RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A ȘAPTEA
29. MOISE:
Pentru a-și procura hrana necesară în timpul foametei, populația Egiptului a vândut împăratului vitele și pământurile sale, iar în cele din urmă, s-au dat pe ei înșiși ca robi pentru totdeauna. Iosif a luat în mod înțelept măsuri pentru a-i scăpa pe oameni din situația aceasta. El le-a îngăduit să devină arendași ai împăratului, păstrând ogoarele care erau acum ale împăratului și plătind o dijmă anuală de o cincime din roadele muncii lor. Dar copiii lui Iacov nu erau obligați să împlinească astfel de condiții. Datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse naeamului egiptean, nu numai că li s-a pus la dispoziție o parte a țării ca locuință a lor, dar au fost și scutiți de impozite; li s-a dat din belșug hrană în tot timpul cât a durat foametea. Împăratul a recunoscut în mod public faptul că numai prin intervenția milostivă a Dumnezeului lui Iosif se bucura Egiptul de belșug, în timp ce neamurile celelalte piereau de foame. El a văzut, de asemenea, că modul de administrare al lui Iosif îmbogățise foarte mult țara, și recunoștința sa copleșea familia lui Iacov cu favoruri împărătești. Dar, cu trecerea timpului, marele bărbat căruia Egiptul îi datora atât de mult și generația care a fost binecuvântată de ostenelile lui au coborât în mormânt. Și „peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif” (Exod 1,8). Nu în sensul că el n-ar fi cunoscut serviciile pe care Iosif le adusese neamului, dar nu voia să le recunoască și astfel, atât cât era cu putință, voia să le dea uitării. „El a zis poporului: Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare și mai puternic decât noi. Veniți să ne arătăm dibaci față de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească și el cu vrăjmașii noștri, să ne bată și să iasă apoi din țară.” (vers. 9.10). La data aceea, israeliții ajunseseră deja foarte numeroși; ei „s-au înmulțit, sau mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici, și s-a umplut țara de ei.” (Ex. 1,7). Sub grija ocrotitoare a lui Iosif și bunăvoința împăratului care conducea atunci țara, ei se întinseseră repede în toată țara. Dar se păstraseră ca un neam aparte, deosebit, neavând nimic comun cu obiceiurile și religia egiptenilor; iar acum, numărul lor mereu crescând trezise temerile împăratului și ale poporului său, ca nu cumva, în caz de război, ei să se unească cu vrăjmașii Egiptului. Cu toate acestea, legile interziceau izgonirea lor din țară. Mulți dintre ei erau meșteri capabili și iscusiți și au contribuit mult la bogăția neamului egiptean; împăratul avea nevoie de astfel de lucrători pentru ridicarea mărețelor lui palate și temple. De aceea, el i-a considerat la fel ca pe egiptenii care se vânduseră împăratului cu tot ceea ce aveau. În curând, au fost puși peste ei supraveghetori, ispravnici, și înrobirea lor s-a desăvârșit. „Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viața amară prin lucrări grele de lut și cărămizi și prin tot felul de lucrări de pe câmp; și în toate muncile acestea, pe care-i sileau să le facă, erau fără niciun pic de milă … Dar cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulțeau și creșteau.” (vers. 13.14.12). Împăratul și sfetnicii lui intenționaseră să îi supună pe israeliți prin munci grele și, în acest fel, să facă să li se micșoreze numărul și să zdrobească spiritual lor independent. Dar, pentru că n-au reușit să-și atingă scopul, au recurs la măsuri și mai crude. Le-au fost date porunci femeilor a căror ocupație le dădea posibilitatea să le aducă la îndeplinire, și anume să ucidă la naștere pruncii evrei de parte bărbătească. Satana era inspiratorul acestui plan. El știa că din mijlocul poporului Israel se va ridica un eliberator și, inspirându-l pe împărat să poruncească nimicirea copiilor lor, el spera să facă fără efect planul divin. Dar femeile s-au temut de Dumnezeu și n-au îndrăznit să execute porunca aceea crudă. Domnul a privit cu plăcere la purtarea lor și a făcut ca ele să prospere. Împăratul, mâniat că planul său nu fusese adus la îndeplinire, a făcut ca porunca să fie mai aspră și mai cuprinzătoare. Întregul neam a fost chemat să vâneze și să ucidă victimele neajutorate. „Atunci faraonul a dat următoarea poruncă la tot poporul: Să aruncați în râu pe orice băiat care se va naște și să lăsați pe toate fetele să trăiască.” (Ex. 1,22). În timp ce acest decret era în plină putere, lui Amram și lui Iochebed, israeliți pioși din seminția lui Levi, li s-a născut un fiu. Copilul era „frumos” și părinții, crezând că timpul eliberării lui Israel se apropia și că Dumnezeu va ridica un eliberator pentru poporul Său, s-au hotărât să nu îngăduie uciderea pruncului. Credința în Dumnezeu le-a întărit inimile și „nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului.” (Evrei 11,23). Mama a izbutit să țină copilul ascuns timp de trei luni. După aceea, văzând că nu mai era posibil să-l păstreze în siguranță, a pregătit un coșuleț de papură, izolându-l cu lut și smoală, ca să nu intre apă în el; apoi, după ce a așezat pruncul înăuntru, l-a pus în păpurișul de la malul râului. N-a îndrăznit să rămână pentru a-l păzi, ca nu cumva viața copilului, ca și viața ei, să fie primejduite; dar sora lui, Maria, a zăbovit prin apropiere, în aparență cu totul indiferentă, dar de fapt urmărind cu înfrigurare să vadă ce se va întâmpla cu frățiorul ei. Dar mai erau și alți veghetori – rugăciunile fierbinți ale mamei îl predaseră pe copilul ei în grija lui Dumnezeu; și îngeri nevăzuți pluteau pe deasupra singuraticului său loc de odihnă. Îngerii au îndrumat-o spre acel loc pe fiica faraonului. Curiozitatea ei a fost trezită de coșulețul acela și, privind la copilașul frumos din el, ea înțelese dintr-o privire toată întâmplarea. Lacrimile pruncului i-au trezit compătimirea și simpatia ei s-a îndreptat spre mama aceea necunoscută care a recurs la acest mijloc pentru a păstra viața odorului ei. Ea se hotărî să-l scape; avea să îl adopte, pentru a deveni fiul ei. Maria urmărise pe ascuns orice mișcare; dându-și seama că pruncul este privit cu duioșie, îndrăzni să se apropie și, în cele din urmă, spuse: „Să mă duc să-ți chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ți alăpteze copilul?” Și i s-a dat voie. Sora se grăbi să se ducă la mama ei cu vestea fericită și, fără întârziere, s-a întors cu ea înaintea fiicei faraonului: „Ia copilul acesta, alăptează-mi-l și îți voi plăti”, spuse prințesa. Dumnezeu ascultase rugăciunile mamei; credința ei fusese răsplătită. Cu profundă recunoștință, ea a început să-și îndeplinească sarcina fericită, și de acum lipsită de griji. Cu credincioșie a folosit ocazia pe care o avea de a-l educa pe copilul ei pentru Dumnezeu. Ea era ferm convinsă că acesta fusese păstrat cu viață în vederea unei mari lucrări și mai știa că, în curând, el trebuia să fie predat mamei sale imperiale, unde avea să fie înconjurat de influențe care vor tinde să-l îndepărteze de Dumnezeu. Toate acestea au făcut-o să fie mai plină de râvnă și mai grijulie în învățătura pe care i-o dădea lui decât în aceea pe care le-o dăduse celorlalți copii ai ei. S-a străduit să-i umple mintea cu simțământul temerii de Dumnezeu și al iubirii pentru adevăr și dreptate, rugându-se cu stăruință să fie ferit de orice influență stricăcioasă. Ea i-a arătat nebunia și păcătoșenia idolatriei și l-a învățat de mic să se plece și să se închine viului Dumnezeu, singurul care-l putea auzi și ajuta în orice situație. Ea l-a ținut pe băiat cât a putut mai mult, dar a fost nevoită să-l predea pe la vârsta de doisprezece ani. Din umila sa căsuță, el a fost luat și dus în palatal regal, la fiica faraonului, „și el i-a fost fiu”. Dar chiar și aici, el n-a uitat învățăturile pe care le-a primit în copilărie. Lecțiile învățate lângă mama sa nu puteau fi uitate. Ele erau ca un scut împotriva mândriei, a necredinței și a viciului care înfloreau în mijlocul strălucirii de la curte. Cât de larg cuprinzătoare în urmările ei a fost influența acelei singure femei evreice, și aceea o exilată și o sclavă! La curtea faraonului, Moise a primit cea mai înaltă educație civilă și militară. Monarhul luase hotărârea de a face din nepotul adoptiv urmașul său la tron, iar tânărul era educat pentru această poziție înaltă. „Moise a învățat toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvinte și în fapte.” (Fapte 7,22). Iscusința lui de conducător militar i-a câștigat favoarea oștirii Egiptului și, în general, era privit ca un om cu un caracter cu totul deosebit. Satana fusese înfrânt în planurile sale. Chiar decretul prin care copiii evrei fuseseră dați morții a fost folosit de Dumnezeu pentru pregătirea și educarea viitorului conducător al poporului Său. Bătrânii lui Israel au fost învățați de îngeri că timpul pentru eliberarea lor era aproape și că Moise era omul pe care Dumnezeu avea să-l folosească pentru a aduce la îndeplinire această lucrare. Tot îngerii au fost aceia care i-au făcut cunoscut lui Moise că Iehova l-a ales ca să rupă lanțurile robiei poporului său. Închipuindu-și că ei aveau să-și obțină libertatea prin forța armelor, el se aștepta să conducă armata poporului israel împotriva armatelor Egiptului. Având lucrul acesta în vedere, Moise și-a păzit inima, ca nu cumva atașamentul său față de mama adoptivă sau de faraon să-l împiedice să facă voia lui Dumnezeu. După legile Egiptului, toți aceia care se suiau pe tronul faraonilor trebuiau să devină membri ai castei preoțești; iar Moise, ca moștenitor sigur, trebuia să fie inițiat în tainele religiei naționale. Această sarcină le-a fost încredințată preoților. Dar, cu toate că era un student neobosit și zelos, el n-a putut fi făcut să ia parte la adorarea zeilor. A fost amenințat cu pierderea coroanei și avertizat că va fi dezmoștenit de prințesă dacă va stărui în devotamentul său față de credința evreilor. Dar el a rămas nezdruncinat în hotărârea sa de a nu aduce închinare decât singurului Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. El discuta cu preoții și cu adoratorii zeilor, arătându-le nebunia închinării lor superstițioase la obiecte neînsuflețite. Nimeni nu era în stare să răstoarne argumentele sale sau să-i schimbe hotărârea. Cu toate acestea, pentru un timp, neînduplecarea sa a fost trecută cu vederea datorită înaltei poziții și datorită favorii de care se bucura atât din partea împăratului, cât și din partea poporului. „Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei faraonului, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire.” (Evr. 11,24-26). Moise era pregătit să ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, să strălucească în curțile celei mai glorioase împărății și să înalțe sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectuală îl situează mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric și poet, ca filozof, conducător de oști și legiuitor, el este fără egal. Dar, cu toate că avea lumea înaintea sa, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăției, ale măririi și ale faimei, alegând mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului”. Moise fusese învățat cu privire la răsplata de pe urmă, care avea să fie dată slujitorilor umili și ascultători ai lui Dumnezeu, și, prin comparație, pentru el câștigul lumesc nu avea nicio valoare. Palatul magnific și tronul faraonului erau ademenitoare pentru Moise; dar el știa că, la curtea imperială, existau plăceri păcătoase, care-i făceau pe oameni să uite de Dumnezeu. