă critică. PSD are problema Geoană, care, chiar dacă nu are procentele vehiculate, poate lua de la PSD destule cât să ridice probleme pentru accederea în turul al doilea. Doar că fiecare ar vrea să ajungă în turul al doilea cu Simion, iar comasarea cu localele ar favoriza un tur al doilea între candidații PSD și PNL. Problema este că temele celor două tipuri de scrutin sunt complet diferite și buletinele de vot multe, ceea ce ar pica pe argumentele pentru care CCR a respins prin Decizia 51/2012 încercarea de comasare a alegerilor locale și parlamentare din acel an. Cu siguranță că o eventuală comasare ar ajunge la CCR, care este însă sub zodia revirimentelor jurisprudențiale, deci o abandonare a argumentelor din 2012 nu ar fi surprinzătoare. Comasarea parlamentare – prezidențiale ar fi cu mult mai logică sub aspectul tematicii și ar ține chiar de arhitectura constituțională inițială, distrusă de modificarea care a majorat mandatul președintelui la 5 ani. Dar această comasare are rost când ai locomotive prezidențiale care tractează și lista de partid. Invers nu funcţionează, pentru că alegerile parlamentare sunt printre cele cu prezență mică și interes foarte scăzut. Această variantă ar funcționa mai degrabă dacă PSD și PNL ar decide să aibă candidat comun și ar crea astfel un efect de tăvălug. Dar decizia candidaturii comune, în principiu acceptabilă, se lovește de numele candidatului și este probabil ca așa să rămână.