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împăratului, la onorurile cele mari care vor fi date sfinților Celui Preaînalt, într-o împărăție nemânjită de păcat. Prin credință, el a văzut o coroană nepieritoare, pe care Împăratul cerurilor o va așeza pe fruntea biruitorului. Această credință l-a făcut în stare să se depărteze de domnii acestei lumi și să se unească cu poporul cel umil, sărac și disprețuit, care a ales să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât să slujească păcatului. Moise a rămas la curtea faraonului până la vârsta de patruzeci de ani. Gândurile lui se îndreptau adesea către starea nenorocită în care se afla poporul său și i-a cercetat pe frații săi în robia lor, încurajându-i cu asigurarea că Dumnezeu va lucra pentru eliberarea lor. Adesea, cuprins de indignare la vederea nedreptății și a apăsării, ardea de dorința de a răzbuna nedreptățile. Într-o zi, pe când se afla la câmp, văzând cum un egiptean îl bate pe un israelit, a alergat și l-a ucis pe egiptean. În afara israelitului, nu mai văzuse nimeni cele întâmplate și Moise a îngropat imediat trupul în nisip. De acum, el s-a arătat gata să apere cauza poporului și nădăjduia să-i vadă ridicându-se pentru a-și redobândi libertatea. El „credea că frații lui vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le va da izbăvirea; dar n-au priceput.” (Fapte 7,25). Ei nu erau încă pregătiți pentru libertate. În ziua următoare, Moise a văzut certându-se doi evrei dintre care unul, în mod evident, era vinovat. Moise l-a mustrat pe cel care începuse cearta, dar imediat el s-a răzbunat pe cel care-l mustra, tăgăduindu-i dreptul de a se amesteca și acuzându-l în mod josnic de crimă: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi?” spuse el. „Nu cumva ai de gând să mă omori și pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?” (Ex. 2,14). Fapta lui Moise a ajuns repede la cunoștința egiptenilor și, foarte mult exagerată, a ajuns curând la urechile faraonului. Împăratului i-a fost prezentată fapta aceasta ca însemnând foarte mult – Moise urmărea să-și ridice poporul împotriva egiptenilor, pentru a răsturna stăpânirea și pentru a se așeza pe tron; astfel, atâta vreme cât el era în viață, împărăția nu avea să fie în siguranță. Monarhul a hotărât de îndată ca el să fie omorât; dar, dându-și seama de primejdia care-l amenința, Moise a încercat să scape, fugind spre Arabia. Domnul l-a călăuzit în drumul său și el a găsit adăpost la Ietro, preot și prinț din Madian, care era, de asemenea, un adorator al lui Dumnezeu. După un timp, Moise s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Ietro; și acolo, în slujba socrului său, ca păzitor al turmelor acestuia, Moise a rămas 40 de ani. Omorându-l pe egiptean, Moise a căzut și el în aceeași greșeală pe care au săvârșit-o adesea părinții neamului său, și anume aceea de a lua în propriile mâini lucrarea pe care Dumnezeu făgăduise că o va îndeplini. Nu era voia lui Dumnezeu să-l elibereze pe poporul Său prin război, așa cum gândea Moise, ci prin tăria cea mare a puterii Sale, pentru ca gloria să fie a Lui și numai a Lui. Cu toate acestea, chiar acest act pripit a fost folosit de Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale. Moise nu era pregătit pentru marea sa lucrare. El mai avea de învățat aceeași lecție a credinței pe care Avraam și Iacov o învățaseră, și anume să nu se sprijine pe tăria și înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea făgăduințelor Sale. Și mai erau și alte lecții pe care, în singurătatea munților, Moise trebuia să le învețe. În școala lepădării de sine și a greutăților, el trebuia să învețe răbdarea și stăpânirea pasiunilor. Înainte ca să poată cârmui cu înțelepciune, el trebuia să învețe să asculte. Inima lui trebuia să fie în deplină armonie cu Dumnezeu, înainte ca el să fie în stare să-l învețe pe Israel cunoașterea voii Sale. Prin propria experiență, el trebuia să fie pregătit să se poarte cu grijă părintească față de toți aceia care aveau nevoie de ajutorul său. Omul ar considera că acea lungă perioadă de muncă și rămânere în obscuritate a fost o mare pierdere de timp. Dar Înțelepciunea Infinită l-a chemat pe cel care avea să devină cârmuitorul poporului Său să petreacă patruzeci de ani îndeplinind lucrarea umilă a unui păstor. Deprinderile astfel dezvoltate, și anume de a purta de grijă, de a se lepăda de sine și de a se îngriji cu blândețe de turma sa, aveau să-l pregătească să devină păstorul plin de milă și îndelung răbdător al lui Israel. Niciun avantaj pe care educația sau cultura omenească îl putea da nu putea înlocui această experiență. Moise învățase multe lucruri de care trebuia să se dezvețe. Influențele care-l înconjuraseră în Egipt – iubirea mamei sale adoptive, poziția sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privințele, rafinamentul, subtilitățile și misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreția solemn a arhitecturii și a sculpturii – toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minții sale în dezvoltare și, într-o măsură oarecare, modelaseră obiceiurile și caracterul său. Timpul, schimbarea condițiilor și a locului și comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste influențe. Din partea lui Moise însuși se cerea o luptă ca, pentru propria viață, să lepede ce era greșit și să accepte adevărul, dar Dumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească. Ascuns în fortăreața munților, Moise era singur cu Dumnezeu. Templele mărețe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu superstițiile și falsitatea lor. În măreția solemnă a dealurilor veșnice, el contempla maiestatea Celui Preaînalt și, prin contrast, își dădea seama cât de lipsiți de putere și de însemnătate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea sentimentul că se află în prezența Sa și că este copleșit de puterea Lui. Aici, mândria și mulțumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea aspră a vieții din pustie, urmările vieții sale de lux și lipsite de griji din Egipt au dispărut. Moise a devenit un om răbdător, respectuos și umil, „mai bland decât orice om de pe fața pământului” (Num. 12,3), dar, în același timp, întărit în credința în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov. În timp ce anii, în scurgerea vremii, se derulau în veșnicie, iar el umbla din loc în loc cu turmele sale prin locuri singuratice, meditând la starea de oprimare a poporului său, și-a reamintit de felul în care Dumnezeu S-a purtat cu părinții săi și de făgăduințele care erau moștenirea poporului ales, iar rugăciunile sale pentru Israel se înălțau zi și noapte. Îngeri din cer revărsau lumina lor în jurul lui. Aici, sub inspirația Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei. Anii lungi petrecuți în singurătatea pustiei au fost bogați în binecuvântări, nu numai pentru Moise și poporul său, ci pentru lumea întreagă, în decursul tuturor veacurilor care aveau să vină. „După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; și copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit strigătele lor și Și-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei.” (Ex. 2,23-25). Sosise timpul pentru eliberarea lui Israel. Dar planul lui Dumnezeu urma să fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omenească să fie copleșită de dispreț. Eliberatorul trebuia ca, la început, să fie un simplu păstor, având în mână numai un toiag; dar Dumnezeu avea să facă din acel toiag simbolul puterii Sale. Mânându-și într-o zi turmele lângă Horeb, „muntele lui Dumnezeu”, Moise a văzut un rug în flăcări; ramurile, frunzele și tulpina, toate erau în flăcări, și totuși părea că nu se consumă deloc. El s-a apropiat să vadă mai bine minunea aceea, când o voce îl strigă pe nume din mijlocul flăcărilor. Cu buze tremurânde, el răspunse: „Iată-mă!” A fost avertizat să nu se apropie nerespectuos de acel loc: „Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt … Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. El era Acela care, în calitate de Înger al legământului, li Se descoperise părinților săi în veacurile trecute. Și „Moise și-a ascuns fața căci se temea să privească pe Dumnezeu”. Umilința și respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezența lui Dumnezeu. În timp ce Moise aștepta înaintea lui Dumnezeu într-o teamă plină de respect, cuvintele care îi erau adresate continuară: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere … Acum vino, Eu te voi trimite la faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.” (Exod 3,7- 10). Uimit și înspăimântat din cauza poruncii, Moise s-a dat înapoi zicând: „Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” Răspunsul a fost: „Eu voi fi negreșit cu tine; și iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta.”(Ex. 3,11.12). Moise se gândea la greutățile pe care avea să le întâmpine, la orbirea, ignoranța și necredința poporului său, mulți fiind cu totul lipsiți de orice cunoaștere a lui Dumnezeu. „Iată”, a zis el, „când mă voi duce la copiii lui Israel și le voi spune: Dumnezeul părinților voșri m-a trimis la voi și mă vor întreba: Care este numele Lui?, ce le voi răpunde?” (vers.13). Răpunsul a fost: „EU SUNT CEL CE SUNT”. „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce Se numește EU SUNT m-a trimis la voi?” (vers. 14). Lui Moise i s-a poruncit să-i adune mai întâi pe bătrânii lui Israel, pe cei mai de seamă și cei mai drepți dintre ei, care au suferit mult din cauza robiei, și să le facă cunoscut cuvântul din partea lui Dumnezeu, cu făgăduința eliberăii. Apoi, el trebuia să meargă împreună cu bătrânii înaintea împăratului și să0i spună „Domnul, Dumnezeul evreilor, S-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, Dumnezeului nostru.” (vers. 18). Moise a fost mai dinainte avertizat că faraonul se va împotrivi apelului de a-l lăsa pe Israel să plece. Chiar și așa, curajul slujitorului lui Dumnezeu nu trebuia să se piardă deoarece Domnul avea să facă din situația aceasta un prilej de a-și manifesta puterea înaintea egiptenilor și înaintea poporului Său. „Eu Îmi voi întinde mâna, și voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni, pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, are să vă lase să plecați.” (vers. 20). S-au dat, de asemenea, îndrumări cu privire la măsurile pe care aveau să le ia pentru călătorie. Domnul a zis: „ Și când veți pleca, nu veți pleca cu mâinile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei și de la cea care locuiește în casa ei vase de argint, vase de aur și haine.” (vers. 22). Egiptenii se îmbogățiseră din munca stoarsă prin silnicie de la israeliți și, cum aceșia din urmă trebuiau să pornească în călătorie spre noul lor cămin, era numai drept ca ei să ceară plata pentru anii lor de muncă grea. Ei trebuiau să ceară obiecte de preț care puteau fi duse ușor, și Dumnezeu avea să-i facă să capete trecere înaintea egiptenilor. Minunile mari care urmau să fie săvârșite pentru eliberarea lor aveau să-i umple de groază pe opresori, astfel încât cererile robilor aveau să fie împlinite. Moise a văzut înaintea sa greutăți care păreau de netrecut. Ce dovadă îi putea da el poporului că într-adevăr Dumnezeu l-a trimis? „Iată”, a zis el, „că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: Nu ți s-a arătat Domnul.” (Ex. 4,1). I s-au dat acum dovezi care apelau la simțirile lui. I s-a spus să arunce toiagul la pământ. Când a făcut acest lucru, „toiagul s-a prefăcut într-un șarpe; și Moise fugea de el.” (vers. 3). I s-a poruncit să-l prindă și acesta s-a făcut din nou toiag în mâna sa. A fost îndemnat să-și vâre mâna în sân. El a ascultat și, când „ a scos-o …, mâna i se acoperise de lepră și se făcuse albă ca zăpada”. Spunâdu-i-se să o bage din nou în sân, el a văzut, după ce a scos-o, că se făcuse la fel ca cealaltă. Prin aceste semne, Domnul l-a asigurat pe Moise că atât poporul Său, cât și faraonul aveau să fie convinși că Cineva mai puternic decât împăratul Egiptului Se descoperea în mijlocul lor. Dar slujitorul lui Dumnezeu era copleșit încă la gândul lucrării minunate și neobișnuite ce-i stătea înainte. În îngrijorarea și teama sa, el a încercat să prezinte ca o scuză neîndemânarea sa de a vorbi curgător: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară și cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăeri, nici măcar de când vorbești Tu robului Tău; căci vorba și limba îi sunt încurcate.” (vers. 10). El fusese plecat de atâta timp din Egipt, încât nu mai cunoștea bine și nici nu mai putea vorbi fluent limba aceasta, ca atunci când se afla în mijlocul lor. Domnul i-a zis: „Cine a făcut gura omului? Și cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” (vers. 11). La aceasta a mai fost adăugată și o altă asigurare a ajutorului divin: „Du-te dar; Eu voi fi cu gura ta și te voi învăța ce vei avea de spus.” (vers. 12). Dar Moise încă mai insista să fie aleasă o altă persoană mai competent. La început, aceste scuze izvorau din umilință și din simțământul nevredniciei; dar, după ce Domnul făgăduise că va îndepărta toate dificultățile și că în cele din urmă îi va da biruință deplină atunci orice ezitare și orice plângere cu privire la nevrednicia sa dovedeau neîcredere în Dumnezeu. Acest lucru cuprindea temerea că Dumnezeu nu este în stare să-l califice pentru marea lucrare la care El îl chemase sau că a făcut o greșală în ceea ce privește alegerea omului. Acum, Moise a fost îndreptat spre Aaron, fratele său mai mare, care, folosind zilnic limba egipteană era în stare s-o vorbească în mod perfect. I s-a spus că Aaron venea în întâmpinarea sa. Următoarele cuvinte rostite de Domnul erau o categorică poruncă: „Tu îi vei vorbi și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu voi fi cu gura ta și cu gura lui; și vă voi învăța ce veți avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îți va sluji drept gură și tu vei ține pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele.” (Ex. 4,15-17). Acum, el nu mai avea motive să opună rezistență, căci orice pretext pentru a se scuza fusese dat la o parte. Porunca divină dată lui Moise l-a găsit pe acesta lipsit de încredere în sine, greoi la vorbire și timid. El era copleșit de sentimentul nevredniciei sale de a fi portavocea lui Dumnezeu pentru Israel. Dar, odată ce a acceptat această lucrare, el a pășit în ea cu toată inima, punându-și toată încrederea în Domnul. Măreția acestei misiuni a pus la lucru cele mai bune puteri ale minți sale. Dumnezeu a binecuvântat această dispozițe a sa de a asculta imediat și el a devenit elocvent în vorbire, încrezăor, stăpân pe sine și în totul pregătit pentru a săvârși cele mai mari lucrări care au fost date vreodată omului să le săvârșească Acesta este un exemplu de ceea ce face Dumnezeu pentru întărirea caracterului acelora care se încred în totul în El și care se predau fără rezervă poruncii Sale. Moise s-a întors la socrul să și și-a exprimat dorința de a-și vizita frații din Egipt. Ietro și-a dat consimțământul, împreună cu binecuvâtarea sa: „Du-te în pace!” Luându-și soția și copiii, Moise a plecat la drum. El nu îndrăznise să destănuiască scopul misiunii sale, ca nu cumva să nu li se îngăduie să-l însoțească. Dar, mai înainte de a ajunge în Egipt, el însuși a socotit că este mai bine, pentru siguranța lor, să-i trimită înapoi la căminul din Madian. O teamă ascunsă de faraon și de egipteni, a căror mânie fusese aprinsă împotriva lui cu patruzeci de ani mai înainte, îl făcuse pe Moise să fie încă și mai șovăitor în privința întoarcerii în Egipt; dar, după ce s-a hotărât să asculte porunca divină Domnul i-a descoperit faptul că vrăjmașii săi muriseră Pe când se afla pe drum, din Madian spre Egipt, Moise a primit o surprinzătoare și teribilă avertizare cu privire la o situațe neplăcută Domnului. Un înger i s-a înfățișat în mod amenințător, ca și când ar fi vrut să-l nimicească de îndată Nu i s-a dat nicio lăurire; dar Moise și-a adus aminte că nesocotise una dintre poruncile Domnului. Cedând insistențelor soței sale, el neglijase să-l supună ceremonialului circumciziei pe fiul lor mai mic. El nu îndeplinise condiția pe temeiul căreia copilul său putea fi îndreptățit să aibă parte de binecuvântările legământului lui Dumnezeu cu Israel; iar o astfel de neglijență din partea unui conducător ales n-ar fi făcut altceva decât să slăbească puterea preceptelor dumnezeiești asupra poporului. Sefora, temându-se ca soțul ei să nu fie omorât, a îndeplinit ea însăși acest ceremonial, după care îngerul i-a îngăduit lui Moise să-și continue călătoria. În misiunea sa pe lângă faraon, Moise avea să se afle într-o situație foarte primejdioasă, viața sa putea fi cruțată numai datorită protecției îngerilor sfinți. Dar, atâta vreme cât trăia într-o vădită neglijare a unei datorii cunoscute, el nu avea să fie în siguranță, căci nu putea fi ocrotit de îngerii lui Dumnezeu.
30. PLĂGILE ASUPRA EGIPTULUI:
Fiind înștiințat de îngeri, Aaron a plecat să-și întâmpine fratele, de care fusese despărțit atât de mult timp; și ei s-au întâlnit în singurătatea deșertului, în apropiere de Horeb. Aici au discutat ei, și Moise „a făcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimisese, și toate semnele pe care-I poruncise să le facă.” (Ex. 4,28). Apoi au călătorit împreună spre Egipt; și, după ce au sosit în ținutul Gosen, i-au adunat pe bătrânii lui Israel. Aaron le-a povestit toate cuvintele pe care Dumnezeu i le spusese lui Moise și apoi au fost arătate toate semnele pe care Dumnezeu i le dăduse lui Moise. Toate au fost făcute înaintea poporului. „Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul îi cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferința; și s-au plecat și s-au închinat cu fața la pământ.” (vers. 31). Moise fusese însărcinat, de asemenea, cu o solie pentru împărat. Cei doi frați au intrat în palatul faraonilor ca ambasadori ai Împăratului împăraților și i-au vorbit în Numele Lui: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea.” (Ex. 5,1). „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece?” întrebă monarhul; „Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece.” (vers. 2). Răspunsul lor a fost: „Ni S-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.” (vers. 3). Vestea despre ei și despre interesul pe care îl trezeau în popor ajunsese deja la împărat și mânia sa era aprinsă. „Moise și Aaron, pentru ce abateți poporul de la lucrul lui?” spuse el. „Plecați la lucrările voastre.” (vers. 4). Împărăția deja suferise pagube din cauza amestecului acestor străini. Gândindu-se la acest lucru, el mai adăugă: „Iată că poporul acesta s-a înmulțit acum în țară, și voi mai voiți să-l faceți să-și înceteze lucrările?” (vers. 5). În robia lor, israeliții dăduseră uitării – într-o măsură oarecare – cunoașterea Legii lui Dumnezeu și se îndepărtaseră de preceptele ei. Sabatul fusese îndeobște desconsiderat și asprimea supraveghetorilor lor făcea ca ținerea lui să fie aparent imposibilă. Dar Moise a arătat poporului său că ascultarea de Dumnezeu era prima condiție a eliberării, iar eforturile făcute pentru restatornicirea păzirii Sabatului au ajuns la cunoștința asupritorilor lor. Împăratul, fiind foarte neliniștit, îi suspecta pe israeliți că plănuiseră o revoltă pentru a nu-l mai sluji. Nemulțumirea, zicea el, era rezultatul trândăviei; el va avea grijă să nu le mai lase timp pentru uneltiri primejdioase. De îndată a luat măsuri pentru a le face povara și mai grea și pentru a zdrobi spiritul lor independent. În aceeași zi, au fost date ordine care au făcut munca lor tot mai crudă și mai apăsătoare. Materialul de construcție cel mai obișnuit din acea țară era cărămida uscată la soare; zidurile celor mai de seamă clădiri erau făcute din aceste cărămizi și apoi erau îmbrăcate pe dinafară cu piatră, iar fabricarea cărămizilor cerea folosirea unui mare număr de sclavi. Paiele tăiate erau amestecate cu lutul, pentru a le ține laolaltă și se cerea o mare cantitate de paie pentru această lucrare; împăratul porunci acum să nu li se mai dea paie; cei ce lucrau cărămizile trebuiau să-și găsească singuri paie, în timp ce numărul de cărămizi ce trebuiau făcute era același. Porunca aceasta le-a produs un mare necaz israeliților din întreaga țară. Supraveghetorii egipteni așezaseră logofeți evrei care să supravegheze lucrarea poporului, iar acești logofeți erau răspunzători de lucrul săvârșit de cei ce erau sub mâna lor. Când ordinul împăratului s-a aplicat, poporul s-a împrăștiat prin toată țara, ca să adune miriște în loc de paie; dar le-a fost cu neputință să împlinească obișnuita cantitate de lucru. Din pricina acestei nerealizări, logofeții evrei au fost crunt bătuți. Acești logofeți considerau că necazul lor vine de la ispravnici, și nu de la împăratul însuși; de aceea s-au dus la el cu plângerile lor. Plângerile lor au fost întâmpinate de faraon cu batjocuri: „Sunteți niște leneși și niște trântori! De aceea ziceți: Haidem să aducem jertfe Domnului.” (vers. 17). Li s-a poruncit să se întoarcă la lucru, spunându-li-se că povara nu le va fi nicidecum ușurată. Întorcându-se, ei i-au întâlnit pe Moise și pe Aaron și le-au strigat: „Să vă vadă Domnul și să judece! Voi ne-ați făcut urâți faraonului și slujitorilor lui; ba încă le-ați dat sabia în mână ca să ne omoare.” (vers. 21). Auzind aceste reproșuri, Moise s-a întristat foarte mult. Suferințele poporului fuseseră sporite foarte mult. În toată țara, un strigăt de disperare se înălța de la tânăr și bătrân și toți s-au unit în a-l face răspunzător de schimbarea dezastruoasă a stării lor. În amărăciunea sufletului său, el s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu cu strigătul: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face și mai rău poporului acestuia; și n-ai izbăvit pe poporul Tău.” (vers. 22.23). Răspunsul a fost: „Vei vedea acum ce voi face faraonului: o mână puternică îl va sili să-i izgonească din țara lui.” (Ex. 6,1). Din nou i s-a amintit de legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinții lor și i s-a dat asigurarea că avea să fie împlinit. În timpul anilor de robie în Egipt, printre israeliți au fost unii care rămăseseră închinători credincioși ai lui Iehova. Aceștia erau foarte amărâți atunci când îi vedeau pe copiii lor cum zilnic erau martori ai urâciunilor săvârșite de păgâni și chiar cum se închinau înaintea zeilor lor falși. În amărăciunea lor, ei au strigat către Domnul pentru eliberarea de sub jugul egiptean, ca să scape de influența stricăcioasă a idolatriei. Ei nu și-au ascuns credința, ci au făcut cunoscut egiptenilor că obiectul închinării lor era Creatorul cerului și al pământului, singurul Dumnezeu viu și adevărat. Ei le-au prezentat dovezile existenței și ale puterii Sale, de la creațiune și până în zilele lui Iacov. Egiptenii au avut astfel prilejul să cunoască religia evreilor; dar, deoarece considerau că este înjositor să fie învățați de sclavii lor, ei au încercat să-i ademenească pe adoratorii lui Dumnezeu, făgăduindu-le răsplătiri sau, când nu reușeau în felul acesta, încercau cu amenințări și cu un comportament plin de cruzime. Bătrânii lui Israel s-au străduit să susțină credința în scădere a fraților lor, repetându-le făgăduințele făcute părinților lor și cuvintele profetice ale lui Iosif înainte de moartea sa, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau și credeau. Alții, privind la stările de lucruri din jurul lor, refuzau să mai nădăjduiască. Egiptenii, fiind informați despre ce se vorbea printre sclavi, își băteau joc de speranțele lor și tăgăduiau în mod batjocoritor puterea Dumnezeului lor. Ei arătau spre situația lor, de popor de sclavi, și ziceau în mod disprețuitor: „Dacă Dumnezeul vostru este drept și milostiv și are o putere mai mare decât zeii Egiptului, atunci de ce nu face din voi un popor liber?” Și le atrăgeau atenția asupra situației lor. Ei se închinau la zeități numite de israeliți zei falși și, cu toate acestea, erau un popor bogat și puternic. Ei declarau că zeii lor i-au binecuvântat cu prosperitate, dându-le ca robi pe israeliți, și se făleau cu puterea lor de a-i chinui și nimici pe cei ce se închinau Domnului. Faraonul însuși se fălea, spunând că Dumnezeul evreilor nu-i poate elibera din mâna lui. Cuvinte de felul acesta au nimicit speranțele multor israeliți. Li se părea că situația era, în mare măsură, așa cum o înfățișau egiptenii. Era adevărat că ei erau sclavi și că trebuiau să îndure tot ce le impuneau să facă ispravnicii lor cei cruzi. Copiii lor fuseseră hăituiți și uciși, și propria lor viață ajunsese o povară. Și, cu toate acestea, ei se închinau Dumnezeului cerului. Dacă Domnul era într-adevăr mai presus de toți zeii, atunci cu siguranță El nu avea să-i lase robi celor idolatri. Dar aceia care erau credincioși adevăratului Dumnezeu au înțeles că numai din cauză că Israel s-a depărtat de El și din cauza tendinței lor de a se încuscri cu neamurile păgâne, fiind târâți astfel în idolatrie, Domnul îngăduise ca ei să ajungă sclavi; și, plini de încredere, i-au asigurat pe frații lor că El va frânge în curând jugul asupritorilor. Evreii se așteptaseră să obțină eliberarea fără să le fie pusă credința la vreo încercare deosebită și fără suferință și greutăți adevărate. Dar ei nu erau încă pregătiți pentru eliberare. Credința lor în Dumnezeu era mică și nu erau dispuși să sufere încercările cu răbdare, până când El va găsi că este timpul potrivit să lucreze pentru ei. Mulți erau mulțumiți să rămână mai degrabă în sclavie decât să înfrunte greutățile inerente mutării într-o țară străină; iar obiceiurile unora deveniseră atât de asemănătoare cu cele ale egiptenilor, încât preferau să rămână în Egipt. De aceea, Domnul nu i-a eliberat la prima manifestare a puterii Sale înaintea faraonului. El a îndrumat lucrurile în așa fel încât spiritul tiran al împăratului Egiptului să crească mai mult, iar El să Se descopere mai bine poporului Său. Văzând dreptatea, puterea și iubirea Sa, ei aveau să aleagă singuri să părăsească Egiptul și să se predea pe ei înșiși în serviciul Său. Sarcina lui Moise ar fi fost mult mai ușoară, dacă nu ar fi fost atât de mulți israeliți așa de corupți, încât să nu mai vrea să părăsească Egiptul. Domnul i-a spus lui Moise să meargă din nou înaintea poporului și să repete făgăduința eliberării, cu o nouă asigurare a bunăvoinței divine. El a mers așa cum i s-a spus; dar ei n-au vrut să-l asculte. Scriptura zice: „Dar deznădejdea și robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise.” (vers. 9). Din nou solia divină i s-a adresat lui Moise: „Du-te de vorbește faraonului, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă afară din țara lui.” (vers. 11). Descurajat, el a răspuns: „Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat; cum să mă asculte faraonul pe mine?” (vers. 12). I s-a spus atunci să-l ia pe Aaron cu el și să meargă înaintea faraonului și să ceară din nou „ca să scoată din țara Egiptului pe copiii lui Israel.” (vers. 13). El a fost înștiințat de faptul că monarhul nu va ceda până când Dumnezeu nu Își va trimite judecățile asupra Egiptului și va scoate afară pe Israel prin manifestarea puterii Sale. Însă, înainte de revărsarea fiecărei plăgi, Moise trebuia să descrie natura și urmările ei, pentru ca împăratul să poată să scape de ea, dacă alegea lucrul acesta. Fiecare pedeapsă respinsă avea să fie urmată de alta și mai severă, până când inima lui îngâmfată avea să fie umilită și până când el avea să-L recunoască pe Creatorul cerului și al pământului ca viul și adevăratul Dumnezeu. Domnul avea să le dea egiptenilor prilejul de a vedea cât de zadarnică era înțelepciunea celor mai de seamă oameni ai lor, cât de slabă era puterea zeilor lor atunci când se împotriveau poruncilor Domnului. El avea să-i pedepsească pe locuitorii Egiptului pentru idolatria lor și să aducă la tăcere lăudăroșenia lor cu privire la binecuvântările primite din partea idolilor lor fără viață. Dumnezeu urma să-Și glorifice Numele, pentru ca celelalte neamuri să poată auzi despre puterea Lui și să tremure în fața faptelor Lui mărețe și pentru ca poporul Său să se întoarcă de la idolatrie și să-I aducă o închinare curată. Din nou, Moise și Aaron au intrat în sălile somptuoase ale împăratului Egiptului. Acolo, înconjurați de coloane înalte și de podoabe strălucitoare, de multe picturi și imagini sculptate ale zeilor păgâni, înaintea monarhului celui mai puternic imperiu al acelui timp, stăteau cei doi reprezentanți ai unui popor înrobit, pentru a face din nou cunoscută porunca lui Dumnezeu pentru eliberarea acestuia. Împăratul a cerut un semn, ca dovadă a însărcinării lor divine. Moise și Aaron fuseseră sfătuiți cum să procedeze în cazul că li se va adresa o asemenea cerere și Aaron și-a luat toiagul și l-a aruncat jos înaintea faraonului. Toiagul s-a prefăcut în șarpe. Monarhul i-a chemat pe „înțelepți și pe vrăjitori”, care „toți și-au aruncat toiegele, și s-au prefăcut în șerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghițit toiegele lor.” (vers. 12). Atunci împăratul, mai hotărât decât înainte, a spus că vrăjitorii lui erau egali în putere cu Moise și Aaron; el i-a denunțat pe slujitorii lui Dumnezeu ca fiind impostori și i s-a părut că n-are de ce să-i fie teamă, împotrivindu-se cererii lor. Și totuși, deși disprețuia solia lor, el era împiedicat de puterea divină să le facă rău. Mâna lui Dumnezeu, și nu influența sau puterea omenească pe care ar fi avut-o Moise sau Aaron, a fost aceea care a făcut minunile pe care ei le-au săvârșit înaintea faraonului. Aceste semne și minuni erau menite să-l convingă pe faraon că marele EU SUNT îl trimisese pe Moise și că era datoria împăratului să lase pe Israel să plece, ca să-I poată sluji viului Dumnezeu. Vrăjitorii au săvârșit și ei semne și minuni, întrucât ei nu lucrau prin propria iscusință, ci prin puterea zeului lor, Satana, care i-a sprijinit în imitarea lucrării Domnului. De fapt, vrăjitorii n-au prefăcut într-adevăr toiegele lor în șerpi; dar, prin vrăjitorii, ajutați de marele înșelător, ei au fost în stare să producă această înșelăciune. Era mai presus de puterea lui Satana să schimbe toiegele în șerpi vii, reali. Prințul răului, deși posedă toată înțelepciunea și puterea unui înger căzut, nu are puterea de a crea sau de a da viață; această prerogativă o are numai Dumnezeu. Dar tot ceea ce era în puterea lui Satana să facă, a făcut; el a săvârșit o înșelăciune. Pentru ochii omului, toiegele s-au prefăcut în șerpi. Așa credea faraonul și așa credeau curtenii lui. La prima vedere nu era nimic care să-i deosebească de șarpele produs de Moise. Deși Domnul a făcut ca șarpele adevărat să-i înghită pe așa-zișii șerpi, chiar și lucrul acela era socotit de faraon nu ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu, ci ca un rezultat al unui fel de vrăjitorie superioară celei a slujitorilor săi. Faraonul dorea să-și justifice încăpățânarea dată pe față în a se opune poruncii divine și de aceea căuta un pretext pentru a nesocoti minunile pe care Dumnezeu le săvârșea prin Moise. Satana i-a dat exact ce-i trebuia. Prin lucrarea săvârșită de el prin vrăjitori, el a făcut să li se pară egiptenilor că Moise și Aaron nu erau decât niște magi și vrăjitori și că solia pe care o aduceau nu putea să aibă pretenție la respect, ca venind de la o Ființă superioară. În felul acesta contrafacerea realizată de Satana și-a atins scopul, și anume să-i facă pe egipteni mai îndrăzneți în răzvrătirea lor și pe faraon să-și împietrească inima nelăsându-se convins. Satana spera astfel să zdruncine credința lui Moise și a lui Aaron în originea divină a misiunii lor, pentru ca uneltele lui să poată birui. El nu dorea ca Israel să fie eliberat din sclavie pentru a-I sluji viului Dumnezeu. Dar prințul răului urmărea un scop și mai profund prin manifestarea minunilor sale prin vrăjitori. El știa bine că Moise, în sfărâmarea jugului robiei de pe grumazul copiilor lui Israel, Îl preînchipuia pe Hristos, care trebuia să sfărâme domnia păcatului asupra familiei omenești. El știa că, atunci când Hristos avea să vină, minuni puternice aveau să fie săvârșite ca o dovadă pentru lume că Dumnezeu L-a trimis. Satana se temea că-și pierde puterea. Prin imitarea înșelătoare a lucrării lui Dumnezeu, Satana spera nu numai să împiedice eliberarea lui Israel, ci să și exercite o influență care, în decursul veacurilor viitoare, să nimicească credința în minunile lui Hristos. Satana caută fără încetare să contrafacă lucrarea lui Hristos și să stabilească propria putere și propriile pretenții. El îi determină pe oameni să pună la îndoială minunile lui Hristos, înfățișându-le ca fiind rezultatul iscusinței și al puterii omenești. El distruge astfel în mintea multora credința în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și-i face să respingă milostivele îmbieri ale harului prin Planul de Mântuire. Moise și Aaron au primit porunca să meargă a doua zi dimineața la râu, în locul unde împăratul avea obiceiul să vină. Întrucât revărsarea Nilului era izvorul hranei și al bogăției întregului Egipt, râul era venerat ca un zeu, iar monarhul venea în fiecare zi să i se închine. În locul acesta, cei doi frați i-au repetat monarhului solia lor și apoi au întins toiagul și au lovit apa. Fluviul cel sacru s-a prefăcut în sânge, peștii au murit și râul a ajuns să aibă un miros de nesuportat. Apa care fusese luată din râu ca rezervă în vase și păstrată a fost, de asemenea, prefăcută în sânge. Dar „vrăjitorii Egiptului au făcut și ei la fel prin vrăjitoriile lor” și „inima faraonului s-a împietrit și … s-a întors de la râu și s-a dus acasă; dar nu și-a pus la inimă aceste lucruri.” (vers. 22.23). Timp de șapte zile a bântuit plaga aceasta, dar a fost în zadar. Din nou a fost întins toiagul peste ape și din râu au ieșit broaște, care s-au răspândit prin toată țara. Ele au intrat prin case, au pus stăpânire pe odăile de dormit și au năpădit chiar și cuptoarele și postăvile de frământat pâinea. Broasca era considerată de egipteni sfântă și ei nu voiau să o omoare; dar vietățile acestea neplăcute deveniseră acum de nesuferit. Ele mișunau chiar și în palatul faraonilor și împăratul era nerăbdător să scape de ele. Se părea că vrăjitorii au reușit să producă broaște, dar s-au dovedit neputincioși în a le îndepărta. Văzând aceasta, faraonul a fost, într-o oarecare măsură, umilit. El i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: „Rugați-vă Domnului să depărteze broaștele de la mine și de la poporul meu; și am să las pe popor să plece să aducă jertfă Domnului.” (Ex. 8,8). După ce i-a amintit împăratului de îngâmfarea lui de mai înainte, ei i-au cerut să stabilească un timp când să se roage pentru îndepărtarea plăgii. El hotărî ca acesta să fie a doua zi, nădăjduind în taină că, în acest interval de timp, broaștele vor dispărea de la sine și, în felul acesta, avea să fie scăpat de amara umilire de a se supune Dumnezeului lui Israel. Însă plaga a continuat până la timpul stabilit, când broaștele au murit în toată țara Egiptului, dar corpurile lor, intrate în putrefacție, au rămas pe loc și au otrăvit atmosfera. Domnul ar fi putut face ca într-o clipă ele să se prefacă în țărână, dar n-a făcut lucrul acesta, ca nu cumva, după îndepărtarea lor, împăratul și poporul său să spună că acesta fusese un rezultat al vrăjitoriei sau al amăgirii, ca și lucrarea vrăjitorilor. Broaștele au murit și au fost adunate apoi în grămezi. Acum, împăratul și întregul Egipt au avut dovada faptului pe care zadarnica lor filozofie nu îl putea tăgădui, și anume că această lucrare nu fusese săvârșită prin vrăjitorie, ci era o pedeapsă venită de la Dumnezeul cerului. „Faraonul, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a împietrit inima.” (vers. 15). La porunca lui Dumnezeu, Aaron a întins mâna și țărâna pământului s-a prefăcut în păduchi în toată țara Egiptului. Faraonul le-a cerut vrăjitorilor să facă și ei la fel, dar n-au putut. Lucrarea lui Dumnezeu s-a dovedit acum a fi superioară aceleia a lui Satana. Vrăjitorii înșiși au recunoscut: „Aici este degetul lui Dumnezeu.” (vers. 19). Dar împăratul a rămas mai departe neclintit. Apelurile și avertizările erau fără rezultat și s-a administrat o nouă pedeapsă. Timpul în care aceasta avea să aibă loc a fost făcut cunoscut mai dinainte, ca să nu se poată spune că ea a avut loc așa, la întâmplare. Muștele au umplut casele și mișunau pe pământ, astfel încât „toată țara Egiptului a fost pustiită de muște câinești.” (vers. 24). Muștele acestea erau mari și veninoase, iar mușcătura lor era extrem de dureroasă atât pentru om, cât și pentru animale. Așa cum fusese spus mai dinainte, această nenorocire nu s-a întins în ținutul Gosen. Faraonul le-a dat acum israeliților permisiunea de a aduce jertfe în Egipt, dar ei au refuzat să accepte astfel de condiții. „Nu este deloc potrivit”, a spus Moise, „să facem așa; căci dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre?” (vers. 28). Animalele pe care evreii trebuiau să le aducă jertfă erau dintre acelea pe care egiptenii le socoteau sacre; și respectul pentru aceste creaturi era atât de mare încât a ucide vreuna, chiar și în mod accidental, era o crimă care se pedepsea cu moartea. Ar fi fost cu neputință pentru evrei să se închine lui Dumnezeu în Egipt, fără să-i jignească pe stăpânii lor. Din nou Moise a propus să li se îngăduie să meargă cale de trei zile în pustie. Monarhul s-a învoit și i-a rugat pe slujitorii lui Dumnezeu să se roage ca plaga să fie îndepărtată. Ei au făgăduit că așa vor face, dar l-au avertizat iarăși ca nu cumva să se poarte cu înșelăciune față de ei. Plaga a fost oprită, dar inima împăratului s-a împietrit din pricina stăruirii în răzvrătire și el a refuzat și de data aceasta să se supună. A urmat însă o lovitură și mai teribilă: ciuma, care a lovit toate animalele egiptenilor aflate pe câmp. Atât animalele considerate sacre, cât și cele de povară – vacile, boii și oile, caii, cămilele și măgarii – toate au fost nimicite. Se spusese în mod clar că evreii aveau să fie scutiți; și faraonul, trimițând soli în ținutul unde locuiau israeliții, a trebuit să constate să cele spuse de Moise erau adevărate. „Iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise.” (Ex. 9,7). Și totuși împăratul s-a încăpățânat mai departe. Lui Moise i s-a spus apoi să ia cenușă din cuptor și „s-o arunce spre cer, sub ochii faraonului”. Acest act avea o profundă semnificație. Cu patru sute de ani înainte, Dumnezeu îi arătase lui Avraam viitoarea apăsare a poporului Său, sub înfățișarea unui cuptor care fumega și a unor flăcări de foc. El spusese atunci că va trimite pedeapsa asupra asupritorilor lor și-i va scoate pe robi încărcați cu mari bogății. În Egipt, Israel se chinuise multă vreme în cuptorul necazurilor. Actul acesta al lui Moise era pentru ei o asigurare că Dumnezeu Își amintea de legământul Său și că timpul eliberării lor sosise. Cenușa aruncată spre cer s-a împrăștiat în particule fine peste toată țara Egiptului și, oriunde cădea, dădea naștere „pe oameni și pe dobitoace la niște bube pricinuite de niște bășici fierbinți”. Preoții și vrăjitorii îl încurajaseră până acum pe faraon în încăpățânarea sa, dar de astă dată a venit o pedeapsă care i-a atins și pe ei. Loviți de o boală dezgustătoare și dureroasă, puterea cu care se făliseră până atunci nu-i făcea decât să fie demni de dispreț și ei nu au mai fost în stare să se lupte împotriva Dumnezeului lui Israel. Întregul neam a trebuit să vadă nebunia încrederii în vrăjitori, atunci când aceștia n-au fost în stare să-și apere propria persoană. Cu toate acestea, inima faraonului s-a împietrit și mai mult. Dumnezeu i-a trimis acum o solie, declarând: „De data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi și împotriva poporului tău, ca să știi că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul … Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea, și Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Ex. 9,14-16). Nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu i-a dat viață pentru scopul acesta, dar providența Sa a îndrumat astfel evenimentele încât el să fie adus la tron chiar în timpul rânduit pentru eliberarea lui Israel. Deși acest tiran îngâmfat nu mai era vrednic de mila lui Dumnezeu din cauza nelegiuirilor sale, cu toate acestea, viața sa fusese păstrată pentru ca, prin încăpățânarea sa, Domnul să-Și poată manifesta minunile Sale în țara Egiptului. Îndrumarea evenimentelor aparține providenței lui Dumnezeu. El ar fi putut să așeze pe tron un împărat mult mai milostiv, care n-ar fi îndrăznit să se opună manifestărilor puternice ale puterii divine. Dar, în cazul acesta, nu s-ar fi realizat planul Domnului. Poporului Său i s-a îngăduit să guste din cruzimea nimicitoare a egiptenilor pentru ca să nu mai poată fi înșelat cu privire la influența degradantă a idolatriei. În felul cum S-a purtat cu faraonul, Domnul Și-a manifestat ura față de idolatrie și hotărârea de a pedepsi cruzimea și apăsarea. Cu privire la faraon, Dumnezeu a declarat: „Eu îi voi împietri inima și nu va lăsa pe popor să plece.” (Ex. 4,21). Nu a fost folosită nicio putere supranaturală pentru a împietri inima faraonului. Dumnezeu i-a dat faraonului dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpățânare să ia în seamă lumina. Fiecare desfășurare a puterii infinite pe care o respingea îl făcea și mai hotărât în răzvrătirea lui. Sămânța revoltei, pe care a semănat-o atunci când a respins cea dintâi minune, și-a adus roadele. Stăruind să meargă pe propria cale, trecând de la o treaptă a încăpățânării la alta, inima i s-a împietrit tot mai mult, până când a trebuit să vadă chipurile reci, moarte, ale primilor născuți. Faraonul a fost amenințat apoi cu pedeapsa unei furtuni cu piatră, dândui-se avertizarea: „Pune-ți dar la adăpost turmele și tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toți oamenii și toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; și vor pieri.” (vers. 19). Ploaia sau furtuna era ceva neobișnuit în Egipt, și o astfel de furtună, cum a fost prevestită, nu se mai văzuse niciodată. Știrea s-a răspândit repede și toți aceia care au crezut Cuvântul Domnului și-au strâns vitele, în timp ce aceia care au disprețuit avertizarea le-au lăsat pe câmp. Astfel, chiar în mijlocul revărsării judecății s-a dat pe față harul lui Dumnezeu, oamenii au fost puși la probă și s-a arătat astfel cât de mulți au fost hotărâți să se teamă de Dumnezeu, datorită manifestării puterii Sale. Furtuna a venit așa cum a fost prezis – a tunat, „a bătut piatra și focul se amesteca cu piatra; piatra era așa de mare, încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată țara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată țara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit și toată iarba de pe câmp și a frânt toți copacii de pe camp.” (vers. 24.25). Ruina și pustiirea au marcat calea îngerului distrugător. Numai ținutul Gosen a fost cruțat. Li s-a arătat astfel egiptenilor că pământul este sub controlul viului Dumnezeu, că elementele naturii ascultă de vocea Sa și că unica siguranță stă în ascultarea de El. Tot Egiptul tremura în fața îngrozitoarei revărsări a judecății dumnezeiești. Faraonul a trimis în grabă după cei doi frați și a strigat: „De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu și poporul meu suntem vinovați. Rugați-vă Domnului, ca să nu mai fie tunete și piatră și vă voi lăsa să plecați și nu veți mai fi opriți.” (vers. 27.28). Răspunsul a fost: „Când voi ieși din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta și nu va mai bate piatra, ca să știți că al Domnului este pământul. Dar știu că tu și slujitorii tăi tot nu vă veți teme de Domnul Dumnezeu.” (vers. 29.30). Moise știa că lupta nu se terminase. Mărturisirea și făgăduințele faraonului nu erau rezultatul unei schimbări radicale petrecute în minte sau inimă, ci ele au fost smulse de la el sub imperiul groazei și al chinului. Moise a promis totuși să-i împlinească cererea, pentru că nu voia să-i mai dea prilej pentru a continua în încăpățânarea lui. Profetul a ieșit fără a ține seama de furia furtunii, iar faraonul și toată curtea lui au fost martori ai puterii lui Dumnezeu de a-l apăra pe solul Său. Ieșind din cetate, Moise „și-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele și piatra au încetat și n-a mai căzut ploaie pe pământ.” (vers. 33). Dar de-abia și-a revenit împăratul din spaimă, și inima lui s-a întors la stricăciunea sa de mai înainte. Atunci Domnul i-a spus lui Moise: „Du-te la faraon, căci i-am împietrit inima lui și a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor și ca să istorisești fiului tău și fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii și ce semne am făcut în mijlocul lor. Și veți cunoaște că Eu sunt Domnul.” (Ex. 10,1.2). Dumnezeu Își manifesta puterea pentru a întări credința lui Israel în El, ca singurul Dumnezeu viu și adevărat. El avea să dea o dovadă de netăgăduit cu privire la deosebirea pe care El o făcea între ei și egipteni și tot neamul avea să știe că evreii, pe care ei i-au disprețuit și prigonit, erau sub protecția Dumnezeului cerurilor. Moise l-a avertizat pe monarh că, dacă va insista în încăpățânarea sa, va fi trimisă o plagă a lăcustelor, lăcuste care vor acoperi fața pământului și vor devora toată verdeața care mai rămăsese; ele vor umple casele, chiar și palatul; va fi o asemenea urgie cum „părinții tăi și părinții părinților tăi n-au văzut așa ceva de când sunt ei pe pământ, până în ziua de azi.” (vers. 6). Sfetnicii faraonului au rămas înspăimântați. Neamul suferise o mare pierdere prin moartea animalelor lor. Mulți oameni fuseseră uciși de grindină. Pădurile erau distruse, iar recolta nimicită. Ei pierdeau repede tot ce câștigaseră prin munca evreilor. Țara întreagă era amenințată de foamete. Prinții și curtenii au făcut presiuni asupra împăratului și au întrebat mânioși: „Până când are să fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasă pe oamenii aceștia să plece și să slujească Domnului, Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?” (vers. 7). Moise și Aaron au fost din nou chemați și monarhul le-a spus: „Duceți-vă și slujiți Domnului, Dumnezeului vostru. Care și cine sunt cei ce vor merge?” (vers. 8). Răspunsul a fost: „Vom merge cu copiii și cu bătrânii noștri, cu fiii și fiicele noastre, cu oile și boii noștri, căci avem să ținem o sărbătoare în cinstea Domnului.” (vers. 9). Împăratul s-a umplut de mânie. „Așa să fie Domnul cu voi”, strigă el, „cum vă voi lăsa eu să plecați, pe voi și pe copiii voștri! Luați seama, căci este rău ce aveți de gând să faceți! Nu, nu; ci duceți-vă voi, bărbații, și slujiți Domnului, căci așa ați cerut. Și i-au izgonit dinaintea faraonului.” (vers. 10.11). Faraonul se străduise să-i nimicească pe israeliți printr-o muncă grea, dar acum el pretindea că este foarte interesat de buna lor stare și că i se rupe inima după pruncii lor. Adevăratul lui scop era acela de a ține ca ostatici femeile și copiii, până la întoarcerea bărbaților. Moise și-a întins acum toiagul peste țara Egiptului și a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit, care a adus lăcuste. „Erau în număr atât de mare, cum nu mai fusese și nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste.” (vers. 14). Ele au umplut cerul, până când țara s-a întunecat, și au mâncat toată iarba care mai rămăsese. Faraonul a trimis în grabă după profeți și le-a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru și împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; și rugați pe Domnul, Dumnezeul vostru, să depărteze de la mine urgia aceasta de moarte.” (vers. 16.17). Ei au făcut așa, și un vânt puternic de la apus a luat lăcustele și le-a dus în Marea Roșie. Dar împăratul a stăruit mai departe în hotărârea lui încăpățânată. Locuitorii Egiptului ajunseseră la disperare. Nenorocirile care se abătuseră asupra lor păreau a fi peste puterile lor de a mai suporta și erau plini de groază când se gândeau la cele ce urmau să vină. Neamul se închinase faraonului ca la un reprezentant al zeului lor, dar mulți erau acum convinși că el se împotrivește Unuia care făcea din toate forțele naturii slujitori ai voii Sale. Sclavii evrei, apărați într-un mod miraculos, deveneau încrezători în eliberare. Stăpânii lor nu îndrăzneau să-i mai chinuie ca înainte. În toată țara Egiptului era o teamă ascunsă că neamul ținut până atunci în sclavie se va ridica și va răzbuna nedreptățile făcute. Pretutindeni oamenii se întrebau ce va urma. Deodată, un întuneric s-a lăsat asupra țării, un întuneric atât de des și de negru, încât părea că „se poate pipăi”. Nu numai că oamenii erau lipsiți de lumină, dar atmosfera era foarte apăsătoare, astfel încât era greu de respirat. „Nici nu se vedeau unii pe alții, și nimeni nu s-a sculat de la locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toți copiii lui Israel era lumină.” (vers. 23). La egipteni, soarele și luna erau obiecte ale închinării; în acest întuneric misterios, atât poporul, cât și zeii lui erau loviți deopotrivă de puterea care luase în apărare cauza sclavilor. Cu toate acestea, oricât de groaznică a fost, această judecată era o dovadă a înțelegerii lui Dumnezeu, arătând faptul că El nu Se complăcea în a nimici. El voia să-i dea poporului timp pentru gândire și pocăință, mai înainte de a aduce asupra lui ultima și cea mai teribilă dintre plăgi. Frica smulsese de la faraon o nouă concesie. La sfârșitul celei de a treia zile de întuneric, el l-a chemat pe Moise și a consimțit ca poporul să plece, dar turmele și cirezile să rămână. „Nicio unghie din ele să nu rămână”, a răspuns hotărâtul evreu. „Căci din ele vom lua ca să slujim Domnului, Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu știm ce vom alege ca să aducem Domnului.” (vers. 26). Furia împăratului izbucni fără a mai putea fi stăpânită: „Ieșiți de la mine!” strigă el. „Să nu care cumva să te mai arăți înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.” (vers. 28). Răspunsul a fost: „Da, nu mă voi mai arăta înaintea ta.” (vers. 29). „Moise era foarte bine văzut în țara Egiptului, înaintea slujitorilor faraonului și înaintea poporului.” (Ex. 11,3). Moise era privit de egipteni cu frică. Împăratul nu îndrăznea să se atingă de el și să-i facă vreun rău, căci poporul socotea că numai el singur avea puterea să îndepărteze plăgile. Ei doreau ca israeliților să li se îngăduie să părăsească Egiptul. Împăratul și preoții erau aceia care se împotriveau cu toată puterea cererilor lui Moise.
31. PAȘTILE:
Când cererea pentru eliberarea lui Israel a fost prezentată pentru prima dată împăratului Egiptului, s-a dat avertizarea celei mai teribile plăgi. Moise primise porunca să-i spună faraonului: „Așa vorbește Domnul: Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut.” (Ex. 4,22.23). Deși disprețuiți de egipteni, israeliții fuseseră onorați de Dumnezeu prin faptul că fuseseră puși deoparte ca să fie păstrătorii Legii Sale. Datorită binecuvântărilor și privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între neamuri, așa cum avea primul născut între frații săi. Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea să fie cea din urmă. Dumnezeu este îndelung răbdător și bogat în milă. El are o grijă duioasă față de ființele făcute după chipul Său. Dacă pierderea recoltelor și a turmelor și cirezilor ar fi adus Egiptul la pocăință, atunci copiii n-ar mai fi fost loviți; dar neamul s-a împotrivit cu încăpățânare poruncii divine și, de aceea, lovitura finală era gata să cadă. Moise fusese oprit, sub pedeapsa cu moartea, să se mai arate în fața faraonului; dar o ultimă solie din partea lui Dumnezeu trebuia să-i fie dusă monarhului răzvrătit și Moise a venit din nou înaintea lui, cu înștiințarea înspăimântătoare: „Așa vorbește Domnul:Pe la miezul nopții, voi trece prin Egipt, și toți întâii născuți din țara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al faraonului, care șade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râșniță și până la toți întâii născuți ai dobitoacelor, în toată țara Egiptului vor fi țipete mari, așa cum n-au fost și nu vor mai fi. Dar dintre toți copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să știți ce deosebire face Domnul între egipteni și Israel. Atunci, toți acești slujitori ai tăi se vor pogorî la mine și se vor închina până la pământ înaintea mea zicând: Ieși, tu și tot poporul care te urmează! După aceea voi ieși.” (Ex. 11,4-8). Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri, prin Moise, Domnul le-a dat îndrumări copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt și, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să „junghie” un miel sau un ied „fără cusur” și, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe „pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii” casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul nopții, să nu intre în acea locuință. Ei trebuiau să mănânce carnea „friptă la foc” cu „azimi și verdețuri amare”, noaptea, după cum spusese Moise: „Să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncați în grabă, căci sunt Paștile Domnului.” (Ex. 12,11). Domnul a zis: „În noaptea aceea Eu voi trece prin țara Egiptu-lui și voi lovi pe toți întâii născuți din țara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului … Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi țara Egiptului.” (Ex. 12,12.13). În amintirea acestei mari eliberări trebuia ca poporul Israel să țină o sărbătoare în fiecare an, în toate generațiile viitoare. „Și pomenirea acestei zile s-o păstrați și s-o prăznuiți printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiți ca o lege veșnică pentru urmașii voștri.” (Ex. 12,14). Când aveau să prăznuiască această sărbătoare în anii ce aveau să vină, ei trebuiau să le povestească copiilor lor istoria acestei mari eliberări, după cum le spusese Moise: „Să răspundeți: Este jertfa de Paști în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, și ne-a scăpat casele noastre.’” (Ex. 12,26.27). Pe lângă aceasta, întâii născuți, atât dintre oameni, cât și dintre animale, trebuiau să fie ai Domnului, putând fi luați înapoi numai printr-o răscumpărare, ca recunoaștere a faptului că, atunci când întâii născuți ai Egiptului au pierit, cei ai lui Israel, deși au fost izbăviți în mod minunat, ar fi fost și ei părtași aceleiași sorți, dacă nu s-ar fi adus jertfa ispășitoare. „Căci orice întâi născut este al Meu”, a spus Domnul; „în ziua când am lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toți întâii născuți din Israel, atât dintre oameni, cât și dintre dobitoace; ei vor fi ai Mei.” (Num. 3,13). După instituirea slujbei la sanctuar/templu, Domnul a pus deoparte pentru Sine seminția lui Levi pentru lucrarea în sanctuar, în locul întâilor născuți ai întregului popor. „Căci ei Îmi sunt dați cu totul din mijlocul copiilor lui Israel”, a zis El. „Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuți din toți întâii născuți ai copiilor lui Israel.” (Num. 8,16). Tot poporul avea totuși datoria, ca o recunoaștere a îndurării lui Dumnezeu, să plătească un preț de răscumpărare pentru orice întâi născut(Num. 18,15.16). Paștile trebuia să fie atât un act comemorativ, cât și un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci și înainte, la marea eliberare pe care Iisus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului. Mielul de jertfă Îl reprezintă pe „Mielul lui Dumnezeu”, în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: „Căci Hristos, Paștile nostru, a fost jertfit.” (1 Cor. 5,7). Nu era de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat, ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii ușii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însușim meritele jertfei ispășitoare. Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curățirii, fiind astfel folosit la curățirea leprei și a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morți. În rugăciunea psalmistului se poate vedea, de asemenea, însemnătatea lui: „Curățește-mă cu isop și voi fi curat;/ Spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada.” (Ps. 51,7 – T.M.). Mielul trebuia pregătit în întregime și niciun os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, niciun os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârșită a jertfei lui Hristos. Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credință noi trebuie să primim fără încetare putere și hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu rămân în el.” (Ioan 6,53.54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață.” (vers. 63). Iisus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viața Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe față spiritul ei și a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1,14). Urmașii lui Hristos trebuie să fie părtași ai experienței Lui. Ei trebuie să primească și să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât el să ajungă forța motrice a vieții și acțiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie să fie schimbați pentru a ajunge asemenea Lui și a reflecta însușirile dumnezeiești. Ei trebuie să mănânce carnea și să bea sângele Fiului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viață în ei înșiși. Spiritul și lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul și lucrarea ucenicilor Săi. Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre. Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnătate care era cuprinsă în mod expres în legea serbării Paștilor, păzită cu strictețe de evrei în practicile lor. Niciun fel de aluat nu trebuia să se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători. Tot astfel, aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toți aceia care vor să primească viața și hrana de la Hristos. De aceea, Pavel scrie bisericii din Corint: „Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștile nostru, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimile curăției și adevărului.” (1 Cor. 5,7.8). Înainte de a obține libertatea, robii trebuiau să-și dovedească credința în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor și trebuia ca ei să se separe, ei și familiile lor, de egipteni și să se strângă înăuntrul caselor lor. Dacă israeliții ar fi nesocotit în vreo privință oarecare vreuna dintre îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-și separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii ușii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi ieșit din casă, n-ar mai fi fost în siguranță. S-ar fi putut ca, în sinceritatea inimii lor, să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toți aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător. Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credință. Tot astfel, toți aceia care nădăjduiesc să fie salvați prin meritele sângelui lui Hristos își vor da seama că și ei înșiși au ceva de făcut pentru a-și asigura mântuirea. În timp ce doar Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat la ascultare. Omul trebuie să fie mântuit prin credință, și nu prin fapte; cu toate acestea, credința sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispășire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vieții, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli și privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze și să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziție – să creadă și să asculte de toate cerințele dumnezeiești. După ce Moise i-a făcut cunoscut lui Israel măsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, „poporul s-a plecat și s-a închinat până la pământ.” (Ex. 12,27). Fericita speranță a eliberării, înspăimântătoarea cunoaștere a faptului că persecutorii lor aveau să fie pedepsiți fără întârziere, grijile și ostenelile datorate plecării lor precipitate – toate au fost acoperite pentru un timp de recunoștința față de bunul lor Salvator. Mulți dintre egipteni fuseseră conduși la recunoașterea Dumnezeului evreilor și acum aceștia veneau cu rugămintea de a li se permite să găsească adăpost în casele israeliților, când îngerul pierzător avea să treacă prin țară. Ei au fost primiți cu bucurie. Aceștia au făgăduit ca, de acum înainte, să-I slujească Dumnezeului lui Iacov și să plece din Egipt odată cu poporul Său. Israeliții au ascultat de îndrumările pe care Dumnezeu le dăduse. Grabnic și în taină, ei au făcut pregătirile pentru plecare. Familiile lor s-au adunat laolaltă, mielul pascal a fost junghiat, carnea a fost friptă la foc, iar azimile și ierburile amare au fost pregătite. Tatăl, ca preot al familiei, a stropit sângele pe stâlpii casei și apoi s-a alăturat familiei, înăuntrul casei. În grabă și în tăcere, mielul pascal a fost mâncat. Cuprins de o teamă sfântă, poporul s-a rugat și a vegheat; inima întâilor născuți, de la bărbatul cel puternic și până la copilul cel mic, bătea cu o teamă care nu se poate exprima în cuvinte. Tați și mame îl strângeau în brațe pe iubitul lor întâi născut, gândindu-se la lovitura îngrozitoare care avea să cadă în noaptea aceea. Dar niciuna dintre locuințele lui Israel n-a fost vizitată de îngerul aducător de moarte. Semnul sângelui – semnul protecției Mântuitorului – era pe ușile lor, și nimicitorul n-a intrat. La miezul nopții „au fost mari țipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.” (Ex. 12,30). Toți întâii născuți din țară, „de la întâiul născut al faraonului, care ședea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniță, până la toți întâii născuți ai dobitoacelor” (vers. 29), fuseseră loviți de nimicitor. Pe tot întinsul vastului imperiu egiptean, mândria fiecărei case fusese doborâtă. Strigătele și vaietele celor ce jeleau umpleau văzduhul. Împăratul și curtenii, cu fețele palide și picioarele tremurânde, stăteau îngroziți în fața acestei orori copleșitoare. Faraonul strigase pe vremuri: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, și nu voi lăsa pe Israel să plece.” (Ex. 5,2). Acum, mândria lui, care se înălța până la cer, s-a umilit până în țărână și „a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: Sculați-vă și ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și copiii lui Israel. Duceți-vă de slujiți Domnului, cum ați zis. Luați vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și binecuvâtați-mă.” (Ex. 12,31.32). Sfetnicii împărătești, și ei la rândul lor, împreună cu poporul stăruiau de israeliți să plece „din țară, căci ziceau: Altfel, toți vom pieri.”(vers. 33).
32. EXODUL:
Cu mijlocul încins, cu picioarele încălțate și cu toiagul în mână, poporul Israel stătea gata, în picioare, fără glas, înmărmurit, și totuși sperând în așteptarea ordinului imperial care să le spună să plece. Înainte de ivirea zorilor, ei au pornit la drum. În timpul plăgilor, pe când manifestarea puterii lui Dumnezeu aprinsese credința în inimile robilor și aruncase groaza în asupritorii lor, israeliții se adunaseră în mod treptat în Gosen; cu toată graba plecării lor, se luaseră deja unele măsuri necesare organizării și controlului mulțimii în mișcare, prin împărțirea lor în cete, sub îndrumarea unor conducători numiți în scopul acesta. Și au plecat „în număr de aproape șase sute de mii de oameni, care mergeau pe jos, afară de copii. O mulțime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei.” (Ex. 12,37.38). În această mulțime se aflau nu numai aceia care erau mânați de credința în Dumnezeul lui Israel, ci și un foarte mare număr de oameni care doreau numai să scape de plăgi sau care porniseră după mulțimea în mișcare numai din sentimentalism și curiozitate. Această clasă de oameni a fost întotdeauna o piedică și o cursă pentru Israel. De asemenea, poporul a luat cu el „turme însemnate de oi și boi”. Acestea erau proprietatea israeliților, care nu-și vânduseră niciodată bunurile lor împăratului, așa cum făcuseră egiptenii. Iacov și fiii săi și-au adus turmele și cirezile cu ei în Egipt, unde se înmulțiseră foarte mult. Înainte de a părăsi Egiptul, poporul, sub îndrumarea lui Moise, a cerut o recompensă pentru munca lui neplătită, iar egiptenii erau prea nerăbdători să scape de prezența lor, pentru a le refuza cererea. Robii au plecat încărcați cu prada luată de la asupritorii lor. Ziua aceea a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziune profetică, dată cu veacuri înainte: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății.” (Gen. 15,13.14). Cei patru sute de ani se împliniseră. „Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului.” (Ex. 12,41). La plecarea lor din Egipt, israeliții duceau cu ei o moștenire prețioasă, oasele lui Iosif, care așteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu și care, în timpul anilor întunecoși de robie, fuseseră o aducere aminte a izbăvirii lui Israel. În loc de a urma calea directă spre Canaan, care trecea prin țara filistenilor, Domnul le-a îndreptat mersul spre miazăzi, spre țărmurile Mării Roșii. „Căci a zis Dumnezeu: S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul și să se întoarcă în Egipt.” (Ex. 13,17). Dacă ar fi încercat să treacă prin țara filistenilor, înaintarea lor ar fi fost stânjenită, căci filistenii îi considerau sclavi fugiți de la stăpânii lor și n-ar fi ezitat să se războiască cu ei. Israeliții erau slab pregătiți pentru a se lupta cu poporul acela puternic și războinic. De asemenea, ei Îl cunoșteau prea puțin pe Dumnezeu și aveau puțină credință în El și s-ar fi înspăimântat și descurajat. Erau neînarmați și nedeprinși cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată din cauza îndelungatei lor robii; ar fi fost stânjeniți de femei și copii, de turme și cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Roșie, Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu al milei și al înțelepciunii. „Au plecat din Sucot și au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă și ziua, și noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții.” (Ex. 13,20-22). Psalmistul spune: „A întins un nor, ca să-i acopere, și focul, ca să lumineze noaptea.” (Ps. 105,39 – T.M.; a se vedea, de asemenea, 1 Cor. 10,1.2). Stindardul Conducătorului lor nevăzut era întotdeauna cu ei. Ziua, norul le arăta calea sau se întindea ca un acoperământ deasupra mulțimii. El servea ca apărare împotriva căldurii arzătoare, iar prin răcoarea și umezeala lui aducea o înviorare milostivă în deșertul ars de soare și însetat. Noaptea, el devenea un stâlp de foc, luminându-le tabăra și asigurându-i fără încetare de prezența divină. Într-unul dintre cele mai frumoase și mai încurajatoare pasaje din cartea profetului Isaia, se face referire la stâlpul de nor și de foc, pentru a reprezenta grija lui Dumnezeu față de poporul Său, în marea luptă finală cu puterile răului. „Domnul va așeza peste toată întinderea muntelui Sionului și peste locurile lui de adunare un nor de fum ziua și un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei și ca loc de adăpost și de ocrotire împotriva furtunii și ploii.” (Is. 4,5.6). Ei călătoreau prin întinderea tristă și pustie. În inima lor, ei începuseră deja să se întrebe încotro îi va duce drumul pe care au apucat; începeau să obosească de calea cea grea și, în unele inimi, a început să încolțească teama că vor fi urmăriți de egipteni. Dar norul mergea înainte și ei îl urmau. Și iată că Domnul l-a îndrumat pe Moise să o ia într-o parte, într-un defileu muntos, și să tabere lângă mare. I-a fost descoperit faptul că faraonul avea să-I urmărească, dar că Dumnezeu avea să fie onorat prin izbăvirea lor. În Egipt se răspândise vestea că poporul Israel, în loc să se oprească în deșert pentru a se închina, înainta grăbit către Marea Roșie. Sfetnicii i-au făcut cunoscut faraonului că robii lor fugiseră pentru a nu se mai întoarce. Poporul egiptean își deplângea nebunia de a fi considerat că moartea primilor născuți se datorase puterii lui Dumnezeu. Oamenii lor cei mari, revenindu-și din teamă, au pus plăgile pe seama unor cauze naturale. „Ce am făcut, de am lăsat pe Israel să plece și să nu ne mai slujească?” a fost strigătul lor amar. (Ex. 14,5). Faraonul își strânse forțele, „șase sute de care de luptă … și toate carele Egiptului”, călăreți, comandanți și pedestrași. Împăratul însuși, însoțit de oamenii de frunte ai împărăției sale, conducea armata atacatoare. Pentru a se asigura de ajutorul zeilor și pentru ca în felul acesta să-și asigure izbânda în această acțiune a lor, erau însoțiți de preoți. Împăratul era hotărât să-l intimideze pe Israel printr-o mare desfășurare a puterii sale. Egiptenii se temeau ca nu cumva supunerea lor silită față de Dumnezeul lui Israel să-i facă să ajungă de râsul celorlalte neamuri; dar, dacă aveau să pornească acum cu o mare desfășurare a forței lor și să-i aducă înapoi pe fugari, atunci aveau să-și recapete gloria și să-și recâștige serviciile robilor lor. Evreii tăbărâseră lângă mare, ale cărei ape ridicau înaintea lor o barieră care părea de netrecut, în timp ce la miazăzi un munte stâncos le oprea înaintarea. Deodată, ei au văzut în depărtare care în mișcare și armuri strălucitoare care trădau avangarda unei mari oștiri. Pe măsură ce forța aceasta se apropia, oștile Egiptului au fost văzute în acțiunea lor de urmărire. Groaza a umplut inimile israeliților. Unii strigau către Domnul, dar cea mai mare parte dintre ei alergau la Moise cu plângerile lor: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Nu-ți spuneam noi în Egipt: Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor, decât să murim în pustie?” (Ex. 14,11.12). Moise s-a tulburat foarte mult văzând că poporul său dă pe față atât de puțină credință în Dumnezeu, în ciuda faptului că în repetate rânduri fusese martor la manifestarea puterii Sale spre binele lor. Cum puteau ei să-l învinuiască de pericolele și greutățile situației lor, când el nu făcuse altceva decât să urmeze porunca expresă a lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu exista nicio posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu Însuși avea să intervină pentru izbăvire; dar pentru că au fost aduși în această situație datorită faptului că au ascultat de îndrumările divine, Moise nu se temea de urmări. Răspunsul său liniștit și plin de încredințare, adresat poporului, a fost: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, stați liniștiți.” (Ex.14,13.14). Nu era un lucru ușor să faci ca oștile lui Israel să rămână liniștite așteptând intervenția Domnului. Lipsiți de disciplină și de stăpânire de sine, oamenii au ajuns violenți și iraționali. Ei se așteptau să cadă repede în mâinile opresorilor, iar vaietele și plângerile lor erau zgomotoase și puternice. Stâlpul cel minunat de nor fusese urmat ca un semn de la Dumnezeu de a merge înainte; dar acum se întrebau între ei dacă acesta nu prevestea cumva o mare nenorocire: căci nu-i dusese el oare de partea rea a muntelui, într-un loc unde nu exista trecere? În felul acesta, Îngerul lui Dumnezeu (Iisus Hristos înainte de venirea Sa) era pentru mintea lor rătăcită ca un purtător de nenorocire. Dar deodată, în timp ce oștile egiptene se apropiau, așteptându-se să facă din ei o pradă ușoară, stâlpul de nor s-a ridicat în mod maiestuos spre cer, a trecut peste israeliți și a coborât între ei și oștile Egiptului. Un zid întunecos sa așezat între urmăriți și urmăritori. Egiptenii nu mai puteau vedea nicidecum tabăra evreilor, fiind astfel constrânși să se oprească. Dar, pe când întunericul nopții devenea tot mai adânc, zidul de nor a devenit o mare lumină pentru evrei, inundând întreaga tabără cu o strălucire ca în timpul zilei. Atunci, nădejdea a revenit în inimile poporului Israel. Iar Moise a strigat către Domnul. „Domnul a zis lui Moise: Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu ridică-ți toiagul, întinde-ți mâna spre mare și despică-o; și copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării, ca pe uscat.” (Ex. 14,15.16). Psalmistul, descriind trecerea mării de către Israel, cânta: „Ți-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, și nu Ți s-au cunoscut urmele. Ai povățuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise și Aaron” (Ps. 77,19.20 – T.M.). Când Moise și-a întins toiagul, apele s-au despărțit și Israel a mers prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid de o parte și de alta. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe vârfurile înspumate ale valurilor și lumina calea care era tăiată ca o brazdă adâncă prin apele mării și se pierdea în obscuritatea celuilalt țărm îndepărtat. „Egiptenii i-au urmărit: și toții caii faraonului, carele și călăreții lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineții, Domnul, din stâlpul de foc și de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor și a aruncat învălmășeală în tabăra egiptenilor.” (Ex. 14,23.24). Norul misterios se transforma într-un stâlp de foc înaintea ochilor lor uimiți. Tunetele au început să bubuie și fulgerele să lumineze. „Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat din nori și săgețile Tale au zburat în toate părțile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pământul s-a mișcat și s-a cutremurat” (Ps. 77,17.18 – T.M.). Egiptenii au fost cuprinși de confuzie și de spaimă. În mijlocul mâniei elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă și să fugă înspre țărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise își întinse toiagul și apele care erau îngrămădite, șuierând și mugind, grăbite să-și apuce prada, se aruncară împreună înghițind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase. Când se iviră zorile, acestea îi descoperiră mulțimii lui Israel tot ce mai rămăsese din puternicii săi vrăjmași – grămezi de cadavre, îmbrăcate în zale, aruncate pe țărm. Din primejdia cea mai îngrozitoare, o singură noapte a adus o izbăvire deplină. Mulțimea cea mare și neajutorată – robi nedeprinși cu luptele, femei, copii și vite, având marea înaintea lor și oștirea cea puternică a Egiptului amenințându-i în spate – a văzut cum i se deschide calea prin apă, iar pe vrăjmași, zdrobiți chiar în clipa în care așteptau biruința. Numai singur Dumnezeu le-a adus eliberarea și către El s-au îndreptat și inimile lor recunoscătoare și pline de credință. Simțămintele lor și-au găsit exprimarea în cântece de laudă. Duhul lui Dumnezeu era asupra lui Moise și el a condus poporul într-un cântec sfânt, triumfător, de mulțumire, cel dintâi și unul dintre cele mai sublime din câte sunt cunoscute omului: „Voi cânta Domnului, căci Și-a arătat slava:/A năpustit în mare pe cal și pe călăreț./Domnul este tăria mea și temeiul cântărilor mele de laudă:/El m-a scăpat./El este Dumnezeul meu, pe El Îl voi lăuda;/El este Dumnezeul tatălui meu; pe El Îl voi preamări./Domnul este un războinic viteaz: Numele Lui este Domnul./El a aruncat în mare carele faraonului și oastea lui;/Luptătorii lui aleși au fost înghițiți în Marea Roșie./I-au acoperit valurile,/Și s-au pogorât în fundul apelor, ca o piatră./Dreapta Ta, Doamne, și-a făcut vestită tăria;/Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmași./Prin mărimea măreției Tale,/Tu trântești la pământ pe vrăjmașii Tăi;/Îți dezlănțuiești mania/Și ea-i mistuie ca pe o trestie./La suflarea nărilor Tale, s-au îngrămădit apele,/S-au ridicat talazurile ca un zid/Și s-au închegat valurile în mijlocul mării./Vrăjmașul zicea: Îi voi urmări, îi voi ajunge,/Voi împărți prada de război;/Mă voi răzbuna pe ei,/Voi scoate sabia și-i voi nimici cu mâna mea!/Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta:/Și marea i-a acoperit/Ca plumbul s-au afundat/În adâncul apelor./Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne?/Cine este ca Tine minunat în sfințenie,/Bogat în fapte de laudă/Și făcător de minuni?/Tu Ți-ai întins mâna dreaptă:/Și i-a înghițit pământul./Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit,/Și ai izbăvit pe poporul acesta;/Iar prin puterea Ta îl îndrepți/Spre locașul sfințeniei Tale./Popoarele vor afla lucrul acesta, și se vor cutremura:/Apucă groaza pe Filisteni,/Se înspăimântă căpeteniile Edomului/Și un tremur apucă pe războinicii lui Moab;/Toți locuitorii Canaanului leșină de la inimă./Îi va apuca teama și spaima;/Iar văzând măreția brațului Tău,/Vor sta muți ca o piatră,/Până va trece poporul Tău, Doamne!/Până va trece/Poporul pe care Ți l-ai răscumpărat./Tu îi vei aduce și-i vei așeza pe muntele moștenirii Tale,/În locul pe care Ți l-ai pregătit ca locaș, Doamne,/La Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!”(Exod 15,1-17). Asemenea unui glas din adâncuri s-a înălțat din pieptul marii mulțimi a lui Israel această sublimă laudă. Ea a fost preluată de femeile lui Israel, Maria, sora lui Moise, fiind în frunte, când au pornit cu timpane și jucând. Departe, peste deșert și mare, răsuna refrenul fericit, iar munții reverberau cuvintele lor de laudă. „Cântați Domnului, căci Și-a arătat slava!” Acest cântec și marea eliberare pe care o evocă au făcut o impresie de neșters în memoria poporului evreu. Din veac în veac, el a fost făcut să răsune de către profeții și cântăreții lui Israel, mărturisind că Domnul este tăria și izbăvirea acelora care se încred în El. Dumnezeu, în providența Sa, i-a dus pe evrei în fortăreața munților, înaintea mării, pentru ca El să-Și poată manifesta puterea în eliberarea lor și să umilească în mod vădit mândria opresorilor lor. El ar fi putut să-i salveze și pe o altă cale, dar a ales această metodă pentru a le pune la probă credința și pentru a le întări încrederea în El. Poporul era obosit și înspăimântat, dar, dacă ar fi dat înapoi atunci când Moise i-a spus să înainteze, Dumnezeu nu iar fi deschis niciodată calea. „Prin credință au trecut ei Marea Roșie, ca pe uscat.” (Evr. 11,29). Coborând până la apă, ei au dovedit că au crezut Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum era rostit de Moise. Ei au făcut tot ce a stat în puterea lor să facă, și numai după aceea Cel care este tăria lui Israel a despărțit marea pentru a face o cale pentru picioarele lor. Marea lecție dată aici este valabilă pentru toate timpurile. Adesea, viața de creștin este înconjurată de pericole, iar împlinirea datoriei pare greu de realizat. Imaginația întrezărește o iminentă ruină înainte și sclavie sau moarte în urmă. Și totuși vocea lui Dumnezeu rostește în mod clar: „Mergeți înainte!”. Noi trebuie să ascultăm de porunca aceasta, chiar dacă ochii noștri nu pot pătrunde prin întuneric și chiar dacă simțim la picioarele noastre valurile reci ale mării. Obstacolele care stau în calea înaintării noastre nu vor dispărea niciodată înaintea unui spirit zăbavnic și îndoielnic. Cel care amână ascultarea până când fiecare umbră de nesiguranță va dispărea și până când nu va mai fi niciun risc de a da greș sau de a fi înfrânt nu va asculta niciodată. Necredința șoptește: „Să așteptăm până când sunt date la o parte toate piedicile și până când vom putea vedea în mod clar drumul nostru”; dar credința plină de curaj îndeamnă la înaintare, nădăjduind și crezând totul. Norul care pentru egipteni a fost un zid de întuneric, pentru evrei a fost un potop de lumină, luminând întreaga tabără și revărsând strălucire pe cărarea din fața lor. Astfel, lucrările Providenței aduc întuneric și disperare celui necredincios, în timp ce, pentru sufletul plin de încredere, ele sunt pline de lumină și pace. Cărarea pe care te conduce Dumnezeu poate trece prin pustie sau prin mare, dar este o cărare sigură.
Analize personale 2. 